Scene pe malul Timişului

        A doua duminică din august, zi însorită, dar, în oraş, la ora 7 dimineaţa, termometrul arată numai 12 grade. „Las’ să arate!" spun, reamintindu-mi de coşmarul trăit, trei săptămîni, în luna iulie, cînd era să pierim de zăduf (40 de grade la umbră!) şi cînd nu le-aş fi dorit nici duşmanilor mei (nu prea mulţi, cred) să fie, spre pildă, bucătari („Dacă nu suporţi căldura, nu te du la bucătărie", ne previne un modest proverb american). „Las’ să arate!" repet, dezaprobat fiind de cea mai apropiată fiinţă (soţia). După zăpuşeala cumplită din luna trecută mi s-au atrofiat (temporar, sper) anumite sentimente: Unde-i răcoare, acolo e patria mea! Vreau vară scandinavă, vreau vară finlandeză, vreau vară groenlandeză, rău de căldură cum sînt, asta vreau. Preferinţele mele septentrionale nu sînt înţelese de cea mai apropiată fiinţă: „La vîrsta ta, ai putea să fii mai cu picioarele pe pămînt!" Aş putea...
        Cele 12 grade nu ne sperie (mai ales pe mine). Pornim, cu maşina, spre Parţa. Abia anul acesta am descoperit plaja de la Parţa, cu nisip „ca la mare", unde se duc, de obicei, orăşeni iubitori de linişte. Porţiunea de drum neasfaltat, ce duce pe malul rîului, protejează, într-un fel, locul de invazia automobiliştilor, a acelor automobilişti care, după cum zicea un oltean cu replică soresciană, „ţin mai mult la maşină decît la nevastă". Parţa e un sat liniştit, păstrînd, încă, un aer patriarhal. Parţa e şi o aşezare de notorietate mondială, datorită şantierului arheologic de pe malul Timişului, rai al arheologilor interesaţi de neolitic. Dar nu ne propunem să mergem şi la şantier; destui curioşi nu-i lasă pe arheologi să-şi vadă cum trebuie de treabă, acum, cînd ei, profitînd de vremea bună, sapă, îmi închipui, zi şi noapte, îmbogăţind necontenit „inventarul ceramic şi litic" al muzeului...
        Sîntem singuri pe plajă. Adică nu chiar singuri. Satisfacţia rară de a fi numai noi acolo ne este împuţinată de cîteva cîrduri de gîşte, multe gîşte, care, am impresia, vor să ne împresoare. Unele, din obscure pricini, scot ţipete neplăcute, stresante. „Nu, îmi spun, povestea (cam trasă de păr) din „Păsările" lui Hitchcock nu se va repeta, cu noi, la Parţa. Adun bulgări de pămînt şi alung, fără milă, „inteligentele" palmipede (Din copilărie, am observat că, în stupiditate şi în inexpresivitate le întrec, con brio, pe galinacee. Mult pomenita salvare a Capitoliului nu mi-a domolit niciodată antipatia ce le-o port). După isprava asta (dezaprobat fiind, iarăşi, de cea mai apropiată fiinţă), mă întind pe nisip, îmi trag canotiera pe ochi şi visez o palmipedă grasă, scoasă, bine rumenită, de la cuptor...
        Sticleţi. Turturele. Porumbei. Plopi sunători. Cerul, parcă mai înalt ca la oraş, absolut senin. S-a făcut îndeajuns de cald pentru a putea savura „ieşirea în sînul naturii". „Miroase, îmi zic, autosugestionîndu-mă, a vară scandinavă". E bine, e deconectant, e revigorant, pînă cînd, pe malul celălalt, după perdeaua deasă de vegetaţie, începe să pîrîie o motoretă. Apoi, două. Apoi — fatalitate! — trei. O fi vreun concurs sătesc de motorete. Faptul că nu le vedem ne enervează şi mai tare. (Sat liniştit, patriarhal?!) Cu cîtă plăcere le-aş turna zahăr în rezervoare! Spre a ne calma, intrăm în apă. Nu e prea rece (cum credeam), dar nu mai este, nici pe departe, ca în versurile lui Victor Vlad Delamarina. Arată cam ca vinul tulburel şi duce la vale nişte spume maronii. De unde se deversează, ce se deversează n-avem cum să aflăm. Şi chiar dacă am afla...
        După vreo două ore, motoretele amuţesc. E „mezzogiorno", cum spun italienii. Concurenţii s-au dus să-şi mănînce „zupa" (Cam tot aşa i se zice şi la Roma: „zuppa"). Ce minunat cîntă sticleţii!
        Ca să facem un pic de mişcare în aer liber, ne apucăm să spălăm maşina. (Punct prevăzut în scenariul zilei încă de acasă). Car vreo cincisprezece găleţi de tulburel şi mă simt, după aceea, excelent. Tulburelul, constatăm, e alcalin, spală bine. Dar femeile şi fetele din Parţa nu mai vin la rîu cu rufele. Păcat. Ar fi fost totul mai rustic. După efortul în aer liber, trebuie să ne refacem forţele. Merindele aduse ni se par mult mai gustoase ca acasă. Dar o palmipedă friptă la jar, în proţap?...
        Pe malul înalt, lîngă podul cu aspect de viaduct de cale ferată, apare o „Dacie" albastră. Coboară, curajos, panta destul de abruptă, spre plajă. A coborît, însă toate patru roţile i s-au înfundat, pînă aproape de jumătate, în nisip. O încercare de marşarier agravează şi mai mult situaţia. Din „Dacia" albastră ies, ca dintr-un stup, cinci copii şi două femei. Nu desluşim ce spun, dar gesticulează şi vorbesc, toţi deodată, precum la un început de incendiu. Momentul de debandadă sfîrşeşte, surprinzător, printr-o acţiune comună: împing toţi de botul maşinii. Din unghiul nostru de vedere, imaginea e bizară: jumătate automobil, jumătate miriapod. La ordinul bărbatului de la volan, copiii adună crengi, pietre, bulgări de pămînt şi le pun pe sub roţi. Apoi se regrupează iar. Motorul vîjîie înfundat. Bărbatul de la volan îşi îndeamnă trupa ca un cîrmaci vîslaşii, la canotaj academic. Efort susţinut, rezultat nul. Sîntem gata să ne ducem şi să-i ajutăm, dar, de după un picior al podului, apar, în fugă, cîţiva băieţi de treabă (localnici), dornici să facă, şi în acea zi, o faptă bună. După ce se pun de acord, care de unde să împingă, „Dacia" albastră arată, toată, a miriapod. Astfel, nisipurile mişcătoare de la Parţa sînt biruite. Băieţii cumsecade se duc să se scalde; bărbatul de la volan se vîră, el ştie de ce, sub burta maşinii; trupa părăseşte locul blestemat, trece, cu efectivul răsfirat, pe lîngă noi, şi face tabără, mai departe, pe un teren ferm, acoperit cu iarbă...
