Se afișează postările cu eticheta Ioan Groza-Kett. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Ioan Groza-Kett. Afișați toate postările
, , , , , , ,

Suspiciune

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu

        Iustinian tocmai scria ceva la biroul său de lîngă fereastră, cînd uşa se întredeschise şi şeful său îi spuse scurt:
        — Plăpîndule, mergi repede la cabinetul medical pentru controlul periodic, tu ai mai rămas să-l faci.
        Se ridică anevoie, băgă în sertar toate hîrtiile, închise biroul şi ieşi îngîndurat.
        — Ce-o fi cu controlul periodic? Şi încă aici, la noi, tocmai astăzi. Nu-i lucru curat! Atenţie mare Iustiniane, la ce spui şi la ce faci, că nu ştii cu cine ai de a face.
        Bătu încet şi intră abia auzit.
        — Bună ziua.
        — Bună ziua. Dumneavoastră?
        — Da, eu. Ce-i cu mine?
        — Cum vă numiţi?
        — De ce mă întrebaţi? Nu aveţi fişa mea în faţă?
        — Aşa se obişnuieşte.
        — Poftim. Plăpîndu Iustinian.
        — Luaţi loc vă rog.
        — Nu, mulţumesc. Stau foarte bine şi în picioare.
        — Cînd aţi fost văzut ultima oară de medic?
        — Iertaţi-mă, dar asta e o indiscreţie.
        — Eu trebuie să completez nişte rubrici.
        — Ce rubrici? Pentru ce rubrici?
        — Uitaţi ce este, noi obişnuim să vă întrebăm şi dumneavoastră să răspundeţi, cît mai precis. E în interesul dumneavoastră.
        — Ştiţi ce se întîmplă, eu am venit aici trimis de şeful meu. N-am vrut să vin.
        — Te rog, linişteşte-te, că nu-ţi vrea nimeni nici un rău. Să completăm împreună această fişă.
        — Mă rog. Întrebaţi-mă.
        — De ce boli contagioase aţi suferit?
        — În primul rînd, o precizare. Eu nu am făcut aceste boli pentru a-mi lua concedii medicale sau a-mi rezolva alte interese.
        — E vorba de perioada copilăriei.
        — Da. Am avut, ca oricare, asemenea boli: scarlatină, oreion, pojar şi nu-mi e ruşine s-o mărturisesc, chiar tuse... din aceea... ca... ştiţi dumneavoastră...
        — Convulsivă.
        — Asta e. De asta am avut. Dar să ştiţi că toate bolile astea alţii mi le-au dat şi chiar de o să mă întrebaţi numele lor şi adresele nu vi le pot spune.
        — Nu mă interesează.
        — Mă rog.
        — Alte boli?
        — Nu! Ştiu la ce vă referiţi şi nu încercaţi să insinuaţi nimic. Eu nu am fost din ăia. Eu doar muncă, muncă şi iar muncă. Sînt serios, căsătorit, puteam să am şi copii, lucru care reiese din dosarul meu şi din aprecierile făcute la adresa mea...
        — În ultimul timp v-a supărat ceva?
        — Cineva. Mulţi, dar nu are rost să discutăm aici. Sînt prea mulţi uniţi împotriva mea, dar am să-mi rezolv singur aceste probleme.
        — Mă refer la o durere de cap, de măsele, la un organ, rinichii, ficatul, ştiu şi eu?
        — Ficatul supără pe cei care beau, nu pe oamenii serioşi care-şi văd de muncă şi iar muncă. Vă rog să nu mă suciţi cu astfel de întrebări, căci eu nu am vicii... ca alţii...
        — Omule, ai puţină încredere în mine şi nu mai trăi cu impresia că vreau să aflu despre dumneata altceva decît date legate de sănătate.
        — Mă rog, întrebaţi-mă.
        — Vaccinul antitetanos l-aţi făcut?
        — Da. M-au văzut cînd l-am făcut următorii tovarăşi: (scoate o hîrtiuţă) Vasiliu D., Pantazie V., Cîţu T., Niculescu S. ...
        — Nu mă interesează. Deci l-aţi făcut.
        — Da. Era într-o luni, cu o zi înainte de salariu. Tocmai venisem dintr-o deplasare. Uitaţi chitanţa de decont cu nr. ...
        — Destul. Aşezaţi-vă pe pat să vă iau tensiunea.
        — N-o dau. Cine ştie cît va fi şi apoi să-mi aud vorbe că e atît, sau atît pentru că nu ştiu ce fac. Dacă e mai mică decît a şefului care este hipertensiv? Nu vreau necazuri. Şi eu, vă repet, numai de muncă îmi arde, nu de fleacuri. Pe mine nu mă interesează ce tensiune are pe lună X sau Y, nici pe alţii să nu intereseze tensiunea mea.
        — Nu va afla nimeni, e secret profesional.
        — Bine atunci, dar repede să nu vină cineva.
        — Da. E bună. 13 cu 7.
        — Chiar şi aşa. Să nu se afle că e bună, că pe urmă vorbe. De ce are ăsta tensiune aşa de bună... De ce şi cum... etc... etc... etc...
        — E, cam greu, dar a mers. Puteţi pleca.
        — Vă rog să-mi daţi ceva la mînă că am fost aici, azi... ora...
        — Fii liniştit. Vorbesc eu cu şeful dumitale.
        — Lăsaţi. Vorba e vorbă şi se uită, dar hîrtiuţa o pui la portofel şi cînd se iveşte cine ştie ce, o scoţi şi o arăţi, că nu minţi, că eşti om cinstit, muncitor...

