Deliciile solitudinii

        Sînt un om. Asta e o primă concluzie după patru decenii de activitate în cîmpul vieţii. Dar, ceea ce nu găseşti în fiecare ogradă (vorba vine, locuiesc la bloc) este omul serios.
        Ei, eu tocmai aşa ceva sînt: nici un fir de păr nu stă nici în sus, nici la dreapta, ori la stînga, făcînd opoziţie celorlalte fire, din cauza cheliei. Poţi să controlezi mult şi bine, fiindcă nu vei găsi pe obrazul meu un loc unde lama să fi întors spatele feţei mele. Sînt ras, ca un dovleac, gulerele la cămaşă nu-şi ridică vîrfurile, pe cel mai cumplit noroi, pantofii mei — musai negri — zîmbesc strălucitor şi îngăduitor la vederea altor pantofi comparabili cu nişte purcei viguroşi.
        Am numai două dungi la pantaloni, nasturii toţi sînt la locul lor, pardesiul nu e şifonat nici în spate, nici vizavi, pălăria are o panglică atît de curată că ai putea face şuturi cu ea la vreun animal mare, din punct de vedere fizic. Operat. De ce insist aşa de mult asupra acestor lucruri, în fond, obişnuite? Fiindcă sînt burlac, dar în primul şi ultimul rînd, fiindcă sînt un om serios. Pe mine nu mă vezi zîmbind, Doamne fereşte, am patruzeci de ani, cum să mai zîmbesc copilăreşte, ca un tinerel de 38? Cînd îi văd pe cei mai în vîrstă ca mine rîzînd cu poftă de toate nimicurile, mă încearcă un sentiment superior şi prefer să trec mai departe pentru a nu fi testimoniu al superficialităţii unor concetăţeni de speţă biologică.

        Filmele cu Chaplin nu-mi stîrnesc nici cea mai firavă gimnastică a muşchilor faciali, varietăţile de la televizor mă lasă gînditor cu falca în podul palmei, unul care alunecă pe gheaţă mă hotărăşte definitiv să adopt concluzia că oamenii nu au grijă de verticala lor, de impresia socială pe care o produc semenilor. Nu ştiu nici o anecdotă, n-am rîs la nici o anecdotă, nu rînjesc galant la vederea nici unei femei şi nici nu spun: „Îmi pare bine că vă văd!", fiindcă sînt un om sincer. De ce să-mi pară bine că văd pe cineva? E normal, de aia am ochi, dacă aş umbla cu baston alb ce-aş mai spune? Am fost şi căsătorit, dar în noaptea nunţii i-am spus fostei mele soţii, care nu mi-a devenit nevastă: „Mai multă decenţă, te rog!", fiindcă a apărut în faţa mea într-o cămaşă de noapte, culmea, străvezie, un afront adus seriozităţii. Eu mă aşezasem pe patul nupţial cu paltonul pe mine şi a fost singura dată cînd mi-am permis un mic dezmăţ, o lascivitate chiar, descheindu-mă la palton; poate, după ani şi ani de convieţuire, aş fi ajuns şi la cămaşă, dar femeia aceea a scris tot farmecul unui vieţi de vis, cu greşeala de ortografie a dezbrăcatului într-un minut.

        A preferat romanului etern proza scurtă a banalului. Păstrez de la ea o amintire, totuşi plăcută, şi cămaşa de noapte... a plecat şi a doua zi a venit la mine fostul socru-meu; mărturisesc că a fost unul dintre puţinii oameni care s-a dovedit mai serios decît mine, dar şi el s-a dat în petec cînd, la plecare, rînjind, mi-a dat adresa unui medic...
        Următoarea şi ultima mea tentativă matrimonială s-a soldat tot cu un eşec, fiindcă domnişoara în cauză a rîs la un film; am lăsat-o acolo şi i-am scris peste două zile cerîndu-i ca reparaţie morală să-mi restituie banii de film. Am cam luat bătaie, avînd în vedere suprafaţa de muşchi cu care era utilat un verişor al ei, care a zîmbit tot timpul cît mi-a administrat un număr de aproximativ 5 palme fix. Am traversat apoi, în următoarea săptămînă, cele mai negre zile, datorită imposibilităţii de a-mi închide gura, cam flendurită, ceea ce a stîrnit printre colegi stupoare, nici unul neputînd să se laude că m-a văzut vreodată cu zîmbetul pe buze. După ce mi-am recăpătat buzele, mi-am reluat şi bunul meu obicei de taciturn.

        Stau singur cuc; mă simt minunat şi am o stare superioară de seriozitate, adică îmi cam vine să plîng; m-am instalat lîngă telefon, poate vreun serios ca mine îşi va aduce aminte că exist.
        Tot oraşul stă cu luminile aprinse şi petrece, rîsetele urcă pînă în apartamentul meu, mai ales vecinii rîd de parcă i-ar gîdila cineva. După ora 12 cred că mă voi duce pînă la ei să le spun să rîdă mai serios; am să duc şi o damigeană cu vin, un curcan, sînt extrem de curios să văd de ce rîd şi cum pot să rîdă atîta...
        Apoi le voi spune pe şleau... ce anume, rămîne de văzut, cu toate că nu iubesc prea mult improvizaţia. Şi mai dă-o dracului de haină la două rînduri!

(Perpetuum comic ’88, pag. 45)

Vezi toată postarea

Altceva decît fotbal

        Sfîrşitul săptămînii m-a găsit pe malul lacului, cu undiţa în mînă, verde din cap pînă în picioare, să creadă peştii că-s vegetaţie, mai ales că fizicul meu te duce cu gîndul la o trestie care a făcut cură de slăbire. Deci, cizme verzi, pălărie verde, şi eu tot frunză verde, că de trei ore mă uitam ca un... ăla la poarta nouă cum pluta stă nemişcată şi doarme.
        Pe o distanţă de un kilometru nu-i nimeni, doar două libelule întoarse din ţările calde (dacă astea pleacă, cum pleacă păsările...) care executau picaje şi zumzăiau cu motoarele în plin. Liniştea mi-a fost tulburată de sosirea altui pescar care s-a aşezat la vreo 10 metri de mine. Nu ne-am privit, nu ne-am salutat, pescarii serioşi nu fac aşa ceva; chiar dacă nu se duşmănesc, ei sînt prieteni de moarte...

        Bucuria mea s-a amplificat cînd l-am văzut că e la fel de meşter, ca şi mine, în prinsul vietăţilor acelea pe care cei care le-au văzut, le numesc peşti. Şi meşterul ăsta anonim tot verde, din cap pînă la geanta în care credea că o să îndese scîrbele alea cu solzi. Spre deosebire de mine care păcăneam din pipă... el trăgea vîrtos din ţigară.
        Crapul ăla de 10 kile, cu care plecasem în cap — vorba vine! — de acasă, însoţit de urările soţiei care plîngea (rîdea) în şorţ, s-a transformat, cu timpul, într-o vietate microscopică din clasa amoeba proteus; mi-am zis că nu-i nimic, chiar dacă mă duc acasă cu purici de baltă, numai să duc ceva.
        Întîi am crezut că am halucinaţii auditive, dar mi-am dat seama că nu e cazul să mă îngrijorez de starea sănătăţii mele, deşi auzeam o muzică funebră. Pe drumeagul lateral, de pe marginea dealului, înainta agale un convoi mortuar. Vecinul meu pescar s-a ridicat încet, şi-a pus sculele jos, s-a dus pe marginea drumului şi, cu pălăria în mînă, a aşteptat pînă a trecut tot convoiul. S-a întors, şi-a pus pălăria pe cap şi, liniştit, a luat iar băţul în mînă.

        Pe mine gestul lui m-a impresionat: iată, mi-am zis, un om sensibil, un adevărat om care, fără cuvinte, a făcut un gest frumos, simplu şi adînc. I-am comunicat impresia mea, cu scuzele de rigoare, l-am lăudat pentru această înţelegere în faţa ireversibilităţii. El m-a privit fără să clipească, apoi a rostit scurt:
        — D-apoi cum? Treizeci de ani mi-a fost nevastă!
        După care a mai pus un gogoloi de mămăligă în undiţă...

(Perpetuum comic ’87, pag. 151)

Vezi toată postarea

Meniuri pentru fotbalişti

         Aide memorie. (Nu e cum s-ar crede, la prima citire, „haide, memorie!", aşa cum strigi „Haide, cutare!", ci o formulă consacrată pentru ţinerea de minte a lucrurilor foarte importante pe care le uităm de la mînă pînă la gură). Meniul fotbalistului trebuie să fie extrem de vegetarian, dacă avem nevoie de un fundaş de fier, îi dam spanac, de un atacant iute. Îi servim înainte de meci un ardei cu gabarit redus, ciuşcă. Pentru ca adversarii să joace ca nişte papă-lapte... etc.
        Dimineaţa. Două ouă moi, cu coajă cu tot; în lipsa ouălor sînt bune şi ouăle de lemn. Pîine prăjită pe ambele părţi, pînă la scrum, un ceai uşor, eventual cu nuanţă laxativă şi jumătate kilogram de unt. Dacă după acest mic dejun nu va face un antrenament de dimineaţă á la carte, să-mi spuneţi mie „cuţu" (ceea ce nu este frumos).
        La prînz. De două ori îi umplem farfuria cu supă de chimion în care am pus piper — sau la alegere hrean colţos — felul doi va consta dintr-un splendid şniţel de dovleac cu foarte mult pesmet. I se vor mai oferi, din belşug, sote de morcovi raşi pe o parte, gulie umplută cu piure de cartofi, cartofi copţi, vinete coapte, ca desert mere rase şi un pahar cu lapte. Nu va dori să doarmă, se va cere din nou în peisaj, la alergări. Eventual un pepsi dar cum e mai greu de găsit, îi dăm apă mineraiă Şarul-Dornei, concentraţie de sulf 32%. Antrenamentul va fi o fugă de nebuni, un deliciu pentru antrenorul care va trebui să-i oprească din maşină, ca să nu iasă din judeţ.
        Cina. Micul dejun servit invers, dupa care se adaugă iaurt, dat cu linguriţa sau pipeta. Somnul va fi o alinare; notaţi cu atenţie tot ce vorbesc în somn şi dimineaţa rugaţi-l să pună în versuri sau reluaţi micul dejun. Va urma, desigur, poezie. După aceasta, arătaţi-i scumpului fotbalist sticle cu lichide ce se vînd după ora 10. Va refuza. Poftă bună!

(Perpetuum comic ’86, pag. 92)

Vezi toată postarea

Fotbal minut cu minut

        În primele 5 minute nu s-a întîmplat nimic, doar vecinului meu i-a căzut talanga pe picior şi a dat un urlet frumos care s-a auzit pînă în celălalt judeţ. S-au oprit şi jucătorii, crezînd că e vreo indicaţie de pe margine, a antrenorului.
        În următoarele 10 minute s-a întîmplat că a trebuit să prindem limba tălăngii, ceea ce a stîrnit un viu interes la peluză, foarte mulţi dintre suporteri venind cu sfaturi; unul a dat o fugă pînă acasă, că avea maşină, şi a adus la poarta stadionului o talangă nouă, cu vacă cu tot, dar nu l-au lăsat să intre pe motiv că vaca nu avea bilet.
        În următoarele 15 minute ne-am uitat pe teren să vedem dacă medicul reuşeşte să-l convingă pe unul dintre jucători că un om leşinat nu pomeneşte de mamă; în general nu pomeneşte nimic, tace ca peştele şi i se vede albul ochilor. Jucătorul s-a ridicat greu şi s-a îndreptat spre vestiar... unde îl aştepta soţia să-l anunţe că au musafiri. A revenit în teren, a ochit un adversar cu capul mai mare şi a sărit cu el la minge: adversarul a avut după aceea capul şi mai mare, iar jucătorul în cauză a avut un cartonaş roşu. I-a spus arbitrului: „Săru-mîna, baciule, să ai noroc la plecare!". Apoi s-a dus să se echipeze, fără bocanci şi jambiere. Repriza s-a încheiat mai repede cu un minut fiindcă arbitrul şi-a pierdut mazărea din fluier.
        În a doua repriză s-a întîmplat că ai noştri au obţinut o lovitură de la 11 metri! Cum nu se înghesuia nimeni s-o execute, s-au oferit cîţiva din tribună. Pînă la urmă a tras cel mai curajos şi fără frica lui Dumnezeu, un junior, şi a înscris, ceea ce ne-a lăsat laţi de uimire fiindcă pe stadionul nostru nu mai văzusem 11 metri transformat de mult, nici cel mai bătrîn de la peluză nu-şi aducea aminte şi era bătrîn de tot, şi-i bîţîia abitir capul cînd dădea cu zarurile, că juca table cu unul tot de vîrsta lui, dar căruia nu-i bîţîia capul, îi tremura buza de jos...
        Cu 10 minute înainte de final i s-a stricat altuia hîrîitoarea şi asta n-a mai putut s-o repare nimeni. Cu două minute înainte de sfîrşitul partidei, adversarii au marcat un gol perfect din ofside şi celui cu talanga iar i-a scăpat limba. Am trimis după altă vacă, dar nu s-a mişcat nimeni; unul a promis că-şi înzestrează căţelul cu falangă pentru următorul meci, dacă o trăi, căţelul, nu el, suporterul. Am plecat frumos acasă şi ne-am oprit la o bere unde am comentat partida de table. Ăla care spune că un meci de fotbal îţi poate declanşa un infarct la inimă sau alte organe, e un mincinos.

(Perpetuum comic ’86, pag. 91)

Vezi toată postarea

Roluri inversate

        Noi, cei 22, plus arbitrii şi antrenorii am luat loc în tribună şi am început să roadem bomboane agricole, în timp ce aşteptam ieşirea spectatorilor pe teren. Mirosea niţel a circ roman, unde se aştepta intrarea leilor, pentru a-şi lua micul dejun şi în momentul cînd 10.000 de spectatori au păşit pe gazon, am început să fluierăm de mai mare dragul şi zgomotul. Ei s-au uitat nedumeriţi spre noi, adică de ce îi fluierăm, fiindcă nici nu începuseră partida, dar le-am dat cu tifla, fiindcă aşa se obişnuieşte, cum apare o jambieră din tunel, cum se bagă două degete în gură şi se imită cavalcada haiducilor. Ăia măcar făceau fapte bune...
        Cîţiva dintre noi le-au aruncat şi nişte cuvinte pentru care sanepidul te cheamă la bară şi asta i-a făcut şi mai nervoşi, mai ales că dădeau cum puteau şi ei în minge, nefiind jucători de meserie. Din tribune, pe mai multe voci, le dădeam indicaţii preţioase, strigam în gura mare că noi aveam alte două variante pe lîngă aia nenorocită pe care au folosit-o ei, confundam henţul cu autul şi ne distram de minune.
        La terminarea meciului, în loc să-i încurajăm, „lăsaţi băieţi, altădată o să fie bine!", ne-am bulucit la plasele de sîrmă şi mamă, mamă, ce le-a fost dat celor 20.000 de urechi să audă!!! Cu asta am plecat satisfăcuţi spre ieşire şi din joacă le-am spart cîteva geamuri la autobuzele cu care veniseră cei 5.000 din „echipa" oaspete. Păi, ce, noi urma să mergem în retur la ei! Nu-i uşoară deloc meseria de spectator, pe cuvîntul meu!

(Perpetuum comic ’86, pag. 90)

Vezi toată postarea

Cum vă place

I.

        De astă-dată, Făt-Frumos şi Cosînzeana nu mai aveau nici o scăpare. Inutile erau toate îndemnurile adresate măgarului de cal, că acesta dădea vizibile semne de oboseală, se poticnea tot mai des.
        Din spate se auzea, mereu mai desluşit, un duruit, un clefăit, un hohotit, un scrîşnit! Venea Zmeul, nebun de furie, ars de gelozie, capabil de orice nebunie...
        Cosînzeana aruncă în spate un piepten şi acesta fiind produs la o cooperativă specializată, îşi rupse dinţii cînd căzu pe pămînt. De aceea, nu se făcu pădure deasă, doar un fel de pepinieră pe care Zmeul o străbătu cît ai spune „acid dezoxiribonucleic". Făt-Frumos dădea pinteni murgului şi acesta-l înjura ca la uşa cortului, pre limba lui.
        Aruncă atunci Cosînzeana o piatră de brichetă şi, mintenaş, crescu acolo o stîncă formată din mai multe. Dar Zmeul, mîrîind, clefăind sinistru, hohotind etc. o ocoli frumos şi-i zări pe-o vale jos. Acum chiar că era foarte aproape şi-i ameninţă cu răzbunarea, descriindu-le, în parte şi întreg, caznele la care-i va supune de cu zori şi pînă-n seară, şi invers.
        Făt-Frumos privi spre fată şi-o văzu zîmbind.
        — Eşti nebună? Rîzi ca proasta? Zmeul ne prinde şi... basta!
        Dar Cosînzeana, zîmbind mereu, făcînd gropiţe, îi răspunse calm:
        — Prost mic şi dulce!
        După care aruncă în urmă o pilă. Zmeul ajunse curînd lîngă ea, se aplecă, o ridică, o privi, iar o privi şi, într-un tîrziu, zîmbi:
        — În fond, ce-am eu, dom’le, cu băiatul ăsta?
        După care făcu urgent cale întoarsă şi trăiră toţi pînă la capăt.

II.

        Ajunse Făt-Frumos la castelul Zmeului, într-o după-amiază, pe cînd Zmeul era plecat cu treburi zmeieşti, cum se spune în poveşti. Nici nu descălecă bine că şi începu să strige:
        — Alo! Cosînzeano! Ieşi la geam! Eşti surdă, neam?
        Apăru fata în geam, frecîndu-se la ochi şi întinzîndu-şi rimelul:
        — Ce strigi ca viţelul, la poarta 9? Nu ştii că între orele 15 şi 18 gălăgia, strigătul, scuturatul de covoare sînt interzise?
        — Păi, ce, eu am venit să scutur covoare? Abia mă ţin pe picioarele... calului!
        Acesta confirmă cu tristeţe demnă.
        — Las’ că vine Zmeul acasă şi te scutură el ca pe un covor... ce vrei?
        — Să te duc acasă, să te iau de nevastă, să trăim fericiţi!
        — Auzi, acolo... şi altceva?
        Flăcăul nu sesiză ironia muşcătoare. Continuă să strige tare:
        — Ai o scrisoare de la tată-tău, Verde împărat, şi de la nevastă-sa, mamă-ta!
        — Dă-o încoace!
        — Coboară! Plus că ţi-au trimis şi-un pachet cu de-ale cosmeticii!
        Fata, la aceste ultime cuvinte nu rezistă tentaţiei şi coborî tropotind mărunţel de pica tencuiala-n castel.
        Făt-Frumos atîta aşteptă, mi ţi-o înşfăcă, dar fata îl potoli pe loc:
        — Izi boi, că n-am venit amîndoi!
        Sări din mers şi se întoarse la castel, iar Făt-Frumos plecă... frumuşel. Cum mergea el aşa cu capul în jos, calul cu capul în sus, le ieşi în drum Zmeul, foarte transpus:
        — Ei, n-ai reuşit? Ţi-a venit de hac, fătule? Că eu tocmai de-aia am plecat de la castel. Gîndeam că ai s-o răpeşti, că nu vei precupeţi nici un efort, răzbătînd neînduplecat... Şi, cînd colo, dai bir cu fugiţii! Dacă ai şti cît ţi-am ţinut pumnii! după care se opri fîstîcit şi începu să se joace cu frîul calului. Vino cu o idee! Trimite pe altcineva să o răpească! Nu ai vecini, colegi, şefi pe care vrei să te răzbuni?
        — Îmi pare rău de tine, Zmeule! E drept că am un dinte împotriva şefului, dar să-l trimit să ţi-o răpească pe Cosînzeana, nu pot! Regret, ar fi un act de cruzime...

(Perpetuum comic ’85, pag. 86)

Vezi toată postarea

Teatru foarte scurt

        În ziua cînd Ahile Bilă a preluat problemele culturale în întreprinderea noastră, s-a lăsat o linişte grea, prevestitoare de catastrofe; se auzeau numai termoplonjoarele sfîrîind pe fundul oalelor din care apa se evaporase.
        Numai paşii lui s-au auzit o vreme de la etaj la parter şi fluieratul de mierlă nebună, ceea ce ne-a dovedit încă o dată, dacă mai era nevoie de dovezi, că Ahile pune la cale trecerea de la cuvînt la faptă.
        Uşa a zburat într-o parte, apoi şi cealaltă, şi Ahile a intrat călcînd felin, cu un zîmbet calin pe obrazul său cabalin: strălucea tot, era unsuros ca un purcel de atîta zîmbet şi feţele noastre s-au pungit vizibil. Agurida colectivă n-a observat-o, în schimb, ne-a servit un alt surîs care l-ar fi aruncat pe Robert Redford pe ultimul loc în clasamentul simpatiilor de la Buftea americană.


        Entuziasmul lui ne-a contaminat şi pe noi, fiindcă pe cei duşi de-acasă nu e bine să-i superi, deci ne-am bulucit toţi să-i cîntăm în strună.
        — Băieţii! a urlat el, ce sînteţi voi aici în acest birou?
        — Un colectiv mic, dar greu! a venit răspunsul.—
        — Ca găina lui Hagi Tudose, a completat un recent încadrat, nepot cu directorul care fusese destituit, dar pe care noul l-a păstrat pentru a avea cu toţii o pildă vie a ceea ce înseamnă „omul e ca oul: l-ai scăpat jos, s-a dus..."
        — Linişte novice acneic! l-a calmat Ahile. Şi ce mai sînteţi voi, băieţii?
        — Puşi pe fapte culturale mari! a răcnit alene cel mai în vîrstă dintre noi, mai demult om tînăr şi el.
        — Voi o să fiţi pionierii unei chestiuni pe care mintea mea a fătat-o recent...
        Imaginea asta ne-a cam dat fiori, nu vezi în fiecare zi un creier în chinurile facerii, chiar dacă nevasta lui Ahile Bilă nu se afla pentru prima oară la maternitatea de idei...
        — Vom face teatru foarte scurt, intram şi la economii, sinteză dramatică, băieţii, facem turnee, întîi din secţie în secţie, apoi pe instituţie, apoi interinstituţii şi dacă vă ţineţi de fundul meu vă promit să vă bata în luminile ochilor reflectoarele de la Teatrul Naţiunilor!
        S-a lăsat din nou liniştea de la început (cînd nu era nimic pe pămînt şi Dumnezeu umbla să-l utilizeze), numai Bilă se legăna pe călcîie, cu mîinile la spate şi se uita la noi ca la nişte pui de găină făcînd elongaţii unei rîme.
        Ideea lui ne-a răsturnat cu roţile în sus şi doi dintre noi s-au declarat bolnavi, unul de meningită cu tulburări de conştiinţă, celălalt gripă spaniolă, cu virus basc, grupa ETA; din cauza asta pe ultimul l-a căutat o comisie de medici, însoţită de nişte tipi voinici care au stat în spatele lui în chip de umbră dublă.
        După două zile Ahile ne-a adus compendiul lui de dramaturgie natală şi universală. Marile piese alte lumii erau rezumate în cîteva propoziţii, iar jocul de scenă şi replicile rămîneau la latitudinea fiecărui interpret. Astfel, în Othello „acţiunea se referă la un cetăţean bogat care s-a căsătorit cu o blondă. El o iubea ca un nebun mare şi era gelos iar prietenul lui care îl ura îi dă o batistă de infidelitate, aşa că Othello o strînge de gît pe soţie şi după ce o strînge îşi dă seama de greşeală şi de strîns."
        Axîndu-şi prea mult indicaţii regizorale pe chestiunea cu sugrumatul, după două repetiţii nici o colegă n-a mai vrut să fie Desdemona, una l-a dat în judecată pe un tovarăş cumsecade de la sectorul încărcări-descărcări manuale care făcea dublă la scena respectivă.


        Rafinamentul lui Ahile a mers şi mai departe, a născut Ideea ideilor, sub forma unui mixtum compositum de dramaturgie, un fel de teatru absurd de tot. Piesa respectivă ţinea cam 5 minute şi dialogurile se desfăsurau cam aşa:
        JULIETA: Ce mult e pînă-n zori, iubite, şi ce aproape este ziua.
        CHIRIAC: Aoleo, acuşi vine jupînul acasă!
        JULIETA: Otrava nu-i decît un drum spre întîlnirea cu un somn de moarte! Mi-e frig, Romeo, strînge-mă în braţe!
        CHIRIAC: Îl văzui eu cu ochii mei pe moftangiu, jupîne, stătea pe bina şi se ştergea de var!!
        Sau şi mai crîncenul episod:
        COANA CHIRIŢA: Iată-mă-s isprăvniceasă, visul meu s-a împlinit! I-o dau pe Luluţa că-i fată cuminte şi orfană! —
        Şi aşa mai departe... Macbeth era în dialog cu Spiridon Biserică, Miroiu îi făcea curte Mariei Stuart, se înghesuiau oamenii să ne vadă, ne strecurau şi bani să mai repetăm o scenă sau alta, care le rămăsese la inimă. La Teatrul Naţiunilor n-am ajuns, cine ştie de ce, Ahile a umblat încă o lună după ce fusese scos din funcţia de responsabil cu probleme culturale, din birou în birou şi întreba amărît: „De ce, băieţii? Aşa ceva nimeni n-a mai făcut nici în Instituţia noastră nici în lume!"

(Perpetuum comic ’84, pag. 86)

Vezi toată postarea

Petrecere la iarbă extrem de verde

        Cîteodată îi dau dreptate lui Ahile Bilă, atunci cînd se plînge de oameni. Unii cu nefericita inspiraţie de a-i încredinţa sarcini, lucru ştiut fiind că Ahile Bilă face alergie la ele şi, bineînţeles, nici nu se gîndeşte să le ducă la bun sfîrşit. Cînd simte că nişte ochi sînt totuşi aţintiţi asupra lui — pot fi şi basedow — încurcă lucrurile în aşa hal încît cel care i-a încredinţat-o e fericit dacă scapă numai cu o mustrare verbală. Astfel, Ahile B. nu are sarcini, şi le alege el, pe cele care îi vin mînuşă, le duce la îndeplinire conform unui grafic personal şi se propune — cu scrisul schimbat, beneficiind şi de litera B a alfabetului — la premii, înaintea celor cu A. Dacă nu-l chema Bilă, chiar dacă ar fi fost Wilă, tot în fruntea tabelului l-ai fi găsit. Impertinenţa lui e atît de directă încît n-o observă nimeni. Ahiluţă n-a fost niciodată omul marii diplomaţii; el bate cu pumnul în masă, dar în lipsa ei, face sluj şi spune că e gimnastică în producţie; în el s-a pierdut totuşi o eminenţă cenuşie, dar nu-i nici o pagubă, fiindcă duelul de argumente îi repugnă.
        L-a citit pe Dumas, din tată în fiu, şi a ajuns la concluzia că cel mai bine i-ar fi stat ca organizator de grupă sindicală la garda elveţiană, să verifice dacă halebardele sînt lună şi coifurile cu cureluşa legată regulamentar sub bărbie. Din cauze obiective trebuie să facă faţă celei de a doua jumătăţi a secolului XX, dar spinarea n-o pune decît atunci cînd doi oameni mai înalţi ca el se află la capetele scîndurii.


        Aşa că inspiraţia de a-i încredinţa lui Ahile Bilă vreo sarcină este ridicolă; cei care au făcut-o o dată îşi îndeamnă doar duşmanii să o facă. În momentul cînd, totuşi, au făcut-o, aplaudă frumos şi trec în dreptul lor, la rezultatul general al animozităţilor, un punct în plus, înainte ca partida să fi început. Cînd Ahile spune că nu îi este teamă de nici o însărcinare, trebuie crezut, mai ales dacă îşi dă cuvîntul de onoare, atunci cel mai indicat este să i se ia sarcina respectivă, cu mulţumiri că nu s-a apucat de ea, şi asta cît mai repede!
        Un novice, debordînd de entuziasm şi dorinţă de a fi util, i-a trasat lui Ahile o sarcină de mare responsabilitate, în faţa unui colectiv care s-a mulţumit să mormăie o rugăciune scurtă de aducerea neştiutorului pe drumul cel bun.
        Ahile — cu un spirit de loialitate pe care cei ce îl cunosc l-au apreciat integral şi la justa valoare — l-a pus în gardă, în chip metaforic, pe tînărul coleg şi şef, că i s-a urît cu binele dacă dă oile pe mîna (laba) lupului şi angajează elefant să vîndă bibelouri. Tinerelul, transportat de entuziasm, l-a bătut pe umăr şi n-a sesizat că taifunul îi umblă prin ograda viitorului profesional. Astfel, Ahile Bilă a primit sarcina să organizeze o întîlnire a familiilor din întreprindere, la iarbă verde. Colectivul a trecut pe repertoriu laic, nuanţînd „Plîngerea samuraiului Suzuki" „Onue către soaţa sa Suzuki", în care povestitorul popular deplînge trista soartă a numitului Suzuki O., care a hotărît să-şi ia viaţa şi să-şi facă hara-kiri, fiindcă moţul său de luptător îl părăsise din cauza căderii părului. De unde să ştie noul nostru şef că la niponii vechi meşa respectivă era semnul cel mai viril de bărbăţie?
        Un samurai fără pămătuful ăla, i-a explicat Ahile-Bilă, e ca mirele dezlegînd rebus în noaptea nunţii, adică zero. Tînărul l-a privit cu nedisimulată admiraţie şi a promis că va organiza, şi o seară de poezie şi cîntec japoneze.
        Un moment nu s-a auzit decît bîzîit ca de albine, fiindcă îşi scuipau în sîn, mai puţin Ahile care purta un roling verde. Păstrez pentru plăcerea mea programul alcătuit de Ahiluţă şi pe care mi l-a adus într-o seară tîrziu, spre dezbatere. Cu ocazia asta, fiindcă de aceea venise, mi-a cerut nişte bani, pentru un medicament străin împotriva amneziei. Cînd i-am cerut banii, mi-am dat seama că medicamentul în cauză nu valora nici cît un supozitor administrat ca leac pentru miopie.

Repertoriu de iarbă verde

1. Sosirea în poieniţia adecvată
2. Întinderea păturilor
        a) aşezarea
        b) scurtă cuvîntare scop
3. Mîncat unele aperitive
4. Jocuri distractive: bîza, telefonul fără fir
5. Mîncat preparate la foc
        a) de băut moderat
6. Cuvîntare veselă tov. şef de birou
7. Imitaţii animale: tov. Dionisie Dormărunt
        a) romanţe Minodora Bilă
        b) de băut moderat
8. Jocuri distractive: fuga în saci, popa prostu’
9. Băut moderat
10. Băut moderat
11. Tombolă cu ce-a rămas din mîncare.



        Planul întocmit de Ahile, la prima vedere, nu era rău, dar autorul lui n-a ţinut cont de factorii subiectivi, aşa că ordinea de bătaie a fost serios tulburată. În primul rînd a plouat, aşa că nu s-a coborît din autobuz. Majoritatea bărbaţilor, împreună cu Minodora, s-au ocupat mai mult de punctele 5a, 7b, 9 şi 10. Dionisie Dormărunt a cîntat romanţe, iar Minodora a imitat animale — numai pe cele din junglă — şi pe Ahile cînd e nervos. Tînărul şef de birou, îngrozit, a jucat singur bîza, nu înainte de a repeta 7b, şi n-a descoperit nici pînă azi cine îl lovea peste palmă.

(Perpetuum comic ’83, pag. 187)

Vezi toată postarea

Ce Kafka, dom’le?

        Acum este ora 2 şi 45 de minute. Mapamondul doarme, în funcţie de fusul orar, or mai fi şi treji ca mine, dar ei sînt la lucru, fiindcă-i soarele sus. Aici e lună plină, se vede bine, e linişte, adineaori a trecut pe sub fereastră un folclorist amator care cînta „Îmi dăduşi amendă mare/ ruginiţi-ar fluierul". Eu stau în costumul cel nou şi încerc să suflu în lumînare.
        Ieri a fost ziua mea de naştere. Totul a mers strună, copiii au fost de o cuminţenie care ne-a pus pe gînduri, dar după o veghe încordată de cîteva ore am ajuns la convingerea că mă respectă şi nu plănuiesc nimic împotriva adulţilor care le-au dat numele şi se îngrijesc de existenţa lor.
        Momentul de vîrf al serii a fost un tort mare, adus cu tot fastul. Copiii au rămas cu linguriţele în aer şi tot aşa sînt şi acum, dar dorm, din fericire pentru ei.
        Aşa cum se obişnuieşte, avea înfipte lumînări în el, cîţi ani împlineam, atîtea lumînări. Numărul lor nu contează, nu asta discutăm acum, cîţi ani am eu, să-mi fie de bine, cîţi oi mai avea este o treabă a Celui de sus. Nu mă mir că am ajuns la percepte neateiste, nu se miră nimeni la ora asta, fiindcă toţi dorm. Eu, însă, nu pot şi nu vreau să-mi permit luxul ăsta, pe mine orice abatere de la logică mă scoate din pepeni, atunci cînd sînt într-o bostănărie, îmi sare muştarul dacă mănînc aşa ceva în clipa cînd îmi sare — eu sînt copilul adoptiv al logicii, întelegeţi?


        După ce tortul a fost pus pe masă, am suflat în lumînări; s-au stins întîi 10. Am mai suflat o dată, încă 10. Au suflat şi copiii în frişcă, s-au mai dus 10 şi glazura, nevastă-mea a mîntuit două. Mai rămăsese una şi m-am grăbit s-o sting. Nu s-a stins. Dar am suflat. Nimic. Ne-am uitat unii la alţii, rîzînd cu poftă, apoi ne-am uitat la cumnatu-meu Beniamin care nici n-a roşit, e clar că nu pusese nimic la cale. Ferm şi demn, am umezit degetele şi am strîns capul lumînării. Am reuşit să mă ard la buricele degetelor, dar flacăra stătea la fel de ţeapănă, în sus.
        Tata a încercat şi el, s-a ars, numai că, spre deosebire de mine, a şi înjurat extrem de complicat, ceea ce i-a adus din partea copiilor un ropot de aplauze, iar copiilor, din partea noastră, un ropot de palme. În starea de nervi în care ne aflam era explicabil. Am aprins toţi cîte-o ţigară.
        — Se autoaprinde de la oxigen, a mormăit tata.
        — Să-i luăm oxigenul, bată-l bioxidul de carbon! a sărit frate meu la tort şi dus a fost cu el în baie. A dat drumul la apă în vană şi a scufundat tortul.
        Cumnată-mea, Blajina, a vrut să ştie:
        — Mă, costume de baie aveţi pentru toţi, că n-om mînca tortă cu hainele bune pe noi!
        Am scos tortul, mai greu cu vreo 3 kilograme. Nu poate fi descris, dar lumînarea ardea pe el. Iar am aprins ţigări şi ne uitarăm cum arde lumînarea. Femeile au dus tortul în bucătărie şi l-au acoperit cu nişte feţe de masă. Incendiul a fost înăbuşit la timp. Beniamin dînd de duşcă un păhărel de ţuică de 250 de grame:
        — Dacă-l prind pe ăla de ne-a făcut figura îi vîr lumînarea în... A tăcut, deoarece copiii deveniră foarte atenţi la ceea ce intenţiona să zică Beniamin. Cînd a bătut de 12, tata s-a dus la culcare, l-a luat şi pe unul dintre nepoţi cu el, inclusiv lumînarea. Spunea că aşa-i mai romantic. Ăla mic a adus lumînarea înapoi, bineînţeles tot arzînd. Rînd pe rînd, s-au dus cu toţii la culcare. Am rămas eu cu lumînarea, pe care am reînfipt-o în tort, doar nu era să fac pe sfeşnicul toată noaptea. Acum, se crapă de ziuă. Mă uit la lumînare, eu fiul adoptiv al logicii, nepotul demitizării şi demistificării, vărul de-al doilea al analizei şi sintezei, unchiul paradoxului logic şi aşteptat să pogoare la mine în casă un sfînt profilat pe fapte bune. Ce Kafka, dom’le, hai la mine acasă să vezi cum arde lumînarea. Nu mai vreau să se stingă, las-o să ardă, de ce să nu ardă?

(Perpetuum comic ’82, pag. 238)

Vezi toată postarea