Nu era un restaurant de clasa a treia, evident. Şi asta se putea deduce după însăşi dexteritatea cu care persoana aceea grasă, cu halatul alb, despre care unii şi-ar fi putut închipui chiar că e femeie, mătura mocheta cărămizie, strecurînd cu mare delicateţe instrumentul de salubritate printre picioarele onoratei clientele. Desigur, era un restaurant de categoria a doua, cu pereţii împodobiţi cu ştergare rustice şi farfurii gălbui, de pe care te priveau chiorîş un număr impresionant de cocostîrci şi de cocoşi gravi, demni, intransigenţi. Frigiderul-vitrină, cufundat într-o precaută semiobscuritate, etala o jumătate de tort, chilcă cu ceapă, mici triunghiuri de brînză topită, mari cantităţi de pătrunjel. Acest pătrunjel, răspîndit cu generozitate în acea vitrină, dădea o deosebită senzaţie de proaspăt, te determina să-ţi fugă gîndul către grădinile bine irigate ale unor cooperative orientate către eficienţă economică şi mari venituri anuale. Ar fi putut fi, dacă medităm profund, chiar un restaurant de categoria întîi...
Ospătari în smokinguri somptuoase, pe ici-colo decorate cu mici eşantioane de menu, navigau temerari, ca nişte încercaţi lupi de mare, prin ceaţa lăptoasă provenită din cele mai diferite mărci de ţigări autohtone şi de import, în vreme ce bufetiera lansa către bucătăreasă parole pline de mister: „Trei văcuţă, una cu varză, două creier de dincolo, patru sute Ştefania, bagă un muşchi pă blat, saltă trei cu ciuperci"...
Nea Costică Bălan pătrunde prin uşa din spate şi aruncă o privire generală asupra localului. Mai toate mesele erau ocupate, ba de perechi masculine, ba de dublu mixt, ba de grupări înveselite la maximum de lungi şi suculente bancuri cu olteni.
Parcurse tacticos sinuosul culoar dintre mese, feri în drum o pisică tărcată şi obeză, dărîmă din greşeală o pălărie prost aşezată pe un spătar şi se apropie de telefonul public, amplasat exact deasupra unei mese de două pesoane, la care luaseră loc cu cîteva ore mai înainte tînărul meşter sudor Tudor Iordache şi nu mai puţin tînăra felceriţă Dorina Andrei de la spitalul comunal Perşeneşti, în trecere prin Capitală, unde dorea să achiziţioneze cîteva confecţii de damă, strict necesare participării la iminenta cununie civilă a bunei sale prietene Sanda, cu care era intimă de mai mulţi ani. Peste capetele conspirativ apropiate ale celor doi, se întinsese un bătrînel costeliv. Ţipa în receptorul pe care aproape îl înghiţise, la un anume Neluţă. Din convorbire se putea deduce că numitul Neluţă intenţiona să-şi părăsească domiciliul conjugal, sătul de unele manifestări contrare eticii, ale propriei sale soţii, intenţii combătute savant de bătrînel, îndeosebi cu argumentul că „în zece-cinşpe ani se potoleşte ea".
Nea Costică Bălan, constatînd că la telefon îşi mai aşteptau rîndul circa opt persoane nerăbdătoare sau placide, se aciuă la masa de sub obiectul destinat comunicării la distanţă şi, fără să se sinchisească de privirile ucigătoare ale meşterului sudor, comandă o ţuică bătrînă, după care îşi aprinse o mărăşească boţită. Cînd păhărelul sosi, se simţi deodată împăcat cu întreaga lume, cu vicisitudinile soartei, cu junghiul din piciorul drept, cu eternitatea.
Bătrînelul îşi epuiză sfaturile practice şi, agăţa receptorul în locul anume destinat pentru aceasta, după care părăsi, cu o umbră de regret în priviri, localul ospitalier.
Îi luă locul o tînără duduie savant pavoazată pe toată suprafaţa disponibilă a feţei. În cuvinte şoptite ea începu să argumenteze cuiva necesitatea de a se culca, întrucît ea, pavoazata adică, va mai întîrzia multă vreme aplecată asupra bilanţului, în dorinţa de a se remarca pe plan profesional, ştiut fiind că în foarte scurtă vreme schema instituţiei pe care o slujea va fi drastic forfecată şi ea intenţiona să se pună în acest mod, pe cît posibil, la adăpost de tempeste. Cum la celălalt capăt al firului se ridicau, se pare, obiecţii, la cestălalt capăt se simţi nevoia de întăriri, aşa că fu adus, de la masa sa de lucru, încărcată cu sticle maronii de bere, însuşi şeful contabil, care continuă pledoaria în favoarea subalternei, folosind des şi mieros cuvîntul vrăjit „doamnă".
Nea Costică Bălan, în acest timp, îşi informă comesenii că el mai încercase „la vreo cinci bodegi" să telefoneze, trebuia să discute urgent cu un anume Bran, de profesie zidar, problema tencuielii din bucătăria sa de iarnă, dar la nici unul dintre telefoane nu venise tonul.
