Fantoma din parc

        De cîteva zile, oraşul fremăta de o veste senzaţională: în parc a apărut o fantomă! Nimeni nu mai crede azi în fantome. De aceea, cei mai mulţi au trecut nepăsători pe lîngă şoaptele ce relatau despre o asemenea prezenţă. Alţii au ridicat din umeri şi au rîs. Nu puţini au fost aceia care au crezut de bine să facă glume pe socoteala fantomei. Dar s-au găsit destui şi din aceia care, mînaţi de curiozitate, să se ducă în parc. Şi, nu mică le-a fost mirarea să afle că, pe aleea largă de lîngă havuz, se afla nu una ci chiar două fantome.

        Prima, care atrăgea atenţia încă de departe, era într-adevăr ceva cu totul ciudat şi nemaivăzut. Părea un copac, dar coroana de frunze lipsea. În locul ei, animat de crengi, parcă se cocoţase în văzduh un balot de pînze albe, ca un balon umflat asimetric, ancorat în vîrful unui stîlp ce are totuşi trunchiul unui pom. De aproape însă, dacă priveai totul cu atenţie, te lămureai altfel, încredinţîndu-te că nu putea fi totuşi decît un copac bandajat în kilometri întregi de faşe, ale căror capete atîrnau fîlfîind în adierea vîntului, dînd astfel iluzia unei mişcări stranii, groteşti şi, evident, fantomatice.

        Alături se afla cea de a doua. O figură cu adevărat pămînteană dar descinsă parcă din alte timpuri sau măcar decupată dintr-un carnaval deşucheat, în care lumea căutase a se întrece pe sine croindu-şi vestimentaţia. Părea a fi un bărbat. Părea, pentru că avea barbă, mustăţi şi o pipă imensă în gură. Altfel, putea fi orice. Dacă te luai după pletele ce-i atîrnau pe spate şi după fulgarinul liliachiu cu mari carouri galbene, lung pînă la fluierele picioarelor, putea fi prea bine şi o femeie. Pe cap purta un basc în dunguliţe multicolore, cu ciucure verde în mijlocul creştetului. Pantalonii, cît se vedeau de sub haina aceea lungă, erau largi, ca de împrumut, iar pantofii puteau fi confundaţi, fără nici o dificultate, cu două bărci scofîlcite. Totuşi, cine se uita mai de aproape nu putea să nu recunoască în arătarea aceea, ce veghea fantoma de lîngă havuz, pe sculptorul Semproniu Vornicel, de altfel una din cele mai şterse figuri ale oraşului pînă la acea dată, patrulînd în jurul ciudatului copac pe care parcă l-ar fi păzit. Cărui fapt se datorează metamorfoza aceasta? Şi mai ales, ce era cu copacul acela bandajat de sus pînă jos, pe trunchiul căruia artistul prinsese o tăbliţă aurie cu inscripţia: ENERGIE GLACIARĂ. Compoziţie I. Iar dedesubt, propriul nume.

        Cei care au izbutit să se apropie primii de adevărul acestei prezenţe, au fost, desigur, gazetarii. Ei l-au fotografiat, l-au intervievat, l-au popularizat. Astfel a aflat întregul oraş că sculptorul Semproniu Vornicel avea de gînd să revoluţioneze arta naţională cu un vast proiect de lucrări de acelaşi gen şi că pentru început crease această compoziţie pe care o expunea ca eşantion în vederea sondării publicului.
        — Cum v-a venit ideea, maestre? îl întrebase unul din reporteri.
        — De multă vreme port în mine neliniştitoarea idee a unei reprezentări monumentale a glaciaţiunii... Totul însă, mi s-a lămurit abia curînd, la... ţară.

        — Mai concret.
        — Mai concret?! Iată, zilele trecute am străbătut, cu maşina, un drum lung prin frumoasele noastre sate tradiţionale... Şi, ce să vezi? pe dealurile de lîngă localităţi, pe pajiştile din preajma caselor, chiar în curţile oamenilor, se întindeau fîşii de pînză albă, la uscat. Era pînza de in şi de cînepă ţesută de femei, în case, peste iarnă, la războaiele manuale, şi pe care o spălaseră, o dăduseră la lăut, iar acum o puseseră la-nălbit, la soare... Albul acela, în fîşii lungi, mi-a dat fiori artisitici şi am intuit dintr-odată în acel peisaj, însemnele glaciaţiunilor de odinioară... Dar sensurile ideii trebuiau înobilate. Pe dum, pînă acasă, m-am tot gîndit în ce mod să abordez sculptural această idee. Cînd am găsit cheia, am fost cu adevărat fericit... Am încins deci în sute de metri de faşă albă, pură — o esenţializare a pînzei lăute! — coroana acestui copac... Aţi observat cum, dintr-odată, ridicată în văzduh şi adunată într-o formă nucleică — da, da, acesta este cuvîntul! — fîşia de tifon a primit nobleţea şi forţa esenţializării ideii de glaciaţiune?!... Închipuiţi-vă însă o lungă alee de copaci împliniţi astfel. Cîtă minunăţie monumentală va inspira peisajului natural şi artistic al ţării noastre!...

        După aceste binevenite explicitări, pe care artistul le făcuse în presa locală, parcul a început să fie frecventat de un număr sporit de vizitatori, care se uitau din ce în ce mai lung la fantoma de lîngă havuz. Iar popularitatea artistului a început să crească simţitor.
        Dar a venit o zi fatală cînd lumea interesată de ideea glaciaţiunii n-a mai aflat în parc nimic din lucrarea inspiratului artist. Copacul redevenise copac, cu crengile eliberate, legănîndu-se sub soare cu frunzele tremurate în vînt, în desişul căruia se zburdăceau gureşele vrăbii.
        — Cine a îndrăznit să facă una ca asta? a răcnit Semproniu Vornicel, ca străpuns de un stilet în inimă. Cine a dat jos nemaivăzuta operă de artă?!
        — Vorbiţi despre cîrpele alea agăţate în copac? l-a întrebat plin de compasiune, văzîndu-l atît de îndurerat, unul dintre oamenii aceia care poartă peste hainele de lucru o vestă portocalie şi care trag cu mătura de nuiele pe aleile parcului pentru a păstra curăţenia.
        — Cum îţi permiţi să mă insulţi?! a strigat şi mai tare sculptorul, la auzul acelor cuvinte nesăbuite din partea necunoscutului.

        Acesta bănuind că este la mijloc o neînţelegere, dădu din umeri nepăsător, plecînd mai departe, pentru a-şi vedea de treburile sale, mormăind ca pentru sine:
        — Mă rog...
        Semproniu Vornicel însă avu o tresărire. Omul care mătura parcul era, poate, în stare să-i dea o relaţie în legătură cu profanarea operei de artă, aşa că îl opri hotărît.
        — Ştii cumva cine a făcut asta?
        — Vreun nebun, răspunse măturătorul. Altcineva nu cred să fi fost în stare.
        — Ai dreptate, conveni sculptorul, apropiindu-se deznădăjduit. Numai un nebun putea să strice lucrarea aceea unică, în care s-a investit atîta gîndire şi efort creator pentru a înnobila ramurile copacului cu panglici de tifon, aranjate într-un asemenea chip inedit. Numai un nebun putea să strice...

        — Apoi, dumneata zici că e nebun cel ce a desfăcut copacul, nu acela care l-a legat în feşe!?
        — Vezi bine!
        — Apoi, eu zic să fii atent cum vorbeşti, că eu nu-s deloc nebun.
        — Ce vrei să zici? a tresărit sculptorul... Doar nu cumva, tu...
        — Ba, chiar eu am făcut curat pe-aici.
        — Ah! a ţipat iarăşi artistul. Cuma ai îndrăznit, nefericitule, să faci una ca asta?! Şi, de ce, om fără minte?! Cine ţi-a spus s-o faci?
        — Nimeni. Dar asta e treaba mea, să păstrez ordinea şi curăţenia în parc. Cum era să las batjocura aici? Că se făcea şi murdărie de cum cădeau feşele pe jos... Aşa că, azi dimineaţă, de cum am văzut bazaconia, m-am apucat să dau libertate frunzelor, să ia aer şi soare. Era păcat de copac să se veştejească stînd aşa...
        Semproniu Vornicel era dezolat. Simţea cum din vene îi dispăruse tot sîngele şi nu mai avea nici un strop de vlagă. Disperat, epuizat, înfrînt, mai avu totuşi puterea să întrebe:
        — Dar pînă azi, de ce nu te-ai atins de opera mea?
        — Am fost în concediu. Abia azi m-am întors. E prima zi de lucru...
        — Şi n-ai citit ziarele?
        — Ba da.
        — Şi n-ai văzut ce s-a scris despre opera mea de artă?
        — Nu. Eu citesc numa’ prima şi ultima pagină. Ce e pe la mijloc nu mă interesează.