        În apropiere de pod, coboară spre rîu un cioban sibian (recognoscibil după pălăriuţa neagră, în formă de ceaun, şi după iţari). Coboară agale, pe o potecuţă, călărind un asin mignion. E de mirare cum măgăruşul acela îşi poate duce stăpînul, un zdrahon roşu la faţă, ale cărui tălpi ating pămîntul. Sînt urmaţi de un mînz superb, brun roşcat, cu coama şi coada neagră. Ciobanul îşi mînă asinul spre mijlocul rîului (apa e doar pînă la ghenunchi), ridică picioarele, ca să nu-şi ude bocancii, şi rămîne într-un echilibru precar. Asinul începe să se adape. Mînzul, de parcă n-ar fi venit cu ei, se duce în alt loc, la vreo cincizeci de paşi mai la vale, gustă tulburelul, nu-i prieşte, scutură din cap, bate cu copita, apoi se lasă pe-o parte, se rostogoleşte de cîteva ori prin apă, se ridică, iar se rostogoleşte, zburdînd ca un copil. Ciobanul, atent să-şi menţină echilibrul, nici nu întoarce capul spre el, ca şi cum nu l-ar auzi, ca şi cum n-ar fi al lui. Asinul continuă să soarbă din Timiş, mai lacom decît o cămilă însetată. Gîndesc cu glas tare: „Şi dacă, după ce îşi potoleşte, în sfîrşit, setea, nu mai binevoieşte să iasă din rîu? Dacă îşi dă, chiar acolo, arama măgărească pe faţă?..." Dar scena se termină firesc: ciobanul şi micul asin urcă poteca pe care au venit, urmaţi de frumosul mînz ce pare, ud cum e, din bronz lustruit...
        După un timp, pe aceeaşi cărare, coboară o ceată de copii (localnici). Trec, în grabă, pe lîngă noi, se opresc într-un loc unde, de la nisipul plajei, malul urcă lin pînă spre un pîlc de plopi sunători. Se pun, pe rînd, pe burtă şi privesc, am impresia, de foarte aproape, ceva aflat într-o adîncitură. O zbughesc toţi, după aceea, în josul rîului, pierzîndu-se printre tufele de răchită. Curios, mă ridic şi merg să văd cam ce ar putea fi acolo. Descopăr, încîntat, un izvor. Cineva, a cărui ingeniozitate merita toată lauda, a construit, din pietre şi lut, trei mici bazine de acumulare, în trepte. Între al doilea şi al treilea, barajul liliputan este străpuns de o „conductă" din coajă de salcie, prin care curge un firicel de apă foarte curată. În jur, terenul este arid, izvorul părîndu-mi-se, acolo, un miracol. Dar, oare, nu orice izvor este un miracol? Mă întind pe pămînt şi sorb apa rece şi bună. Urmez, apoi, cursul, izvorului, cîţiva paşi doar, pentru că, înainte de a ajunge la rîu, unde mi-ar fi plăcut să ajungă, apa aceea limpede este absorbită de nisip...
        Soarele a trecut bine de zenit (ne-am lăsat, programatic, ceasurile acasă). Mai sus de noi (după ce cîteva dintre ele au făcut tentative jenante de a survola rîul — vagi atavisme de pe vremea cînd erau zburătoare) cîrdurile de gîşte se retrag spre casele lor. E timpul să-şi primească tainul de grăunţe. Maiestuozitatea lor mă calcă, iarăşi, pe nervi. Cuget: „Cît de valabilă poate fi, şi în ce le priveşte, contradicţia dintre aparenţă şi esenţă!..."
        Sticleţii, în copacii de pe malul celălalt, frenetici, frenetici... În copilărie, posedat de patimi cinegetice (nu prea cinstite), încleiam cîteva din crengile castanilor unde-şi aveau cuiburile. „Culegeam", uneori, cîte doi, trei... Mă încearcă, pentru reprobabilele mele fapte de atunci, regrete tîrzii. Dar cîte regrete tîrzii nu ne încearcă?... Ca să uit de ele, sînt gata să-i povestesc celei mai apropiate fiinţe o întîmplare frumoasă din cele destul de îndepărtate vremi, una pe care n-a mai auzit-o, însă, chiar atunci, se aude un zgomot de motor şi, peste cîteva clipe, evitînd nisipurile mişcătoare, o „Dacie" galbenă se opreşte la cîţiva metri de noi. „Ei, spun (ca să mă autoliniştesc), dacă au venit pînă aici, înseamnă că sînt, şi, ei, nişte iubitori de linişte..."
        Coboară, întîi, o iubitoare de linişte cu un radio portativ în mînă. Aparatul, în funcţie, e pus, cum e mai bine, între două posturi, care se interferează. În plus, bateriile îi sînt slăbite, se aude şi un bîrîit continuu. Alte două iubitoare de linişte descarcă din portbagaj patru saltele de burete, o cuvertură mare (cu motive de covor persan), o banană uriaşă, din plastic (obiect gonflabil, folosit în loc de „colac de plutire"), trei sacoşe cu mîncare şi băutură. Coboară şi iubitorul de linişte de la volan: canotieră cu inscripţii în engleză, ochelari cu rame aurite (după model, par a fi chiar „Zeiss"), tricou pe care scrie „Kansas University", pantaloni scurţi de blugi, adidaşi originali. Treizeci şi ceva de ani, vorbeşte tare, mult mai tare de cît ar fi nevoie. Toţi vorbesc tare, nu le pasă că, vrînd-nevrînd, îi auzim. Oameni deschişi, n-au ce ascunde. Oameni sociabili. Tocmai de aceea, deşi e loc berechet pe plajă, pentru vreo sută de familii, s-au aşezat lîngă noi. Ca să nu se simtă, cumva, singuri, izolaţi de lume. Femeile angajează rapid tabăra, apoi încep să scotocească prin sacoşe. Bărbatul, rămas în picioare, supraveghează, autoritar, totul. „Ce-i cu radioul ăla? întreabă. „Nu ştiu, fă-i tu ceva", îi răspunde una dintre companioane. Dar el nu-i face nimic. „Mîncăm?" întreabă iar. „Cum o să mîncăm?! Abia ne-am sculat de la masă!" îl contracarează aceeaşi iubitoare de linişte. „Să bem o cafea", propune cea mai în vîrstă dintre femei, mama lui, sau soacra lui (după fizionomii, nu ne putem da seama). „E naturală" adaugă ea. „Aici totul e natural", şuguieşte, plin de subtilitate, bărbatul. Iubitorii noştri de linişte fac neîntrerupt (şi la fel de tare) conversaţie. Au multe lucruri să-şi spună. Aparatul de radio nu-i deranjează, parcă nu-l mai aud. Nici noi nu mai auzim sticleţii, turturelele, foşnetul plopilor sunători. Hotărîm să ne întoarcem acasă: am profitat destul de aer, soare, apă şi linişte, să-i mai lăsăm şi pe alţii...
        În timp ce ne pregătim de plecare, la malul celălalt, pe fîşia umedă şi foarte netedă de nisip, o tînără mamă îşi învaţă copilul, în vîrstă de vreun an, să umble. Aplecată în faţă, îl ţine de încheieturile mîinilor, iar el, teribil de voinicos, cu pieptul scos, păşeşte, împleticit, dar uimitor de repede, atras parcă de ceva minunat, numai de el văzut. Parcurge, astfel, cîţiva zeci de metri, pînă cînd mama, bucuroasă de performanţa copilului, îl saltă de subţiori şi face, cu el, cîteva piruete. Apoi, ia de pe jos o pană albă, o pană de aripă, şi i-o dă drept recompensă. Puiul de om ridică mîna, se tot întinde, priveşte, fascinat, în sus, vrea să atingă cu pana aceea cerul, îl va atinge, nu încape îndoială, e atît de aproape de el, e atît de uşor de atins...

(Perpetuum comic ’89, pag. 133)

Vezi toată postarea

Creşterea tensiunii arteriale

        Nu bănuiam existenţa unei legături între sistemul meu nervos şi... cel energetic.
        Ieşit de sub tensiunea succesului în presa umoristică, consumat în precedentul almanah estival care s-a vîndut ca îngheţata la chioşc, pe timp de caniculă, bronzat de invidie şi ferm hotărît să dau frîu liber imaginaţiei mele creatoare (care de multe ori îmi joacă feste) mi-am reluat activităţile extra-satirice, prozaice din cale afară, cînd şeful meu — nu spun cine — îmi zise: Răspunzi de informarea energetică!".
        În lumina normativelor, patru colective căutau cu lumînarea neajunsurile din reţea. Tensiune mare! Zilnic primeam rapoarte iar seara (cu ajutorul dactilografei care se specializase în asemenea materiale, elaborîndu-le în cele din urmă singură, pentru a-mi da răgaz să-mi scriu comediile pe care nu le mai finalizam odată, fiind total ieşit din priză!) întocmeam informarea aşteptată de Şeful absolut al secţiei tehnice (care, la rîndul lui, cu sprijinul dactilografelor... etc., etc.)
        Disciplinaţi de amenzile usturătoare promise, risipitorii de energie intraseră în normal, consumau strictul necesar, nici un watt în plus, nici unul în minus. Ce era de informat?
        Norocul îmi sări în cale sub forma unei anonime care sesiza că dintr-un coş nu ieşea fum. Ionescu, delegatul, se deplasă la ordin, verifică toate fumurile — coş cu coş, sobă cu sobă — constatînd în cele din urmă că sesizarea se confirmă. Coşul cu pricina... neafumat. Lemnele în curte. Cum se încălzeau sobele?
        Redau pe scurt conţinutul raportului:
        „Locatarul fură energie electrică de la contorul de decontare prin ruperea sigiliului şi scoaterea capacului, legînd ilicit două fire (conductoare) care alimentau un radiator improvizat din BCA de 3 Kw şi două rezistenţe de cîte 1 Kw. S-a întrerupt furnizarea cu electricitate din cofret şi s-a sigilat bufetul (de fapt, cofretul). Cazul a rămas în evidenţă pentru luarea tuturor măsurilor.

Delegat,

Ionescu Tiberiu (Ss. indescifrabil)"

        Necazul hoţului, bucuria mea. Dau imediat nota la maşină, cazul ieşit din comun proba eficienţa controlului pe viu, existenţa în reţeaua umană a conştiinţelor înapoiate care trebuiau arse!
        — Adresa radiatorului, numele şi prenumele contorului, îmi ceru pe bună dreptate dactilografa încălzită şi ea de caz, ieşirea din anodin fiind rară deşi pădurea evenimentelor e destul de deasă.
        Descifrez adresa: strada sergent Stoian Ilie 16 A. Numele infractorului ia-l de unde nu-i. Intru în tensiune. Imobil particular. Telefonez la Circumscripţia financiară, dau şefului adresa, aştept la telefon numele. Nu există în rol. Văd întuneric în faţa ochilor. Toată noaptea mă perpelesc, caz neraportat. A doua zi caută-l pe Ionescu Tiberiu. Dispărut în teren. Telefonista îmi face legătura cu cabinetul directorului — nu spun cine — persoană percutantă — explic necazul provenit de la caz. Sînt îndrumat să iau legătura cu serviciul — nu spun care, secret electric. Şefa — concediu medical. Subşefa! urlu disperat, apoi explic, plin de răbdare, unei fete, întreaga poveste. Mă ascultă cu interes, mă lasă un pic la telefon, caută, vreo cinci minute, prin evidenţe.
        — Reveniţi mîine. Cînd vine şefa.
        — Un cadru competent.
        — Vă dau pe inginera Adriana.
        Adriana îmi ascultă povestea neracordată la tensiunea mea şi îmi dă de înţeles că nu arde.
        — Vorbiţi cu tov. Ştefănescu, poate ştie dînsul ceva.
        Alt telefon, altă relatare cu aceeaşi poveste tensionată. Ştefănescu e pîrjolit de perspectiva scandalului ierarhic şi se arată binevoitor, chiar foarte receptiv. Îl aud dînd sarcină Paulei din subordine să caute. Se găseşte o singură soluţie. Telefon la Mizileanu. La el a ajuns raportul lui Ionescu, predat secretarei, care l-a înmînat tovarăşului director în mapa de corespondenţă, de unde a ieşit cu rezoluţie, rezoluţie care, dacă nu este în compartiment la Mizileanu nu are unde să fie în altă parte. Nu leşin, avînd nervii tari de la premierele mele teatrale, focul aplauzelor căleşte. Revin la Mizileanu, cu care vorbise şi prudentul Ştefănescu şi în sfîrşit aflu:
        — Strada radiatorului este caporal Stoian Ilie, numărul 61 A.
        Răsuflu! Dau imediat telefon la rol şi rectific numărul casei. Eu am greşit! Nu e 16 ci 61. Şeful plecat. Inspectorul care răspunde de fişele impare face pariu cu mine că nu voi găsi ceea ce caut, întrucît nu ştiu să cer politicos ce-mi trebuie! Are dreptate omul. Tonul face muzica. Informarea în maşină. Aveam doar numele străzii.
        Mă sună, fiecare pe alt telefon, Mariana de la tov. Mizileanu şi Paula de la tov. Ştefănescu şi-mi lasă vorbă la Gabi să dau un ultim telefon.
        — Cui?
        — Tovarăşului Pescaru.
        Primesc numărul. E de la o casierie unde au fost contabilizate datele, în vederea luării măsurilor, după recontrolarea controlului, dacă — lucru foarte puţin probabil după opinia mea neexpertă — consumatorul de energie, surprins în flagrant delict, nu a intrat cumva, între timp, în legalitate şi cu contorul şi cu cofretul.
        Telefonez! Pescaru nu este.
        — Da, cine este? Cu cine pot vorbi?
        Reiau firul povestei, explic, cu foc înăbuşit în glas, tot scurtcircuitul. De la Ionescu la secretară, de la ea la foarte amabila Adriana, la receptivul Ştefănescu, Paula, Nuţi, Tuţi etc., etc., etc.
        Consum un timp extrem de preţios. Şi ca să nu rămîn cum se spune „ţuţ" — tehnicianul mă roagă să revin cu telefonul poimîine dimineaţă şi să insist ca, în caz de nerezolvare, să fiu primit în audienţă personal de către tovarăşul Pescaru întrucît scrisoarea şi rezoluţia de la Mizileanu nu au ajuns la casierie şi să nu fac prea mult fum în jurul cazului, adăugîndu-mi că el s-aruncă şi-n foc dacă primeşte sarcină în acest sens.
        Aprind o ţigară. Văd ca prin ceaţă. La doctor rămîn tablou. Dar numai conectat la problematica vieţii — asumîndu-mi creşterea tensiunii arteriale — pot îmbina iţele care aprind pofta de lucru a scriitorului.

(Perpetuum comic ’89, pag. 111)

Vezi toată postarea

Noduri în papură

        Ei, nu, că asta le-a pus capac la toate, n-aveţi orientare, aia e, să nu-mi spuneţi mie că ăsta e folclor şi merge oricum, oriunde şi oricînd, păi nu merge, fraţilor! Vreţi argumente, da? Uite argumente. Hai s-o luăm pe părţi:

        Foaie verde lămîiţă, 
        Colo-n vale-n grădiniţă, 
        Paşte calul lui Gheorghiţă 
        Priponit de-o garofiţă.

        Voi trece cu vederea faptul că lămîiţa nu e foaie verde şi nu vă acuz că-n epoca revoluţiei tehnico-ştiinţifice Gheorghiţă are un cal în loc de cal-putere, însă e inadmisibil ce se întîmplă: el îşi priponeşte calul de o garofiţă, iar voi sînteţi nepăsători la semnificaţia faptei sale, asta cînd pe plan mondial se iau măsuri hotărîte pentru protejarea mediului înconjurător. Şi Gheorghiţă mai are tupeul să strige:

        Şi-aoleu, leliţă, 
        Şi-aoleu, fetiţă, 
        Ce-ai cu mine, fă? 
        Iubeşte-mă, mă!

        Păi de ce să-l iubesc dacă...

        Garofiţa s-a uscat,
        Calul lui Gheorghe-a scăpat.

        A scăpat calul şi voi săriţi peste cal, nu vă daţi seama că le sugeraţi oamenilor să-şi lege murgii de garofiţe. O fi, fraţilor, folclorul depozitar de-nţelepciune populară, dar asta nu e valabil pentru orice cîntec, chiar dacă, în cazul nostru, mîndra strigă în rimă asonantă:

        Aleargă, Gheorghe, aleargă 
        Că ţi-a scăpat calu-n iarbă.

        De acum, forţele dezlănţuite ale animalului nu mai sînt controlabile şi el va provoca un dezastru ecologic. Disperarea leliţei este justificată:

        Aleargă cu capul gol, 
        C-a scăpat calu-n mohor,

        Iar de acolo, în final:

        Aleargă cu pălărie, 
        C-a scăpat în fînărie.

        Va să zică, prin mohor Gheorghe aleargă cu capul gol fiindcă îşi pierduse, probabil, pălăria prin iarba lăsată în versurile dinainte, iar în fînărie aleargă din nou cu pălărie. Unde-i logica fraţilor, de ce vîrîţi în programul artistic o asemenea melodie, drăguţilor, şi dacă o vîrîţi, de ce n-o adaptaţi? Păi n-ar fi fost altceva dacă leliţa spunea:

        „Foaie verde măr crocant, 
        Protejaţi mediu-ambiant"?

(Perpetuum comic ’89, pag. 80)

Vezi toată postarea

Furnizorul de cazuri

        Am fost, adesea, întrebat de către cititori, unde îmi procur cazurile, întîmplările şi tipurile din modestele mele lucrări beletristice. Bineînţeles, din viaţă, am răspuns eu de fiecare dată. Din viaţă, din viaţă — s-a insistat cu întrebarea — dar cum?
        Ei, aici e aici. Toţi cititorii de bună credinţă vor fi dispuşi să-şi închipuie că, dis-de-dimineaţă şi pînă noaptea tîrziu, bat străzile, alerg prin pieţe, trenuri, avioane, cîrciumi, instituţii de tot felul, pentru a cunoaşte oameni şi întîmplări; cu alte cuvinte, pentru a mă întîlni cu viaţa. Nimic mai neadevărat, din păcate. Sînt un leneş fără de pereche: mă scol pe la zece, citesc ziarele pînă pe la unşpe, cînd iau micul dejun, dau cîteva telefoane fără importanţă, după care trag un puişor de somn de o oră şi jumătate. Mănînc de prînz pe la ora patru, după care fac o lectură lejeră şi mai aţipesc un pic. Seara dacă nu e nimic interesant la TV pierd vremea cu cîte un amic care, la fel ca şi mine, n-are ce face; jucăm o tablă, un şah, un şaizeci şi şase, bem cafeluţe etc. În noapte, tîrziu, mîzgălesc o pagină-două, după care mă cuprinde un somn şi fără vise. Am citit şi eu în diferite cărţi, almanahuri şi reviste, despre unii scriitori devoraţi de pasiunea scrisului, robi pe viaţă ai condeiului sau pixului, care se scoală la două noaptea şi scriu cîte douăsprezece ore în şir, pînă le dă sîngele pe nas, şi care, apoi, citesc şi cercetează documente încă zece ore, rămînîndu-le timp şi pentru o zbenguială cu un nepoţel bucălat şi blond în parcul de vizavi. Toată admiraţia mea, domnilor, le zic, dar nu sînt în stare de aşa ceva, pentru mine, scrisul nu e decît o plăcere ca oricare alta: cum e ţigara, cafeluţa, plimbarea de seară sau pîinea prăjită.

        Dar să revenim la materialul de viaţă pe care-l folosesc în insignifiantele mele lucrări literare (fie proză, fie teatru). V-am spus că mi-e lene să ies din casă. Şi, atunci, de unde îl iau? Inventez? Nici vorbă. Am găsit un sistem mult mai avantajos: cumpăr. De la cine? Oho! Am o sumedenie de furnizori. A fost suficient să-i dau administratorului de bloc suma de 50 de lei şi o vodcă cu cinci măsline pentru cazul blondei de la etajul doi (tipa divorţa a treia oară pe motiv că soţul se gîdila atunci cînd ea rîdea din te miri ce) pentru ca individul să-mi aducă la fiecare trei zile o întîmplare proaspătă şi mustind de viaţă şi haz. Administratorul i-a a vîndut pontul unui nepot care bătea cîrciumile şi care venea chiar cu cîte două, trei cazuri şi întîmplări pe zi (fireşte, contra cost). Acesta, la rîndul lui, s-a destăinuit altor colegi şi cunoscuţi, astfel că, la ora actuală, dispun de subiecte pentru cel puţin cincizeci de schiţe, povestiri, piese de teatru sau scenete. Au fost cazuri cînd am cedat confraţilor aflaţi în impas întîmplări ce le-au servit la realizarea unor opere de pe urma cărora s-au ales cu o cantitate importantă de glorie şi bani. Fireşte, la un preţ avantajos pentru ei, uneori chiar şi pe credit.