(Perpetuum comic ’89, pag. 54)




, , ,

Un caz pe de-alături

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu

        A doua sticlă din vinul crîşmei. Nea Tăchiţă îşi umple alene paharul. Soarbe îngîndurat. Apoi ciocneşte cu flăcăiandrul de la masa lui.
        — Bun, oftează nea Tăchiţă. Dacă-i bun, e bun, n-ai ce zice!
        — Natural, aprobă flăcăiandrul.
        — E... şi p-ormă, continuă nea Tăchiţă, mai e şi aspectu’ cu pensia. Că vezi, la tinereţe tragi, dă-i, eşti verde ca trandafiru’, da’ nu te gîndeşti la... mai încolo, ce-o fi cu tine.
        — Ce să fie... Tot înainte!
        Nea Tăchiţă surîde, apoi oftează. Îşi şterge cu dosul palmei fruntea îmbrobonată de transpiraţie.
        — Aşa ziceam şi eu, da’ uite că nu-i aşa. Cît a mers, a mers. Da’ p-ormă... odată, poc, şi gata. A venit boala!
        Flăcăiandrul îşi umple din sticla lui paharul. Ciocnesc.
        — Boala, neică, geme nea Tăchiţă. Am muncit treijcinci de ani şi boala mi-a stricat pensia. Cînd mai aveam şi eu ca la cinci ani să ies, m-a luat inima. Da’ ştii curn? Aşa, de era să mor.
        — Infarct?
        — Cine ştie? Rău... de tot, de m-a băgat la program redus. Patru ore pe zi, maxim!
Împunge cu degetul în aer, repetînd: maxim, aşa mi-au scris toţi doctorii pe fişă.
        — Grav, atunci!
        — Periculos... Da’ m-am ţinut tare şi-am ieşit pînă la urmă. Am pensia mea.
        — Să vă ţină!
        — Mersi. Da-mi pare rău de boala asta, că mi-a mîncat din bani. De nu era dînsa, mai aveam şi eu acu’, acolo, o sută, două peste, aşa...
        — Sănătate... suspină flăcăiandrul.
        Nea Tăchiţă îşi toarnă. Goleşte cu năduf paharul.
        — Acu’, ai dreptate şi mata. Că sănătatea... Da’ tot îmi pare mie rău. Parcă mi-a furat din buzunar boala asta. Nu putea să mai aştepte şi ea cîţiva ani?
        — Parcă ştie ea de ani...
        — E... Îmi pare rău, da’ degeaba! Mai bine nu trăgeam atunci la tinereţe şi acu’...
        — Cine ştie, clatină neîncrezător din cap flăcăiandrul. Că de le-ar şti omul pe toate...
        Nea Tăchiţă se răsuceşte puţin în scaun şi arată spre o masă de lîngă draperia toaletei.
        — Îl vezi p-ăla burtosu’? Am lucrat în echipă cu el. Nici pe dracu’ n-a avut! Şi-acu’, ce face? Vine şi se cinsteşte aci fără grijă, de la trasu’ obloanelor şi pînă la-nchidere. Sănătatea l-a ţinut.
        — Oamenii e feluriţi, şopteşte meditativ flăcăiandrul. Şi la mine-n tură e unii care de tineri zace şi trei zile după un chef şi alţii nici să n-audă...
        — Aşa e, întăreşte nea Tăchiţă. Da’ tot îmi pare rău. De ăi cinci ani de la urmă. Pricepi?
        Tînărul face semn că da.
        — Că eu, continuă nea Tăchiţă, de-aş putea, aş scrie un articol la ziar, unde zice, acolo, de medicină, duminica dimineaţa. Şi aş scrie: Frate, care mai ai cinci ani de muncă. Fă ce, cum faci, te priveşte, da’ să nu te ia boala acu’ pe malu’ pensiei. Trage, dacă tragi da’ să nu se cunoască de eşti bolnav sau nu eşti, că p-ormo o să-ţi pară rău. Că pensia nu te ştie. Vine şi te ia aşa cum eşti acu’, pe anii ăştia din urmă. Aşa le-aş scrie.
        Ciocnesc. Flăcăiandrul surîde.
        — E bună chestia, dar nu ţine, că mata eşti un caz pe de-alături.
        — Adică, cum pe de-alături?
        — Adică nu e cum se zice, cum trebuie să fie. E o chestie mai încîlcită, nici eu nu ştiu prea bine, da’ gîndesc că-i la locu ei cum e.
        Nea Tăchiţă îl priveşte lung, îngîndurat. Într-un tîrziu, după ce a golit şi ultimul pahar, se miră.
        — Păi, da’ eu ce spusei? Ai grijă, neică, de boală, că ea îţi paşte buclucu’. Crezi că de nu era boala asta să vină peste mine, mă durea pe mine de pensie? Grija ei o am eu acu’? Vezi-ţi dom-le de treabă! n-am şi eu băieţi, nepoţi? Crezi că n-are cine să-mi dea un pahar de vin? Da’ chestia e alta, de ce să termin eu cu program redus, cînd am tras tare toată viaţa? Ei?
        Flăcăiandrul ridică din umeri. Nea Tăchiţă clatină nemulţumit din cap. Se scoală de la masă. Păşeşte agale spre toaletă. Din mers îl bate pe umeri pe burtosul de lîngă draperie.
        — Bă, bivole, bă, cum de păcălişi tu alcoolul, bă!

