Măseaua

        În biroul Contabilitate de la întreprinderea de Ace şi Gămălii e cald, e bine şi e ora 9. Sigur, tovarăşii s-au dezmeticit deja, adică s-au ras şi s-au spălat pe dinţi la chiuveta din dotare, iar tovarăşele s-au pieptănat şi s-au fardat. Ba chiar pînă la susnumita oră au găsit şi timpul necesar să-şi bea cafeluţele ceea ce le-a creat o poftă de muncă aproape animalică. De altfel, se putea deduce cu uşurinţă lucrul acesta după înfometarea ce li se citea în ochi cînd priveau vîrfurile ascuţite ale creioanelor H.B. aşezate războinic pe fiecare birou.
        Dar, pentru că acum intervine un „dar", exact în clipa în care ceasornicele (cu mici diferenţe) arată fix ora 9,14, se aude exclamaţia firavă, dar de netăgăduit a unui tov: „Băi, frate, m-a zăpăcit măseaua asta!"
        Atunci, ca la un semnal, de parcă atît ar fi aşteptat, se adunară ciotcă în jurul bietului suferind şi-i înşirară pe nerăsuflate toate metodele în materie născocite de om de-a lungul veacurilor. De la zeama de ziar ars şi zeama de cleşte pînă la pumnul în falcă şi aţa de bumbac sau relon, ceea ce determină o uşoară animaţie în favoarea celei din urmă pe motive de tehnică de vîrf. Bineînţeles majoritatea învinge, dar nici minoritarea nu stă cu mîinile în sîn şi canalizează discuţia spre un tărîm la ordinea zilelor. Adică spre moda femeilor mîncătorilor de cîini din tribul Buruguru de unde o persoană de încredere, medic veterinar, trimisă de 10 ani la specializare, tocmai trimisese o vedere cu nişte superbi cîini. Acum spiritele se înfierbîntă: cu mărar sau cu pătrunjel?, dar un tovarăş calmează energic: „Gura, bă, se dau cotele apelor Dunării!" Apa creşte, are balta peşte! Crapul trage aşa, ştiuca trage aşa, carasul trage aşa, dar demonstraţiile practice într-un borcan de gogonele determină un uriaş val de proteste din partea tovarăşelor care nu dau doi bani pe acest minunat sport cu băţul şi le fac să se dea peste cap pentru a-i trage pe microbişti într-o pasionantă discuţie pe marginea bolilor la copiii mici. În acest context se schimbă adrese de moaşe, poze cu soacre, oje, mazăre cu costiţă şi clătite de gata.
        Cît vorbesc muzele, sigur, armele (creioanele) tac, ceea ce nu scapă unui tovarăş vigilent care demonstrează negru pe alb cît sînt de dezvoltate la americani calculatoarele, ordinatoarele şi numărătoarele, dar nu prea este luat în seamă. S-a pus acum pe tapet calitatea seminţelor de bostan în tratamentul jardiei, a sutienelor nemţeşti şi culoarea cremei negre de ghete şi timpul trece, iar telefonului, care deranjează de cîteva ori, i se vîră scurt pumnul în gură: „Şedinţă!" Sînt luate apoi în tărbacă filmele cu gangsteri, vînzătoarele de ciunga, bătăturile şi bomboanele de mentă, vulpile argintii şi vulpile neargintii, albumul duminical şi creşterea cepei în regim intensiv pe ogoarele dintre blocuri, dar ce-i asta? S-a făcut deja 4, fraţilor, pe cai, pe tramvaie, se dă la televizor Steaua — Dinamo, făcurăm şi astăzi economie la creioane, cine zice că?... Ne vedem mîine, la condică.

P.S. Se zvoneşte că la întreprinderea de Ace şi Gămălii se va înfiinţa în curînd un cabinet stomatologic.

