Se afișează postările cu eticheta Viorel Corodescu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Viorel Corodescu. Afișați toate postările
, , , ,

Destoinica Nuţi

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu

        La orice te puteai aştepta de la Nuţi Capragiu, dar să treacă strada în stilul oiştii gata să dea în gard, la asta nu.
        Se grăbea să ajungă la servici cît mai repede, să transmită sarcina recent primită în şedinţă.
        Dădu să urce în tramvai, lucru ce-i reuşi din plin, graţie unui brînci delicat. Sub şocul puhoiului ce-i proiectă trupul într-un dans de lebădă, dinamiză pe lateral un ins de-o bezmeticie superbă-n privire.
        — Komăn, tuta, o apostrofă ironic.
        Vatmanul frînă brusc. Seismul declanşat produse o tandreţe colectivă, c-aşa e bine, să ne mai cunoaştem şi noi între noi.
        Tot forţa colectivului, cu simţul lui de răspundere, o făcu să ia contact cu trotuarul. Abia în sectorul productiv se dezmetici, lucru ce nu avea să dureze datorită lui Guţă, şeful cu privire ceacîră.


        — Puteai să vii mai repede. La ora 11 trebuie să mergi la căminul de nefamilişti, are loc o expunere pe teme medicale, iar peste o oră te întorci la sala de şedinţe să împărtăşeşti tinerelor din experienţa proprie de muncă.
        — Nu poate să meargă altcineva? E o zăpuşeală afară...
        — Nee,... tu eşti fruntaşă, Nuţa! Şi-apoi, în loc să te bucuri de aprecierea pozitivă a capabilităţii tale, faci angoase în cauză de vreme? Păi, cine a mai plecat ca tine de la baza piramidei, de pe ultimul loc, în vîrf, cu tot cu echipa pe care o conduci? Că eşti as în munca vie cu oamenii şi toate sarcinile ţi le îndeplineşti, de exemplară ce eşti! Cine mai are o zestre nativă de conştiinţă absolută ca tine, Nuţica?
        Nuţa ridică din umeri. La capitolul ăsta era sub aşteptări. De unde să ştie ea, cine? Sau poate c-ar trebui să ştie, o mustră conştiinţa.
        — La şedinţă ni s-a spus că trebuie să introducem gimnastica în producţie.
        — Şi ce, e greu? O introduci în echipa ta, că e fruntaşă, şi-o urmăreşti pas cu pas. Auzi? Balerine la normă să-mi scoţi, timp în care te gîndeşti şi la îmbunătăţirea transportului intern, şi vezi cum am putea noi face să atragem la dansuri populare cît mai multe fete din echipa ta. Aoleu, era să uit, ai grijă de practicanţii de la şcoala profesională, i-am repartizat la utilajele din stînga, tot în echipa ta, deh, fruntaşă, n-am ce zice. Hai, grăbeşte-te, ori ai uitat de şedinţa de producţie de la ora două, şi să vii repede că s-au ivit probleme în producţie. Nuţo, Nuţo, ce mă făceam eu fără tine, fruntaşă destoinică ce eşti!


        Nuţa se hotărî. Doldora de sarcini atacă strada cu cetăţenii ei grăbiţi. Întîlni aceeaşi forţă colectivă în tramvai, care te urcă şi coboară în funcţie de intenţiile ei, nu ale tale, făcu acelaşi dans de lebădă, de data asta pe trei cărări, pentru că mergea într-unul silenţios.
        Expunerea de la căminul de nefamilişti începuse deja. Nuţi Capragiu se aşeză în ultimul rînd, subţie privirea de parcă auzul acolo s-ar fi pitulat.
        Plictisit, medicul arunca informaţii, încet, ca pentru sine. Frînturi de expuneri atacau auzul Nuţei, învălmăşindu-se cu obsesiile ei de fruntaşă destoinică şi solicitată.
        — Folosirea medicamentelor de către... practicanţii de la şcoala profesională... poate fi nocivă deoarece... fetelor, dansul popular vă face mai suple... ducînd uneori la intoxicaţii... vă spun eu din experienţa mea de fruntaşă din care vă voi împărtăşi cum lucram eu... la controlul oftalmologie unde s-au depistat... liziere, cărucioare pentru transportul intern al... microbilor. La şedinţa de producţie s-au constatat... tulburări de auz, vertijuri, chiar absenteism total, iar pentru profilaxie... le arătăm noi lor. Că tu eşti fruntaşă deplină, demnă de sarcinile trasate, şi, hai, vino mai repede, destoinica, măreaţa şi sublima noastră Nuţi, că s-au ivit probleme în producţie ce nu pot fi... tratate ambulator ci cu specialişti în asino-megalie...

