Cînd ţi se aprinde beculeţul

        Istoria asta s-a petrecut acum vreo 30—35 de ani. În instituţia la care lucram pe atunci, se afla unul Mandache, un zgîrciob şi un afurisit fără pereche. În plus „amicul" ne pîra şefilor cu tot felul de nimicuri aşa că ne devenise tuturor nesuferit şi, în compensaţie, ne străduiam care mai de care să-i facem viaţa cît mai tihnită.
        Biroul în care lucram avea pereţii jur-împrejur căptuşiţi cu o impunătoare bibliotecă şi conducerea luase hotărîrea să o mute la un alt etaj, lucru de care noi nu aveam ştiinţă.
        Povestea cu mutatul s-a petrecut într-o după amiază cînd mă aflam singur la birou. Lucrarea executîndu-se în mare grabă, s-au spart cîteva geamuri de la bibliotecă şi i s-au stricat vreo două uşi glisante.

        A doua zi, cînd am ajuns la serviciu, l-am găsit pe Mandache fierbînd. Nu-i convenea faptul că dispăruseră cărţile, mai ales că pusese şi el ochii pe cîteva.
        — Cine a comis vandalismul ăsta?...
        Pe loc mi s-a aprins un beculeţ şi m-am hotărît să-i joc un renghi, drept pedeapsă pentru toate cîte le suferisem pînă atunci din partea lui.
        — Cum nu ştii?... A venit ieri după amiază Vasile (un alt coleg) cu camionul, a încărcat cărţile şi a dispărut.
        Atît i-a trebuit hapsînului. A început să fiarbă tot mai tare şi, pe măsură ce timpul trecea, se monta din ce în ce mai aprig.
        După vreun sfert de ceas îşi făcu apariţia şeful de birou cu încă vreo doi-trei colegi care pe loc îşi dădură seama de situaţie, aşa că intrară în joc. Şeful, în dorinţa de a-i mai „îndulci" frămîntarea lui Mandache, cît şi pentru a afla ce gîndeşte despre prietenul şi colegul său Vasile, ne spuse:
        — Scoateţi cîte o foaie de hîrtie şi scrieţi ce ştiţi fiecare despre acest caz!
        Noi ne-am aplecat asupra hîrtiilor făcîndu-ne că scriem, ţinîndu-ne cu mare greutate să nu pufnim în rîs. Numai Mandache transpira şi scria vărsîndu-şi veninul de zor: „Îl cunosc pe Vasile de mic copil cînd se ţinea numai de găinării. Cu furtul şi escrocheria s-a ocupat şi mai tîrziu dar, pentru că am fost bun prieten cu tatăl său, n-am vrut să-l reclam pînă acum. Dar s-a terminat. Fapta de acum a pus capac la toate. Îl condamn cu tărie şi cer să fie tras pe roată, etc, etc..."

        Tocmai atunci l-am văzut prin geamul ce da spre stradă pe Vasile. Venea vesel spre serviciu. Am ieşit ca fulgerul să pun lucrurile la punct. După ce i-am spus despre ce-i vorba şi i-am „aranjat" ţinuta, l-am rugat pe un prieten de la serviciul personal, povestindu-i şi lui întreaga tărăşenie, să-l aducă, îmbrîncindu-l, peste cîteva clipe în birou.
        M-am întors tocmai la vreme ca să aud pe şef citind declaraţia lui Mandache, timp în care ceilalţi sughiţau de atîta rîs.
        Împins din spate şi-a făcut apariţia Vasile cu însoţitorul său. Mandache a căscat ochii cît cepele şi a început să răcnească. Pe Vasile îl sufoca rîsul şi, ca să nu se observe, a pus capul pe birou, hohotind. Mandache se monta şi mai rău.
        — Hoţule, tîlharule!... degeaba plîngi, puşcăria te mănîncă!...
        Vasile hohotea cu sughiţuri de se cutremura biroul. Noi rîdeam cu lacrimi. Numai Mandache nu observa nimic şi, cu ochii ieşiţi din orbite, striga ca un apucat. În toiul vacarmului se auzi glasul şefului:
        — Spune tu, Vasile, cum s-a întîmplat?...
        La care Vasile, sufocîndu-se total dar neridicînd capul de pe masă, răspunse:
        — Mandache m-a învăţat!
        Numai intervenţia energică a întregului colectiv l-a scăpat cu viaţă de mînia lui Mandache.