        Discuţia n-a mai continuat prea mult după aceea. Semproniu Vornicel nefiind în stare să se ţină pe picioare la auzul acelor vorbe nemaipomenite. A stat însă mult timp acolo, nemişcat, pe una din băncile din preajma havuzului, fără să vadă şi făra să audă pe nimeni în jur, pîna ce seara coborînd peste parc a prelungit umbre groase de întuneric peste el.
        Nimeni nu ştie cînd a plecat sculptorul din parc şi nici unde s-a dus, căci prezenţa lui n-a mai fost semnalată prin oraş de atunci încoace. Atîta se ştie doar că în dimineaţa zilei următoare, cînd măturătorul parcului a venit să-şi facă datoria, a aflat atîrnate în crengile copacului de lîngă havuz, hainele acelea ciudate pe care le văzuse cu o zi înainte purtate de către Semproniu Vornicel. Le-a cules fără grabă de pe ramuri, le-a făcut balot şi le-a aruncat apoi în containerul de la capătul aleii. Atît şi nimic mai mult.
        Ciudat însă rămîne faptul că, de atunci încoace, locuitorii orăşelului nostru de provincie, cînd vor să se refere la vreo întîmplare mai deosebită din viaţa lor, ţin să precizeze: „ — Acesta e de pe vremea fantomei din parc..." sau: „ — asta s-a întîmplat înainte de apariţia în parc a fantomei..." sau: „ — Oho! despre asta s-a vorbit mult după dispariţia fantomei din parc..." De unde lesne se deduce că şi în zilele noastre mai pot apărea... fantome.

(Perpetuum comic ’88, pag. 40)