(Perpetuum comic ’88, pag. 159)


, , , , , , , , , , ,

Fantoma din parc

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu

        De cîteva zile, oraşul fremăta de o veste senzaţională: în parc a apărut o fantomă! Nimeni nu mai crede azi în fantome. De aceea, cei mai mulţi au trecut nepăsători pe lîngă şoaptele ce relatau despre o asemenea prezenţă. Alţii au ridicat din umeri şi au rîs. Nu puţini au fost aceia care au crezut de bine să facă glume pe socoteala fantomei. Dar s-au găsit destui şi din aceia care, mînaţi de curiozitate, să se ducă în parc. Şi, nu mică le-a fost mirarea să afle că, pe aleea largă de lîngă havuz, se afla nu una ci chiar două fantome.


        Prima, care atrăgea atenţia încă de departe, era într-adevăr ceva cu totul ciudat şi nemaivăzut. Părea un copac, dar coroana de frunze lipsea. În locul ei, animat de crengi, parcă se cocoţase în văzduh un balot de pînze albe, ca un balon umflat asimetric, ancorat în vîrful unui stîlp ce are totuşi trunchiul unui pom. De aproape însă, dacă priveai totul cu atenţie, te lămureai altfel, încredinţîndu-te că nu putea fi totuşi decît un copac bandajat în kilometri întregi de faşe, ale căror capete atîrnau fîlfîind în adierea vîntului, dînd astfel iluzia unei mişcări stranii, groteşti şi, evident, fantomatice.

        Alături se afla cea de a doua. O figură cu adevărat pămînteană dar descinsă parcă din alte timpuri sau măcar decupată dintr-un carnaval deşucheat, în care lumea căutase a se întrece pe sine croindu-şi vestimentaţia. Părea a fi un bărbat. Părea, pentru că avea barbă, mustăţi şi o pipă imensă în gură. Altfel, putea fi orice. Dacă te luai după pletele ce-i atîrnau pe spate şi după fulgarinul liliachiu cu mari carouri galbene, lung pînă la fluierele picioarelor, putea fi prea bine şi o femeie. Pe cap purta un basc în dunguliţe multicolore, cu ciucure verde în mijlocul creştetului. Pantalonii, cît se vedeau de sub haina aceea lungă, erau largi, ca de împrumut, iar pantofii puteau fi confundaţi, fără nici o dificultate, cu două bărci scofîlcite. Totuşi, cine se uita mai de aproape nu putea să nu recunoască în arătarea aceea, ce veghea fantoma de lîngă havuz, pe sculptorul Semproniu Vornicel, de altfel una din cele mai şterse figuri ale oraşului pînă la acea dată, patrulînd în jurul ciudatului copac pe care parcă l-ar fi păzit. Cărui fapt se datorează metamorfoza aceasta? Şi mai ales, ce era cu copacul acela bandajat de sus pînă jos, pe trunchiul căruia artistul prinsese o tăbliţă aurie cu inscripţia: ENERGIE GLACIARĂ. Compoziţie I. Iar dedesubt, propriul nume.


        Cei care au izbutit să se apropie primii de adevărul acestei prezenţe, au fost, desigur, gazetarii. Ei l-au fotografiat, l-au intervievat, l-au popularizat. Astfel a aflat întregul oraş că sculptorul Semproniu Vornicel avea de gînd să revoluţioneze arta naţională cu un vast proiect de lucrări de acelaşi gen şi că pentru început crease această compoziţie pe care o expunea ca eşantion în vederea sondării publicului.
        — Cum v-a venit ideea, maestre? îl întrebase unul din reporteri.
        — De multă vreme port în mine neliniştitoarea idee a unei reprezentări monumentale a glaciaţiunii... Totul însă, mi s-a lămurit abia curînd, la... ţară.