(Perpetuum comic ’89, pag. 53)


, , , , ,

Domnul State şi o fidelitate

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
Una din cele mai stranii relaţii pe care 
le-am avut cu un semen al meu
- semen vorbă să fie, căci era mai bătrîn 
decît mine cu o viaţă de om - a fost 
aceea legată cu frizerul meu, domnul State, 
decedat în ziua cînd un polonez de 34 de ani 
a dispărut la est de Everest, coborînd
de pe piscul Makalu (8463 metri) şi 
un jokeu american numit frumos Mike Venezia 
cădea în plină cursă de pe calul său „M. Walker K" 
şi armăsarul din urma lui, „Drums in the Night" 
(ce nume au caii, nu-i aşa?) nu l-a putut evita 
lovindu-l mortal, în cap, după ce Mike cîştigase 
vreo 2123 curse, deşi - cum stabilisem şi cu dl. State -
caii nu prea omoară, caii se împuşcă, asta da, 
caii ştiu să ferească omul căzut, ceea ce oamenii 
nu prea ştiu - observase dl. State, chinuindu-mi 
un perciun, luîndu-mi capul între mîini şi privind 
cînd la dreapta, cînd la stînga nasului meu, ca să 
vadă dacă perciunii sînt egali în lungimea lor, 
totdeauna se încurca în măsurarea din ochi a 
acestor două expresivităţi ale părului meu, se mai 
încurca el şi în alte operaţii de foarfecă şi piepten, 
dar nu conta, zău, pe cuvîntul meu, că nu conta 
deoarece ceea ce pierdea în arta tunsorii, recupera 
în arta conversaţiei şi a observaţiei unde amesteca 
enorme şi vitale banalităţi cu stupefiante întrebări, 
dîndu-mi prilejul să fiu încă o dată caragialian
- căci tot de la dînsul, Tatăl, noi am moştenit 
iubirea de frizeri, cei cu care putem schimba de nu 
intimităţi, atunci secrete, cum ar fi în cazul 
Tatălui, dezvăluirea intenţiei de a cumpăra 
muntele din faţa gării Sinaia, muntele acela 
deţinînd cică mari comori - eu încredinţîndu-i 
domnului State multe şi mărunte elemente auto-
biografice, el ascultîndu-le în linişte gravă, nici
o dată frivol, superficial, neatent necum ironic, 
toată existenţa umană lui părîndu-i-se plină de 
miez de diezi şi bemoli, adică avînd o muzică 
tainică, o, el neavînd nici o înclinare muzicală 
cum vrea tradiţia, nu era un Figaro, nici eu un 
Conte de Almaviva, ba dimpotrivă, după cum nu era 
pasionat de fotbal, l-am prins odată că nu ştia 
cine e Năsturescu, altă dată Tamango, dar în acea zi 
crezînd că Tamango vine de la „tango", a putut să-mi 
descrie seara cînd şi-a invitat prima logodnică la 
restaurant, în urmă cu 50 de ani, la un birt cu 
pian şi vioară, el proaspăt absolvent al maturatului 
(de la maturitate?), om deja la scaun în frizerie, 
ţinînd minte tot ce au mîncat în acea seară, cît 
l-a costat, cît a dat la instrumentişti ca să-i 
cînte un tango argentinian, fiindcă el aşa ştia, 
argentinienii au cele mai bune tangouri şi 
cele mai bune crescătorii de vite, aceea 
fusese prima logodnică dintr-un şir de douăzecişi, 
se căsătorise foarte tîrziu, şovăia deoarece
- era cuvîntul lui preferat acest „deoarece" – 
nu poţi să cunoşti niciodată sufletul unei
femei care ia un frizer şi muncind din greu 
la vîrtejul de pe partea stîngă a părului meu, 
fără să izbutească vreodată să-i biruie problemele 
în mod satisfăcător, trecea la sobre elogii consacrate 
grandorii neînţelese a meseriei lui, de atîţia oameni 
socotită minoră, neînsemnată, uşoară, dar fără 
de care lumea nu ar merge, nu s-ar mişca, 
„fără noi, oamenii n-ar avea înfăţişare",
„aşa e, domnule State", îl încurajam ştiind 
prea bine că nu-mi poate rezolva vîrtejul, 
dar, încă o dată, nu conta, nu conta deloc, 
deoarece la fiecare întîlnire a noastră el 
îmi evoca marii frizeri ai Bucureştiului, 
ca un istoric al meseriei lui, fără să se considere 
un geniu, desigur, fără orgolii stupide, 
posedînd însă din două tăieturi de foarfecă 
o artă a portretului uman care mă făcea 
să jur că nu voi renunţa la serviciile lui, 
mai ales că prin evocările sale, el mi-l aducea 
aproape, în faţa ochilor, pe tatăl meu, un om 
teribil de exigent în alegerea frizerilor, calitate 
nemoştenită de mine, eu mulţumindu-mă cu 
acest domn State pentru arta cu care povestea 
şi cu tăcerea - de superior bun gust - pe care 
o lăsa după fiecare evocare, tăcere necesară 
concentrării în jurul craniului meu, 
conspectîndu-mi ceafa, aliniamentul unor fire rebele, 
după care trecea la o seamă de întrebări pe 
cît de stranii pe atît de banale, la care-i răspundeam 
cu aceeaşi seriozitate: dacă-mi plac găluştele 
cu prune, cum ar fi vremea în luna următoare, 
ce s-a mai inventat în domeniul umbrelelor, 
ce părere am despre mîncărurile sintetice, 
de ce nu îndrăznesc să strănut din toată inima, 
dacă sînt conştient de importanţa căilor nazale, 
ce se întîmplă în mintea balenelor cînd se sinucid, 
(asta cînd am discutat despre caii care se omoară) 
cum ne îmbrăcăm iarna, ce se întîmplă cu chitul 
(chitul pentru ferestre nu acela din adîncul mărilor) 
importanţa flanelei şi maioului, iarna şi vara, 
cum să combatem platfusul şi de ce să preferăm 
şniţelul pane oricărei tocături, mersul tramvaielor 
în Bucureşti şi al taifunurilor prin lume, civilizaţia 
şi ceasurile de buzunar, cunoaşterea omului după 
capacitatea sa de a fi punctual la întîlnire, grija 
corespunzătoare de a aduce la un mormînt florile 
potrivite, de ce nu mai există o artă a fierului 
forjat, despre capacele lăzilor metalice pentru gunoi, 
cultivarea spiritului gospodăresc la cetăţeni şi 
ciudata transformare a climei pe glob, toate acestea 
fără consecinţe pozitive asupra tunsorii, dimpotrivă, 
el tunzîndu-mă tot mai prost - na!, ca s-o spun 
crud şi drept - eu însă ţinînd tot mai mult la 
el, la mîinile-i din ce în ce mai nesigure, ba chiar 
la chipu-mi din ce în ce mai caraghios care-mi ieşea 
prin manopera lui, că toţi prietenii îmi cereau 
să-mi schimb frizerul, dar cum să fi făcut asta?, 
cum să-l jignesc pe domnul State, mai bine să-mi fi 
(s)căzut capul de pe umeri, cum să-i spun că renunţ 
la el?, şi de ce?, era capul meu mai important decît 
capitala lui întrebare, după fiecare întrevedere: „ce zi 
îmi acordaţi în luna viitoare?" (căci nici eu nu puteam 
să mă las ciopîrţit mai mult de o dată pe lună) cum 
să-i fi formulat că de luna viitoare nu ne 
mai vedem?, ar fi leşinat, ar fi făcut o apoplexie,
merită să provoci o dambla unui semen pentru ca
perciunii să-ţi fie egal tăiaţi?, ce mare brînză
reprezenta vîrtejul meu păros în faţa vertijului
care l-ar fi cuprins auzind că nu mai vreau
să fiu clientul lui?, eu contam în bugetul lui
de pensionar, el conta în bugetul meu pe care mi-l
(cît p-aci să scriu „milă", cuvînt veşnic dubios)
educa şi documenta ca nimeni dintre cei impecabil
ferchezuiţi, propunîndu-mi ceva nemaiîncercat de
multă vreme, poate niciodată: să nu-mi pese de
chipul meu, privindu-mă în oglindă, ci doar de
interesele şi sănătatea semenului meu, vorbă să fie,
deoarece, repet, era mult mai bătrîn decît mine,
dar legîndu-ne prin firele mele de păr tot mai
albe şi mîinile lui tot mai tremurătoare,
fenomene despre care nici unul nici altul nu
discutam, puteam fi banali dar nu indiscreţi,
curioşi dar nu vulgari, întristaţi dar nu plîngăreţi,
între noi rămînînd clară o singură formulă:
„ne vedem deci...", şi acest „deci" observam cum lui
îi dă o lumină bunicică în priviri, iar mie o veselie
crescîndă, lună de lună, motiv pentru care, dealtfel,
m-am decis să descriu această relaţie umană, aici,
într-un loc poate nu cel mai nimerit pentru
a anunţa un deces, dar sperînd să pot transmite
bogăţia unui sărman surîs autoironie, fiind
tot mai rare, pe această planetă, locurile unde autoironia
să se simtă acasă, să-şi chituiască geamurile,
să-şi strîngă briciurile, vata, sticluţele şi şervetele,
precum o făcea dl. State, cu toată evlavia,
de unde şi mirarea mea că nu mi-a răspuns
la cîteva cărţi poştale prin care îl rugam să-mi
dea semn dacă „ne mai vedem sau nu", timp în care
nu m-am lăsat pe mîna nimănui, crescîndu-mi mult
şi sălbatic părul, ceea ce nu-mi place, nu mă sufăr cu
plete, nu sînt înger, nu sînt sfînt cu pletele la pămînt,
mă ţineam fidel domnului State, îndepărtam orice
gînduri negre şi banale, îmbătrîneam cu cîte o zi,
mulţumit că semne de chelie nu dau, dl. State
elogiindu-mi de multe ori tatăl care m-a ţinut tuns
zero pînă la 17 ani, „ceea ce v-a asigurat o rădăcină
sănătoasă", dar ce să mai tai firul în patru?,
dl. State nu a mai apărut şi citind despre
polonezul de pe Everest şi Mike Venezia trăznit
de galopul lui „Drums in the Night", am înţeles pe aceste
căi obscure că e cazul să-mi caut un alt om
pentru părul meu, am mers din frizerie în frizerie,
din ce în ce mai bine tuns (avem frizeri şi mai
cu seamă frizeriţe de un enorm talent!) dar
supus recunosc că nu m-am putut fixa la nici
un fixativ, la nici o maşină, la nici un pieptene,
la nici un foarfece, deoarece nimeni nu mai ştie
să mă întrebe de ce n-am încredere în strănutul meu,
cu acea fraternitate profesională a domnului State
şi astfel rătăcesc prin oraş, de pe un scaun pe
un altul, de la un şervet la alt şervet, fără să
am de ce mă plînge, perciunii mei fiind în fine
cum nu se poate mai bine potriviţi, dacă admitem
că un perciune fericit tăiat e un semn sigur
de echilibru.

(Perpetuum comic ’89, pag. 24)




, , , , , , , , , , ,

Fantoma din parc

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu

        De cîteva zile, oraşul fremăta de o veste senzaţională: în parc a apărut o fantomă! Nimeni nu mai crede azi în fantome. De aceea, cei mai mulţi au trecut nepăsători pe lîngă şoaptele ce relatau despre o asemenea prezenţă. Alţii au ridicat din umeri şi au rîs. Nu puţini au fost aceia care au crezut de bine să facă glume pe socoteala fantomei. Dar s-au găsit destui şi din aceia care, mînaţi de curiozitate, să se ducă în parc. Şi, nu mică le-a fost mirarea să afle că, pe aleea largă de lîngă havuz, se afla nu una ci chiar două fantome.


        Prima, care atrăgea atenţia încă de departe, era într-adevăr ceva cu totul ciudat şi nemaivăzut. Părea un copac, dar coroana de frunze lipsea. În locul ei, animat de crengi, parcă se cocoţase în văzduh un balot de pînze albe, ca un balon umflat asimetric, ancorat în vîrful unui stîlp ce are totuşi trunchiul unui pom. De aproape însă, dacă priveai totul cu atenţie, te lămureai altfel, încredinţîndu-te că nu putea fi totuşi decît un copac bandajat în kilometri întregi de faşe, ale căror capete atîrnau fîlfîind în adierea vîntului, dînd astfel iluzia unei mişcări stranii, groteşti şi, evident, fantomatice.

        Alături se afla cea de a doua. O figură cu adevărat pămînteană dar descinsă parcă din alte timpuri sau măcar decupată dintr-un carnaval deşucheat, în care lumea căutase a se întrece pe sine croindu-şi vestimentaţia. Părea a fi un bărbat. Părea, pentru că avea barbă, mustăţi şi o pipă imensă în gură. Altfel, putea fi orice. Dacă te luai după pletele ce-i atîrnau pe spate şi după fulgarinul liliachiu cu mari carouri galbene, lung pînă la fluierele picioarelor, putea fi prea bine şi o femeie. Pe cap purta un basc în dunguliţe multicolore, cu ciucure verde în mijlocul creştetului. Pantalonii, cît se vedeau de sub haina aceea lungă, erau largi, ca de împrumut, iar pantofii puteau fi confundaţi, fără nici o dificultate, cu două bărci scofîlcite. Totuşi, cine se uita mai de aproape nu putea să nu recunoască în arătarea aceea, ce veghea fantoma de lîngă havuz, pe sculptorul Semproniu Vornicel, de altfel una din cele mai şterse figuri ale oraşului pînă la acea dată, patrulînd în jurul ciudatului copac pe care parcă l-ar fi păzit. Cărui fapt se datorează metamorfoza aceasta? Şi mai ales, ce era cu copacul acela bandajat de sus pînă jos, pe trunchiul căruia artistul prinsese o tăbliţă aurie cu inscripţia: ENERGIE GLACIARĂ. Compoziţie I. Iar dedesubt, propriul nume.


        Cei care au izbutit să se apropie primii de adevărul acestei prezenţe, au fost, desigur, gazetarii. Ei l-au fotografiat, l-au intervievat, l-au popularizat. Astfel a aflat întregul oraş că sculptorul Semproniu Vornicel avea de gînd să revoluţioneze arta naţională cu un vast proiect de lucrări de acelaşi gen şi că pentru început crease această compoziţie pe care o expunea ca eşantion în vederea sondării publicului.
        — Cum v-a venit ideea, maestre? îl întrebase unul din reporteri.
        — De multă vreme port în mine neliniştitoarea idee a unei reprezentări monumentale a glaciaţiunii... Totul însă, mi s-a lămurit abia curînd, la... ţară.


