Inaugurarea

MOTTO:
Dacă aş fi apă, m-ar dezamăgi felul în care gîsca înţelege să aibă a face cu mine.
GEO BOGZA

        Pierdusem orice speranţă de a-mi vedea visul împlinit înainte de pensionare. Ridicasem de atîtea ori poblema în şedinţele de sindicat încît în ultimul timp, cum deschideam gura ca să fac o propunere, eram stopat pe loc: „Ştim, sala Clubului, se rezolvă tovarăşe Ciufu, altceva dacă aveţi".
        Orice elan mi se tăia şi mă aşezam pe locul meu în rîsetele înăbuşite ale cîtorva ţîngăi, receptivi, chipurile, la glumele preşedintelui.
        M-am retras în colţişorul meu de om neînţeles, am preluat tema de cercetare abandonată de fostul şef de birou transferat la minister şi, cu o rîvnă şi o energie pe care nici eu însumi nu mi le bănuiam, m-am cufundat în studiu făcînd progrese uluitoare, spre panica directorului unităţii care se şi vedea înlocuit cu mine, dacă rezultatul cercetării s-ar fi dovedit la fel de spectaculos precum începutul.
        Tocmai în aceste momente în care mi se părea că mi-am găsit linia de plutire, am fost chemat de urgenţă la camera nr. 12, unde se întrunea, la intervale necunoscute mie, comitetul sindicatului. Am fost abordat direct: „Tovarăşe Ciufu, într-o săptămînă, pregăteşti serbarea pentru inaugurarea „Clubului Tineretului".

        „Cum, care club, cînd?..." mă bîlbîi eu nepricepînd în ruptul capului cum dezideratul meu de ani de zile prinsese viaţă în cîteva săptămîni.
        „Asta-i culmea!" îmi replică preşedintele, ne baţi la cap în toate şedinţele (noroc că nu te-am consemnat în toate procesele verbale) şi acum nu ştii care club?"
        „Da, dar cum aţi reuşit într-un timp aşa de scurt?" mă arăt eu uluit. „Simplu, îmi răspunde preşedintele: cu muncitorii de la atelierul mecanic şi cu cîteva echipe de la intervenţie. Doar nu era să-i aşteptăm pe constructori o sută de ani".
        „Dar pînă acum, de ce..."
        „Pînă acum, pînă acum nu aveam dispoziţie să înfiinţăm micro-cantină. Acum avem şi astfel clubul nostru o să aibă dublă utilizare; la prînz vom servi în el masa, iar după-amiază, tot aici, se va juca tenis, biliard, şah şi-ţi vei desfăşura şi dumneata activitatea de instructor de formaţii artistice, pe care ai întrerupt-o cuprins subit de nişte ambiţii incompatibile cu vîrsta dumitale. Deci, la lucru, tovarăşe Ciufu. Pentru deschiderea festivităţii pregăteşti un program artistic, iar pentru bal — adică masa, dansul şi surprizele — iei legătura cu reprezentantul U.T.C.-ului, tovarăşul Dovlecel, care este un tînăr inventiv şi simpatic şi care ne-a asigurat că totul va merge strună. Fii atent, că, cel puţin în ultima parte a serii, adică la bal, vom fi onoraţi de prezenţa tovarăşului Fluture, de la direcţie. Nu vrem să plece cu o impresie proastă.
        „Am înţeles, tovarăşe preşedinte!"

        Atît am mai putut îngăima în urma peroraţiei acestuia, care mă ameţise de-a dreptul.
        Şi am trecut la treabă. Într-o săptămînă am format un grup vocal, unul satiric şi o echipă de dansuri. Cum nu era vorba de o etapă de concurs, am folosit aproape tot personalul TESA, inclusiv colegii leat cu mine, care dovedindu-se afoni, au preferat să danseze „sîrba pe patru" cu pastilele de propranolol în buzunar.
        Tînărul Dovlecel ne-a asigurat că a pregătit „momentele surpriză" cu care îl vom delecta pe oaspetele Fluture. Eram foarte mulţumit de performanţa mea. Din păcate, în ziua festivă, programul artistic s-a desfăşurat în faţa unei asistenţe deloc numeroasă, reprezentată mai ales de preşedinţii detaşamentelor de pionieri din localitate, ba chiar am putut desluşi cîteva voci cristaline de „şoimi" care nu-şi puteau înfrîna entuziasmul. Oricum, am ieşit bine, exceptînd un mic necaz cu colegul Butoi, care uitîndu-şi anul naşterii, a ţinut atît să îşi etaleze talentul încît la finalul unei sîrbe îndrăcite s-a prăbuşit în braţele mele.