        — Mai concret.
        — Mai concret?! Iată, zilele trecute am străbătut, cu maşina, un drum lung prin frumoasele noastre sate tradiţionale... Şi, ce să vezi? pe dealurile de lîngă localităţi, pe pajiştile din preajma caselor, chiar în curţile oamenilor, se întindeau fîşii de pînză albă, la uscat. Era pînza de in şi de cînepă ţesută de femei, în case, peste iarnă, la războaiele manuale, şi pe care o spălaseră, o dăduseră la lăut, iar acum o puseseră la-nălbit, la soare... Albul acela, în fîşii lungi, mi-a dat fiori artisitici şi am intuit dintr-odată în acel peisaj, însemnele glaciaţiunilor de odinioară... Dar sensurile ideii trebuiau înobilate. Pe dum, pînă acasă, m-am tot gîndit în ce mod să abordez sculptural această idee. Cînd am găsit cheia, am fost cu adevărat fericit... Am încins deci în sute de metri de faşă albă, pură — o esenţializare a pînzei lăute! — coroana acestui copac... Aţi observat cum, dintr-odată, ridicată în văzduh şi adunată într-o formă nucleică — da, da, acesta este cuvîntul! — fîşia de tifon a primit nobleţea şi forţa esenţializării ideii de glaciaţiune?!... Închipuiţi-vă însă o lungă alee de copaci împliniţi astfel. Cîtă minunăţie monumentală va inspira peisajului natural şi artistic al ţării noastre!...

        După aceste binevenite explicitări, pe care artistul le făcuse în presa locală, parcul a început să fie frecventat de un număr sporit de vizitatori, care se uitau din ce în ce mai lung la fantoma de lîngă havuz. Iar popularitatea artistului a început să crească simţitor.
        Dar a venit o zi fatală cînd lumea interesată de ideea glaciaţiunii n-a mai aflat în parc nimic din lucrarea inspiratului artist. Copacul redevenise copac, cu crengile eliberate, legănîndu-se sub soare cu frunzele tremurate în vînt, în desişul căruia se zburdăceau gureşele vrăbii.
        — Cine a îndrăznit să facă una ca asta? a răcnit Semproniu Vornicel, ca străpuns de un stilet în inimă. Cine a dat jos nemaivăzuta operă de artă?!
        — Vorbiţi despre cîrpele alea agăţate în copac? l-a întrebat plin de compasiune, văzîndu-l atît de îndurerat, unul dintre oamenii aceia care poartă peste hainele de lucru o vestă portocalie şi care trag cu mătura de nuiele pe aleile parcului pentru a păstra curăţenia.
        — Cum îţi permiţi să mă insulţi?! a strigat şi mai tare sculptorul, la auzul acelor cuvinte nesăbuite din partea necunoscutului.

        Acesta bănuind că este la mijloc o neînţelegere, dădu din umeri nepăsător, plecînd mai departe, pentru a-şi vedea de treburile sale, mormăind ca pentru sine:
        — Mă rog...
        Semproniu Vornicel însă avu o tresărire. Omul care mătura parcul era, poate, în stare să-i dea o relaţie în legătură cu profanarea operei de artă, aşa că îl opri hotărît.
        — Ştii cumva cine a făcut asta?
        — Vreun nebun, răspunse măturătorul. Altcineva nu cred să fi fost în stare.
        — Ai dreptate, conveni sculptorul, apropiindu-se deznădăjduit. Numai un nebun putea să strice lucrarea aceea unică, în care s-a investit atîta gîndire şi efort creator pentru a înnobila ramurile copacului cu panglici de tifon, aranjate într-un asemenea chip inedit. Numai un nebun putea să strice...


