Fluieraş e tînăr. N-are nici 30 de ani şi iubeşte fotbalul. Deocamdată arbitrează în campionatul municipal. Visul lui? Să ajungă la mondiale. Ca Rainea sau ca Igna! Ca Igna, dar fără meciul Olanda—R.F.G. Nu, nu i-a plăcut acel meci. Fluieraş se duce la fostul mare arbitru din localitate, Ivan Părtinitoru. Vrea să-i ceară un sfat, să-l invite la un joc pe care-l va arbitra. Fluieraş e emoţionat şi nerăbdător. Ivan stă într-o vilă, cu un pic de grădină, un pic de piscină şi un Mercedes pe motorină, ceva mai mititel. Îl pofteşte în casă. Mobile stil, cristaluri, tablouri... Fluieraş priveşte uimit şi întreabă:
— Valoroase tablourile?
— Aşa zic specialiştii. Eu nu mă pricep... Habar n-am...
— Şi cum de le-aţi luat? se bîlbîie oaspetele şi regretă întrebarea.
— Investiţie! Am investit şi eu... Ce era să fac? Fumezi? Îi aruncă pe masă un pachet de Kent.
— Nu, zice speriat tînărul. Duc viaţă sportivă!
— Nu e bine să cazi în extreme. O ţigară bună merge... Îţi place casa?
— Foarte mult.
— Cu mîinile şi cu fluierul am făcut-o! Am transpirat, nu glumă.
— Dumneavoastră aţi ieşit din arbitraj şi arătaţi aşa de bine! Mai puteaţi arbitra şi azi...
— Glumeşti, măi Fluieraş. Eu m-am retras la 47 de ani, nu la 50.
— Serios?
— E o artă să te retragi la timp.
— De ce?
— Ce-i prea mult nu-i sănătos, zice o vorbă. Să n-o uiţi!
— Da... Mulţumesc. Aş vrea să vă rog, să veniţi să mă vedeţi cum arbitrez, să vă daţi o părere...
Părtinitoru îl cîntări îndelung, curios, cu privirea. Apoi întrebă:
— Vrei să ajungi un arbitru mare?
— Neapărat!
— Bineee. Eşti milos?
— Nu.
— Să nu fii! N-ai şanse. Ce meserie ai?
— Profesor de fizică, nea Ivan.
— Soţia?
— Casnică.
— Bun! Tata?
— E şef la o Alimentară...
— Hopa! Nu e bine. Să schimbe meseria.
— De ce?!
— Nu e bine să ai rude în comerţ dacă eşti arbitru de fotbal.
— Cum aşa?
— E o slăbiciune a ta, de care vor profita unii.
— Nu înţeleg, nea Ivan?
— Cum un arbitraj al tău nemulţumeşte, bătrînul va avea minus sau plus în gestiune. E simplu.
— Mai are un an şi se pensionează!
— Atunci merge. Da’ să se pensioneze. Neapărat. Ascultă sfatul unui om trecut prin multe. Ştii ce zice o vorbă plină de adevăr? „Cine n-are bătrîni să-şi cumpere. Bătrîni sau arbitri de fotbal". E acelaşi lucru. Ai reţinut?
— Da’, nea Ivan. Eu ştiu perfect regulamentul. Dacă vreţi să vă convingeţi...
— Uită-l! Mai mult te încurcă, decît te ajută. Oricine-l poate învăţa pe de rost. Mii de oameni pot face asta. Să fii în teren, la centru, e incomparabil mai greu. În genere, regulile şi regulamentele se încalcă, se neglijează. Vezi, ce reguli clare avem în circulaţia rutieră şi totuşi ele sînt eludate şi mor oameni.
— Bine, dar cum să arbitrez?
— Vrei să le ştii pe toate, deodată. Trebuie să te grăbeşti încet! Să ai un finiş bun. În sport, sprintul final contează! Eu l-am reuşit şi m-am retras în plină glorie.
— Da, aşa e, spuse cu admiraţie tînărul arbitru.
— Uite, dacă tot vrei să afli cîteva lucruri de la un om cu experienţă şi vechime în arbitraj, am să te rog să nu uiţi trei legi nescrise ale fotbalului. Să vedem, poate le intuieşti. Cînd, cum, pentru ce acorzi un 11 metri?
— Conform regulamentului de fotbal, capitolul...
— Neimportant, Fluieraş! Îţi precizez eu prima lege: nu acorzi niciodată un 11 metri gratuit!
Urmă o pauză. Un ceas cu cuc se auzi răguşit undeva la etaj.
— A doua, reluă Ivan: să acorzi corect, la timp şi clar, legea avantajului. Cînd o aplici ca lumea, eşti arbitru mare.
— Despre ce avantaj e vorba?
— Asta o să vezi la faţa locului. Te orientezi.
— Am înţeles. A treia lege?
— Uneori, în fotbal, e ca în căsătorie: tu crezi că hotărăşti, decizi conduci, dar, de fapt, asculţi şi faci ce ţi se cere. Eşti însurat, nu?
— Sînt.
— Păi vezi, înseamnă că ştii. Să mai facem un test. Ce faci cînd greşeşti? Eşti om şi ai să greşeşti, mai ales într-o pasiune ca asta.
— Recunosc sportiv...
— Niciodată, i-o tăie Ivan cu oarecare duritate. Aşa a fost, aşa-i văzut, aşa ai fluierat. Trebuie să fluieri orice cu atîta convingere, încît lumea să-ţi dea dreptate chiar atunci cînd n-o ai. Clar?
— Clar, nea Ivan.
— Ce echipe îţi plac?
— Poli Timişoara, că părinţii mei sînt de acolo. Corvinul, că joacă frumos şi eficient acasă şi „U" Cluj-Napoca, o gazdă ospitalieră care dă puncte aproape la toate echipele ce-o vizitează...
— Mai gîndeşte-te.
— La ce, nea Ivan?
— Ziceai că vrei să ajungi un mare arbitru!?
— Exact! Şi voi fi!
— Dacă astfel de echipe îţi plac, eu mă cam îndoiesc... Mai treci pe la mine...
Oaspetele se ridică. Coboară treptele vilei. Ivan îl conduce. Ajung pe aleea de prundiş.
— Nea Ivan, nu veniţi duminică să mă vedeţi?
— Încă nu. E prea devreme.
— În ce sens?
— Mai ai multe de învăţat... Deocamdată, nu am ce să văd.
— Ţi-a plăcut mult fotbalul, nea Ivan?
— Foarte mult. Şi ştii de ce?
— Nu.
— Ei, tu ce crezi?
— Eu un sport nobil, o artă, o întrecere sportivă...
— Eşti un copil bun, Fluieraş. Uite, îţi mai destăinui un secret: mie mi-a plăcut fotbalul. Foarte mult! Şi asta pentru că în fotbal se dă totul pentru victorie!
(Perpetuum comic ’89, pag. 186)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu