Ne-am dus viaţa noastră normală pînă-n ziua cînd a venit în bloc familia Ilie. Un locatar normal de-al nostru s-a mutat, la fel de normal, în alt oraş (normal), iar în locul său în loc să vină tot un locatar normal ne-a picat pe cap familia Ilie. Trei persoane. Părinţii — lucratori la fabrica de cuie, iar copilul, ultraminor, angajat să ţipe cît îl ţine gura. Acum copii avem şi (unii dintre) noi, însă cum vă spuneam fiecare ţipa după program, iar nu cum îl taie pe el capul. Aşa au fost educaţi de către noi. Dar, în fine...
Sigur e că familia Ilie lucrează în ture. În ture inverse, pentru a-l putea supraveghea pe ultraminorul dumnealor. Şi mai precis, în toate turele inverse şi neinverse, aşa încît ei — numai ei! — nu se încadreaza deloc în programul normal al blocului nostru. Mai întîi că se scoală pe la cinci dimineaţă. Asta înseamnă uşi deschise, uşi închise, baia folosită, sfaturi pentru ăla micu’, pentru soţ sau nevastă (depinde cine pleacă şi cine rămîne), robinetul de la bucătărie, cafeaua, conversaţii între baie şi bucătărie etc. Sau — pentru a evoca momentul sosirii de noapte — familia Ilie înseamnă venirea pe la unşpe, urmată de uşi închise, uşi deschise, baia folosită, sfaturi, mîncarea pusă la încălzit, discuţii controversate între baie şi bucătărie, iar apoi în dormitor, bilanţul zilei, planul de bătaie pentru ziua următoare etc. În plus, în oricare parte a zilei sau chiar de mai multe ori pe zi — spălatul scutecelor ultraminorului. Adică, apa curgînd în baie, maşina de spălat mergînd, iar toate astea, uneori, la ore cînd noi, toţi ceilalţi oameni normali din bloc, executăm programul nostru stabilit, cu care ne-am obişnuit de ani şi ani.
Primul care a sărit în sus de indignare, la cinci dimineaţa, a fost vecinul nostru Ionescu, care are apartamentul sub familia Ilie. Dar după ce a sărit la cinci, a mai sărit şi la unşpe noaptea. Pentru că la cinci a plecat dumneaei, iar la unşpe s-a întors dumnealui. Să vă mai spun că vecinul nostru Ionescu e poate cel mai normal dintre noi toţi. Mai are doi ani şi iese la pensie, o pensie binemeritată, la care se gîndeşte toată ziulica, mai ales de cînd soţia dumnealui a şi făcut acest pas hotărîtor în viaţă. Or, ce s-a întîmplat după ce a sărit în sus familia Ionescu? Ce să se mai întîmple? Au sărit în sus şi alte familii: Georgescu, Vasilescu, Apostolescu, Mîrzescu, Urzescu, Popescu, Udrescu, adică aproape toate familiile blocului. Au sărit şi s-au dus la administraţie, la comitetul de locatari. Tovarăşu’ Ciocan, preşedintele comitetului, i-a ascultat pe toţi după care a decis: „Îi chemăm la noi ca să-i muştruluim puţin." Dar s-a calculat că nu vor putea veni niciodată cei doi membri maturi ai familiei întrucît lucrează în ture inverse, iar duminica nu lucrează comitetul de locatari. Atunci li s-a mai acordat o perioadă de reabilitare. „Să mai aşteptăm, poate se vor îndrepta lucrurile," a decis tovarăşu’ Ciocan în legătură cu cei doi de la fabrica de cuie. Dar lucrurile nu s-au îndreptat. Programul lor curgea la fel de implacabil ca al nostru. Cineva le-a adresat chiar întrebarea — era într-un miez de noapte, după venirea din tură a unuia dintre ei — dacă dumnealor se consideră oameni normali, iar răspunsul familiei Ilie a fost afirmativ. Mai mult, a venit şi adăugirea: „Voi nu sînteţi normali, babalîcilor! Şi mai lăsaţi-ne în pace!" Au urmat mai multe uşi trîntite, o bătaie, demonstrativă, a ultramicului etc.