Vezi toată postarea

Creşterea şi descreşterea unui om cumsecade

        Aurelian Batone era un miliţian simpatizat de întreaga suflare a cartierului. Cu epoleţii săi de plutonier adjutant ca două aripioare înzestrate cu cîte trei pene metalice, zbura harnic la Staţia de benzină, din localurile publice la grupurile de suporteri sau scandalagii.
        În faţa sa, bătăuşii îşi relaxau pumnii şi se pupau ţocăind, aprozariştii serveau sprinteni şi prevenitori, taximetriştii reduceau viteza şi îi pofteau pe pietoni să traverseze, iar bişniţarii? Bişniţarii îşi împrumutau demonstrativ volume de trigonometrie cu semne de carte verzui, cu chipul lui Washington, ascunse printre file.
        Anii se scurgeau în felul acesta, lin. Toată lumea era mulţumită: pieţarii, vînzătorii de Loz în plic, ba chiar şi cetăţenii de rînd, ale căror plîngeri erau rezolvate cu rapiditate, pe măsură ce se înmulţeau.
        Dar iată că într-o bună zi — zi, nefastă pentru Aurelian Batone, cetăţeanul Mitică N. Mitică îşi puse o pereche de ochelari fumurii, înşfăcă un baston alb croit dintr-un izolator de material plastic, pîndi la intersecţie apariţia lui Aurelian Batone şi îşi înfipse mîna în cotul acestuia.
        Aurelian Batone opri circulaţia, îl petrecu pe orb pînă pe trotuarul celălalt şi dădu să plece.
        — Stai aşa, nene, nu ma lăsa! suspină Mitică N. Mitică, îmbrăţişînd colţul unei case de parcă n-ar fi ştiut încotro să o ia.
        Aurelian Batone îl privi înduioşat. N-avea de unde să ştie că omul din faţa lui e, de fapt, vechi sindicalist, tatăl a patru copii, om cu răspunderi pe linie profesională, cu chiria, ratele şi cotizaţiile la zi. Îl văzu modest îmbrăcat, şi asta îl dădu gata. Şi el fusese cîndva modest îmbrăcat.
        — Zi, tataie, unde vrei să mergi? Am timp, am ceva timp.
        — Aici... pe-aici pe undeva, orbecăi Mitică N. Mitică. Era o măcelărie...
        — Este! se lumină Aurelian Batone. Ţine-te de mine.
        Şi, cînd ajunseră, către vînzător:
        — Dă-i tovarăşului mai întîi. Ce ai mai bun.
        Afară, Mitică N. Mitică pipăi carnea, strîngînd-o între coapsă şi podul palmei: cu stînga mototolea manşeta miliţianului. Aurelian Batone se enervă puţin, dar îi trecu.
        — Ce este? Ce mai vrei?
        — Du-mă pînă acasă, te rog. Te-oi cinsti cu un pahar de vin.
        Ar fi vrut să-i răspundă că nu bea în timpul serviciului, dar orbul nu ştia, desigur, că el e miliţian, şi Aurelian Batone se simţi deodată bine aşa, incognito.
        Nu voi să intre, ba chiar încercă să se îndepărteze cît putu de repede, dar orbul, ca prin minune, i se atîrnă de braţ. Căra o butelie goală, ciocnind-o în răstimpuri de asfalt. Aurelian Batone îl duse pînă la staţia de încărcare, noroc că nu era departe. Gestionarul îl servi imediat, tot înaintea altora, dar în mintea lui Aurelian Batone încolţise deja bănuiala.
        „Omul ăsta e orb cum sînt eu maior — îşi zise. M-a oprit cînd voiam să traversez pe roşu. Ia să mă prefac eu că-i trag o palmă..."
        Se prefăcu doar, şi Mitică N. Mitică sări ca ars, smulgîndu-şi ochelarii fumurii:
        — Dai într-un om al muncii? Într-un cetăţean paşnic?
        — Care paşnic?... întrebă miliţianul. Aruncă ciomagul acela alb! Ce vrei să faci cu el?
        — Iaca, îl azvîrl.
        — De ce te ţii de şotii, tovarăşe? Crezi că avem timp?...
        — Ca să-mi schimb butelia, de-aia! i-o trînti Mitică N. Mitică de la obraz. De o săptămînă încerc, şi ăştia le schimbă pe sub mînă.
        Incidentul trecu. Pe Mitică N. Mitică nu l-a mai văzut de atunci. Dar nu l-a uitat. Se frămînta: „Cum, adică, să fi fost de la controlul muncitoresc? Doar sînt curat ca lacrima. Sînt cinstit! Să fiu eu aşa jignit? Pus sub semnul întrebării?"
        Slăbi. Nu mai era miliţianul simpatic care zbura din floare în floare, bătînd din epoleţi. Într-o după-amiază, se ciocni de un orb. „Altul" — şi-l apucă de guler.
        De astă dată orbul era autentic şi gestul plutonierului adjutant fu aspru criticat de către mai marii săi în grad.
        Nici pînă azi Aurelian Batone n-a înţeles ce-i cu orbii, de ce au şi ei bastoane albe, sau, mai exact: cine-i orbul adevărat?

(Perpetuum comic ’85, pag. 53)

