Opt puncte nevralgice în pierderea unei prietenii

        Cum în ultimele două luni jumătate, stătusem numai la ţară, habar n-aveam de mişcarea oraşului; aşa încît nu mai ştiam care şi cu cine se mai vede, cine mai bîrfeşte, care s-a mai căsătorit, cine a mai divorţat, care s-a mai sinucis din dragoste, la cinzeci şi cinci de ani (vîrstă la care te mai crede lumea) în concluzie, nu ştiam nimic nici de prietena mea Ioana aşa că a doua zi, de cum am pus piciorul în Bucureşti, i-am dat un telefon.
         „Aaa! Bine-ai venit ţuţulică, ţărănele"... Bine te-am găsit!". „Dai şi tu pe la mine?" „Într-o oră sînt cu degetul pe butonul soneriei." „Pa, pa, te ţuculizez şi te aştept!"
        Dar ora s-a dilatat ai dracului; în drum spre Ioana, întîmplarea a făcut să-mi iasă-n cale prăpăstioasa noastră colegă T. un fel de Casandră, în stare să-ţi istorisească, într-un ceas, atîtea nenorociri că nu i s-ar putea întîmplă cuiva într-o viaţă.
        — Va să zică te duci la Ioana? Să nu te miri de ce-o să găseşti acolo...
        — Ce-o să găsesc?
        — O catastrofă, dragă... o ca-tas-tro-fă!
        — Au! Şi mă rog, în ce constă catastrofa?
        — Ţine-te bine, să nu cazi!... S-a căsă-torit!
        — Foarte bine. Era şi timpul să se-adune lîngă cineva.
        — Auzi! Auzi ce superficial le iau unii pe toate?!
        — Mă rog, la revedere.
        — Stai, dragă... Dac-am început, lasă-mă să termin, ce vrei să mă-năbuşi?
        — O să constat şi singur...
        — Nu, nu, că s-ar putea, cum eşti tu sentimental, să nu vezi ce trebuie, şi m-a apucat de-un nasture de la vesta de lînă, ţinîndu-mă pe loc — că eu înţeleg, dragă, să te legi la cap, dacă n-ai nici-o ieşire, c-un ins, acolo, să aibă cine-ţi bate-n uşă, la vreme de ger cîinos, cînd orişicui, i-i frig singură, dar să-l iei şi c-un copil? Un pisoi, un căţel, se mulţumeşte cu ce-i arunci... dar un copil? De cum se scoală şi pînă adoarme, şi chiar şi-atunci, îi eşti slugă; ta-so, tot aşa, cămaşă curată, pantaloni la dungă, întinde-i masa, pregăteşte-i (era să zic baia, dar nu se prea spală) şpriţul; asta cînd i-acasă, că zice Ioana, că-i pictor, ori sculptor-grafician, mă rog, ceva artist plastic, acolo, nu mă pricep, dar ce se ştie precis, e că-n fiecare duminică e la curse de cai, la Ploieşti, iar în restul săptămînii, la atelier, uneori chiar şi doarme pe-acolo, e mai mult lipsă la apelul căsniciei, încît ai zice că Ioana s-a căsătorit cu ăla micu, de cinci ani, vai de capul ei! Deşi cred că nu-i măritată, măritată, cu plasticul ăla slinos şi cu barbă, dar dacă s-a mutat cu copilul şi tot bagajul la ea, vreau să zic c-o servietă, se cheamă că-s soţ şi soţie, nu? Ce mai? s-a nenorocit! Să te-nhami la o asemenea cotigă a vieţii, tu care-ai ignorat pînă acum orice menaj... Că vorba aia, unde făcea pisica, ştergeai, dai acolo c-un şprei, blidul din care-a lins căţelul, îl băgai sub duş, pentru albituri există „nufăr", acu, să faci atîtea treburi că nici nu poţi să dovedeşti să le numeri, în loc să participi şi tu la un pahar de aprecieri colegiale, la o canastă, la o mică bîrfă, te-nhami la gospodărie, care şi-aşa n-ai ştiut niciodată s-o faci. Că dacă te-ntreb, ce mîncări ştii să găteşti, îţi mai rămîn degete la o mînă, după ce le numeri! Şi-acum să fii nevoit să hrăneşti şi să-ngrijeşti un copil şi-un bărbat! Şi-al naibii, plasticul ăla răpănos, c-am uitat să-ţi spun, nu vrea cu nici-un chip să dea copilul fostei soţii, mama bună a copilului, deşi aia umblă, se zbate ca o leoaică, să i-l ia. Îl ţine lîngă el, îl poartă prin crîşme, să stîrnească milă, aşa se zice. Păi, da, îi dă mîna, că-l ştie în mîini de femeie, chiar dacă el nu-l vede cu săptămînile... Aşa că de-aceea zic eu... Că te-ntrebi, cum o să-i mai rămînă timp de spectacole, repetiţii, deplasări.