(Perpetuum comic ’89, pag. 94)

Vezi toată postarea

De vorbă cu Amza Pellea

- Inedit -

        Cînd am purtat acest dialog cu actorul Amza Pellea, nici nu bănuiam că el va prinde viaţă în umbra vieţii celui intervievat. Prilejul întîlnirii, în acel iunie 1973, la Rîmnicu Vîlcea, cu marele „nea Mărin" a fost consemnat într-unul din carnetele subsemnatului. Răsfoindu-i filele am dat peste aceste replici. Considerînd util a le face publice, le încredinţez, după atîta vreme, tiparului.
        — Maestre, îmi permit să vă întreb, cum s-a născut „nea Mărin"?
        — Încă din liceu. Povesteam întîmplări reale trăite de mine sau de alţii, cu o deosebită influenţă asupra celor ce mă ascultau. Făceau mare haz. Mai spune una, ziceau ei. Şi mai spuneam una. Prima dată „nea Mărin" a păşit pe scenă acum vreo doi ani.
        — Cît este „nea Mărin" şi cît este Amza Pellea în ce interpretaţi?
        — Este greu de făcut o demarcaţie. Foarte multe lucruri le pun în gura lui „nea Mărin" pentru că au mai mare priză. Vreau să-l fac pe acest personaj un fel de rezoneur al opiniei publice.
        — Ce credeţi despre posibilitatea valorificării limbii populare din alte zone?

        — Sper că din acest punct de vedere l-am cam neglijat pe „nea Mărin", fiind foarte ocupat cu textul, pînă cînd voi reuşi să-i dau drumul aşa cum trebuie. Limba noastră populară este foarte bogată şi eu acord o importanţă covîrşitoare nuanţelor. Întîmplările mele au ca personaje — şi de aici limbajul specific — şi loc de desfăşurare zona Olteniei şi Munteniei. Negreşit că punerea în valoare a limbii populare din orice altă zonă folclorico-geografică a ţării — prin interpretare — este un act cultural. Sigur, textul necesită anumite şlefuiri. Conţinutul cărţii mele, care cuprinde monologuri spuse la emisiunile de varietăţi ale Televiziunii, a suferit multe metamorfoze pînă la forma în care a apărut.

        — Apariţia acestei cărţi vă aşează în rîndul creatorilor literari. Aveţi vreun orgoliu vizavi de această nouă ipostaza a dvs?
        — Să fiu sincer am mai scris un scenariu de film în colaborare cu Vintilă Corbul şi Teodor Burada. Aşa că...
        — Proiecte?
        — O mare răspundere faţă de teatrul comun. Este vorba de un lucru mai complex, de ceea ce poate să facă împreună un colectiv de teatru cu tradiţie. Probabil următorii ani vor purta pecetea acestor confruntări. În ceea ce mă priveşte vreau să-mi veghez profesiunea pe care-o iubesc cel mai tare. Probabil că voi fi nevoit să renunţ pentru un timp la teatru în favoarea filmului. Timpul zboară repede aşa încît nu mai ştiu cum să acord prioritatea: teatrului, filmului, televiziunii, radio-ului, scrisului, şi... în ultimul rînd, mie, omului Amza Pellea.

        Iată care-i programul meu în imediata apropiere: turneu cu „Naţionalul” prin ţară, două săptămîni, cu „Interesul general", apoi în R.D.G. pentru un film, turneu pe litoral cu Teatrul de comedie, apoi în U.R.S.S. cu aceeaşi echipă germană de filmat, după aceea cu o delegaţie cinematografică în Coreea. Un nou rol în film, altul în teatru, iar noaptea să mă mai gîndesc şi la „nea Mărin".
        Acesta era Amza Pellea, actorul foarte solicitat, omul foarte neobosit. Pînă într-o zi...

Dialog consemnat de GEORGE SCHINTEIE

(Perpetuum comic ’86, pag. 16)

Vezi toată postarea

Stop-cadru

Mica publicitate

Arbore genealogie vînd,
Conştient că o să placă
Fiindcă are-n primul rînd
Unchi pe fiecare cracă.

„Recunoştinţă"

În viaţă se întîmplă
Să-ntîlnim adesea fii
Ce taţilor le-ar risipi
Şi-argintul de la... tîmplă.