        Recent, m-a vizitat un furnizori de cazuri oarecum ieşit din comun. Era un avocat pensionar, care mi-a mărturisit cu sinceritate situaţia financiară precare în care se află.
        — Ca pensionar — mi-a zis el, aprinzîndu-şi o ţigară „Carpaţi" ca semn sigur al decrepitudinii sale materiale — primesc o pensie. Dar, la rîndul meu, dau şi eu o pensie.
        — Alimentară?
        — Fireşte. O clientă pe care am divorţat-o în două rînduri — escroacă notorie — m-a ademenit într-o seară la ea acasă, m-a servit cu nişte alcool amestecat cu tranchilizante, eu am adormit pe canapea, iar ea m-a dezbrăcat şi m-a dus în dormitor. Dimineaţa, a venit femeia de servici să-i aducă laptele, aceasta m-a văzut în timp ce mă duceam spre baie ţinîndu-mă de pereţi şi aşa mai departe. Am pierdut procesul cu brio, deşi m-au apărat cei mai pricepuţi şi distinşi colegi şi deşi diferenţa de vîrstă dintre mine şi reclamantă era zdrobitoare: ea douăzeci şi nouă de-ani, eu şaizeci şi nouă.
        — Şi cu ce pot să-ţi fiu eu dumitale de ajutor?
        — Nu dumneata trebuie să mă ajuţi pe mine, ci invers.
        — Adică?
        — Dumneata cum eşti categorisit, la ora actuală, ca scriitor? Excelent, bun sau mediocru?
        — Ultima oară, un oarecare critic m-a numit „cunoscutul umorist".
        — „Cunoscutul"?! Cam puţin. Vrei să te fac „notabil"?
        — Adică cum „notabil"?
        — Adică, pe viitor, să se spună despre dumneata că eşti un scriitor notabil. Te-ar avantaja?
        — Da — zic, după circa trei clipe de gîndire — cred că m-ar avantaja. Asta ar îndemna ca întreaga critică literară să ia, vrînd-nevrînd, notă de mine.
        — Exact. Fii atent, am să-ţi dau nişte subiecte extraordinare, cu care ai să le rupi gura la toţi. Toate, deşi smulse din viaţă, sînt unicate. Trei sute bucata.

        Suma era cam aspră. I-am zis că, pînă acum, găsisem la cincizeci de lei cu ghiotura. Uneori, chiar şi cu douăzeci şi cinci.
        — Dumneata nu înţelegi că ce-ţi dau eu sînt unicate?! a strigat avocatul pensionar, nervos. O să-i umileşti pe toţi confraţii, toţi se vor zgîria pe obraji de invidie.
        — Bine, zic, dă-mi primul subiect, de probă.
        — Banii! ordonă el, întinzînd mîna.
        — Păi aşa, pe neve?!
        — Dacă-ţi convine. Nu lucrez decît cu plata anticipat. Nu risc să-mi răcesc gura de pomană.
        Am scos trei bancnote de cîte o sută şi i le-am dat. Le ţineam pentru un cadou de ziua nevestei. O să-i dau doar un pupic dulce după ureche, să zică mersi.
        — Ascult.
        — Cazul pe care ţi-l spun s-a judecat acum o săptămînă la tribunalul sectorului şase, a ţinut trei zile şi-a făcut sala întreagă să plîngă în hohote. El, douăzeci şi unu de ani, măcelar, ea, nouăsprezece, picoliţă la „Capşa". Copilăriseră împreună, erau vecini, părinţii la fel, au hotărît să se logodească, apoi să se căsătorească, nunta urmînd să aibă loc de lăsata secului. Îtr-o zi, tatăl fetei îşi lasă maşina (un „Mercedes" pe motorină) în faţa casei, n-o duce în garaj (era grăbit) şi, cînd iese afară, ca să plece din nou în oraş, după treburi, găseşte cîinele vecinului, adică al familiei băiatului, urinînd pe una din roţile maşinii. Tipul îi dă cîinelui un şut în burtă, cîinele începe să chelălăie, iese la poartă stăpînul lui şi întreabă: „Ce-ai avut, mă, cu cîinele meu, de ce dăduşi în el?" „Păi, zice, de-aia, că se freacă de maşina mea, şi n-am dat un sfert de milion pe ea ca să mi-o spurce javra ta", după care, din una-n alta, au trecut la înjurături de mamă, la palme şi la pumni, de a trebuit să-i despartă alţi vecini, care s-au şi mirat: „Ce dracu’, mă, din ce vă luarăţi?"

        Bine-nţeles, logodna a fost ruptă, iar nunta anulată. Copiii, însă, continuînd să se iubească, prea puţin le-a păsat lor de cearta părintească, îi durea în cot, au băgat actele şi s-au dus la Ofiţerul Stării Civile să facă formalităţile pe ascuns. Numai că, cei doi părinţi au aflat, au venit la sfat, le-au rupt tinerilor actul în bucăţele, le-au aplicat cîteva palme şi sictiruri, după care au început să se ocărască între ei, fiecare promiţîndu-i celuilalt să-l dea în judecată, ceea ce s-a şi întîmplat. Între timp, tinerii ce-au făcut? Băiatul nu i-a zis nimic fetei, s-a dus la el la măcelărie, a luat cuţitul cu care tranşa carnea şi şi l-a înfipt în inimă. Ea, avînd un sumbru presentiment, a fugit să-l caute şi, găsindu-l mort, a înghiţit verde de Paris (avea sticluţa cu ea, în poşetă). Peste trei zile i-au înmormîntat în acelaşi sicriu. O tragedie groaznică.
        — Într-adevăr, am exclamat eu, înmărmurit de uimire şi oroare. Crîncenă chestie.
        Şi, în aceeaşi seară, am scris o povestire cu subiectul respectiv, pe care o prestigioasă revistă semiculturală a şi publicat-o imediat. În zilele următoare am primit mai multe telefoane de felicitare de la cunoscuţi.
        — Dom-le, e autentică? mă întrebau.
        — Da, dom-le, le răspundeăm, autentică sută la sută.
        — Bravo! E grozavă.

        Peste cîteva zile, avocatul pensionar a venit din nou cu un subiect trăznet, tot unicat, tot rupt din viaţă: un tînăr ofiţer de infanterie, venit mai devreme de la manevre, în urma unei sesizări, îşi acuză soţia de infidelitate, aceasta nu are argumente convingătoare întru apărarea sa, drept pentru care el o strînge de gît. Trei sute, plata pe loc. Peste alte cîteva zile, alt subiect: doi fraţi gemeni, marinari, pierduţi unul de altul de cînd erau mici, eşuează fiecare cu vasul lui în Pacific, se salvează pe o insulă pustie, aici îşi dau seama că sînt fraţi, lacrimi de bucurie etc. Două sute cincizeci de lei şi un kil de vin superior. Alt subiect-bombă: un vînzator de Aprozar adună ban cu ban din mica lui lefşoară şi cumpără trei apartamente, pe care le dă ca zestre celor trei fete. Cînd ajunge la bătrîneţe, vrea să tragă la una din fete, ca să aibă adăpost şi îngrijire, dar aceasta nu-l primeşte. „Tată, nu te supăra, dar soţul meu nu suportă persoană străină în casă, el preferă să umble în pielea goală în orice sezon, n-am ce-i face". Se duce la a doua — la fel. „Dragă tată, nu te supăra, dar o am deja pe soacră-mea la mine, mi-e suficient". La a treia — la fel. După care, bătrînul moare, degerat, într-un parc public. Acelaşi preţ.
        Toate subiectele mi s-au potrivit mănuşă, transcriindu-le pe hîrtie cu mare plăcere şi măiestrie artistică. Dar nu mică mi-a fost mirarea citind, apoi, într-o revistă săptămînală specializată în urmărirea vigilentă a activităţii literare, o notă care se intitula: „Un plagiator notoriu" şi în care se demonstra că subiectele ultimelor mele povestiri erau furate, fără ruşine, după unele piese ale cunoscutului dramaturg englez Shakespeare.
        A doua zi, l-am aşteptat pe avocatul pensionar cu un picior de scaun în mînă, hotărît să-i sparg capul.
        — Nenorocitule şi escrocule, am urlat, din scriitor notoriu m-ai făcut plagiator notoriu! Pretindeai că toate cazurile sînt unicate, în timp ce dumneata le furai din Shakespeare! Secătură!
        — Dom-le, mi-a zis el, fii calm. Toate cazurile sînt, realmente, autentice, reale şi unicate. Vino cu mine la tribunal, ca să te convingi. Vino, te rog.
        M-am dus la tribunal, unde ne-a primit chiar grefierul şef. Acesta, binevoitor, mi-a pus în braţe un vraf de dosare pe care le-am răsfoit timp de opt ore. Într-adevăr, cazurile respective figurau acolo, negru pe alb, aşa cum mi le povestise avocatul: şi chestia cu măcelarul şi picoliţa, şi chestia cu infanteristul, şi cea cu fraţii, şi cea cu bătrînul rămas pe drumuri. Furnizorul meu lucrase cinstit, m-a obligat să-i cer scuze pentru insultă. Drept pentru care, venind, seara, spre casă, m-am întrebat, profund nedumerit: e posibil oare, ca şi eu, şi Shakespeare, să avem aceeaşi sursă de inspiraţie?!