        — Hoo!
        — Gata, gata!... Înainte să plece, şi-a apropiat buzele de urechea mea dreaptă.
        — Să nu cumva, să spui cuiva, că ţi-am spus eu ceva...
        — Secretul, asigurat!
        Dar abia aşteptam s-o întîlnesc pe Ioana, mama răniţilor, ale cărei intenţii bune, puteau salva rănile, dacă nu ale unui oraş, cel puţin ale unei străzi, să-i spun ce se vorbeşte despre ea.
        Ajung. Sun. Din casă se aude ham, ham, nu mi se pare lătrat de cîine, apoi se deschide uşa. Mă uit să văd pe cineva, la înălţimea normală, cînd aud de undeva de jos: „Un nene, bre!"
        Vorbise un puşti cam de cinci ani, rumen, mozolit pe la gură, c-o claie-n cap, se poate spune, neţesălată de la naştere. În fine, apare şi prietena mea, Ioana, din bucătărie, c-o lingură de lemn unsă de maioneză („oho! a ajuns la subtilităţi culinare!") „Bine-ai venit, ţuţulică, ţărănele, pe unde dracu ai umblat atîta timp, că nu mai dă omul de tine?". „Nu ştii, albinele mele, cele cîteva brazde de zarzavat, căsuţa mi-au răpit toată vara". „Şi cum de-ai întîrziat în halul ăsta?" „M-am întîlnit cu colega noastră, T." „Au! înseamnă că m-a veştejit gospodăreşte... A vomat tot din ea?". „Nu, nu chiar tot"... Îţi fac cunoştinţă cu fiul meu, se numeşte Nuţă. Hai, Nuţă, fă compliment lui nenea şi spune cum te cheamă". „Nuţă", răspunde c-un glas parcă făcut pe naţionale fără filtru. „Îmi pare bine", îi răspund şi-i mîngîi părul cu palma. Spre regretul meu însă, nu-mi spun numele, ceea ce-l face, firesc, pe Nuţă, să-ntrebe: „Da pe tine cum te cheamă, mă, boule?" întreabă însă cu atîta haz, încît nu-i de mirare că trezeşte rîsul spontan al Ioanei. „Hă, hă!... ce degajat ţi-a zis-o! Se poate, mamă?". „Păi nici atîta nu ştie, să-şi spună numele, tîmpitu?"... Nu ştiu ce să fac... să rîd, să-i frec, discret, bărbia între degete pînă-l aud chiţcăind? Mă scoate din încurcătură Ioana. „Du-te, mamă, şi te joacă. Stai! Ia lingura asta şi pune-o acolo, în bucătărie, în castronul ăla"... Nuţă iese. Aud ceva ca un bombardament... Se joacă cu mingea de fotbal, o izbeşte de-un perete, mingea sare, iar o izbeşte... Lasă-l să-şi vadă de-ale lui. În educaţie nu trebuie intervenit prea mult, pentru că orice copil are personalitatea lui!" („Oho! Avem şi principii!") Apoi am văzut-o umflîndu-şi nările. „Prima dată cînd o întîlnesc pe T. fir-ar a dracului de spălăcită, îi dau două perechi de palme, de-i mut gura aia spurcată din loc". „Aa... să ştii că nu te-a bîrfit, ca să zici că... Doar te-a compătimit, că ţi-e greu cu două suflete-n plus... Aşa că nu"... „Daaa? înseamnă că... Da, aici are dreptate, dacă are, are! Mi-e foarte greu, ţărane, şi abia am început stagiunea, tu ai avut noroc că n-ai avut repetiţii, dar eu, vai de capul meu, nu ştiu cum să mă mai împart"... „Asta zicea şi T.". „Fată bună, T. Degeaba zic unii că-i limbută, că-i flecară, e un suflet bun, de femeie, de mamă, care numai o mamă poate să-nţeleagă altă mamă... Aşa că bine c-ai discutat cu ea, pentru că uite ce vreau să te rog, ţuţulică, ţărănele. Poate pe acolo, pe la