Meşterul sudor şi felceriţa nu-i acordau însă atenţie, ci tratau în continuare, cu capetele apropiate într-un mod masonic, un tîrg complicat. Altfel, pentru ce s-ar fi simţit meşterul obligat să repete mereu cuvintele „sînt om serios, domnişoară?" cuvinte receptate cu neîncredere de felceriţă, din moment ce şi ea, la rîndul său, utiliza frecvent expresia „pe mine m-au curtat şi doctori şi dentişti, dar eu tot aia am rămas”.
În mintea lui nea Costică Bălan se derulă atunci, pe parcursul cîtorva fracţiuni de secundă, un film vechi, care începea cu doi eroi costumaţi în haine negre şi respectiv rochie albă, continua la fotograf, la biserică, la salonul lui Prepeliţă de pe Pantelimon unde musafirii băuseră pînă îşi făcuseră acoperiş din mese, apoi cu dansul rachiului roşu şi mutarea în căsuţa de chirpici de lîngă groapa lui Velciu. Aici se termina primo tempo al acelui film, primo tempo cel roz, şi începea secundo tempo, ceva sumbru, cu o femeie nepieptănată şi lăbărţată care uitase demult că îmbrăcase odată o rochie albă şi bombănea permanent, tocînd la cap cu diabolică perseverenţă personajul care nu mai purta costum negru ci o haină vătuită şi descusută pe la încheieturi, pînă cînd acest personaj îşi lua valea cu seci trînteli de uşă, către zone mai liniştite ale universului, unde cu un ţoi în mînă găsea căldură, înţelegere, linişte, prieteni, paradisul într-un cuvînt.
La telefon se încheiară tratativele între contabilă şi şef-contabil pe de o parte şi „doamna" necunoscută pe de altă parte. Combatanţii învingători se retraseră la masa de lucru de lîngă bar, pentru a continua bilanţul sticlelor de bere, cărora le veniseră între timp întărituri concretizate în mititei şi fripturi de porc a I-a, lăsînd receptorul pe mîna unui bărbat între două vîrste care se străduia să convingă pe cineva să vină de mare urgenţă cu două sute de lei la faţa locului, întrucît trebuiau achitate unele consumaţii neprevăzute. Cum partenerul de discuţie se pare că nu prea era dispus la o deplasare, bărbatul între două vîrste îl soma drastic, însinuînd totodată că, dacă nu va da curs acestui modest apel prietenesc, va dezvălui chiar a doua zi totul în legătură cu nişte saci de ciment, în număr de 83.
La o masă mai adăpostită, o voce masculină începu să lanseze în eter o melopee ciudată.
Cucerit de melodie, barmanul îşi înşurubă bărbia în pumn şi, deodată, lacrimi grele începură să picure în spuma unei halbe, căci amintirile sînt musafiri nepoftiţi şi cine oare n-are amintiri?
Printre mese se prelinse un vînzător de loz în plic, zăbovi ici, întîrzie colea, oferi colacul de sîrmă pe care înşirase micile dreptunghiuri de hîrtie savant împăturită, fu refuzat. În ochii lui, străjuiţi de sprîncene albe şi stufoase, se putea citi greaua uimire a celui care niciodată n-a putut pricepe cum poate cineva trece nepăsător pe lîngă noroc.
Meşterul sudor Tudorel Iordache solicită plata. Pe faţa lui se putea citi înfrîngerea totală ce o suferise. Pe faţa felceriţei Dorina Andrei din Perşeneşti se putea citi, din contră, victoria totală ce o repurtase. Iată, s-ar fi putut gîndi un filozof, cum se despart două drumuri din cauza unor anumite principii desuete... Dar nici-un filozof nu se afla în local, e cunoscut faptul că cei mai mulţi dintre filozofi consumă singurateci, la domiciliu, filozofia cerînd linişte, aer curat şi unele economii pecuniare.
Foştii lui comeseni plecaseră, căile lor se despărţiseră, ieşiseră demni, ea mai întîi, el mai apoi, în locul lor apăru un tînăr pletos, beat de fericire, se pare, un tînăr poet credem, căci el ţinea larg deschis în faţă un ziar şi citea pentru a mia oară cuvintele „există ceva promiţător în versul „caii verzi nechează aur", mai trimiteţi", tipărite cu aldine la rubrica „Poşta redacţiei". Pletosul ceru vodcă şi nea Costică Bălan nu întîrzie să-l informeze că el a mai încercat la cinci bodegi, dar la niciuna nu venea tonul. Tînărul poet îi răspunse, nu se ştie de ce, „mulţumesc foarte mult", apoi continuă lectura îmbătătoare a primului sau vers, steluţă sclipitoare în galaxia Gutemberg.
Şi, tocmai atunci, telefonul se eliberă.
Nea Costică Bălan îl privi cîteva secunde uimit, aproape indignat. Privi şi ţuica din păhărel, o clătină tandru, o sorbi duios. Se scotoci îndelung în buzunare, găsi o mărăşească, o aprinse, găsi zece lei, îi ascunse la loc, găsi o fisă. Ridicîndu-se în picioare, introduse fisa în aparat, lipi receptorul de urechea stîngă şi rămase aşa timp îndelungat, cu privirea neîncrezătoare la început, derutată apoi.
Într-un tîrziu, puse receptorul în furcă, recuperă fisa, se aşeză pe scaun şi rosti mirat:
— Ia te uită, dom’le! În localul ăsta vine tonul! Şi comandă o ţuică.
(Perpetuum comic ’88, pag. 80)