        — Apoi, dumneata zici că e nebun cel ce a desfăcut copacul, nu acela care l-a legat în feşe!?
        — Vezi bine!
        — Apoi, eu zic să fii atent cum vorbeşti, că eu nu-s deloc nebun.
        — Ce vrei să zici? a tresărit sculptorul... Doar nu cumva, tu...
        — Ba, chiar eu am făcut curat pe-aici.
        — Ah! a ţipat iarăşi artistul. Cuma ai îndrăznit, nefericitule, să faci una ca asta?! Şi, de ce, om fără minte?! Cine ţi-a spus s-o faci?
        — Nimeni. Dar asta e treaba mea, să păstrez ordinea şi curăţenia în parc. Cum era să las batjocura aici? Că se făcea şi murdărie de cum cădeau feşele pe jos... Aşa că, azi dimineaţă, de cum am văzut bazaconia, m-am apucat să dau libertate frunzelor, să ia aer şi soare. Era păcat de copac să se veştejească stînd aşa...
        Semproniu Vornicel era dezolat. Simţea cum din vene îi dispăruse tot sîngele şi nu mai avea nici un strop de vlagă. Disperat, epuizat, înfrînt, mai avu totuşi puterea să întrebe:
        — Dar pînă azi, de ce nu te-ai atins de opera mea?
        — Am fost în concediu. Abia azi m-am întors. E prima zi de lucru...
        — Şi n-ai citit ziarele?
        — Ba da.
        — Şi n-ai văzut ce s-a scris despre opera mea de artă?
        — Nu. Eu citesc numa’ prima şi ultima pagină. Ce e pe la mijloc nu mă interesează.

        Discuţia n-a mai continuat prea mult după aceea. Semproniu Vornicel nefiind în stare să se ţină pe picioare la auzul acelor vorbe nemaipomenite. A stat însă mult timp acolo, nemişcat, pe una din băncile din preajma havuzului, fără să vadă şi făra să audă pe nimeni în jur, pîna ce seara coborînd peste parc a prelungit umbre groase de întuneric peste el.
        Nimeni nu ştie cînd a plecat sculptorul din parc şi nici unde s-a dus, căci prezenţa lui n-a mai fost semnalată prin oraş de atunci încoace. Atîta se ştie doar că în dimineaţa zilei următoare, cînd măturătorul parcului a venit să-şi facă datoria, a aflat atîrnate în crengile copacului de lîngă havuz, hainele acelea ciudate pe care le văzuse cu o zi înainte purtate de către Semproniu Vornicel. Le-a cules fără grabă de pe ramuri, le-a făcut balot şi le-a aruncat apoi în containerul de la capătul aleii. Atît şi nimic mai mult.
        Ciudat însă rămîne faptul că, de atunci încoace, locuitorii orăşelului nostru de provincie, cînd vor să se refere la vreo întîmplare mai deosebită din viaţa lor, ţin să precizeze: „ — Acesta e de pe vremea fantomei din parc..." sau: „ — asta s-a întîmplat înainte de apariţia în parc a fantomei..." sau: „ — Oho! despre asta s-a vorbit mult după dispariţia fantomei din parc..." De unde lesne se deduce că şi în zilele noastre mai pot apărea... fantome.


(Perpetuum comic ’88, pag. 40)