Cîrciumile

Locuri publice, stabile.
Unde Igrec a lăsat
Două automobile
...şi-un ficat!

Gramatică

Între sensuri este clar
Că-i o diferenţă crasă:
Masculin e cărturar,
Feminin — cărturăreasă.

(Perpetuum comic ’82, pag. 97)

Vezi toată postarea

Caligrafii la topit arm’!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

(Perpetuum comic ’82, pag. 72)

Vezi toată postarea

Căciula de vidră

        — Care eşti responsabil aici? — spuse bărbatul gras şi întunecat, pătrunzînd în atelierul de blănărie fără să dea bună ziua.
        — Ce doriţi? — răspunse omul de la tejghea, fără să ridice privirea, continuînd să taie nişte codiţe de dihor.
        — Tu eşti, bă? — întrebă iar noul venit. Şi-i făcu semn nevestei, tot atît de dolofană şi smeadă ca şi el, înfăşurată într-un şal cît un pled, să se aşeze. Fotoliul gemu ca un animal rănit.
        — Uite ce e — zise — vreau să-i fac cocoanei mele o căciulă.
        Responsabilul spuse că se poate, dar cu materialul clientului. Clientul se pronunţă despre material cu cuvîntul indefinit „canci" şi preciză că plăteşte oricît, numai să fie vidră. Vidră nu este — anunţă celălalt — este nurcă sau nutrie; la nevoie şi miel. Atunci zibelină — interveni femeia. Zibelina, numai la grădina zoologică — dădu adresa blănarul. Te duci şi-o iei de acolo — conchise scurt clientul.
        — Şi ia ascultă, bă — îi notifică — mai lasă dracului cotoiul ăla pe care-l tot jumuleşti, fii atent la ce-ţi cer eu.
        Şi bătu în masă cu cele trei inele de aur masiv, în aşa fel, încît omul de la tejghea deveni într-adevăr atent.


        — Eu nu mă uit la bani, la mine nu contează. Contează să iasă aşa cum vreau eu. Şi cum vrea ea — adăugă, cătînd pieziş spre foca prăbuşită în fotoliu. Zi-i tu ce şi cum, mamă — o îndemnă.
        — Eu vreau o căciulă cu fular şi cu spate — interveni cocoana, ridicîndu-se cu grozavă dificultate. Şi să aibă şi buzunare.
        — Adică un fel de mantou? Ori palton?
        — Nu, nu. Am văzut într-un film italian. Pe cap ai căciulă. Iar căciulă are aşa, ca nişte margini...
        — Ca nişte loitre la căruţă — ajută soţul.
        — Da. Şi la spate acoperă vrasăzică tot spatele. Şi are şi buzunare în părţi.
        Blănarul privi în zare, vădit deconcertat, apoi se scărpină după ureche. Întrebă precaut:
        — Deci vreţi o căciulă cu buzunare la spate? Pentru ventilaţie, ori ce?
        — Nu pricepe — îi specifică, dezolată, femeea, bărbatului.
        — Bă — se răsti clientul — dacă tu iei cinci mii pe aşa ceva, eu îţi dau zece, înţelegi? Numai să-mi fac damblaua.
        Responsabilul era plin de bună-voinţă, dar realmente nu înţelegea nimic, de aceea îi pofti pe cei doi în atelier, să stea de vorba direct cu lucrătoarea specialistă. Lucrătoarea specialistă, cu nasul ascuţit şi părul rar, împungea iute într-un cojoc. Răspunse, fără să ridice capul, că nu există căciuli cu spate şi margini.
        — Dînsa vrea să-şi acopere capul, urechile, gîtul şi spatele în acelaşi timp — îi explică, însă neconvins, responsabilul.
        — Ascultă, fă — se oţeti clienta — tu eşti atentă la mine, ori ce naiba? Că eu vă plătesc cît cereţi voi, nu mă tocmesc, dar înţeleg să mi se croiască aşa cum cer.
        — Mie să nu-mi ziceţi fă — protestă, fără supărare, lucrătoarea — pe mine nu mă cheamă fă, mă cheamă Marlena Gelsomina Căpău şi sînt aici de optsprezece ani, aşa că eu vă pot face căciulă şi pentru spate, şi pentru şale, şi pentru fund chiar, numai să existe. Fiindcă dacă nu există, nu fac nimic.
        — Vrea de vidră — mai aminti, moale, responsabilul.
        — Vidră n-am eu — spuse lucrătoarea. Eu n-am vidră. Vidră are numai Guşuliţă.
        Urcară deci cinci trepte şi pătrunseră într-o chiţimie, unde un cetăţean spălăcit, cu ochelari de sîrmă, număra un morman de pielicele negre.
        — Se poate şi vidră, respectată doamnă — zise, uşor piţigăiat, Guşuliţă — eu însă v-aş recomanda astrahanul. Se poartă astrahan. Eu vă dau astrahanul şi Marlena vă croieşte ce doriţi şi în orice fel. Oaia rămîne sfîntă. Mai ales dacă e neagră.
        Clienta nu voia însă decît vidră. Astfel că se scoase la iveală, de sub un chepeng, o legătură de piei de vidră. Guşuliţă le netezi şi rosti o sumă pipărată. Bărbatul spuse, flegmatic, să le intre bine în cap: pe el nu-l interesează preţul, numai vidra să fie veritabilă şi să nu năpîrlească. Piţigăiatul îl asigură că fiara nu va năpîrli.