tine, pe la ţara aia, găseşti vreo fată, să vină să stea aici la noi. Spaţiu ar fi, mă rog, un colţ acolo în cameră cu Nuţă ar avea, mîncare la fel, îi dau şi bani, să vină să aibă grijă de ăsta micu, să-l ducă la grădiniţă, să-l aducă şi, cît nu sîntem noi acasă, să se joace cu el, atît!". Gîndul meu învăluie satul unde am casa. „La ce te gîndeşti ţărane?" „La o fată care-ar putea"... Dar nu mai continui. Nuţă vine cu-o foarfecă în mîini şi c-o faţă de masă, de unde decupase, artistic, cîteva desene. Pac-pac-pac! „Nenorocitule, derbedeule, asta-i faţă de masa din Franţa!". „Au! Au! Tîmpito, lasă că te spun eu tatii!" Şi Nuţă fuge în bucătărie. „Copil, ce să-i faci?". „Cred c-am găsit, îi spun în cele din urmă, numai să vedem dacă... E una de vreo 17-18 ani, cred că"... Între timp însă Ioana mă părăsise. În fine, o văd intrînd, încîntată. „E, cum să nu-l mănînci, cînd vezi cîtă imaginaţie, cîtă năstruşnicie e în el... Ia vino să vezi!". În bucătărie, Nuţă pictase pe-un perete, cu maioneză, un peisaj, cu casă, cu soare, cu fîntînă. „Mînca-l-ar mama, să-l mănînce, pe el"... Şi atunci, se auzi uşa şi-nlăuntru intră un ins de cîteva ori mai slinos şi mai răpănos decît îl descrisese T. Ioana ne făcu cunoştinţă. „El e... iar el, ţăranul, colegul, prietenul meu de care ţi-am spus"... N-a catadicsit să întindă mîna, în schimb, ochii păreau două aruncătoare de mine.
        — Aia a mai fost pe-aici? l-am auzit, morocănos, într-un aparteu vizibil, fără jenă... Ai grijă, ochii şi copilul, că dacă-l fură, nu mă mai vezi nici pe mine! Şi-acu te-anunţ că sînt grăbit. Fă-te cu ceva piştari.
        M-am făcut că privesc la un tablou.
        — Numai o sută? l-am auzit mîrîind printre dinţi. Fă-te măcar cu încă două că am de luat nişte materiale. Aşa! Te pup (apoi întors spre mine): Cînd mai vrei să dai pe-aici, te-anunţi, că de aia s-a inventat telefonul, şi dacă sînt acasă, şi mai ales dispus să te primesc...
        Şi ieşi!
        În clipa aceea aveam în minte, exact, chipul fetei pe care urma s-o aduc să vadă de copil... Bucureştii îi vedea pentru prima oară. Am adus-o, i-am lăsat-o Ioanei, fără să intru în casă, deşi artistul lipsea, şi-am plecat.
        Pentru că mai bine de-o lună n-am avut repetiţii, nici spectacole, în plus filmam în provincie, n-am mai dat pe la teatru de cît de două-trei ori, dar n-am întîlnit-o pe Ioana.
        Într-o dimineaţă telefonul a sunat atît de insistent, încît m-a scos din baie, ud.
        — Vino urgent aici, ţărane, dar cu maşina! Urgent!
        — S-a întîmplat ceva?!
        — Nu întreba, vino urgent!
        În apartamentul Ioanei era o linişte nefirească, periculoasă, ameninţătoare.
        — Stai jos, ţărane, mi-a poruncit fără să mă privească, plasticul nu-i acasă şi nici n-o s-apară!
        Scîncea, ori mi se părea mie?
        — Nu ştiu dac-ai făcut-o dinadins, ori aşa a picat banul, mă refer la podoaba pe care mi-ai adus-o... („Aşa, să te mai străduieşti, să faci bine!)") Nu mormăi acolo, cînd vorbesc eu. Stai şi ascultă! Mai întîi mi-ai adus-o cu unghiile de la mîini date cu ojă! Unde ţi-au fost ochii, ţărane?
        — Păi, ce, i le-am făcut...