, , , , , ,

Tanti Mimi

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu

        Tanti Mimi este o persoană foarte cunoscută în urbea noastră. Pentru concitadinii mei, care au o aversiune inexplicabilă faţă de orice fel de venetici, ea nu este o străină. Dimpotrivă. E iubită, adorată, populară. Ori de cîte ori soseşte în vizită la noi, adică la mine, că mie îmi este rudă. În tot oraşul nostru e o forfotă ca în ziua de tîrg (joia). Spre casa noastră se îndreaptă atunci atenţia tuturor, chiar dacă e zi de joi, iar primarul este fericit că nimeni nu-i mai cere nimic, lăsîndu-l şi pe el, săracul, să se ocupe de nevastă, de copii, să dea lături la porc şi să spargă lemne. Într-atît de fascinantă este tanti Mimi, verişoara de-a treia a bunicii mele.
        Cînd vine la noi, tanti Mimi se instalează pe fotoliul din sufragerie, primeşte vizite şi dă consultaţii. Mă veţi întreba: Ce fel de consultaţii? Tanti Mimi a fost moaşă, acum e la pensie. Dar să ştiţi că nu se pricepe numai la lehuze şi la tăiatul buricului. De unde! Ea are la degetul mic toată ştiinţa medicală. Pune cu uşurinţă şi numai din ochi cele mai felurite diagnostice, să nu-ţi crezi urechilor. De cînd a ieşit la pensie ne vizitează mai des şi are timp să stea şi să dea consultaţii. De atunci oraşul nostru s-a umplut de bolnavi. Fiecare are cîte o boală, de obicei foarte gravă, fiecare aleargă să se caute. Spitalul din tîrgul nostru, ca şi spitalele din localităţile învecinate, gem de pacienţi care se vaită ba de una, ba de alta, dorm cîte doi într-un pat, iar doctorii nu-şi mai văd capul de atîta treabă. La adunarea obştii s-a cerut cu insistenţă construirea unui nou spital şi mărirea capacităţii celui vechi.
        Tocmai de aceea competenţa minunatei mele tanti Mimi nu poate fi pusă la îndoială în niciuna din ramurile specializate ale medicinii. Ea însăşi este numai o rană şi o durere. Pe fiecare pacient îl asigură că şi ea are sau a avut: colită, rinită, otită, gastrită, cistită, artrită, spondiloză, artroză, polipoză, pietre la fiere, rinichi, vezica urinară, fibrilaţii, cardiopatie ischemică, furunculoză, picior scrîntit şi bătături. Probabil şi altele, imposibil de ţinut minte pentru un om ca mine. Dar tanti Mimi nu e ca mine, ea e un fenomen. Are o memorie de elefant (mă rog, aşa se zice) de care e conştientă şi mîndră. Fiindcă fără această uriaşă listă de boli, imprimată în centrii memoriei ei, s-ar mai fi bucurat de atîta faimă? La această întrebare, nevastă-mea ar răspunde: „Nu! Iar noi am fi scăpat de o pacoste".
