De cîteva zile, oraşul fremăta de o veste senzaţională: în parc a apărut o fantomă! Nimeni nu mai crede azi în fantome. De aceea, cei mai mulţi au trecut nepăsători pe lîngă şoaptele ce relatau despre o asemenea prezenţă. Alţii au ridicat din umeri şi au rîs. Nu puţini au fost aceia care au crezut de bine să facă glume pe socoteala fantomei. Dar s-au găsit destui şi din aceia care, mînaţi de curiozitate, să se ducă în parc. Şi, nu mică le-a fost mirarea să afle că, pe aleea largă de lîngă havuz, se afla nu una ci chiar două fantome.
Prima, care atrăgea atenţia încă de departe, era într-adevăr ceva cu totul ciudat şi nemaivăzut. Părea un copac, dar coroana de frunze lipsea. În locul ei, animat de crengi, parcă se cocoţase în văzduh un balot de pînze albe, ca un balon umflat asimetric, ancorat în vîrful unui stîlp ce are totuşi trunchiul unui pom. De aproape însă, dacă priveai totul cu atenţie, te lămureai altfel, încredinţîndu-te că nu putea fi totuşi decît un copac bandajat în kilometri întregi de faşe, ale căror capete atîrnau fîlfîind în adierea vîntului, dînd astfel iluzia unei mişcări stranii, groteşti şi, evident, fantomatice.
Alături se afla cea de a doua. O figură cu adevărat pămînteană dar descinsă parcă din alte timpuri sau măcar decupată dintr-un carnaval deşucheat, în care lumea căutase a se întrece pe sine croindu-şi vestimentaţia. Părea a fi un bărbat. Părea, pentru că avea barbă, mustăţi şi o pipă imensă în gură. Altfel, putea fi orice. Dacă te luai după pletele ce-i atîrnau pe spate şi după fulgarinul liliachiu cu mari carouri galbene, lung pînă la fluierele picioarelor, putea fi prea bine şi o femeie. Pe cap purta un basc în dunguliţe multicolore, cu ciucure verde în mijlocul creştetului. Pantalonii, cît se vedeau de sub haina aceea lungă, erau largi, ca de împrumut, iar pantofii puteau fi confundaţi, fără nici o dificultate, cu două bărci scofîlcite. Totuşi, cine se uita mai de aproape nu putea să nu recunoască în arătarea aceea, ce veghea fantoma de lîngă havuz, pe sculptorul Semproniu Vornicel, de altfel una din cele mai şterse figuri ale oraşului pînă la acea dată, patrulînd în jurul ciudatului copac pe care parcă l-ar fi păzit. Cărui fapt se datorează metamorfoza aceasta? Şi mai ales, ce era cu copacul acela bandajat de sus pînă jos, pe trunchiul căruia artistul prinsese o tăbliţă aurie cu inscripţia:
ENERGIE GLACIARĂ. Compoziţie I. Iar dedesubt, propriul nume.
Cei care au izbutit să se apropie primii de adevărul acestei prezenţe, au fost, desigur, gazetarii. Ei l-au fotografiat, l-au intervievat, l-au popularizat. Astfel a aflat întregul oraş că sculptorul Semproniu Vornicel avea de gînd să revoluţioneze arta naţională cu un vast proiect de lucrări de acelaşi gen şi că pentru început
crease această compoziţie pe care o expunea ca eşantion în vederea sondării publicului.
— Cum v-a venit ideea, maestre? îl întrebase unul din reporteri.
— De multă vreme port în mine neliniştitoarea idee a unei reprezentări monumentale a glaciaţiunii... Totul însă, mi s-a lămurit abia curînd, la... ţară.
— Mai concret.
— Mai concret?! Iată, zilele trecute am străbătut, cu maşina, un drum lung prin frumoasele noastre sate tradiţionale... Şi, ce să vezi? pe dealurile de lîngă localităţi, pe pajiştile din preajma caselor, chiar în curţile oamenilor, se întindeau fîşii de pînză albă, la uscat. Era pînza de in şi de cînepă ţesută de femei, în case, peste iarnă, la războaiele manuale, şi pe care o spălaseră, o dăduseră la lăut, iar acum o puseseră la-nălbit, la soare... Albul acela, în fîşii lungi, mi-a dat fiori artisitici şi am intuit dintr-odată în acel peisaj, însemnele glaciaţiunilor de odinioară... Dar sensurile ideii trebuiau înobilate. Pe dum, pînă acasă, m-am tot gîndit în ce mod să abordez sculptural această idee. Cînd am găsit cheia, am fost cu adevărat fericit... Am încins deci în sute de metri de faşă albă, pură — o esenţializare a pînzei lăute! — coroana acestui copac... Aţi observat cum, dintr-odată, ridicată în văzduh şi adunată într-o formă nucleică — da, da, acesta este cuvîntul! — fîşia de tifon a primit nobleţea şi forţa esenţializării ideii de glaciaţiune?!... Închipuiţi-vă însă o lungă alee de copaci împliniţi astfel. Cîtă minunăţie monumentală va inspira peisajului natural şi artistic al ţării noastre!...