        — Mai concret.
        — Mai concret?! Iată, zilele trecute am străbătut, cu maşina, un drum lung prin frumoasele noastre sate tradiţionale... Şi, ce să vezi? pe dealurile de lîngă localităţi, pe pajiştile din preajma caselor, chiar în curţile oamenilor, se întindeau fîşii de pînză albă, la uscat. Era pînza de in şi de cînepă ţesută de femei, în case, peste iarnă, la războaiele manuale, şi pe care o spălaseră, o dăduseră la lăut, iar acum o puseseră la-nălbit, la soare... Albul acela, în fîşii lungi, mi-a dat fiori artisitici şi am intuit dintr-odată în acel peisaj, însemnele glaciaţiunilor de odinioară... Dar sensurile ideii trebuiau înobilate. Pe dum, pînă acasă, m-am tot gîndit în ce mod să abordez sculptural această idee. Cînd am găsit cheia, am fost cu adevărat fericit... Am încins deci în sute de metri de faşă albă, pură — o esenţializare a pînzei lăute! — coroana acestui copac... Aţi observat cum, dintr-odată, ridicată în văzduh şi adunată într-o formă nucleică — da, da, acesta este cuvîntul! — fîşia de tifon a primit nobleţea şi forţa esenţializării ideii de glaciaţiune?!... Închipuiţi-vă însă o lungă alee de copaci împliniţi astfel. Cîtă minunăţie monumentală va inspira peisajului natural şi artistic al ţării noastre!...

        După aceste binevenite explicitări, pe care artistul le făcuse în presa locală, parcul a început să fie frecventat de un număr sporit de vizitatori, care se uitau din ce în ce mai lung la fantoma de lîngă havuz. Iar popularitatea artistului a început să crească simţitor.
        Dar a venit o zi fatală cînd lumea interesată de ideea glaciaţiunii n-a mai aflat în parc nimic din lucrarea inspiratului artist. Copacul redevenise copac, cu crengile eliberate, legănîndu-se sub soare cu frunzele tremurate în vînt, în desişul căruia se zburdăceau gureşele vrăbii.
        — Cine a îndrăznit să facă una ca asta? a răcnit Semproniu Vornicel, ca străpuns de un stilet în inimă. Cine a dat jos nemaivăzuta operă de artă?!
        — Vorbiţi despre cîrpele alea agăţate în copac? l-a întrebat plin de compasiune, văzîndu-l atît de îndurerat, unul dintre oamenii aceia care poartă peste hainele de lucru o vestă portocalie şi care trag cu mătura de nuiele pe aleile parcului pentru a păstra curăţenia.
        — Cum îţi permiţi să mă insulţi?! a strigat şi mai tare sculptorul, la auzul acelor cuvinte nesăbuite din partea necunoscutului.

        Acesta bănuind că este la mijloc o neînţelegere, dădu din umeri nepăsător, plecînd mai departe, pentru a-şi vedea de treburile sale, mormăind ca pentru sine:
        — Mă rog...
        Semproniu Vornicel însă avu o tresărire. Omul care mătura parcul era, poate, în stare să-i dea o relaţie în legătură cu profanarea operei de artă, aşa că îl opri hotărît.
        — Ştii cumva cine a făcut asta?
        — Vreun nebun, răspunse măturătorul. Altcineva nu cred să fi fost în stare.
        — Ai dreptate, conveni sculptorul, apropiindu-se deznădăjduit. Numai un nebun putea să strice lucrarea aceea unică, în care s-a investit atîta gîndire şi efort creator pentru a înnobila ramurile copacului cu panglici de tifon, aranjate într-un asemenea chip inedit. Numai un nebun putea să strice...


        — Apoi, dumneata zici că e nebun cel ce a desfăcut copacul, nu acela care l-a legat în feşe!?
        — Vezi bine!
        — Apoi, eu zic să fii atent cum vorbeşti, că eu nu-s deloc nebun.
        — Ce vrei să zici? a tresărit sculptorul... Doar nu cumva, tu...
        — Ba, chiar eu am făcut curat pe-aici.
        — Ah! a ţipat iarăşi artistul. Cuma ai îndrăznit, nefericitule, să faci una ca asta?! Şi, de ce, om fără minte?! Cine ţi-a spus s-o faci?
        — Nimeni. Dar asta e treaba mea, să păstrez ordinea şi curăţenia în parc. Cum era să las batjocura aici? Că se făcea şi murdărie de cum cădeau feşele pe jos... Aşa că, azi dimineaţă, de cum am văzut bazaconia, m-am apucat să dau libertate frunzelor, să ia aer şi soare. Era păcat de copac să se veştejească stînd aşa...
        Semproniu Vornicel era dezolat. Simţea cum din vene îi dispăruse tot sîngele şi nu mai avea nici un strop de vlagă. Disperat, epuizat, înfrînt, mai avu totuşi puterea să întrebe:
        — Dar pînă azi, de ce nu te-ai atins de opera mea?
        — Am fost în concediu. Abia azi m-am întors. E prima zi de lucru...
        — Şi n-ai citit ziarele?
        — Ba da.
        — Şi n-ai văzut ce s-a scris despre opera mea de artă?
        — Nu. Eu citesc numa’ prima şi ultima pagină. Ce e pe la mijloc nu mă interesează.

        Discuţia n-a mai continuat prea mult după aceea. Semproniu Vornicel nefiind în stare să se ţină pe picioare la auzul acelor vorbe nemaipomenite. A stat însă mult timp acolo, nemişcat, pe una din băncile din preajma havuzului, fără să vadă şi făra să audă pe nimeni în jur, pîna ce seara coborînd peste parc a prelungit umbre groase de întuneric peste el.
        Nimeni nu ştie cînd a plecat sculptorul din parc şi nici unde s-a dus, căci prezenţa lui n-a mai fost semnalată prin oraş de atunci încoace. Atîta se ştie doar că în dimineaţa zilei următoare, cînd măturătorul parcului a venit să-şi facă datoria, a aflat atîrnate în crengile copacului de lîngă havuz, hainele acelea ciudate pe care le văzuse cu o zi înainte purtate de către Semproniu Vornicel. Le-a cules fără grabă de pe ramuri, le-a făcut balot şi le-a aruncat apoi în containerul de la capătul aleii. Atît şi nimic mai mult.
        Ciudat însă rămîne faptul că, de atunci încoace, locuitorii orăşelului nostru de provincie, cînd vor să se refere la vreo întîmplare mai deosebită din viaţa lor, ţin să precizeze: „ — Acesta e de pe vremea fantomei din parc..." sau: „ — asta s-a întîmplat înainte de apariţia în parc a fantomei..." sau: „ — Oho! despre asta s-a vorbit mult după dispariţia fantomei din parc..." De unde lesne se deduce că şi în zilele noastre mai pot apărea... fantome.


(Perpetuum comic ’88, pag. 40)

, , , , , , ,

Pana de cauciuc

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu

        Există pe lume oameni care nu ştiu să se odihnească. Îşi petrec concediul ca vai de ei, ca şi cum în acest timp, cei care au rămas la lucru îi sapă ca să le ia locul.
        Unii, chiar de se află în vreo staţiune, umbla ca năuci, neputîndu-se bucura de farmecul naturii sau comoditatea hotelului în care au fost cazaţi. Mai sînt şi persoane care trăiesc cu falsa impresie că nu pot sta fără să întreprindă ceva. Cum rămîn fără activitate, dau semne de melancolie şi slăbesc. În schimb, alţii nu vor să se urnească, preferind odihna pe... loc.
        Poposind, odată, într-o localitate montană, am luat autobuzul pentru a vizita staţiunea. Drumul, după cum se ştie, în asemenea locuri, este magnific. Peisajul potopit de verdeaţă este o adevărată încîntare. Totul te îndeamnă să rămîi, pe astfel de meleaguri, nonstop.
        Iată-mă deci străbătînd un astfel de drum, cu autobuzul, cînd deodată, plesneşte un cauciuc. Toţi pasagerii coboară, care mai de care ocarîndu-l pe şofer, că a putut să plece în cursă cu nişte cauciucuri nenorocite.
        O „cuconiţă" era gata să-l ia pe şofer la bătaie.
        — Voi face reclamaţie. Noi mergem la odihnă şi orice minut contează. Dumneata ne obligi să tăndălim pe aceste coclauri. Bine că nu ne-ai răsturnat. Grozav concediu aş fi avut!
        Şoferul n-a lăsat-o fără replică.
        — Ştii ceva, dacă mai clănţăneşti mult, reparaţia iese ca vai de lume şi iar rămînem în pană! Cînd am plecat în cursă, toate cauciucurile erau în stare perfectă. V-aţi îmbulzit cu toţii în maşină, cu fel de fel de valize şi bagaje! Ar fi plesnit şi-o anvelopă de tractor! Fă-mi loc să pot lucra în voie.
        Lipsa de maniere a şoferului a scos-o complet din sărite. Alţi călători s-au apucat şi ei să-l mustre pe şofer.
        Dar, un tip mai rotofei, s-a amestecat şi el în discuţie, fiind de altă părere.
        — Vă compătimesc din suflet, i-a spus şoferului. Persoana asta gălăgioasă pusă pe harţă, mă enervează şi pe mine.
        Cuconiţa, şi mai furioasă, fu gata să sară la el, dar acesta continuă impasibil:
        — Ascultă. Dumneata mergi la odihnă ca să-ţi mai calmezi nervii şi să mai adaugi cîteva kilograme în plus. Aşa că, cel mai indicat ar fi să începi cura de pe acum. Îţi faci degeaba sînge rău şi e păcat să slăbeşti. Cît de furioasă eşti, precis slăbeşti cîteva kilograme.
        Şoferul, încurajat de această discuţie, a intervenit din nou:
        — Dînsa a pierdut, n-a pierdut un kilogram, dar pe mine m-a făcut să-mi pierd calmul...
        Pasagerul rotofei a continuat.
        — Mă uit la fiecare călător şi mă întreb de ce arată atît de nervoşi şi nemulţumiţi. Toţi sînt grăbiţi! Suferinzilor nu le strică, deloc, un pic de soare, de aer ozonat. Se poate sta pe o buturugă şi admira frumuseţile naturii. Uitaţi-vă la mine. Îl înjur eu pe şofer? Mă perpelesc eu că i-a plesnit cauciucul? Întîmplător chiar mă distrează şi mă bucur că pot sta „de vorbă", o oră, două, cu natura...
        „Cucoana" care mai înainte stătuse ca pe jar, convinsă probabil de cuvintele rotofeiului, s-a retras să achiziţioneze păpădii, pentru o eventuală cură de slăbire. Pe rînd, şi ceilalţi călători s-au depărtat de autobuz, socotind că o plimbare e tocmai binevenită. Cîţiva s-au aşezat mofluzi pe marginea şoselei. Astfel s-a aşternut liniştea şi pacea.

        M-am apropiat, cu vădită simpatie, de pasagerul dolofan şi i-am strîns afectuos mîna.
        — Sînteţi un înţelept, i-am spus. Priviţi lucrurile ca un veritabil filosof. Mi-ar face plăcere să mai stam de vorbă. La ce vilă sînteţi repartizat?
        Acesta îmi răspunse, oarecum jenat:
        — Eu nu sînt în vilegiatură. Am fost trimis pe meleagurile astea minunate cu nişte probleme de serviciu...
        — Deci, asta-i explicaţia lipsei dumitale de grabă! De-aia îţi permiţi să admiri natura pe îndelete! Acum am înţeles de unde provine filosofia dumitale despre odihnă, linişte, natură.
        Printr-un claxon strident, şoferul şi-a anunţat izbînda. Ca la o comandă, călătorii au dat buzna în maşină, nerăbdători să-şi continue drumul spre mult rîvnita odihnă.

(Perpetuum comic ’87, pag. 104)


, ,

Iubirea purtată pe ape

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu

        Privesc la cele trei femei, tinere şi frumoase. Mă privesc şi ele, într-o linişte penibilă, care nu se mai sparge odată. Parcă ne-am reculege după o veste total neaşteptată. Niciodată n-au mai fost trei graţii în micul meu apartament, maxim două: nevastă-mea şi soacră-mea (mai rar).
        Au venit împreună. Din păcate toate trei sînt de naţii diferite; limba pe care o cunosc eu cel mai bine (româna) e şi singura. De fapt, în încăperea hiperpopulată, und 6 ochi frumoşi de femei şi-au îndreptat tirul spre numai doi ochi bărbăteşti neajutoraţi mai este un personaj, aparent neutru: o sticlă de 1 litru, adusă de către cele trei muze invadatoare. Nu conţine nici Cotnari, nici Dealul Mare (exclusă deci orice aluzie festivă de „Hai noroc, ce bine că ne-am întîlnit!”). Atenţia pe care mi-au adus-o şi au pus-o să troneze pe măsuţa ce ţine loc de graniţă, între cele două tabere nu prea limbute, poartă în stomacul ei un sul de hîrtie.
        Cred c-am înţeles. În liniştea din cameră parcă s-ar fi auzit căzînd o fisă. Cum mîndreţea feminină continuă să tacă, pot să-mi derulez prin minte frînturi de amintiri pe care caut să le însăilez în mod logic.
        ...parcă aveam 14 sau 15 ani. Singur acasă. Părinţii probabil în concediu. La Felix (discopatie lombară tata). Toiul vacanţei mari. Florica văzută ieri cu Fane. Hotărît să nu mai ies din casă. Pînă-mi trece. Aprind un Snagov (filtrul rupt). Cotrobăi prin frigider. Zăresc o sticlă, nedesfăcută de Odobeşti. Medaliat. Foamea se transformă în sete Beau. Smoala din suflet începe să se moaie. Iar beau. Smoala se scurge în picioare sau spre creier. Florica a dispărut din inimă şi circulă cu Fane către rinichi. Îi elimin fără remuşcări (păstrez rinichii).


        Sticla e goală şi tristă. Eu sînt vesel şi inspirat. Scriu subit un bilet (citez din memorie): „Te iubesc oricine ai fi, frumoaso! Te aştept toată viaţa! Aleea Muştarului 23, Bucureşti". Astup ceremonios proaspăta cutie poştală. Peste zece minute plutea pe Dîmboviţa... Bine, bine, da’ trei! Mintea îmi lucrează cu febrilitate, cum n-a lucrat ea niciodată. Precis, prima care a găsit (pescuit) biletul şi-a scris datele din buletin pe el şi a aruncat sticla mai departe. A doua la fel. A treia şi-o fi zis că sînt destule. Au luat legătura şi s-au hotărît să se amuze.

        Mă ridic şi zic o vorbă internaţională: „Cafea?" Tustrele fac un gest internaţional: dau din cap. Cînd s-o iau spre bucătărie, aud o cheie în broască. Bineînţeles, e ora 16,30. A sosit nevastă-mea, Florica (Fane a fost om deştept). Intră şi vrea să dea bună ziua. Dar nu dă. Ne priveşte, o privim. O statuie ar fi mai sprinţară decît ea. Într-un tîrziu, începe să păşească înapoi. Trio-ul de zîne vrea să spună ceva. Florica nu le mai aude. A ieşit, a închis uşa (aţi ghicit, trîntind-o). Bufnitura îmi sună ca un adio.
        Încerc să mă deblochez. Corul de trei răsuflă uşurat şi întreabă: „Cafea?" Cît sînge rece!
        Mă duc în bucătărie. Fac focul. Pun ibricul. Acţionez ca un robot întors cu cheia. Deschid frigiderul. Iau o sticlă de 1 litru. O golesc la chiuvetă (n-am timp de regrete). Scriu pe un petec de hîrtie: „Te iubesc, oricine ai fi, frumoaso! Te aştept toată viaţa! Aleea Muştarului 23, Bucureşti.” Dau s-o pun în sticlă. Dar ce bilet e ăla, fără un post-scriptum? Iau din nou creionul şi adaug uitîndu-mă spre camera de alături: „Vino singură!"

(Perpetuum comic ’87, pag. 99)


Persoane interesate