        Seara, a urmat balul. De problema orchestrei nu m-am ocupat eu. Nu mi se trasase această sarcină. Aveam însă să constat că Dovlecel este băiat descurcăreţ. Nu lipseau din orchestră chitarişti, acordeonişti, ba chiar şi o vioară. Cel mai tare însă m-a impresionat (ca dealtfel pe toţi) toboşarul. De lemn să fi fost şi bubuiturile pe care le producea tot te ridicau de pe scaun, dacă nu să dansezi, cel puţin ca să-ţi iei un calmant. S-a mîncat bine, s-a băut şi mai bine, iar cînd atmosfera a început să lîncezească, Dovlecel a anunţat la microfonul staţiei: „Atenţiune, urmează concurs de dans; perechea cîştigătoare va primi, ca premiu, un tort minunat comandat la cofetăria «Gica». Din juriu, care va desemna cîştigătorii, fac parte următorii tovarăşi: Ciufu Ionel — responsabilul cu activitatea cultural-artistică din unitate, Zglobiu Tănase vicepreşedintele cu probleme de propagandă, tovarăşa Eufrosina Buturugă preşedinta comisiei de femei, Năică Cucui din partea U.T.C.-ului.
        Şi acum, vă rugăm să vă încercaţi norocul. Muzica!"
        După o scurtă ezitare, ringul se umplu cu perechile de dansatori care aspirau la premiu. Le urmăream fascinat paşii ca şi figurile puternic concentrate în păstrarea ritmului.

        Pusesem ochii pe o pereche de tineri care dovedea un real talent. Mă consult cu juriul, convins că-mi împărtăşeşte părerea. „Nu se poate, mă repede tovarăşul Zglobiu, tortul trebuie să intre în posesia tovarăşului Fluture. N-o să plece de la noi, într-o astfel de zi, cu mîna goală".
        „Bine, dar nu dansează, ştiţi că suferă de sciatică" mă arăt eu nedumerit. „O să danseze, n-avea grijă" şi, printr-un semn al capului, o cheamă pe tovarăşa Cleopatra, secretara instituţiei, căreia îi şopti nu ştiu ce la ureche.
        O văd apoi pe Cleopatra îndoindu-şi trupul planturos în faţa tovarăşului Fluture, care, culmea, o înşfăcă şi se avîntă pe ring în aclamaţiile asistenţei, cu ochii ţintă la bărbia Cleopatrei, dat fiind că înălţimea nu-i permitea să privească mai sus. După ultimile acorduri care susţinuseră concursul de dans, spectatorii, curioşi, începură să se agite: „Să vină tortul, să vedem cîştigătorii!" Cum de problema tortului se ocupase Dovlecel, îl caut disperat cu privirea, dar nu-l zăresc nicăieri. Transpir de enervare şi întreb în stînga şi în dreapta: „Unde e Dovlecel?" Nimeni nu ştie.
        Noroc că tînărul Virgilescu, bun prieten cu Dovlecel, cunoaşte locul unde acesta din urmă a ascuns cu grijă „trofeul" şi, la îndemnul meu, îl aduce pe un platou aspectuos, învelit cochet într-o foaie de celofan aranjată artistic.