Cineva dintre noi a venit cu ideea să-i reclamăm la fabrică, însă nu prea ştiam pe unde vine unitatea lor. Noi, oameni normali, de centru, cu instituţii aşişjderea, n-avusesem de-a face cu periferia. Noroc de unul dintre copiii noştri normali care se rătăcise în plimbările lui de gît cu o fată prin cartierul unde se afla fabrica de cuie. L-am delegat pe tovarăşu’ Ciocan. Omul s-a dus, a ajuns, a intrat, s-a recomandat, a întrebat de şefu’ lui Ilie, l-a găsit, i-a spus păsul nostru, al oamnilor normali de la blocul normal PS 112-C, după care ce i-a fost dat să audă o să spună şi copiilor şi nepoţilor, tuturor. Fiindcă şeful lui Ilie părea şi mai într-o dungă decît Ilie însuşi: „Dom’le, în afară de faptul că pleacă şi vine omul de la serviciu, ce alt necaz v-a mai făcut?" l-a întrebat pe Ciocan. „Nu, a îngăimat acesta, deşi, ştiţi, zgomotele din apartament..." „Dar dumneata nu foloseşti baia, nu pui maşina de spălat, nu-ţi baţi copiii?" „Ba da, însă după program." „După programul dumitale de conţopist, vrei să spui, a plusat şeful lui Ilie. Iar băiatul meu le face după programul lui de muncitor. Acum e limpede?"
Tovarăşu’ Ciocan, cît e el de Ciocan, n-a mai putut replica nimic, s-a înnegrit de supărare, i-a întors spatele şi a plecat trîntind poarta fabricii de cuie. Acasă ne-a povestit întrevederea, noi l-am căinat pentru cîte i-a fost dat să-ndure, am suspinat în noi şi am decis să nu ne lăsăm. Şi am deschis lupta. Cel dintîi a atacat Ionescu. L-a pîndit într-o dimineaţă pe Ilie şi, pe la cinci, dacă n-a auzit ceasul, crezînd că omul e în tură liberă, s-a decis să-l trezească, aşa pentru plăcerea gestului, lovindu-i cu coada măturii în tavan. Ilie într-adevăr s-a trezit, a deschis uşa de la apartament şi a urlat cît l-a ţinut gura, ca să auzim cu toţii: „Mulţam, vecine, că m-ai trezit, mi se stricase ceasul". Şi aşa ne-am sculat cu toţii la cinci dimineaţa. Or, dacă ne-am sculat, ce să facem? Ne-am dus la piaţă.
Tot Ionescu i-a mai făcut-o într-o noapte. L-a pîndit pînă pe la unşpe, după care a pornit o hărmălaie de nu se mai auzea în bloc decît gălăgia lui. Însă o gălăgie cu adresă precisă, iar noi toţi ştiam adresa. Dar Ilie tăcea chitic. Gălăgia se amplifica; au fost aduse staţii, boxe, muzici (tinere şi bătrîne), cei mici ai noştri fiind nemaipomenit de bucuroşi că pot face bairam. Dar Ilie tăcea în continuare. Pînă la urmă, exasperat, Ionescu s-a dus la uşă şi l-a sunat, cu gînd să-l întrebe cît e ceasul. Era o idee de-a lui, ca să-l enerveze. Însă Ilie n-a răspuns. Într-un tîrziu, după ce pierduse cîteva minute bune în faţa uşii, neştiind dacă s-o spargă cu umărul ori cu toporul, Ionescu a observat o hîrtiuţă prinsă discret în uşă: „Sîntem în tură liberă şi am plecat la ţară, la părinţi. Somn uşor!" Vă imaginaţi, să înnebunească Ionescu, nu altceva. Dar noi... Că ne strînsesem cu toţii ciopor pe scară, ca să vedem rezultatul bătăliei. Cei mai fericiţi erau copiii, care puseseră muzica aşa de tare, că am luat şi o amendă în noaptea aceea. O amendă normală pe care, la fel de normal, am împărţit-o între noi, frăţeşte. Lui Ilie i-am lăsat partea cea mai mare...
Veţi fi curioşi să ştiţi cum s-a terminat povestea. Ilie a mai făcut doi copii, gemeni, aşa încît acum avea trei — nu ca noi, oameni normali, cîte unul sau deloc — drept care i-au dat trei camere. În blocul vecin. Normal, noi l-am ajutat să-şi care mobilele. Nu-i puteam suferi deloc pe cei din blocul alăturat. Asta pentu că şi ei se consideră un bloc de oameni normali. Să-i vedem acum cît de normali vor fi ei cu un vecin ca Ilie...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu