Dar nu a fost să fie aşa. Nici de învăţătură nu m-am ţinut cine ştie ce şi, mama săraca, mereu se văita că o să ajung un vagabond, degeaba îi explicam eu că sînt îndrăgostit şi că asta îmi va folosi în viaţă, ea rîdea, clătina din cap şi îmi dădea pe ascuns bani de film fără să o rog prea mult: îi plăceau astfel de minciuni, de ce să nu-i placă? „Vezi să n-afle taică-tu că mă omoară!"
Cînd a fost să dau examenul de admitere la conservator, am făcut tot ce am putut, ba un vecin m-a reclamat la administraţie, un geam s-ar fi spart din cauza vocii mele, dar la comisie nimeni nu s-a lăsat impresionat şi am fost sfătuit să intru în cadrul armatei că aş putea fi bun acolo.
Şi cum în viaţă de ce ţi-e frică nu scapi, pînă la urmă cei de la armată au reuşit să pună mîna pe mine şi pe baza legii să mă încorporeze, cu toate că eu nu m-am lăsat uşor doborît. Am tot citit ascuns într-o magazie două săptămîni la un unchi în provincie, apoi m-am operat de apendicită şi s-a dovedit că tertipurile mele au fost inutile, cînd au vrut să mă ridice din salon doctorul a spus că nu simulez nimic, aveam peritonită, nici eu nu ştiam cum dar o făcusem, probabil mă concentrasem puternic şi se prinsese boala aşa cum îmi dorisem. Cînd s-a terminat şi cu asta, am stat o noapte întreagă pitit prin pavilionul de contagioşi încercînd să contractez orice fel de boală infecţioasă care să mă scape de armată, n-aveam preferinţe şi-mi era indiferent, tifos, holeră, sau icter, să am doar o justificare plauzibilă şi reală, dar n-am avut noroc. Şi spre marea satisfacţie a unui locotenent colonel de la Comisariatul Militar care mă avea de multă vreme în colimator, am păşit pe calea plină de onoare a serviciului militar.
Unitatea unde am fost repartizat era situată departe de oraşul meu natal, aşa că luînd în spate valiza de lemn pe care cu multă greutate o achiziţionasem de la o rudă binevoitoare şi cu experienţă de viaţă, m-am suit în tren alături de alţi băieţi şi am luat împreună lungul drum al cătăniei. Dacă stau să mă gîndesc era primăvară şi abia înflorise liliacul.
Distracţie mare, ce mai! Băieţii nu se lăsau deloc, necăjiţi trăgeau tare cu vin, cu vermut, vermut roşu, era mai ieftin, rom Jamaica, TRIPLE SEC, tescovină, vodca nu era la modă pe vremea aia, iar cum se terminau sticlele şi bineînţeles că se terminau, se aprovizionau din gara imediat următoare. Mi-au dat şi mie să beau, dar am refuzat, spunînd că-mi menajez vocea. Rîdeau de nu mai puteau şi erau atît de drăguţi că n-am putut să rezist pe poziţie pînă la capăt, la atîtea insistenţe: am capitulat. De multe ori încăpăţînarea dă roade cînd nici nu te aştepţi, cîteva păhărele, mai bine zis gîturi şi buna dispoziţie a noilor prieteni mi-au dat probabil mai mult curaj şi m-au făcut să le demonstrez calităţile mele de bas-bariton, lucru ce i-a impresionat teribil, se pare că ei nu mai auziseră aşa ceva. Cel puţin aşa încercau ei să mă convingă. Mi s-a făcut la un moment dat rău, şi astfel bucuria s-a transformat în tristeţe. Degeaba am fost scos cu capul pe fereastră, mă durea burta şi mă zgîria ceva în piept, nu mai ştiam de nimic. Voiam în pat să dorm, nu eram obişnuit cu astfel de aventuri bahice. Dar somnul nu l-am găsit atît de uşor. Cînd am ajuns la staţia de destinaţie, mai întîi ne-a adunat un gradat — eu nu ştiam, băieţii mi-au spus — a ordonat să ne încolonăm, numai că uşor de zis şi greu de realizat, băieţii erau obosiţi de atîta drum, imposibil să păstreze rîndurile strînse şi poziţia verticală, pînă la urmă am ajuns la unitate fiecare cum am putut.
Era o zi senină, cerul albastru, pînă şi soarele pleznea de atîta căldură. Ce să mai vorbim de capetele noastre!
Un locotenent-colonel, pe ăştia îi ştiam că mai avusesem un „prieten" şi în oraşul meu — a început să ţipe zicînd că sîntem nişte golani şi beţivi, lucru absolut neadevărat, fiindcă nici un băiat nu mi-a spus pe tren că ar fi de meserie golan iar de băut nimeni nu putea să jure că a băut prea mult, auzi vorbă! Dar dînsul nu s-a lăsat convins de argumentele şi explicaţiile noastre şi ne-a trimis pe toţi la tuns zero, ca să fie ordine şi să nu consumăm săpun prea mult. Apoi am făcut baie şi ni s-au dat haine noi, iar ceea ce m-a mirat mult, a fost că începusem să semănăm unii cu alţii, eram o apă şi un pămînt. Rîdeam de nu mai puteam că aşa e omul nostru din fire şi ne simţeam foarte bine. Păi nu?
„Eh, acum e cu totul altceva" ne-a spus colonelul satisfăcut, aşa-i spunea toată lumea cu toate că eu ştiam bine că era doar locotenent colonel, citisem în Brăescu şi avea doar două stele mari şi nu trei, dar mie nu mi s-a părut deloc altceva, eram în uniformă şi cu părul tuns asta era tot.
Am fost adunaţi toţi şi buluciţi pe un platou mare din beton. Noi ne mişcam încet şi dezordonat iar cei din anul doi rîdeau, ce să facă şi ei, urmau să ne ia în primire după ce ne împărţeau pe criterii care pe moment îmi erau obscure.
Aşa s-a şi întîmplat.
— Cei care au mai mult de şapte clase să facă un pas înainte! Hi! Hi! Hi! rîdeau de nu mai puteau. Chiar aşa, ce era de rîs? Din cei peste opt sute, pasul ăla a fost făcut de cinci băieţi. Ne uitam unii la alţii cam stingheri.
— Spuneţi pe rînd fiecare, ce studii aveţi şi unde... Tu! „Doi ani politehnică...", colonelul arăta cu mîna, „Tu", „Doi ani politehnică... Coleg cu...", „Tu!", Iosif Rangheţ şi şcoala de maiştri...", un plăvan mai copt decît noi, apropiat de limita celor douăzeci şi şase de ani cînd nu mai putea fi încorporat, „Tu!", şi a arătat spre mine „Să trăiţi! Liceul Petru şi Pavel din Ploieşti, am vrut să mă fac solist la operă dar n-am reuşit...", şi am început să spun tot ce ştiam pînă mi s-a făcut un semn cu mîna, ajunge! Colonelul s-a strîmbat dar n-a zis nimic, am bănuit că n-a prea pus cine ştie ce preţ pe veleităţile mele artistice.
— Deci ăştia sînteţi... Buuun... Treceţi fiecare în spatele unui sergent, şi ne-a arătat cu mîna încotro trebuia să mergem.
— Să trăiţi, am îndrăznit eu, aş vrea să fiu laolaltă cu dînşii, şi i-am arătat pe cei doi băieţi de la Politehnică, doar călătorisem împreună o noapte întreagă în tren şi apoi, cum să nu alegi nişte oameni pe care-i cunoşti cît de cît. Cine n-are nevoie de prieteni?
— Asta nu se poate şi de azi înainte să nu mai spui să trăiţi ci „Sînt soldat cutare... permiteţi să raportez" şi abia pe urmă spui ce ai de spus... Dar lasă asta, o să înveţi dumneata... Nu se poate! Şi a ridicat glasul ca să fie mai convingător. Dar nu m-a convins.
— Să trăiţi, am înţeles, am răspuns imediat pătruns de importanţa momentului cu toate că nu pricepusem deloc ce-l încurca pe dînsul dacă eram şi eu la un loc cu ceilalţi doi.
— Acum un pas înainte cei cu antecedente penale..., a continuat colonelul să-şi vadă înainte de treaba lui. Ştia şi el ce are de făcut, nu se încurca.
— Puşcărie?, m-a întrebat discret un băiat de lîngă mine, cu tenul mai închis, „Puşcărie băiatu?", am dat din cap şi m-am mirat de întrebare de ce să facă oamenii puşcărie? Vorba dulce mult aduce, îmi spunea mama mereu. Probabil ceva nu se potrivea. Ce anume?
— Hai, frate-miu, i-a zis unuia de alături aici e de noi, un pas înainte arătîndu-şi dinţii afumaţi unu altuia.
În total erau vreo sută şi i-a împărţit şi pe ei, dar eu cred că şi lor le-ar fi făcut plăcere să fie împreună, zău aşa. Probabil nu era iar ceva pe înţelesul meu. „E om rău colonelul... ăsta", mi-am zis. Dar tot m-am ales cu ceva, am aflat şi eu de viol şi de delict silvic, e bine să-nveţi mereu cîte ceva, săraca mamă avea iar dreptate.
Cîteva zile nu s-a mai întîmplat nimic, era cald rău de tot şi abia aşteptam să stăm undeva la umbră
— Cei care au meserie, „Cizmar, croitor, bucătar, şofer... Un pas înainte! A răsunat vocea autoritară pe care o cunoaşteam, ştiam deja cui aparţine. Începusem să mă obişnuiesc cu ea. Ba pot mărturisi că-mi şi plăcea, o voce puternică, bună pentru un Wotan.
S-au adunat iar vreo patruzeci de băieţi în mijlocul careului. Pe ăştia în loc să-i împrăştie i-a strîns la un loc. Păi nu-i discriminare mi-am spus, ce mai, e om rău, asta e, fiecare cu norocul lui, dar am tăcut n-am zis nimic, de ce să-mi aprind paie-n cap din prima zi?
Tăcerea e de aur şi peştelui îi merge bine numai în apă. Nu zicea şi bunica că tăcerea e mama înţelepciunii? Începusem să-mi dau seama ce de sfaturi utile pentru viaţă primisem de-alungul anilor şi mă vedeam la rîndul meu peste alţi ani împrăştiind celor mai tineri, ca un adevărat părinte, strălucirea experienţei de viaţă, că numai cine nu s-a lovit cu capu’ de pragul de sus...
Pînă la urmă am fost împărţiţi în grupe şi trimişi la dormitor. Cică eram un pluton, mă rog, dacă aşa le plăcea lor să ne zică am acceptat şi chestia asta. Ce era să facem?
— Ne vedem la apelul de seara! Bună ziua, a strigat colonelul. Şi apoi ne-a spus că trebuie să-i răspundem: Să trăiţi... lon’t colonel E clar? Ia să vedem... Şi am strigat cu toţii. Grupul în care eram eu a ieşit cel mai bine.
— Care e ăla care zbiara acolo? Un pas înainte. Şi am ieşit.
— Ce ziceai că eşti?
— Nu sînt nimic, am vrut să fiu, să trăiţi, cîntăreţ la operă... Da’ n-a fost să fie... O să mai încerc nu mă las cu una cu două... Sînt neam cu Niculescu-Basu...
— Generalu?
— Nu, cîntăreţu’ să trăiţi!
— Nu-mi mai spune să trăiţi! Cîntăreţ, zici, la operă... Mda... Nu-i rău, nu-i rău deloc...
O să am nevoie de tine aici... Avem şi noi brigadă artistică...
— Ştiam că o să aveţi nevoie, să trăiţi!
— Nu mai spune să trăiţi că mă enervezi! Nu auzi bine sau eşti turc? De unde ştiai că o să avem nevoie de tine aici?
— Mi-au spus cei de la comisie, la conservator, că sînt foarte bun pentru armată. Şi nu sînt turc ci ploieştean, mi-am umflat eu pieptul plin de mîndrie că provin din urbea unde nenea Iancu a ţinut berărie şi că mi se dă atîta importanţă.
— Şi ce ţi-au mai spus cei de la comisie?
— Că ţip tare şi am plămîni buni... Să trăiţi... N-am avut noroc, dar mai vedem noi... Uneori cei din urmă vor fi cei dintîi...
— Asta cam aşa e... Bine... Mai vorbim noi... Intră în front...
— Să trăiţi, am înţeles! şi am revenit de unde plecasem. Băieţii îşi dădeau coate, rîdeau, dar mie nu-mi păsa, cine nu se fuduleşte cînd e în atenţia lumii?
— Sergent major...
— Ordonaţi!
— Dacă pînă seara nu-l dezveţi, să mai zică „să trăiţi" ai cinci zile arest şi nu mai pleci în permisie!
— ’nţeles... Şi a urmat mai mult printre dinţi, să nu se audă prea tare, o suită de înjurături adresate mai mult mamei mele decît mie şi a zis şi a mai zis că poate mă pocneşte dacă mai fac pe nebunul. Da’ nici eu nu m-am lăsat, cînd mă arde ceva la pipotă mă fac al dracului la suflet şi i-am răspuns calm că am fost campion de judo, centura neagră cu diamante şi că-i fac dublă fractură la orice os vrea el, să-şi aleagă numai, pe un ton fioros şi o căutătură a ochilor cum văzusem eu în Boris Godunov. Asta l-a impresionat şi a zis că e mai bine să fim prieteni dar să nu-i fac greutăţi că vrea şi el să-şi vadă copilul. Ne-am împăcat şi a fost mai bine, aşa, ca să ştie fiecare pe ce picior dansează.
Am ajuns şi la dormitor, o cameră mare, lungă, luminoasă, înaltă, şaizeci de paturi suprapuse, ferestre pe ambele părţi, uşi la capete, o minune, nici la Mamaia nu văzusem aşa ceva.
M-am trîntit pe primul pat care mi-a ieşit în cale, căci eram mort de somn şi n-am mai vrut să aud de nimic. Nu ştiu ce s-a întîmplat între timp dar m-a trezit un băiat. Mă frecam la ochi, eram amorţit şi mă durea capul. Băutura, bat-o vina!
— Haide, scoală, mă, se face apelul de seară...
Nu am prea înţeles de ce se mai face apelul taman seara, ne număraseră doar şi la venire şi nu vedeam rostul să pierdem vremea, mai ales că la opt şi douăzeci era să fie Telecinemateca. Era într-o miercuri. Sergentul meu a spus că a înţărcat bălaia cu cinemateca vreo lună de zile şi apelul se face atît seara cît şi dimineaţa. „Ia uite, frate, am exclamat, la fel face şi unchiu Ene din Pogoanele are vreo sută de oi le numără şi seara şi dimineaţa, ce şmecher mare nu mi-a spus niciodată de unde şi de la cine a învăţat!"
Apelul a decurs bine, au tot strigat ba pe unul ba pe altul, ne-au aliniat în fel şi chip, au raportat mai ştiu eu ce, şi s-a hotărît ca eu, avînd şcoală mai mult decît ceilalţi să fiu ajutorul comandantului de grupă care era un caporal şaşiu din Moreni dar mi-am zis în sinea mea că au ţinut cont de voce şi nu de şcoală. Apoi comandantul cel mare a întrebat dacă are cineva vreo problemă, să iasă la raport. A venit unul slăbănog şi s-a plîns că are ulcer şi vrea mîncare de regim şi comandantul a spus că nu-i nici un necaz, se rezolvă, apoi altul a întrebat dacă poate să meargă şi să doarmă acasă că el e din apropiere, s-ar mai face un loc liber în dormitor şi ar rămîne în plus o porţie la masă, dar comandantul s-a răstit la el imediat cu un Nu! atît de categoric că nimeni nu a mai îndrăznit să deschidă gura. Doar din grupa mea a ieşit în faţa frontului — că aşa se zicea cînd eram adunaţi cu toţii — un băiat îndesat de parcă îl bătuseră cu maiul de mic, aşa de vînjos era, voinic tare de tot, ce mai, parcă tăiat din piatră. Dar i se cam încurcau cuvintele în dreptul gurii şi nu ieşea nimic. Tăcea.
Comandantul l-a poftit să raporteze ce are de spus. Şi el s-a pornit să povestească împleticindu-se că e fierar şi că e din Valea Iadului, undeva prin Apuseni, apoi a început să plîngă că o să vină iarna şi nu o să se găsească nimeni să aibă grijă de măicuţa lui care e bolnavă şi bătrînă.
— Dacă eşti susţinător de familie de ce nu ţi-au dat o hîrtie cei de la Comisariatul Militar să te amîne? a întrebat comandantul care le ştia pe toate. Noi nu-i vedeam faţa că stătea mai în întuneric dar avea o voce ca a mea şi mi-am zis că o să avansez repede dacă din prima zi eram pus ajutor de comandant de grupă. Mă şi vedeam împărţind ordine în stînga şi în dreapta şi încremenind în drepţi pe cei de lînga mine.
Dar băiatul ăsta din munţi n-a minţit şi a spus adevărul, el a avut o hîrtie şi a pierdut-o şi pe urmă nu a mai adăugat nimeni nimic de frică să nu fie pedepsit, în front nu se vorbeşte.
Ce copii pot fi unii, a dat din cap comandantul cam nemulţumit, nu pot să te trimit acasă, aşa, fără nici o dovadă... De ce ai fost neglijent?
— Dar o să vină iarna şi la noi la munte îi tare frig, a spus băiatul care era fierar, pe măicuţa şi tăicuţu n-are cine să-i ajute... Şi ce-o să se facă dînşii?... a continuat să se văicărească băiatul cel voinic. Comandantul se tot frămînta, deh, trebuia să dea un răspuns d-aia era el acolo şi lua leafă.
— Sigur că trebuie să-i ajute cineva, m-am pomenit vorbind în front neîntrebat şi cum am o voce care ştiţi bine cum sună, s-au speriat şi au început să şuşotească, ba chiar să rîdă. Eu crezînd că este de datoria mea să fac dreptate şi să-mi spun cinstit părerea fără să-mi fie frică de nimeni, cum mă învăţase nenea Adrian că este de datoria mea să fac dreptate, i-am spus comandantului că nu se cade să lăsăm în pragul iernii doi bătrîni neputincioşi singuri. Şi vocea mea a răsunat iar pe platou. Toţi tăceau, de la opincă la vlădică adjunct, nu se mai pomenise atîta curaj, un soldat de o zi să-l înfrunte pe coşgogeamite comandantul unităţii care era om bun dar nu suporta să fie contrazis.
— Bine, a răcnit comandantul, s-a făcut, o să te duci tu acolo în satul ăla de la munte şi o să-i ajuţi pe cei doi bătrîni... O să-i pun să-mi scrie dacă-ţi faci datoria, dacă nu, te trimit la batalion disciplinar, s-a înţeles sau nu?
Nu mişca nici măcar o frunzuliţă, o perdea, nimic. Încremeniseră toţi.
Eu, bucuros că scap de armată, eram în stare să promit orice, aşa că „Da"-ul meu a întrecut orice închipuire, dar apoi mi-am dat seama şi am înţeles că totul a fost o manevră a comandantului ca să mă gonească de la unitate, cred că-i era frică de mine să nu-i fac concurenţă şi să nu-i iau locul, voce ca a mea nu cred că mai pomenise.
Aşa am ajuns aici unde sînt şi acum, un flăcău şi iarna trece şi vă rog să mă credeţi că regret amarnic pasul făcut, tăicuţu’ e cam de o vîrstă cu fratele meu cel mare şi nu e deloc bătrîn, fumează toată ziua şi e un leneş fără pereche, mă pune de dimineaţă pînă seara să sparg lemne şi să car apă, să fac focul să dau de mîncare la iepuri şi la porci, să spăl calul, să mulg vitele şi să am grijă de viermi, că e şi sericicultor, într-un cuvînt să le fac toată treaba, în timp ce măicuţa, care nu este chiar măicuţa lui băieţelu’ de la unitate, că ea a murit la naşterea lui, săraca, se plimbă toată ziua de colo-colo şi-mi face ochi dulci, dar nu are nici o şansă să mă cucerească, eu sînt bas-bariton şi ea complet afonă şi asta mă deranjează cel mai mult.
Stau aici, la poale de munte, scriu la prieteni care nu-mi răspund din motive doar de ei ştiute şi aştept să se întoarcă băiatul care plîngea la unitate după tăicuţu şi măicuţa lui ca să plec şi eu acasă, şi să mă apuc serios de treabă, anii trec şi e păcat să nu-mi valorific vocea mea de bas-bariton, că omul are doar o viaţă şi tot ce se strecoară printre degete e bun pierdut. Asta e şi pace, n-o să-mi scoată nimeni din cap ideea că muzica te face om.
(Perpetuum comic ’86, pag. 155)