        — Taci! Ei, a doua zi şi le-a făcut şi la picioare! Doi... Mi-a scotocit prin şifonier şi mi-a luat cel mai bun capot, capot de mătase naturală, pe care-l purta încheiat doar la doi nasturi de la mijloc, iar pe dedesupt, goală complet! Trei: bărbată-miu dispare dimineaţa şi se întoarce după ce plec. Patru: într-o dimineaţă am îndrăznit s-o dau jos din pat. Mi-a zis, întinzîndu-se, că se scoală cînd s-o trezi Nuţă, că doar n-a venit să fie servitoarea mea..." Şi-a-ncheiat: „Eee... asta-i bună!". Cinci: într-o seară am muiat nişte rufe-n baie, iar a doua zi cînd m-am întors la prînz de la repetiţie, m-a întrebat cînd am de gînd să le spăl, „că putrezesc, dracului, acolo, şi n-am putut să-mi iau nici baia, azi!" După care a adăugat că ar cam trebui să-nvăţ să fac mîncăruri mai variate, că ea nu poate mînca mereu tot aia şi aia... Şase: Cînd apare vreun musafir, îl pofteşte să ia loc, s-aşează şi ea, îşi întinde picioarele, altfel lungi şi frumoase, lasă să-i alunece puţin capotul de pe genunchi şi dacă musafirul se foieşte, îl linişteşte „un moment, că imediat ne aduce tanti cafelele", pentru că mai nou, se dă drept nepoata mea. Şapte: M-a făcut de rîs în faţa întregului bloc! Tocmai mîncasem împreună nişte portocale, după care emancipata s-a apucat de-a aruncat cojile pe geam, în mijlocul trotuarului, împreună c-un fluturaş, care-mi înlocuia provizoriu, (mă rog, de cîţiva ani) patru dinţi din faţă. Panicată, s-a dus să-l caute. Scormonind prin cojile de portocale şi nişte gunoi mai vechi, aruncat tot de ea, n-a observat că tot muieretul blocului e-n geamuri, aşa că a răcnit, s-o aud eu de la ultimul etaj: „Nu vă găsesc dinţii, doamnă, fir-ar al dracului de dinţi, care-n loc să-i ţineţi în gură, îi amestecaţi prin gunoaie"... Tăcere, după care una surdă a întrebat: „Ce caută?" şi mueretul, în cor: „Dinţii, dinţii artistei!" După care geamurile blocului au început să dîrdîie de rîs, iar eu de plîns! Şi în sfîrşit, opt, totul a atins limita de sus cînd, venind acasă, fecioară mi-a spus că soţul meu, artistul (vorba vine... eu l-am avansat artist, pentru opinia publică care ştii cum e opinia publică, adică bîrfa...) îi face portretul, în dormitor, pe-un carton. „Ştiţi, nu goală, goală, doamnă, numai pînă la brîu, adică de la brîu în sus, şi asta în timpul liber, să nu credeţi dumneavoastră că... c-a zis că nudul, ce-i aia nud? abia de-aici încolo urmează, că zice că nimeni nu are ce am eu pentru nud!... „Mama ta de putoare!" Aşa că ţărane, i-am dat „nepoatei" patru ore libere, să se plimbe, i-am telefonat mamei lui Nuţă, ne-am înţeles să i-l aduc într-un loc, i l-am dat în primire, m-am dus la teatru, l-am luat pe Postolache, maşinistul ăla, fost boxer, şi-am venit acasă cu el, să-mi aştept soţul. N-a întîrziat mult, întrucît îl chema „arta nudului"... Întîi i-am explicat ce-i cu copilul... Cînd i-am spus să părăsească, pentru totdeauna apartamentul, cu tot cu servieta de bagaje, (Postolache nefiind la vedere) a muşcat dintr-o înjurătură şi-a ridicat un pumn în aer, gata să-l prăvale... dar pumnul a nimerit în laba, cît un capac de closet, a lui Postolache.
        Şi-acum, ţuţulică, ţărănele, a mai spus prietena mea prelingîndu-se printre uşi şi trăgînd „modelul" de-o mînă, şi-acum, c-am învăţat să fac singură menajul, ia-ţi podoaba, fă-i pantofii, fă-i portretul, fă-i unghiile, fă ce ştii cu ea, nu de alta, dar mîine-poimîine, îi aduc cafeaua la pat, iar dac-o găsesc alături de unul care-mi face curte, o să fiu obligată să le zic, pardon! Iar pentru „serviciul" făcut, tu, ţărane, cînd mai vrei să dai pe-aici, te-anunţi, că de aia s-a inventat telefonul, şi dacă sînt acasă... şi mai ales, dispusă să te primesc...