După aceste binevenite explicitări, pe care artistul le făcuse în presa locală, parcul a început să fie frecventat de un număr sporit de vizitatori, care se uitau din ce în ce mai lung la
fantoma de lîngă havuz. Iar popularitatea artistului a început să crească simţitor.
Dar a venit o zi fatală cînd lumea interesată de ideea glaciaţiunii n-a mai aflat în parc nimic din lucrarea inspiratului artist. Copacul redevenise copac, cu crengile eliberate, legănîndu-se sub soare cu frunzele tremurate în vînt, în desişul căruia se zburdăceau gureşele vrăbii.
— Cine a îndrăznit să facă una ca asta? a răcnit Semproniu Vornicel, ca străpuns de un stilet în inimă. Cine a dat jos nemaivăzuta operă de artă?!
— Vorbiţi despre cîrpele alea agăţate în copac? l-a întrebat plin de compasiune, văzîndu-l atît de îndurerat, unul dintre oamenii aceia care poartă peste hainele de lucru o vestă portocalie şi care trag cu mătura de nuiele pe aleile parcului pentru a păstra curăţenia.
— Cum îţi permiţi să mă insulţi?! a strigat şi mai tare sculptorul, la auzul acelor cuvinte nesăbuite din partea necunoscutului.
Acesta bănuind că este la mijloc o neînţelegere, dădu din umeri nepăsător, plecînd mai departe, pentru a-şi vedea de treburile sale, mormăind ca pentru sine:
— Mă rog...
Semproniu Vornicel însă avu o tresărire. Omul care mătura parcul era, poate, în stare să-i dea o relaţie în legătură cu profanarea operei de artă, aşa că îl opri hotărît.
— Ştii cumva cine a făcut asta?
— Vreun nebun, răspunse măturătorul. Altcineva nu cred să fi fost în stare.
— Ai dreptate, conveni sculptorul, apropiindu-se deznădăjduit. Numai un nebun putea să strice lucrarea aceea unică, în care s-a investit atîta gîndire şi efort creator pentru a înnobila ramurile copacului cu panglici de tifon, aranjate într-un asemenea chip inedit. Numai un nebun putea să strice...
— Apoi, dumneata zici că e nebun cel ce a desfăcut copacul, nu acela care l-a legat în feşe!?
— Vezi bine!
— Apoi, eu zic să fii atent cum vorbeşti, că eu nu-s deloc nebun.
— Ce vrei să zici? a tresărit sculptorul... Doar nu cumva, tu...
— Ba, chiar eu am făcut curat pe-aici.
— Ah! a ţipat iarăşi artistul. Cuma ai îndrăznit, nefericitule, să faci una ca asta?! Şi, de ce, om fără minte?! Cine ţi-a spus s-o faci?
— Nimeni. Dar asta e treaba mea, să păstrez ordinea şi curăţenia în parc. Cum era să las batjocura aici? Că se făcea şi murdărie de cum cădeau feşele pe jos... Aşa că, azi dimineaţă, de cum am văzut bazaconia, m-am apucat să dau libertate frunzelor, să ia aer şi soare. Era păcat de copac să se veştejească stînd aşa...
Semproniu Vornicel era dezolat. Simţea cum din vene îi dispăruse tot sîngele şi nu mai avea nici un strop de vlagă. Disperat, epuizat, înfrînt, mai avu totuşi puterea să întrebe:
— Dar pînă azi, de ce nu te-ai atins de opera mea?
— Am fost în concediu. Abia azi m-am întors. E prima zi de lucru...
— Şi n-ai citit ziarele?
— Ba da.
— Şi n-ai văzut ce s-a scris despre opera mea de artă?
— Nu. Eu citesc numa’ prima şi ultima pagină. Ce e pe la mijloc nu mă interesează.
Discuţia n-a mai continuat prea mult după aceea. Semproniu Vornicel nefiind în stare să se ţină pe picioare la auzul acelor vorbe nemaipomenite. A stat însă mult timp acolo, nemişcat, pe una din băncile din preajma havuzului, fără să vadă şi făra să audă pe nimeni în jur, pîna ce seara coborînd peste parc a prelungit umbre groase de întuneric peste el.
Nimeni nu ştie cînd a plecat sculptorul din parc şi nici unde s-a dus, căci prezenţa lui n-a mai fost semnalată prin oraş de atunci încoace. Atîta se ştie doar că în dimineaţa zilei următoare, cînd măturătorul parcului a venit să-şi facă datoria, a aflat atîrnate în crengile copacului de lîngă havuz, hainele acelea ciudate pe care le văzuse cu o zi înainte purtate de către Semproniu Vornicel. Le-a cules fără grabă de pe ramuri, le-a făcut balot şi le-a aruncat apoi în containerul de la capătul aleii. Atît şi nimic mai mult.
Ciudat însă rămîne faptul că, de atunci încoace, locuitorii orăşelului nostru de provincie, cînd vor să se refere la vreo întîmplare mai deosebită din viaţa lor, ţin să precizeze: „ — Acesta e de pe vremea fantomei din parc..." sau: „ — asta s-a întîmplat înainte de apariţia în parc a fantomei..." sau: „ — Oho! despre asta s-a vorbit mult după dispariţia fantomei din parc..." De unde lesne se deduce că şi în zilele noastre mai pot apărea... fantome.
(Perpetuum comic ’88, pag. 40)