Vezi toată postarea

Mama e numai una

        Urletele pe care le-a scos, într-o duminică, la orele prînzului, Stelică Răbăcel, funcţionar onorabil la o instituţie oarecare, cunoscut în general ca un om de genul celor pe care cu greu îi scoţi din fire, au speriat întreg cartierul. Unii au crezut că arde şi au început să alerge ca scoşi din minţi pe stradă, cu găleţi de apă în mînă, alţii s-au baricadat în case trăgînd preventiv storurile, au fost înregistrate şi două victime, o gospodină care şi-a vărsat, din cauza spaimei, castronul cu supă fierbinte pe burtă şi un tenor, care a sărit pe fereastră, de la parter, scrîntindu-şi ambele picioare şi o mînă. În ciuda alertei, Stelică, cu un fes galben pe cap, — era cam suferind, îmbrăcat într-o superbă pijama în dungi, dungile nu sînt nici un fel de aluzie la condiţia lui actuală — a continuat să strige îndelung:
        — Hoţilor! Aţi distrus-o pe mama! Bestiilor! Huoooo!
        Huo-ul era uşor explicabil, căci Stelică, microb incorigibil, abia se întorsese de la un meci de fotbal din campionatul judeţean, unde se încinsese peste măsură, sărind în teren să-l bată pe arbitru, faptă de la care fusese oprit la timp de suporterii echipei adverse, care-i şi învineţiseră un ochi, peste care ţinea o bucată de carne crudă. După ce se convinseră că nici nu a luat foc nimic, nici nu i-a murit mă-sa, oamenii intrară în case să-şi continue prînzul întrerupt de nebun, stabiliseră că omul nu mai e în toate minţile. Stelică intră şi el în casă gîfîind din cauza efortului şi cu o voce răguşită şi voit plîngăcioasă îi făgădui maică-si că nu o să lase lucrurile aşa, că o să-i aranjeze el pe toţi. Bătrîna sughiţa din cauza plînsului, în timp ce Stelică îşi frîngea mîinile, gemînd de furie. Nu mai putea fi vorba de mîncare, se dusese dracului şi meciul de la televizor. Cînd intrase în casă o găsise pe biata femeie, şaptezeci de ani, suferindă de diverse afecţiuni, într-o stare de nedescris:
        — Stelule, mamă, Stelule mamă, m-au distrus şi tu nu ai fost aici să mă aperi, Steluleeee...
        — Au ales-o pe aia?
        — Pe aia, mamă dragă.
        Stelică, trecut şi el prin multe în cei peste cincizeci de ani de viaţă, se pierdu cu firea şi trecu la acţiunea care a zguduit cartierul. Acum înţelegea de ce au pus şedinţa de alegeri a asociaţiei de locatari duminica dimineaţa, cînd se ştia clar că el merge la meci, orice s-ar întîmpla. Profitaseră, în mod odios, de slăbiciunea lui.