(Perpetuum comic ’89, pag. 196)

Vezi toată postarea

Peisaj cu consumatori

        Nu era un restaurant de clasa a treia, evident. Şi asta se putea deduce după însăşi dexteritatea cu care persoana aceea grasă, cu halatul alb, despre care unii şi-ar fi putut închipui chiar că e femeie, mătura mocheta cărămizie, strecurînd cu mare delicateţe instrumentul de salubritate printre picioarele onoratei clientele. Desigur, era un restaurant de categoria a doua, cu pereţii împodobiţi cu ştergare rustice şi farfurii gălbui, de pe care te priveau chiorîş un număr impresionant de cocostîrci şi de cocoşi gravi, demni, intransigenţi. Frigiderul-vitrină, cufundat într-o precaută semiobscuritate, etala o jumătate de tort, chilcă cu ceapă, mici triunghiuri de brînză topită, mari cantităţi de pătrunjel. Acest pătrunjel, răspîndit cu generozitate în acea vitrină, dădea o deosebită senzaţie de proaspăt, te determina să-ţi fugă gîndul către grădinile bine irigate ale unor cooperative orientate către eficienţă economică şi mari venituri anuale. Ar fi putut fi, dacă medităm profund, chiar un restaurant de categoria întîi...
        Ospătari în smokinguri somptuoase, pe ici-colo decorate cu mici eşantioane de menu, navigau temerari, ca nişte încercaţi lupi de mare, prin ceaţa lăptoasă provenită din cele mai diferite mărci de ţigări autohtone şi de import, în vreme ce bufetiera lansa către bucătăreasă parole pline de mister: „Trei văcuţă, una cu varză, două creier de dincolo, patru sute Ştefania, bagă un muşchi pă blat, saltă trei cu ciuperci"...

        Nea Costică Bălan pătrunde prin uşa din spate şi aruncă o privire generală asupra localului. Mai toate mesele erau ocupate, ba de perechi masculine, ba de dublu mixt, ba de grupări înveselite la maximum de lungi şi suculente bancuri cu olteni.
        Parcurse tacticos sinuosul culoar dintre mese, feri în drum o pisică tărcată şi obeză, dărîmă din greşeală o pălărie prost aşezată pe un spătar şi se apropie de telefonul public, amplasat exact deasupra unei mese de două pesoane, la care luaseră loc cu cîteva ore mai înainte tînărul meşter sudor Tudor Iordache şi nu mai puţin tînăra felceriţă Dorina Andrei de la spitalul comunal Perşeneşti, în trecere prin Capitală, unde dorea să achiziţioneze cîteva confecţii de damă, strict necesare participării la iminenta cununie civilă a bunei sale prietene Sanda, cu care era intimă de mai mulţi ani. Peste capetele conspirativ apropiate ale celor doi, se întinsese un bătrînel costeliv. Ţipa în receptorul pe care aproape îl înghiţise, la un anume Neluţă. Din convorbire se putea deduce că numitul Neluţă intenţiona să-şi părăsească domiciliul conjugal, sătul de unele manifestări contrare eticii, ale propriei sale soţii, intenţii combătute savant de bătrînel, îndeosebi cu argumentul că „în zece-cinşpe ani se potoleşte ea".
        Nea Costică Bălan, constatînd că la telefon îşi mai aşteptau rîndul circa opt persoane nerăbdătoare sau placide, se aciuă la masa de sub obiectul destinat comunicării la distanţă şi, fără să se sinchisească de privirile ucigătoare ale meşterului sudor, comandă o ţuică bătrînă, după care îşi aprinse o mărăşească boţită. Cînd păhărelul sosi, se simţi deodată împăcat cu întreaga lume, cu vicisitudinile soartei, cu junghiul din piciorul drept, cu eternitatea.
        Bătrînelul îşi epuiză sfaturile practice şi, agăţa receptorul în locul anume destinat pentru aceasta, după care părăsi, cu o umbră de regret în priviri, localul ospitalier.