        Vedeţi, aici e buba, ca să mă folosesc de o metaforă din domeniul mătuşii mele. Singurul om din tîrgul nostru care nu poate s-o sufere este nevastă-mea. Îmi pare sincer rău, deşi pînă la un punct trebuie să-i dau dreptate. De cîte ori vine în vizită la noi, în discuţiile dintre mine şi nevastă-mea subiectul principal devine divorţul. Trecem şi la detalii practice. Ne socotim de cîţi bani avem nevoie pentru proces, dacă, în general, îi avem, sau ar trebui să facem un împrumut la CAR, împărţim lucrurile din casă, dăm cu piciorul în pisică să fugă la vecini, numai cu unicul nostru fiu nu ştim ce să facem. Ajunşi aci, de obicei ne împăcăm şi ne decidem să o sacrificăm pe tanti Mimi. Îi facem vînt şi între noi se restabileşte pacea. E o pace provizorie, ca orice pace, ceva între două războaie. Acea perioadă mai lungă sau mai scurtă între două vizite ale scumpei mele mătuşi are două subdiviziuni. În prima etapă, nevastă-mea rîneşte noroiul din sufragerie, spală, freacă, deretică, dezinfectează şi cu un glas mai mult sau mai puţin dulce îmi pomeneşte de farmecul inegalabil al neamurilor mele. Eu mă apăr şi ripostez, vorbindu-i în termeni la fel de elogioşi despre neamurile ei. Acestea sînt zilele sau săptămînile fierbinţi de după vizită, cînd însăşi uniunea noastră conjugală stă pe muchie de cuţit. După aceea, în cea de a doua etapă, uităm. Ne povestim isprăvile lui tanti Mimi, rîdem, noaptea dormim liniştiţi şi visăm frumos. În aceste zile şi săptămîni uităm învăţămintele istoriei şi ale noastre personale că pacea e un interval mai lung sau mai scurt între două nenorociri, vigilenţa doarme ca o beşniţă umflată de bine, diavolul pîndeşte şi apoi sare drept în mijlocul sufrageriei noastre, noaptea sau în plină zi.
        Orice s-ar zice însă, tanti Mimi are suflet bun. Cînd nu dă consultaţii în sufrageria noastră, ea se află în mijlocul bolnavilor ca Napoleon în mijlocul ciumaţilor din Egipt. E capabilă şi de astfel de fapte eroice, conform jurămîntului lui Hippocrate pe care îl ştie pe de rost. Cînd vine la noi, vine cu mîna goală (dacă exceptăm seringa şi saprosanele), cînd pleacă i-ar mai trebui vreo patru mîini, ca să ducă sacoşele pline, care, grijulie, şi le aduce de cînd am refuzat să-i mai împrumutăm din ale noastre. Pînă la gară o conduc eu, justificîndu-mă în faţa nevesti-mii, ce-mi zîmbeşte cuceritor, că, date fiind kilogramele excedentare, exerciţiul fizic nu-mi strică. Bani de taxi nu-mi dă, se înţelege. Ea, nevastă-mea, declară că n-are nimic împotrivă şi că aş putea să-mi cîştig pîinea şi altfel, la serviciul de peron. La gara de destinaţie o aşteaptă un alt nepot care, la fel ca mine, are mare nevoie să mai slăbească, deşi din pricina acestor frecvente exerciţii i-a căzut rînza. Diagnosticul i l-a pus tanti Mimi.