        Planul de bătaie se născu pe nesimţite. În primul rînd, un memoriu de zece-douăsprezece pagini spre consiliu, în care va arăta meritele mamei sale, activitatea ei de o viaţă, discreditată de nişte oameni lipsiţi de nivel şi educaţie, care nu urmăreau decît să-şi facă de cap, cu liotele lor de copii, în imobil şi în curtea aferentă. În partea a doua îi va picta, aşa cum trebuie, pe vecini. Noroc că-şi notase tot! Se apucă cu zel de treabă şi spre seară memoriul era gata, în prima formă, ceea ce o făcu pe bătrînă să se înfiinţeze cu clătite cu brînză şi mărar şi lichior de mentă, plăcerea supremă a lui Stelică, „dezmăţul" lui din fiecare duminică. După ce mîncară, nutrind gînduri de răzbunare, ascultară cam o jumătate de oră cu paharele lipite de perete ce se întîmpla la Ilieşti, care aveau oaspeţi, notîndu-şi cîteva bancuri pe care le catalogară ca periculoase şi pornografice, apoi bătrîna mamă adormi, în timp ce Stelică mai scrise două scrisori către consiliu, în care se indigna, în forme diferite, de nedreptatea ce se comisese. Una o semnă „O bătrînică", şi o băga în plic scrisă de mînă, pe a doua urma să o dactilografieze la birou, căci o făcuse în numele unui grup de oameni ai muncii, „cinstiţi, care urăsc inechitatea". După miezul nopţii se îmbrăcă în combinezonul de schi pe care şi-l cumpărase ca să se fandosească, starea sănătăţii nu-i mai permitea de ani de zile să practice vreun sport, gîfîia şi cînd urca scările, şi ieşi în curte. Scoase din magazie un tîrnăcop şi o lopată şi căutînd să nu facă zgomot, se apucă să mute stîlpul porţii, operaţie pe care o termină în jurul orei patru. Mulţumit, adormi buştean.
        La ora şase era deja în picioare, în balcon, simulînd că face gimnastică dar mai mult trăgînd cu ochiul spre poartă. Folea apăru ca de obicei în fugă certîndu-se cu nevastă-sa, care-i punea în regulă ţinuta din mers. Ca în fiecare dimineaţă femeia deschise poarta şi se lipi de zid să nu fie strivită de soţul grăbit, care scotea maşina din curte ca la raliu. De data asta manevra se termină cu un zgomot infernal, stîlpul metalic al porţii, izbit puternic, ieşise din pămînt şi, proptindu-se de zidul casei, se înfipsese în parbriz. Folea coborî din maşină, galben dînd din mîini, fără însă să fie capabil să articuleze un cuvînt. Stelică fugi în casă jubilînd. Bătrîna sărise din pat speriată.
        — Mamă, prima lovitură a fost dată. Maşina lui Folea e zob. He. he, he!
        În timp ce Stelică Răbăcel primea sărutarea recunoscătoare a mamei, Folea, în văzul majorităţii vecinilor ieşiţi pe la ferestre din cauza zgomotului, îşi fugărea nevasta, încercînd să o lovească cu un ştergător de parbriz, cules de pe jos, îndoit ca vai de el, strigînd:
        — Ţi-am spus să facem CASCO, ţi-am spus! Să te văd de unde scoţi bani, paştele şi grijania...
        Încă nu se dumirise cum el, care executa manevra respectivă de ani de zile cu ochii închişi, putuse să intre în stîlp. Noroc că îl temperă Iliescu, pornit să-şi facă programul de alergare:
        — Domnu’ Folea, cineva, şi zău că nu-i greu de ghicit cine, a mutat stîlpul porţii!
        Nu termină bine vorba şi la picioarele lui se sparse un ghiveci. Vru să înjure dar se opri la timp. Era floarea lui. Stelică, abil, o agăţase cu mătura, aveau ferestrele apropiate, dupa care se retrăsese operativ. Pe cînd Iliescu privea nedumerit la cer, coborî scările, cu o săpăligă pe umăr, arzîndu-i două perechi de palme, din mers, copilului lui Gagiolea, care venea de la lapte. Puştiul se puse pe urlete, ceea ce scoase din minţi întreg imobilul. Stelică săpa la rădăcina unui trandafir-tufă, galben, o specie rară cu flori imense, fluierînd marşul măgarilor, singura melodie pe care o cunoştea la perfecţie.
        — Te aranjez eu, măgar bătrîn, îi strigă Folea.
        Stelică, calm, scoase din buzunar un carneţel şi notă, data, ora, numele lui Folea şi, în ghilimele, ameninţarea. După care, îl anunţă:
        — Te dau în judecată.
        Folea apucă o piatră şi se repezi spre el să-i dea în cap, dar Iliescu îi reteză din nou elanul războinic. Familia Gagiolea, cu copilul urlînd, ieşi în curte înconjurîndu-l pe Stelică:
        — Ce ţi-a făcut copilul, domnu’ Răbăcel? De ce l-ai maltratat? Dacă eşti nebun, internează-te!
        Stelică deschise din nou carneţelul şi scrise cam o pagină.
        — Vă dau în judecată pe toţi. Insultă, calomnie, o să plătiţi de o să vă uscaţi.
        Apoi, se uită la ceas. Mai avea de săpat un sfert de oră. Părea din ce în ce mai mulţumit cînd de pe casa scărilor se auzi un urlet.
        — Mamăăă, răcni Stelică şi se îndreptă în fugă spre uşă.