        Îi luă locul o tînără duduie savant pavoazată pe toată suprafaţa disponibilă a feţei. În cuvinte şoptite ea începu să argumenteze cuiva necesitatea de a se culca, întrucît ea, pavoazata adică, va mai întîrzia multă vreme aplecată asupra bilanţului, în dorinţa de a se remarca pe plan profesional, ştiut fiind că în foarte scurtă vreme schema instituţiei pe care o slujea va fi drastic forfecată şi ea intenţiona să se pună în acest mod, pe cît posibil, la adăpost de tempeste. Cum la celălalt capăt al firului se ridicau, se pare, obiecţii, la cestălalt capăt se simţi nevoia de întăriri, aşa că fu adus, de la masa sa de lucru, încărcată cu sticle maronii de bere, însuşi şeful contabil, care continuă pledoaria în favoarea subalternei, folosind des şi mieros cuvîntul vrăjit „doamnă".
        Nea Costică Bălan, în acest timp, îşi informă comesenii că el mai încercase „la vreo cinci bodegi" să telefoneze, trebuia să discute urgent cu un anume Bran, de profesie zidar, problema tencuielii din bucătăria sa de iarnă, dar la nici unul dintre telefoane nu venise tonul.
        Meşterul sudor şi felceriţa nu-i acordau însă atenţie, ci tratau în continuare, cu capetele apropiate într-un mod masonic, un tîrg complicat. Altfel, pentru ce s-ar fi simţit meşterul obligat să repete mereu cuvintele „sînt om serios, domnişoară?" cuvinte receptate cu neîncredere de felceriţă, din moment ce şi ea, la rîndul său, utiliza frecvent expresia „pe mine m-au curtat şi doctori şi dentişti, dar eu tot aia am rămas”.
        În mintea lui nea Costică Bălan se derulă atunci, pe parcursul cîtorva fracţiuni de secundă, un film vechi, care începea cu doi eroi costumaţi în haine negre şi respectiv rochie albă, continua la fotograf, la biserică, la salonul lui Prepeliţă de pe Pantelimon unde musafirii băuseră pînă îşi făcuseră acoperiş din mese, apoi cu dansul rachiului roşu şi mutarea în căsuţa de chirpici de lîngă groapa lui Velciu. Aici se termina primo tempo al acelui film, primo tempo cel roz, şi începea secundo tempo, ceva sumbru, cu o femeie nepieptănată şi lăbărţată care uitase demult că îmbrăcase odată o rochie albă şi bombănea permanent, tocînd la cap cu diabolică perseverenţă personajul care nu mai purta costum negru ci o haină vătuită şi descusută pe la încheieturi, pînă cînd acest personaj îşi lua valea cu seci trînteli de uşă, către zone mai liniştite ale universului, unde cu un ţoi în mînă găsea căldură, înţelegere, linişte, prieteni, paradisul într-un cuvînt.

        Brusc, aşa cum începuse, filmul luă sfîrşit, şi nea Costică Bălan mai comandă o ţuică. Dădu comanda cu voce tunătoare, cum dă comanda un bătrîn mareşal care-şi trimite garda călare în foc, acolo unde e mai greu, către finalul unei bătălii deja pierdute. Dacă nea Costică Bălan ar mai fi citit şi altceva decît ziarul, dar din fericire pentru el n-o făcuse niciodată, ar fi aflat poate că, în urmă cu mulţi ani, cu o astfel de voce se adresase un general ostaşilor săi, în cetatea asediată: „Soldaţi! Duşmanul e în faţa noastră. Duşmanul e în spatele nostru. Duşmanul e în stînga noastră. Duşmanul e în dreapta noastră. Soldaţi! De data asta, duşmanul nu poate să ne mai scape!"
        La telefon se încheiară tratativele între contabilă şi şef-contabil pe de o parte şi „doamna" necunoscută pe de altă parte. Combatanţii învingători se retraseră la masa de lucru de lîngă bar, pentru a continua bilanţul sticlelor de bere, cărora le veniseră între timp întărituri concretizate în mititei şi fripturi de porc a I-a, lăsînd receptorul pe mîna unui bărbat între două vîrste care se străduia să convingă pe cineva să vină de mare urgenţă cu două sute de lei la faţa locului, întrucît trebuiau achitate unele consumaţii neprevăzute. Cum partenerul de discuţie se pare că nu prea era dispus la o deplasare, bărbatul între două vîrste îl soma drastic, însinuînd totodată că, dacă nu va da curs acestui modest apel prietenesc, va dezvălui chiar a doua zi totul în legătură cu nişte saci de ciment, în număr de 83.