        Pe cît îi e trupul plin de boli, pe atît îi sînt mintea şi sufletul pline de calităţi. Pe lîngă multe altele ea are şi darul prezicerii. Nu există vis care să-i dea pace şi în care să nu găsească un tîlc. Nu ştiu cum se face însă că visele ei sînt totdeauna tragice. N-am auzit măcar unul care să se termine cu nuntă sau botez sau la horă în sat. Dacă visează o pajişte înverzită — asta înseamnă sigur mormînt, dacă visează flori — e moarte curată, pentru că, nu ştiu din ce motive, florile nu se adună la ea în buchete de logodnă, ci numai şi neapărat în jerbe. N-ar zice, de pildă, că cineva care visează nuntă, se va scula dimineaţa mahmur şi va spune celor din casă că în curînd careva dintre rudele apropiate, dacă nu chiar dintre cele de faţă, va porni pe drumul fără întoarcere. Pentru tanti Mimi nunta înseamnă, fără doar şi poate, deces în familie. Şi cum se scoală din pat începe să socotească pe nişte boabe de fasole ce neamuri are, ce vîrstă au şi de ce boli suferă. Iată de ce toate neamurile pînă la a şaptea spiţă fug îngrozite din calea ei. Din gura ei nimeni nu vrea să-şi cunoască viitorul. Preferă să meargă la altă ghicitoare.
        Hotărît lucru, tanti Mimi e o fiinţă misterioasă şi fatală. Orice vizită de-a ei aduce după sine o nenorocire. După ce pleacă de la noi nevastă-mea pune zahăr în oala cu ciorbă şi sare în cafea. De vină e tanti Mimi. Se sparge o farfurie, se arde un bec, pierd cheia de la casă. De vină e tanti Mimi. „Face farmece", zice nevastă-mea. „E o vrăjitoare. Să n-o mai prind în casă la noi".
        Cu toate acestea, eu nu pot s-o abandonez. „N-a mai trecut pe la noi de peste două luni", îi zic nevestii. „Şi ce-i cu asta?" zice ea. „Păi s-ar putea să fie bolnavă, sau să i se fi întîmplat, Doamne fereşte, ceva mai rău", zic. „Nu-i purta tu de grijă", mă linişteşte ea, „tanti Mimi e mai sănătoasă decît mine. Se vaită, dar n-are nimic, crede-mă. Eu în schimb..." „Sfîntă Fecioară", strig eu, „şi tu începi?" „Aha, sare ea indignată, sigur, pe ea o crezi, pe mincinoasa, pe prefăcuta aia! Pe mine nu mă crezi niciodată, pot să şi crăp. Şi nu suport să mă compari cu ea, auzi?"
        Iar am făcut-o de oaie, îmi zic. Ştiu că nu suportă comparaţiile cu tanti Mimi şi totuşi o compar. Involuntar, fireşte, că nu-mi place să-mi aprind singur paie-n cap.
        O las în pace, schimb vorba sau ies în curte şi m-apuc să sparg lemne. E o treabă care mă linişteşte şi pe mine şi, mai ales, pe ea. E încîntată că fac şi eu ceva pentru casă, eu puturosul şi parazitul.
        Ca să mă recompenseze, dar şi pentru că are o inimă fagure de miere, nu alta, după un timp ia singură iniţiativa şi-mi zice: „Ce-ar fi să-i facem o vizită lui tanti Mimi?" „Ei, zic eu prudent, cum crezi..." Apoi, speculîndu-i spiritul de contradicţie atît de feminin, mă îmbăţoşez şi declar: „Acum sînt ocupat. Nu merg". „Sigur, zice ea, tocmai acum ţi-ai găsit să fii ocupat, cînd am şi eu chef de o plimbare, să mai ies din îmbîcseala asta de tîrg, să stau şi eu cîteva zile fără să vă gătesc, fără să vă deretic...” „Nu, zic scurt, nu pot". Încăpăţînarea mea o întărîtă în aşa hal, că pînă la urmă cedez bărbăteşte.
        Şi iată-ne ajunşi la tanti Mimi, care ne întîmpină cu un ropot de lacrimi de bucurie. „Credeam că n-o să mai apuc ziua asta", ne zice ea încă din prag, amintindu-ne ca deobicei în doi peri că pe undeva pe-aproape pîndeşte cositoarea gata să ne taie, pe ea sau pe noi. Abia intraţi în casă ascultăm un lung pomelnic de persoane necunoscute nouă decedate în timpul scurs de la ultima noastră veselă întrunire de familie. Nevastă-mea mă priveşte într-un fel incalificabil, de parcă eu aş fi insistat să batem drumul pînă aici. Tocmai ne povestea cum pierise un biet copil de patru anişori, un nepoţel din partea unei cumnate de văr, care înghiţise un ghemotoc de cîlţi muiat în motorina de la tractorul lui tat-su, pe urmă îi dăduse foc... O întrerup exact în clipa cînd povestirea promite să ia proporţii şi o turnură palpitantă (reacţia părinţilor, intervenţia tardivă a lui tanti Mimi, salvarea inutilă, înmormîntarea, număr de participanţi etc.). O întrerup cu tot regretul fiindcă nu pot să mai suport călcîiul (tocul) nevesti-mii, milimetric plasat pe bătătura cea mai dureroasă, cea de la degetul mic de la piciorul drept. Strig cu durere neprefăcută, dar şi cu grijă să nu o ofensez pe buna, simţitoarea tanti Mimi:
        — Mi se rupe inima, tanti Mimi. Da’ vorba aia: morţii cu morţii şi viii cu viii. Mie mi-e o foame de lup. Dă ceva de mîncare!
         Tanti Mimi abandonează nepoţelul în agonie şi trece veselă la cratiţă. Pînă seara ne pregăteşte o cină pe cinste. Nevastă-mea se repede să o ajute, dar inimoasa tanti Mimi n-o lasă. „Hodineşte-te, maică, zice, că destul te zbaţi acasă". Nu e deloc o aluzie la mine, însă nevastă-mea o completează ca să nu rămînă lucrurile nelămurite. Prima zi se încheie cu un adevărat ospăţ, urmat de un somn agitat.