        Aici se produse o busculadă, toţi cei din curte încercînd să intre o dată, soacra lui Gagiolea căzu şi cineva, probabil ginerele, o călca pe mînă iar progenitura aceleiaşi familii primi o nouă serie de palme. Victima nu era însă mama lui Stelică, ci doamna Ignatyuk, care, întinsă pe burtă, scotea răgete de fiară. Din capotul, lipit de spate, ud leoarcă, ieşeau aburi. I-l scoaseră cu piele cu tot. La etajele superioare nu se vedea nimeni. Doamna Ignatyuk, proaspătă văduvă, noua preşedintă a asociaţiei de locatari, nu mai putea articula prea multe cuvinte. Se înţelegea însă destul de clar expresia „scorpia aia bătrînă a lui Răbăcel", drept care Stelică o notă şi pe ea în carnet anunţînd-o că vor mai discuta în faţa tribunalului. Intră în casă şi o luă în braţe pe bătrîna mamă, sărutînd-o de zeci de ori pentru formidabila iniţiativă. Făcu un duş, mîncă zdravăn, dupa care porni fluierînd spre birou. La ora prînzului depusese deja şi memoriul şi scrisorile.
        Pînă la convocarea şedinţei extraordinare a asociaţiei de locatari, din iniţiativa forului tutelar, evident, disputa continuă cu „harţuri", cum le numea profesorul Gomoiu, nimeni nu mai riscă acţiuni decisive. O hîrtie de muşte pe clanţă, o coajă de banană în faţa uşii apartamentului, devastarea metodică a grădinii lui Stelică, baterea şniţelelor sau folosirea aspiratoarelor la miezul nopţii, spargerea cutiilor de scrisori, trimiterea salvării pentru infarct la Folea, care era suferind într-adevăr şi orice şoc putea să-i cauzeze, închiderea apei de la şahtul din curte pe furiş, în zori, s-au înscris printre preocupările curente ale locatarilor în perioada de incertă aşteptare. Copiii nu mai respectau pe nimeni, extinzînd raza de acţiune şi la imobilele vecine. Stelică nu dădu în judecată pe nimeni, deşi, pe lîngă necazul cu florile, i se zgîrie maşina şi i se aruncară în balcon o pisică moartă şi mai multe lămîi stricate, pe care le păstra în garaj, considerîndu-le corpuri delicte.
        Ziua şedinţei îi găsi pe toţi cu nervii încordaţi. Doamna Ignatyuk, care stătea de aproape două săptămîni pe burtă, din cauza arsurilor, fu adusă cu un pat pliant. Suferise încă o lovitură cruntă. Nevasta profesorului, care o îngrijise cu un devotament nemărginit, spera să se extindă, văduva avea trei camere, veni de dimineaţa, plîngînd, cu pechinezul ei, cu Boby, singurul suflet care îi mai alina durerea, mort. Îl otrăvise Stelică. Acum ofta cu sughiţuri, de rupea inima asistenţei. Familia Gagiolea se învîrtea în jurul ei. Locuiau la acelaşi nivel, aveau şi ei, mulţi cum erau, nevoie de o cameră. Doamna Folea se coafase pentru eveniment. Stelică veni cu maică-sa, şi cu un sac de plastic în care băgase pisica şi lămîile. Purta mănuşi de cauciuc. Inspectorul de la consiliu, prietenul lui, îi dădu cuvîntul. Cel de la I.C.R.A.L. adormise, era la a patra şedinţă în ziua aceea.
        — Tovarăşi, ne-am adunat aici, la cererea mea, recunosc, am făcut un memoriu, dar şi a altor oameni cinstiţi după cum am fost informat de tovarăşul inspector, pentru a repara imensa nedreptate ce i s-a făcut mamei mele, pentru a ţine alegerile în perfectă legalitate, în spiritul eticii şi echităţii noastre.