(Perpetuum comic ’88, pag. 182)

Vezi toată postarea

Problema bordurii

        Pe şoseaua care leagă comuna Samulastra de Văile Mari, drept în faţa casei mele, dintr-o autobasculantă care circula nu prea regulamentar, au căzut cîteva borduri şi dale din beton.
        Aşa ne-am pricopsit drept în mijlocul drumului cu materiale pentru pavaj.
        Nea Tică, vecinul de peste drum, a bătut la poartă dis-de-dimineaţă şi, anunţîndu-mi surpriza, a convocat de urgenţă comitetul de stradă să chibzuim împreună ce-i de făcut.
        Cu prilejul acesta cineva a remarcat că, decît să stăm la taifas toată ziua, mai bine am pune cu toţii mîna şi am trage bordurile mai la o parte, să nu încurce circulaţia. Dar fiecare şi-a adus pe loc aminte că suferă de discopatie şi a lăsat pietrele la locul lor.
        După ce am mai sporovăit noi preţ de vreo oră, nea Tică s-a gîndit că ar fi bine să întreprindă ceva. S-a dus repede acasă şi, într-un sfert de oră, a ieşit în drum cu o pancartă pe care scrisese „Ocoliţi pe dreapta!". Adică maşinile să circule pe trotuarul din dreapta pe cel din faţa casei mele. Ce-i drept, asta nu mi-a convenit şi tocmai voiam să schimb inscripţia, cînd observai că dintr-un binecuvîntat spirit de contradicţie, şoferii circulau dinadins pe trotuarul din stînga. Ba unul a mers chiar atît de departe, încît i-a pus la pămînt gardul lui nea Tică.
        Nu pot să susţin că lucrul a rămas neobservat de vecinul meu care, în timp ce aduna plin de entuziasm rămăşiţele pămînteşti ale gardului, a meditat profund la următoarea mişcare: A şters cu vopsea inscripţia: „Ocoliţi pe dreapta!" şi, altruist, a scris: „Ocoliţi pe stînga!". Povestea cu capra vecinului.

        A doua zi, mi-am strîns şi eu îndurerat ceea ce-mi mai rămăsese din gard, sub privirea atentă şi binevoitoare a lui nea Tică, gîndindu-mă că trebuie să prind neapărat momentul prielnic, ca să schimb blestemata de pancartă. Şi am schimbat-o. Apoi a schimbat-o vecinul, şi iarăşi eu, şi iarăşi el, şi tot aşa pînă s-a ales praful şi de curtea mea şi-de-a lui, astfel că, acum autovehiculele ameninţau să circule fără oprelişte prin prispele noastre.
        Situaţia nu mai putea dăinui. M-am dus la nea Marin cantonierul şi i-am cerut să ia de urgenţă măsuri pentru ridicarea materialelor de pavaj. Cantonierul a venit de îndată la faţa locului, dar neputînd să le mute, că ştiţi şi dumneavoastră cît de grele sînt dalele şi bordurile, a împlantat provizoriu un nou anunţ: „Nu depozitaţi materialele de pavaj aici!".
        Parcă a dat foc. Acum se întreceau toţi şoferii, care mai de care, să lase măcar o bordură în locul de interdicţie. La scurtă vreme, din cauza imensului morman de materiale ce se adunase, mi-a fost imposibil să-l mai văd pe bunul meu amic şi vecin, nea Tică, darmite să mai comunic cu el.
        Şi bordurile şi pietrele de caldarîm şi dalele au continuat să se adune munte, pînă cînd mi-a venit o nouă idee. Salvatoare de astă dată. M-am ascuns în ce mai rămăsese din casă şi, o zi întreagă, am meşterit un nou anunţ, mare şi citeţ: „Depozit de materiale pentru pavaj". Am înfipt anunţul cît mai la vedere şi, în două săptămîni, datorită binecuvîntatului spirit de contradicţie de care am mai amintit, şoferii au curăţat şoseaua ca-n palmă.
        Acum, nea Tică tînjeşte după frumoasele zile cînd ne întreceam cu modificarea pancartelor de circulaţie şi, cum am înţeles din discuţia ultra secretă pe care a avut-o aseară cu gineri-su, care-i şi el şofer, mîine în zori o să convoace iarăşi comitetul de stradă pentru că e posibil să rediscutăm problema noilor borduri care, în mod cu totul întîmplător, vor fi pierdute în cursul nopţii de o autobasculantă „necunoscută".
        Ocazia nu trebuia ratată!

(Perpetuum comic ’87, pag. 164)

Vezi toată postarea

Cum se obţine o aprobare

        Colegii mei susţin că ne descurcăm tare anevoie cu tovarăşul Matache, şeful nostru. Eu nu sînt de aceeaşi părere cu ei, deşi Matache e totdeauna pentru-contra. N-apucă cineva să spună o părere, că sare el cu viceversa.
        De pildă, zice Ionică, de la biroul doi:
        — Să cerem de la magazie un nou registru pentru intrări-ieşiri, că ăla vechi e pe terminate!
        Replică şeful, privindu-ne peste ochelari:
        — Lucraţi mai economicos, ca să vă ajungă registrul. Mai bine cerem nişte creioane roşu-albastru, pentru bifări, cerneală şi nişte gumă arabică!
        Sare Ştefanei, de la biroul trei:
        — Ar trebui ca Ilie să plece în deplasare, la Prundu-Bîrgăului, pentru hîrtie!
        — Ilie, la Prundu-Bîrgăului?! devine suspicios tovarăşul Matache. Nici pomeneală! Să plece Vasile, la Timişoara, pentru urgentarea comenzii cu holţşuruburi!
        — Holţşuruburile ne-au sosit alaltăieri, îi aminteşte Ştefănel.
        — Atunci, să plece Mitică la Alexandria, după rulmenţi!
        — Rulmenţii i-am repartizat deja la atelierul de montaj, argumentează Ionică.


        — Mereu mă contraziceţi! În deplasare pleacă Anghel, la Buhuşi... O să-i comunic mai tîrziu ce are de făcut!
        Mitică încearcă o intervenţie:
        — Cu privire la...
        — Nu! îl întrerupe, brusc, şeful. Nu sînt de acord!
        În situaţia asta, ne descurcăm tare greu cu tovarăşul Matache şi nici vorbă ca vreunul să aibă o părere proprie; cu atît mai puţin opusă.
        Vă închipuiţi, deci, că nu sînt eu acela care să scoată lumina din puţ. Zice el că-i albă, zic şi eu la fel. Susţine că-i neagră, nu-l contrazic. Cu toate acestea, nu rareori aprobarea şefului coincide cu dorinţa mea.
        Zice Ştefănel de la Biroul trei:
        — Bine ai brodit-o cu avansarea lui Ilie; cum ai ghicit?
        În zadar îi explic că nu a fost o simplă întîmplare, nu reuşesc să-l conving.
        Mă întîmpină Ionică de la doi:
        — Cine ţi-a şoptit că Vasile o să primească mustrarea?
        — Nimeni, îi răspund.
        Şi nu mă crede. De fapt, nu sînt crezut de nimeni, deşi caut să le arăt că lucrez riguros ştiinţific, pentru a obţine din partea şefului tot ce doresc. Chestiunea e simplă: cînd aflu că Iordache vrea să plece la Măgura Codlei, îi sugerez şefului:
        — Nu-i indicat ca Iordache să facă deplasare.
        — Ba dimpotrivă! mi se răspunde.
        Sau:
        — Ilie este un incapabil, ar trebui retrogradat!
        Ilie poate să-mi mulţumească. Este avansat pe loc.
        Iată de ce nu-i greu ca dorinţa mea să coincidă cu decizia şefului. Totul este să-i propun altceva decît gîndesc.

(Perpetuum comic ’83, pag. 122)

Vezi toată postarea