        La o masă mai adăpostită, o voce masculină începu să lanseze în eter o melopee ciudată.
        Cucerit de melodie, barmanul îşi înşurubă bărbia în pumn şi, deodată, lacrimi grele începură să picure în spuma unei halbe, căci amintirile sînt musafiri nepoftiţi şi cine oare n-are amintiri?
        Printre mese se prelinse un vînzător de loz în plic, zăbovi ici, întîrzie colea, oferi colacul de sîrmă pe care înşirase micile dreptunghiuri de hîrtie savant împăturită, fu refuzat. În ochii lui, străjuiţi de sprîncene albe şi stufoase, se putea citi greaua uimire a celui care niciodată n-a putut pricepe cum poate cineva trece nepăsător pe lîngă noroc.
        Meşterul sudor Tudorel Iordache solicită plata. Pe faţa lui se putea citi înfrîngerea totală ce o suferise. Pe faţa felceriţei Dorina Andrei din Perşeneşti se putea citi, din contră, victoria totală ce o repurtase. Iată, s-ar fi putut gîndi un filozof, cum se despart două drumuri din cauza unor anumite principii desuete... Dar nici-un filozof nu se afla în local, e cunoscut faptul că cei mai mulţi dintre filozofi consumă singurateci, la domiciliu, filozofia cerînd linişte, aer curat şi unele economii pecuniare.

        Nea Costică Bălan rămase singur la masă cîteva minute.
        Foştii lui comeseni plecaseră, căile lor se despărţiseră, ieşiseră demni, ea mai întîi, el mai apoi, în locul lor apăru un tînăr pletos, beat de fericire, se pare, un tînăr poet credem, căci el ţinea larg deschis în faţă un ziar şi citea pentru a mia oară cuvintele „există ceva promiţător în versul „caii verzi nechează aur", mai trimiteţi", tipărite cu aldine la rubrica „Poşta redacţiei". Pletosul ceru vodcă şi nea Costică Bălan nu întîrzie să-l informeze că el a mai încercat la cinci bodegi, dar la niciuna nu venea tonul. Tînărul poet îi răspunse, nu se ştie de ce, „mulţumesc foarte mult", apoi continuă lectura îmbătătoare a primului sau vers, steluţă sclipitoare în galaxia Gutemberg.
        Şi, tocmai atunci, telefonul se eliberă.
        Nea Costică Bălan îl privi cîteva secunde uimit, aproape indignat. Privi şi ţuica din păhărel, o clătină tandru, o sorbi duios. Se scotoci îndelung în buzunare, găsi o mărăşească, o aprinse, găsi zece lei, îi ascunse la loc, găsi o fisă. Ridicîndu-se în picioare, introduse fisa în aparat, lipi receptorul de urechea stîngă şi rămase aşa timp îndelungat, cu privirea neîncrezătoare la început, derutată apoi.
        Într-un tîrziu, puse receptorul în furcă, recuperă fisa, se aşeză pe scaun şi rosti mirat:
        — Ia te uită, dom’le! În localul ăsta vine tonul! Şi comandă o ţuică.

(Perpetuum comic ’88, pag. 80)