        Aici Stelică se sufocă. Pe cînd încerca să-şi recapete respiraţia normală, gîfîind ca un înecat, cineva aruncă o întrebare:
        — Da, cîţi ani ai, bebeluşule?
        — Cincizeci, răspunse cu o voce subţiată Folea, stîrnind hohote de rîs.
        Stelică însă nu capitulă şi deşertă sacul pe masă:
        — Poftim! Infirmaţi realitatea dacă vă dă mîna! Maşinaţiuni, maşinaţiuni, teroare, murdărie!
        Se sufocă iar, acoperit de strigătele de protest. Inspectorul de la I.C.R.A.L. se trezi şi văzînd pisica moartă şi lămîile pe masă o rupse îngrozit la fugă, răsturnînd patul pliant pe care zăcea preşedinta aleasă. Iliescu, cel mai antrenat dintre toţi, îl placă exact în momentul cînd puse mîna pe clanţă. Între timp „porcăriile lui Răbăcel" fură aruncate pe fereastră cu faţă de masă cu tot. Cînd spiritele se liniştiră apăru copilul lui Gagiolea cu un covor oltenesc pe el şi cu o cutie de Radeberger în care se afla o altă mortăciune, pechinezul doamnei Ignatyuk, pe care pionierii din imobil hotărîseră să-l îngroape „creştineşte" în straturile de flori ale lui Stelică, bănuitul asasin. I-l adusese femeii să-şi ia rămas bun. În timp ce nefericita striga: „Daţi-mi-l, daţi-mi-l, nu mi-l duceţi pe Boby al meu", Gagiolea junior fu scos din sală cu aplicarea tratamentului corespunzător, respectiv bătaia, de la vecini pentru că intrase cu mortăciunea, de la familie pentru că găurise covorul oltenesc, de Tismana, ca să-şi facă patrafir. Şedinţa era compromisă. Cînd inspectorul de la I.C.R.A.L. întrebă dacă mai este necesar să se ţină alte alegeri, toţi mai puţin Stelică şi maică-sa strigară în cor că nu. Prietenul reclamantului îi spuse peste umăr:
        — Măcar cîţiva oameni să fi avut şi tu... Aşa...

         Doamna Ignatyuk fu cărată în triumf pînă acasă. Pe doamna Răbăcel o tîra Stelică singur. Leşinase. Era disperat. Făcuse tot ce fusese omeneşte posibil. Nu scăpase nici un amănunt. În memoriu reclamase pînă şi un mort, pe Ignatyuk, turnase tot ce ştia şi ce bănuia şi totuşi pierduse. Nu mai exista dreptate. Bătrîna plîngea amarnic. Situaţia devenise insuportabilă. Stelică îşi îmbrăcă combinezonul de schi, puse mîna pe piolet şi coborî pe casa scărilor fără să aprindă lumina. Se furişă pînă la uşa doamnei Ignatyuk, decis să o forţeze. Avea noroc. De cînd biata femeie fusese opărită, uşa stătea deschisă pentru ca ajutoarele să poată interveni în caz de nevoie. Intră în hol unde rămase cîteva clipe pentru a se obişnui cu întunericul. Bucătăria era în dreapta. În colţ, aragazul alb. Răsuci toate butoanele şi ieşi din nou în hol. Închise uşile de la baie şi sufragerie, apoi o deschise uşor pe cea a camerei de unde se auzea sforăitul preşedintei, care dormea cu o lampă de carte aprinsă la cap. Stelică rînji făcînd spre ea un gest urît cu mîna îndoită şi pumnul strîns, apoi începu să şteargă grăbit clanţele cu o batistă. Era aproape gata cînd auzi zgomot la uşă. Abia avu timp să se refugieze în baie. Nevasta profesorului venise să vadă ce face bolnava. Stătu cîteva minute în camera acesteia, o trezise ca să-i arate devotamentul, apoi intră în bucătărie să-i facă un ceai. Aprinse chibritul din mers, nesimţind nici fîsîitul nici mirosul de gaz. Stelică Răbăcel, care tocmai se pregătea să o şteargă, se trezi cu picioarele în sus, în vană. În peretele dinspre casa scărilor se căscă o gaură. Doamna Gomoiu, cu părul arzînd ca o torţă, se repezi afară urlînd. Pe scări se produse o îmbulzeală de nedrescris. Pe Stelică l-au luat aşa cum se găsea, în combinezonul de schi şi cu papucii de casă în picioare. Întrucît la examenul medical se constată că era în deplinătatea facultăţilor mintale i se aplică procedura de urgenţă. La proces, care se desfăşură în sala de şedinţe din cartier, în prezenţa unui numeros public, strigă de cîteva ori, cu glas piţigăiat, „Mama e numai una", dar nu reuşi să influienţeze în nici un fel sentinţa.

(Perpetuum comic ’85, pag. 41)

Vezi toată postarea