(Perpetuum comic ’88, pag. 9)

Vezi toată postarea

Excursie de studii

        „Aşa nu se mai poate! — izbucni în ziua aceea tovarăşul Buturugă — profesorul de limbă română. Tovarăşe director, geaba spun eu că Hogaş s-a născut la Piatra Neamţ, dacă sînt ediţii unde scrie, negru pe alb, Tecuci. Pentru binele copiilor, al nostru, al şcolii în general, vă rog să aprobaţi o excursie de studii pe meleagurile încărcate de legendă ale Moldovei". Aplauzele care au urmat au confirmat propunerea, aşa că tovarăşul Mandache, secretarul, a şi trecut-o la „acţiuni în curs". Urma să se stabilească data excursiei şi aici tovarăşul director a avut un rol hotărîtor.

        „Măi băieţi — ne spunea — ştiţi şi voi, chiar prin toată Moldova nu putem merge, eu zic să ne mulţumim cu nordul Moldovei, că şi acolo slavă... ă... cine vrea să înveţe învaţă! Şi apoi nu uitaţi, Hogaş a bătut toată ţara cu piciorul şi cu Pisicuţa, pe cînd autocarul nostru... De fapt, important nu e unde s-a născut, ci unde a ajuns! Stimaţi colegi, din surse bine informate, aşa cum bine ştiţi şi dumneavoastră, Hogaş a hălăduit şi prin satele maramureşene, unde, absolut sigur, urmele marelui înaintaş s-au păstrat vii şi nealterate... Cît despre data şi durata excursiei... daţi-mi un calendar, da, da, e bine aşa".

        Aplauzele, care l-au urmat pe director pînă în sînul familiei, au încununat totul. Tovarăşa Ely, directoarea noastră, adică soţia tovarăşului director, ne-a temperat entuziasmul cu nişte răcituri şi astfel tovarăşul Mandache a făcut şi lista participanţilor. În unanimitate ne-a înscris pe toţi, dar au fost discuţii aprinse atunci cînd tovarăşul secretar ne-a anunţat că autocarul nu are decît 42 de locuri. Prin tragere la sorţi, tovarăşul Buturugă şi încă doi tovarăşi au cedat locul în favoarea elevilor, care, orişicum, nu vor putea înţelege gestul acesta nobil.

        15 iulie — o dimineaţă însorită de vară, ora 8, în faţa şcolii. Colegii mei, înconjuraţi de membrii familiei, ocupau trotuarul pînă spre nord, aşa că eu cu bunică-mea ne-am aşezat lîngă parcare. Şi am fost inspiraţi, fiindcă nenea Pandele, şoferul nostru, ne-a găsit imediat. Aşa, un pic de busculadă a fost la urcare, dar ulterior, tovarăşul director, care o ţinea în braţe şi după aceea alături pe tovarăşa Ely, ne-a fixat locurile. Toţi am fost foarte mulţumiţi. Şi cînd am pornit, bunica, rămasă singură pe trotuar, ne-a făcut un semn cu mîna. Directorul a luat microfonul în mînă şi l-a ţinut mult aşa, spunîndu-ne diverse lucruri interesante privind peisajul. Doar o dată, cînd intram în Pasul Prislop, soţia i l-a smuls din mînă, nefiind de acord cu expunerea lui privind pădurea de brazi, de pe laterale, care s-a dovedit, atunci cînd a oprit nenea Pandele, o paşnică pădure de molid. Toţi am profitat de acest incident şi copiii, care erau în spate, chiar s-au retras printre molizi, fiindu-le rău. Tovarăşul director, încă neconvins, a tăiat un exemplar falnic din vegetaţia locală, pentru analize ulterioare, dar neîncăpîndu-i în autobuz, l-a abandonat, luîndu-i doar vîrful. Apoi ne-am oprit la Poiana Tătarilor unde tovarăşul director ne-a arătat casa cumnatului dînsului aşezată tocmai pe locul unde odinioară, adică atunci cînd a trecut pe aici, Hogaş a făcut un foc şi şi-a fript nişte slănină. După aceea tovarăşul cumnat, Vasile, ne-a fript nişte purcel şi am păstrat un moment de reculegere gîndindu-ne la slănină. Spre dimineaţă am ajuns la Complexul turistic Borşa, unde Hogaş nu a fost, dar amintirea lui e trează. La barul restaurantului de aici, tovarăşul director a ţinut un toast referitor la netrecerea lui Hogaş pe aici; dar aşa fiind condiţiile pe atunci; ne-a explicat dînsul, nici nu se putea altfel. Apoi am coborît spre Moisei unde ne-a primit un tovarăş profesor de matematică. Tovarăşul ne-a arătat fîntîna de unde, se spune, Hogaş a băut un păhărel cu localnicii; care păhărel a trecut din mînă în mînă, pînă la cei trei copii care l-au spart. La Vişeul de Sus nu ne-am oprit fiind în criză de timp, ba pînă şi tovarăşul director, nesimţindu-se bine, tovarăşa Ely l-a ţinut în braţe pînă la Cimitirul vesel din Săpînţa, unde l-a lăsat. Portarul cimitirului, după ce ne-a dat bilete de intrare, ne-a explicat că Hogaş nu a trecut pe acolo, dar vin foarte mulţi turişti.

        Spre seară ne-am întors la Sighetu Marmaţiei, unde ne-am culcat la un internat. Pedagogul îl cunoştea foarte bine pe Hogaş fiind student la fără frecvenţă, filologie, şi am petrecut o noapte foarte instructivă cu fişele dînsului din clasa a IX-a. Tot Mihai, pedagogul, ne-a dat indicaţii cu privire la ieşirea noastră din municipiu, ajungînd astfel la Deseşti, pe unde, zicea tovarăşul director, Hogaş trebuie că a trecut. Verişoara dînsului, fiind localnică, a confirmat aceasta. Dînsa a şi sculat copiii din autocar arătîndu-le o pană de a lui Hogaş uitată acolo din moşi-strămoşi pe un manuscris galben ca ceara. A treia zi a început un recital de romanţe, verişoara tovarăşului director fiind o solistă vocală în grupul folk comunal. Adulţii, ca şi copiii, au plîns un pic, dar şi-au revenit gîndindu-se la părinţi şi la şcoală.