Vezi toată postarea

Povestea unui piroman

        Băi, fraţilor, am descoperit o armă diabolică împotriva duşmanilor (care zice că nu-i are, să nu dispere: apar ei!): chibritele de pe piaţă; da, da, alea minimum 50 de beţe şi maximum 35 (cînd şi tutungiul e fumător!). Ei bine, dacă aceste bestii sînt capabile să distrugă nervii, vestimentaţia şi covoarele noastre, nu văd de ce le-ar menaja pe cele ale semenilor cărora le-am pus gînd rău. Să vedeţi cum m-am prins cît de a dracului poate fi perversa asta de armă de foc: într-o zi, adunîndu-mă eu acasă în jurul mesei noastre de sufragerie stil Ludovic Spiess, cu tot familionul în preajmă (nouă membri numărabili şi încă unul sau doi imprevizibili, adăpostiţi în marsupiul cumnatei mele), n-am de lucru şi vreau să-mi aprind, la cafea, o ţigară. Chibritul era nou-nouţ, gămăliile păreau bogate-ntr-un fosfor fistichiu, iar scăpăriciul epata printr-un model în romburi nemaivăzut. Bunică-mea, care poseda în ultima vreme o privire simultan rea şi ironică şi nişte ochi în formă de găuri de chei, zise peste umar consortului, ocupat în lecturarea grijulie a revistei „Arici Pogonici":
        — Stamate, mai avem noi în lada mea de zestre cremenea aia cu care-i aprindea tata luleaua lui Walter Mărăcineanu?!
        Enervat de gluma asta nepotrivită, trag o dată beţigaşul pe latura cutiei: chibritul mi s-a rupt în mînă, fosforul împrăştiindu-se pe covor, în particule neidentificabile. Se mai întîmplă. La a doua încercare, s-a auzit un fîsîit discret, a ieşit puţin fum, dar proverbul „nu iese fum fără foc" nu s-a verificat: s-ar putea, vorba cumnatului meu, să se fi format o flacără interioară. A treia oară am fost ceva mai norocos: o parte a gămăliei, violent aprinsă, a zburat în peruca bravului meu bunic, veteran din primul război mondial, care a sărit ca ars (iertaţi-mi banalitatea comparaţiei), răcnind voiniceşte:
        — Aoleu, Mackensene, scăpai de tine la Mărăşti şi dădui de nepotu’ meu la Bucureşti!...
        Într-un fel, era bine: un martor în minus al nevolniciei mele. De fapt, doi — pentru că stramoaşa mea răutăcioasă şi-a urmat soţul în baie, zbierîndu-mi din uşă, cu duşul curgînd în mînă:
        — Să-ţi iei gîndul de la tacîmurile de argint! Huliganule!
        A patra oară nu s-au mai înregistrat victime umane, deoarece fidela noastră căţeluşă, Pepita, schelălăind cu fosfor aprins în blăniţă, nu putea fi trecută la „cuvîntătoare".
        Mi-am pus masca de sudură a fratelui meu.

        Cei care mai rămăseseră la masă — minus mama, care-şi strîngea la piept nepoatele gemene, în vîrstă de doi anişori, undeva, într-un colţ al camerei, murmurînd rugăciuni —
erau leoarcă de sudoare. Privindu-i, mi-am închipuit cam cum arătau victimele catastrofei Titanicului, în ultimele lor secunde. Tata a-nceput, grav, să-şi scrie testamentul; după ce a specificat „las toată averea mea imobilă căminului de bătrîni din colţul străzii...", o arsură înfiorătoare i-a pîrlit degetele; cu o privire melo, a mai apucat să-mi ţipe în ureche, înainte de a părăsi imobilul: „Piromanule!".
        Pe jos, pe masă, prin colţurile camerei, prin frigider, prin aparatul de radio, prin vecini, printr-o ironie a soartei, zăceau la datorie beţe de chibrituri rupte, stinse, sfărîmate, ori neaprinse, în grămezi de cîte doi, de cîte trei, de cîte cîţi vrei, arză-le-ar focul! Numai pe ţigara mea, udă complet şi mestecată pe jumătate de nervi, nu dorea s-o incendieze nimeni!...
        De-atunci, s-ar putea spune că s-au petrecut ceva schimbări în viaţa şi dependinţele imobilului familiei noastre: bunicii s-au baricadat în baie şi nu vor să mai deschidă nici dacă le cînţi, pe două voci, „Trei iezi cucuieţi!"; tata a rămas de bună-voie la azilul de bătrîni din colţ şi, se pare, şi-a făcut operaţie estetică; mama a rămas acasă, deoarece, de la incident încoa’, gemenele nu mai adorm decît cu două sticle de romergan administrate pe seară; iar credincioasa noastră căţeluşă s-a băgat sub frigider şi probabil, abia după congelarea totală va putea fi scoasă de acolo.
        Situaţia mea, în schimb, este mult mai firească: unica-mi cămaşă prezintă trei găuri, în faţă, dispuse în triunghi isoscel; o jumătate a mustăţii mi-a fost definitiv rasă de pe suprafaţa obrazului, iar deasupra nasului am căpătat o arsură impozantă, în urma căreia sînt confundat, zilnic, cu Narghita.
        Păzea, fraţi duşmani!

(Perpetuum comic ’88, pag. 66)

Vezi toată postarea