        Ca preşedinte al juriului, îmi revine onoarea să anunţ perechea cîştigătoare. Tuşesc de trei ori, ca să-mi dreg vocea şi, într-o linişte emoţionantă, glasul meu se aude piţigăiat: „După evoluţia graţioasă a perechilor pe care le-am admirat împreună, juriul desemnează cîştigători pe tovarăşul Fluture de la direcţie şi pe tovarăşa Cleopatra". Aplauzele au ţinut cinci minute în şir, după care, cu o autentică emoţie, i-am înmînat oaspetelui premiul. Mi-a strîns mîna, i-a mulţumit Cleopatrei pentru participare, apoi, scuzîndu-se şi invocînd ora înaintată, s-a retras.
        L-am urmat pînă la maşină, i-am urat toate cele bune şi ne-am strîns mîna cu cordialitate. Apoi m-am înapoiat în sala de bal. „Spectacolul" parcă îşi pierduse din savoare. La un moment dat apare şi Dovlecel, căruia nu-i dau răgaz nici cît să se aşeze:
        „Unde ai umblat, omule, abia am găsit tortul, noroc cu prietenul tău Virgilescu".
        „Cui l-aţi dat?" mă întreabă cu o privire ghiduşă.
        „Cîştigătorului, tovarăşului Fluture".
        „Ce-aţi făcut?! şi se prăbuşeşte pe scaun, galben ca ceara.
        „Ceea ce trebuia să facem", replicăm toţi cei din juriu, oarecum ofensaţi.
        „Tortul era din mămăligă" mai apucă Dovlecel să ne spună, după care se prăbuşi fără cunoştinţă. Asta a fost tot.
        Acum, exact la două săptămîni după „bal", aşteptăm un control de la direcţie. Preşedintele comisiei de control este tovarăşul Fluture. Dacă are simţul umorului, îmi voi putea sărbători pensionarea la Clubul Tineretului, dacă nu, renunţ la agapă, ca să-mi pot plăti penalizarea.

(Perpetuum comic ’88, pag. 110)

Vezi toată postarea

Excursie de studii

        „Aşa nu se mai poate! — izbucni în ziua aceea tovarăşul Buturugă — profesorul de limbă română. Tovarăşe director, geaba spun eu că Hogaş s-a născut la Piatra Neamţ, dacă sînt ediţii unde scrie, negru pe alb, Tecuci. Pentru binele copiilor, al nostru, al şcolii în general, vă rog să aprobaţi o excursie de studii pe meleagurile încărcate de legendă ale Moldovei". Aplauzele care au urmat au confirmat propunerea, aşa că tovarăşul Mandache, secretarul, a şi trecut-o la „acţiuni în curs". Urma să se stabilească data excursiei şi aici tovarăşul director a avut un rol hotărîtor.

        „Măi băieţi — ne spunea — ştiţi şi voi, chiar prin toată Moldova nu putem merge, eu zic să ne mulţumim cu nordul Moldovei, că şi acolo slavă... ă... cine vrea să înveţe învaţă! Şi apoi nu uitaţi, Hogaş a bătut toată ţara cu piciorul şi cu Pisicuţa, pe cînd autocarul nostru... De fapt, important nu e unde s-a născut, ci unde a ajuns! Stimaţi colegi, din surse bine informate, aşa cum bine ştiţi şi dumneavoastră, Hogaş a hălăduit şi prin satele maramureşene, unde, absolut sigur, urmele marelui înaintaş s-au păstrat vii şi nealterate... Cît despre data şi durata excursiei... daţi-mi un calendar, da, da, e bine aşa".

        Aplauzele, care l-au urmat pe director pînă în sînul familiei, au încununat totul. Tovarăşa Ely, directoarea noastră, adică soţia tovarăşului director, ne-a temperat entuziasmul cu nişte răcituri şi astfel tovarăşul Mandache a făcut şi lista participanţilor. În unanimitate ne-a înscris pe toţi, dar au fost discuţii aprinse atunci cînd tovarăşul secretar ne-a anunţat că autocarul nu are decît 42 de locuri. Prin tragere la sorţi, tovarăşul Buturugă şi încă doi tovarăşi au cedat locul în favoarea elevilor, care, orişicum, nu vor putea înţelege gestul acesta nobil.