        Cele cîteva sute de kilometri pînă acasă le-am făcut fără accidente, Pandele fiind tot timpul cu piciorul pe frînă. După ce am explicat copiilor că deja am ajuns, ne-am dus cu toţii pe la casele noastre, Pandele rămînînd să-şi repare maşina...
        Aşa cum spunea tovarăşul director, excursia aceasta a fost o excursie foarte instructivă.

(Perpetuum comic ’88, pag. 9)

Vezi toată postarea

Deconspirări ale unui scriitor de literatură poliţistă

        Agreez întîlnirile cu cititorii. Mă onorează. Încerc, la rîndu-mi, să le onorez — nu las nici o întrebare fără răspuns. Şi, slavă Domnului, întrebări cu carul! Nu ştiu de ce, scriitorul de literatură poliţistă şi de spionaj reprezintă un punct deosebit de atracţie. Mai toţi vor să afle: Cine eşti... eşti un biet civil sau un...? Cum te documentezi? Rezolvi singur cazurile sau le culegi gata rezolvate de prin arhive secrete, unde ţi-e permis să cotrobăieşti ca la tine acasă?
        Mai sînt, apoi, citiori care ţin cu orice preţ să pătrundă în tainele laboratorului tău de creaţie. Cînd scrii: ziua, noaptea? Scrii cu stiloul sau la maşină? Ai la îndemînă o bibliotecă de specialitate? Posezi acasă un mic arsenal cu scule ale infractorului de profesie?
        Deci, nu ignor nici o întrebare, oricît de dificilă ar fi. Mă trec, ce-i drept, năduşelile, dar satisfac curiozitatea celor din sală. Unele întrebări sînt de-a dreptul amuzante, ca, de pildă, asta: „Dumneavoastră, tov. Zincă, lucraţi în ramură?" Adică dacă lucrez la... „Nu, nu lucrez în ramură" am răspuns eu franc. Cine să te creadă?! Asistenta a prins a zîmbi cu condescendenţă, dar, mai ales, cu subînţeles: „E clar, dom’le, lucrează în ramură, dar n-are voie să se deconspire!"


        Altădată, un cititor, un bătrînel, după toate aparenţele cu mintea încă vioale, m-a surprins cu întrebarea sa: „Aţi condus vreodată o reţea de spionaj?" „Cum să nu, am reacţionat eu, am condus vestita reţea F.F.-17". Bătrînelul s-a ridicat din nou, surprinzîndu-mă pentru a doua oară cu vorbele: „Eu unul, am auzit şi citit cîte ceva despre această reţea... Nu ştiu însă dacă ceilalţi ştiu ce înseamnă indicativul „F.F.-17". În felul acesta, cititorul m-a poftit să mă explic: „F.F. înseamnă Fundătura Făurari 17. La această adresă se află curtea în care am copilărit, am început eu să lămuresc problema, iar din reţea au făcut parte toţi copiii cu care, cît era ziulica de mare, băteam în Fundătură o minge de cîrpă!"
        Ai naibii, n-am convins pe nimeni!
        Totuşi, atîta timp cît cititorii nu mă confundă cu personajele negative ale cărţilor mele, încă e bine, zic.
        „Tovarăşe scriitor, care dintre cei trei ofiţeri de securitate din cartea „Limuzina neagră" sînteţi dumneavoastră?" „Cel de-al patrulea, din umbră", precizez eu mîndru. Sau „Eu sînt cel brunet... şi cu ochi albaştri."
        Pe urmă, mă mai lovesc de cititori dispuşi să mă identifice cu personajul Corneliu Cara, scriitor şi el, prezent mai ales în ciclul de cărţi consacrate agentului ’B—39’, deşi pe acesta l-am descris ca pe un bărbat scund, gras, ce trage din pipă şi conduce cu multă măiestrie un „Fiat" proprietate personală...
        Adevărul?! Uf, cum mă dezamăgeşte! Pur şi simplu, adevărul nu prinde la cititori. Cît le spun: nu fumez, sînt prea emotiv ca să stau la volan, nu posed nici un vehicul, degeaba, nu izbutesc să conving pe nimeni. Toţi mă vor ca în cărţi.
        Uneori, plec de la asemenea întîlniri cu flori, alteori cu o mare tristeţe în suflet. Imaginaţi-vă, să se ridice dintre cititori o tînără frumuşică foc, care, cu o inocenţă ucigătoare, să-ţi declare: „Citindu-vă cărţile, mi-am închipuit că arătaţi altfel... că sînteţi înalt, brunet, cu statură atletică..."

        În seara acelei zile, soţia, buna şi răbdătoarea mea soţie, a dorit neapărat să afle de ce sînt atît de abătut. Cu gîndul la dezamăgita mea cititoare, am început să mă lamentez: „Oare de ce marna nu m-a făcut şi pe mine înalt şi brunet?" „Uite ce e, s-a înfuriat buna şi răbdătoarea mea tovarăşă de viaţă, de cîte ori să-ţi declar că mie-mi plac roşcovanii... ăia cu pistrui, şi ca tu îndeplineşti condiţiile?! Gata, nu mai vreau discuţii pe tema asta!"
        Există însă o întrebare de care mă lovesc la mai toate întîlnirile mele cu cititorii: „Cartea dumneavoastră are la bază un caz real... un dosar real?"
        Nu mă sfiesc să dezvălui în public, prin mijlocirea paginilor de faţă, că de cele mai multe ori întrebarea amintită mai sus încerc să o eludez printr-o altă întrebare:
        „Aţi crezut în ceea ce v-am povestit în „Glonţul de zahăr?"
        „Da!" mi se răspunde.
        „Atunci înseamnă că am minţit cu măiestrie, în chip „convingător"!" conchid eu victorios.
        Totuşi, de fiecare dată observ că victoria mea nu prea încîntă asistenţa. Cei mai mulţi — fireşte, mă refer la cei cu care eu m-am întîlnit — sînt convinşi că în procesul de creaţie al unui scriitor de literatură poliţistă mai întîi există dosarul şi în al doilea rînd imaginaţia... De aceea, mai toţi aşteaptă de la mine un răspuns afirmativ, ca apoi să încep să le vorbesc de dosar mai mult decît de cartea în discuţie. În concluzie, grava şi temeinica mea explicaţie cum că fiecare roman poliţist sau de spionaj scris de mine reprezintă tot atîtea „gloanţe’ extrase exclusiv din cutia mea craniană blestemată cu niscaiva imaginaţie este rareori luată în serios.
        Ce-i drept, mai demult am avut de-a face şi cu un dosar voluminos al unui celebru falsificator. Organul de miliţie mi l-a pus la dispoziţie să mă documentez, l-am cercetat piesă cu piesă şi, pe măsură ce-l studiam, nu ezitam să-mi manifest satisfacţia. Ajunsesem treptat la ideea că sînt în faţa unui efort de creaţie minim, că nu-mi rămîne decît să mai stau de vorbă cu ofiţerul criminalist care a rezolvat cazul, după asta, trecînd la treabă, să respect cronologia dosarului. Aşa am şi procedat; după ce mi-am încheiat documentarea, am plecat la Sinaia şi am început să scriu romanul ce avea să se intituleze „Taina cavalerului de Dolenga". Scriam cu spor, acţiunea înainta conform dosarului. Dar într-o zi — ajunsesem de-acum la pagina două sute — în timp ce scriam, m-am pomenit căscînd. Aşa ceva nu mi se mai întîmplase încă. De obicei, sînt primul cititor care mă las captivat de aventura cărţii în lucru. Începusem să casc din ce în ce mai des. Într-un cuvînt, acţiunea mă plictisea, deci ceva nu era în ordine. M-am alarmat, am avut tăria să pun paginile scrise de o parte. După o lună sau două, le-am recitit şi am izbutit să-mi descopăr eroarea: scrisesem pur şi simplu un proces-verbal ceva mai literaturizat decît cel încheiat de miliţie. Dosarul — sursa documentării — plus punctul meu de vedere îmi ţinuseră imaginaţia artistică la distanţă, blocîndu-mi mecanismul transfigurării artistice a materiei prime. În consecinţă, n-am şovăit să expediez la coş paginile scrise, să retopesc în „cuptorul" imaginaţiei piesele de la dosarul celebrului falsificator. Aşa s-a născut un nou... dosar.