        Dimineaţa tanti Mimi se apucă de cozonaci şi de prăjituri. Nu mai are acelaşi elan, se vaită că o dor oasele, nevastă-mea se oferă să-i ajute, dar se izbeşte de acelaşi refuz: Nu, hodineşte-te, maică. Frămîntă la cozonaci şi se vaită. Seara cade frîntă, mai apucă să ne spună că a murit nepotu Cristache cu gîtul frînt, apoi adoarme.
        A treia zi nu se mai scoală din pat. E grav bolnavă. Fierea, stomacul, intestinul gros. Poate şi vreun reumatism. Nevastă-mea aleargă de colo-colo prin casă, cotrobăie prin toate sertarele şi cutiile de bomboane în căutarea medicamentelor pe care tanti Mimi i le cere cu un glas jalnic. Dar pentru că trebuie să mai şi mîncărn, nevastă-mea găteşte, spală vase, aşează masa. La sfîrşitul acestei zile, nevastă-mea este zguduită: „Vizită mi-a trebuit!" zice.
        — Tu ai vrut-o, spun, încercînd să scap cu abilitate de furtună.
        — Zău?! Află că pentru tine am făcut-o, prăpăditule. Ca să-ţi fac o plăcere. Eşti mort după tanti-ta asta a ta, care e o tîmpită. S-a îndopat cu cozonaci şi sarmale şi acum se vaită de burtă şi de ficat.
        — Hai, zic eu împăciuitor, hai, nu fii aşa de rea...
        — Eu, rea? Eu care-am venit să văd ce face, crezînd că i s-a întîmplat cine ştie ce, tocmai eu sînt aia rea? Ei bine, eu pe la ea nu mai calc. Dacă o iubeşti atît de mult, n-ai decît să vii singur.
        Aşa s-a încheiat ultima vizită, cu ură şi cu sfîntul legămînt de a nu-i mai călca pragul. N-are decît să crape, nouă nu ne mai pasă de ea. Are destui alţi nepoţi şi nu toţi au murit înghiţind şomoiage de cîlţi.
        Întorşi la noi acasă, ne-am prăpădit de rîs, ne-am povestit de zeci de ori cum a fost în vizită la tanti Mimi şi iarăşi am rîs. Apoi am uitat-o. Apoi iar ne-am adus aminte de ea şi ne-am zis cu duioşie: „Oare ce-o mai fi făcînd săraca tanti Mimi?"
        Într-o asemenea stare sentimentală ne aflam cînd pe uşă cine intră? Tanti Mimi! Fără o sacoşă în mînă şi într-un hal de disperare greu de descris. Plîngea şi ţipa:
        — Unde e băiatul? Unde e nepoţelul meu? Unde e Gică?
        Gică e fiul nostru.
        — La Cluj, zic.
        — La Cluj!? Aoleu, maică, aoleu!
        — Ce ai, tanti Mimi? sare şi nevastă-mea de la bucătărie.
        — Maică, maică, fugiţi după el!
        — Ce-ţi veni, tanti Mimi? Aşază-te colea, bea puţină apă şi trageţi sufletul.
        Şi după ce face cum i se spune, aflăm:
        — Of, l-am visat azi-noapte. Ciocnea un pahar de vin cu răposatu bunică-tu! Şi arată spre mine. Adică bunicul din partea mea.
        — Şi ce-i cu asta, zic şi pun mîna pe un făcăleţ care nu ştiu cum se rătăcise pe masa din sufragerie.
        — E moarte, maică, moarte!... strigă şi plînge.
        Ridic încet făcăleţul cu gîndul la Raskolnikov şi la hoaşca lui de cămătăreasă.
        Noroc cu nevastă-mea. M-a salvat spiritul ei de contradicţie şi poate şi inima ei iertătoare. Eu eram decis s-o omor, ea era tot atît de decisă să o salveze. Mi-a prins braţul ucigaş şi eu am cedat bărbăteşte.
        Tanti Mimi nici n-a observat ce luptă se dă între mine şi nevastă-mea, fiind prea zdrobită. Şi în felul acesta eu am rămas în inima ei drept nepotul bun şi darnic, iar nevastă-mea tot cum a fost: cam urîcioasă şi cam zgîrie brînză, care nu vrea să-i împrumute nici măcar o sacoşă ca să aibă în ce să-şi pună ouăle de căpătat. În urma celor întîmplate, nevastă-mea n-a dormit toată noaptea, gîndindu-se la Gică. Eu, luptînd eroic contra superstiţiilor, am refuzat categoric să urmez calea ghionturilor ei şi nu m-am dus la Cluj.

(Perpetuum comic ’85, pag. 126)


Persoane interesate