        15 iulie — o dimineaţă însorită de vară, ora 8, în faţa şcolii. Colegii mei, înconjuraţi de membrii familiei, ocupau trotuarul pînă spre nord, aşa că eu cu bunică-mea ne-am aşezat lîngă parcare. Şi am fost inspiraţi, fiindcă nenea Pandele, şoferul nostru, ne-a găsit imediat. Aşa, un pic de busculadă a fost la urcare, dar ulterior, tovarăşul director, care o ţinea în braţe şi după aceea alături pe tovarăşa Ely, ne-a fixat locurile. Toţi am fost foarte mulţumiţi. Şi cînd am pornit, bunica, rămasă singură pe trotuar, ne-a făcut un semn cu mîna. Directorul a luat microfonul în mînă şi l-a ţinut mult aşa, spunîndu-ne diverse lucruri interesante privind peisajul. Doar o dată, cînd intram în Pasul Prislop, soţia i l-a smuls din mînă, nefiind de acord cu expunerea lui privind pădurea de brazi, de pe laterale, care s-a dovedit, atunci cînd a oprit nenea Pandele, o paşnică pădure de molid. Toţi am profitat de acest incident şi copiii, care erau în spate, chiar s-au retras printre molizi, fiindu-le rău. Tovarăşul director, încă neconvins, a tăiat un exemplar falnic din vegetaţia locală, pentru analize ulterioare, dar neîncăpîndu-i în autobuz, l-a abandonat, luîndu-i doar vîrful. Apoi ne-am oprit la Poiana Tătarilor unde tovarăşul director ne-a arătat casa cumnatului dînsului aşezată tocmai pe locul unde odinioară, adică atunci cînd a trecut pe aici, Hogaş a făcut un foc şi şi-a fript nişte slănină. După aceea tovarăşul cumnat, Vasile, ne-a fript nişte purcel şi am păstrat un moment de reculegere gîndindu-ne la slănină. Spre dimineaţă am ajuns la Complexul turistic Borşa, unde Hogaş nu a fost, dar amintirea lui e trează. La barul restaurantului de aici, tovarăşul director a ţinut un toast referitor la netrecerea lui Hogaş pe aici; dar aşa fiind condiţiile pe atunci; ne-a explicat dînsul, nici nu se putea altfel. Apoi am coborît spre Moisei unde ne-a primit un tovarăş profesor de matematică. Tovarăşul ne-a arătat fîntîna de unde, se spune, Hogaş a băut un păhărel cu localnicii; care păhărel a trecut din mînă în mînă, pînă la cei trei copii care l-au spart. La Vişeul de Sus nu ne-am oprit fiind în criză de timp, ba pînă şi tovarăşul director, nesimţindu-se bine, tovarăşa Ely l-a ţinut în braţe pînă la Cimitirul vesel din Săpînţa, unde l-a lăsat. Portarul cimitirului, după ce ne-a dat bilete de intrare, ne-a explicat că Hogaş nu a trecut pe acolo, dar vin foarte mulţi turişti.

        Spre seară ne-am întors la Sighetu Marmaţiei, unde ne-am culcat la un internat. Pedagogul îl cunoştea foarte bine pe Hogaş fiind student la fără frecvenţă, filologie, şi am petrecut o noapte foarte instructivă cu fişele dînsului din clasa a IX-a. Tot Mihai, pedagogul, ne-a dat indicaţii cu privire la ieşirea noastră din municipiu, ajungînd astfel la Deseşti, pe unde, zicea tovarăşul director, Hogaş trebuie că a trecut. Verişoara dînsului, fiind localnică, a confirmat aceasta. Dînsa a şi sculat copiii din autocar arătîndu-le o pană de a lui Hogaş uitată acolo din moşi-strămoşi pe un manuscris galben ca ceara. A treia zi a început un recital de romanţe, verişoara tovarăşului director fiind o solistă vocală în grupul folk comunal. Adulţii, ca şi copiii, au plîns un pic, dar şi-au revenit gîndindu-se la părinţi şi la şcoală.

        Cele cîteva sute de kilometri pînă acasă le-am făcut fără accidente, Pandele fiind tot timpul cu piciorul pe frînă. După ce am explicat copiilor că deja am ajuns, ne-am dus cu toţii pe la casele noastre, Pandele rămînînd să-şi repare maşina...
        Aşa cum spunea tovarăşul director, excursia aceasta a fost o excursie foarte instructivă.

(Perpetuum comic ’88, pag. 9)

Vezi toată postarea