        La capătul trudei mele artistice, l-am rugat pe ofiţerul care lucrase la elucidarea cazului respectiv să-mi citească manuscrisul şi să-şi formuleze opiniile. Nu m-a refuzat. Dealtfel, nici nu avea cum. Se înţelege, am aşteptat verdictul cu sufletul la gură. N-a întîrziat prea mult. Înapoindu-mi manuscrisul, ofiţerul, cu aerul că mă ia la rost, a avut o replică — cum se spune în vremuri de inflaţii — de milioane:
        — Tov. Zincă, dacă erai la curent cu viaţa şi activitatea acestui primejdios infractor, dacă erai în posesia atîtor date necunoscute nouă, miliţiei, de ce, dom’le, nu te-ai prezentat la timp să ni le comunici? Ai fi uşurat mult cercetările.
        Nu ştiu cum şi de ce, dar cititorul nu se arată dispus să creadă în puterea de imaginaţie a scriitorului de literatură poliţistă şi de spionaj. Ori de cîte ori povestesc unei săli pline de cititori că la baza romanului „Moartea vine pe bandă de magnetofon" a stat, de fapt, un titlu şi nu un dosar, dezamăgesc.

         Desigur, mă documentez şi eu. Cum? Ei, asta-i altă mîncare de peşte. Mă documentez în fel şi chip. Iată, de pildă, o întîmplare trăită recent şi băgată în „traistă".
        Într-una din zile, dornic să fiu de folos gospodăriei, dar mai ales nevesti-mi, m-am aşezat cuminte la un rînd, hotărît să-mi testez răbdarea... Doi cîte doi... Ca pe vremuri, cînd plecam de la şcoală acasă. Gestionarul micuţei băcănii, deşi primise cafeaua, nu intrase încă în acţiune şi-şi tot găsea de lucru prin prăvălie. Probabil, gîndeam eu, coada nu era încă statutar constituită... Ca să-mi treacă vremea mai uşor, am scos din servietă o carte şi-am apucat s-o citesc... Însă, fără să vreau, auzeam glasul unei femei... Povestea ceva, iar cîteva gospodine, stricînd ordinea cozii; se strînseseră în jurul povestitoarei.
        „...da’ să vedeţi acum ce a păţit în tren o vecină de-a mea... Doamne fereşte! Nu, nu, lumea s-a făcut rea! prinse femeia să filozofeze. Ca în filme... da’ ca-n alea de aventuri... A fost prădată în tren... Nu aşa, simplu! Doamne fereşte! Nu minte. Să mintă? Cine? Vecina mea? Vai de mine, e o femeie serioasă. Ce face ea? Pleacă astă-iarnă, la nişte neamuri în Transilvania, ca să petreacă acolo sărbătorile. Şi ca să călătorească mai comod — că avea de făcut drum lung, de noapte — şi-a luat bilet la întîia. Şi-a ocupat locul. A mai apărut pe urmă în compartiment o pereche — soţ şi soţie — oameni serioşi. Şi cum se întîmplă în tren — la, la, la şi la, la — au intrat în vorbă. După ce au trecut de Ploieşti... Doamne fereşte! Cei doi au scos dintr-o sacoşă ceva de-ale gurii... Pui fript... o sticlă de vin... Au poftit-o şi pe vecina mea să guste, ea însă, femeie de familie bună, cu educaţie aleasă, a refuzat... Da’ bărbatul de colo, la un moment dat, zice: „Doamnă, un pahar de vin natural n-o să refuzaţi... Că deşi arătăm cam copţi, sîntem totuşi tineri căsătoriţi şi sîntem în voiaj... în luna de miere...". Ce era sărmana femeie să facă? Să nu bea pentru fericirea unei perechi în luna de miere?! Doamne fereşte! Ce oameni, ce oameni! A băut... Vinu era bun. A mai băut un pahar.
        După asta, — uite, să mă bată Dumnezeu dacă mint — nu şi-a mai amintit nimic. Doar cînd s-a trezit, s-a uitat buimacă în jurul ei. Ia-i pe tinerii căsătoriţi de unde nu-s. Dispăruseră..." „Cu bagajele ei, nu-i aşa?" sări nerăbdătoare o ascultătoare. Ehei, dacă ar fi fost numai cu bagajele! Da’ i-au umblat şi-n poşetă şi i-au luat toţi banii. N-a simţit nimic... absolut nimic. Că ăia băgaseră în vin un praf de dormit... aşa că vecina mea a dormit nu glumă. Doamne fereşte! Vedeţi de ce sînt astăzi în stare oamenii?!"
        Filozofări în sus, filozofări în jos... Compătimiri! Şi miliţia asta în loc să facă ceva, îşi plantează agenţii doar la răscruce de drumuri, nu şi în trenuri. Deodată povestitoarea precizează: „Eu mă duc să văd dacă a adus lapte şi mă întorc imediat. Sînt după mata, doamnă." A plecat. Gospodinele au mai continuat o vreme să comenteze întîmplarea din tren. Deodată, aud o femeie atrăgînd atenţia alteia: „Doamnă, vedeţi că aveţi poşetă deschisă". „Poşeta mea?!" „Dacă-i pe braţul dv., a cui să fie?!" O secundă mai tîrziu, a răsunat un ţipăt: „Banii! Banii mei! Mi-au furat banii!"
        Am abandonat lectura şi, deloc vesel, am urmărit în continuare reacţia gospodinelor. Una din ele şi-a amintit: „Lîngă dv. stătea un bărbat... un negricios. Părea om serios...!" „Să ştiţi că ăla e... că nu-l mai văd..." a adăugat o altă femeie. „Da, da, aşa e, şi-a mai amintit cineva, parcă venise împreună cu aia de ne-a povestit... Doamne fereşte!... Aoleu, să ştiţi că erau... căsătoriţii din tren! Ne-a adormit hoaţa cu vorbe".
        Concluzia nu era eronată: povestitoarea în cauză nu s-a mai înapoiat să-şi reia locul la cafea. Dar cînd, peste puţin timp, o altă gospodină a dat să spună: „Tot aşa, unei vecine ce stătea la coadă... Doamne fereşte! Să vedeţi ce i s-a întîmplat...", în jurul ei s-a făcut de îndată un gol mai mult decît semnificativ.
        Ce ziceţi, e asta documentare?
        Dar, de aici, nici o femeie nu trebuie să tragă concluzia că am luat definitiv locul nevesti-mi la cumpărături... spre documentare.

(Perpetuum comic ’82, pag. 219)

Vezi toată postarea