        Trecură înapoi la lucrătoarea cu cojocul şi încercară să-i deseneze obiectul solicitat. Mizgăliră o coală de ambalaj, dar chestiunea rămînea destul de ceţoasă. Fu chemat şi tînărul Zdronţea, aflat în pivniţă, care, inventiv şi ager, găsi numaidecît soluţia. Aruncă pe capul clientei o blană de marmotă, încă necusută, care o făcu să semene cu Richard Inimă de Leu. Apoi îi arătă, împungînd-o cu degetul: deci vreţi să vă înfăşoare capul aşa... deci vreţi să vă acopere gîtul aşa... deci vreţi să cadă pe omoplaţi... pînă la mijlocul spatelui...
        — Şi să aibă margini la urechi...
        — Şi margini la urechi... Aşa?
        — Aşa, aşa... — mormăi femeia. Ăstă pricepe — se roti către bărbatu-său.
        — Nu uita buzunarele...
        — Deci vreţi buzunare, aici... şi aici — împunse iar tînărul.
        — Da, da — se lumină clienta. Şi-i trase un pumn prietenos în piept: — Hai, şmechere, c-ai văzut filmul!
        — Care? Acela japonez cu harakiri?
        — Nu era japonez. Era italian.
        — Era japonez, pe onoarea mea, şi fata dintr-însul culegea un fel de fasole de pădure...
        — Ba italian. Şi ea era contesă, la turnul acela care stă cîş.
        — Vă luăm comanda, dar durează cel puţin trei luni — răci responsabilul animata conversaţie cinefilă.
        — Într-o săptămînă să fie gata-gata! — hotărî bărbatul negricios. Şi puse pe tejghea un pachet de sute, legat cu un gumilastic. Ţi-am spus că nu mă uit la bani.
        — Aoleu, vă cunosc — îşi aminti Zdronţea. Dumneavoastră sînteţi la măcelăria aceea mare de la Sfîntul Ilie, nu?
        — Da, băiete, da — confirmă galeş celălalt. Şi dacă sînt bine servit...
        — Nici o grijă — se amestecă responsabilul, care terminase de numărat sutele. Să luăm măsura doamnei. Cooperativa noastră e fruntaşă pe ramură. Dăm şi garanţii. Vineri facem proba. E bine?
        — E bine — spuse clientul.
        — Da, e bine — spuse şi clienta. După masă.
        — Între 4 şi 7 — spuse responsabilul.
        — Cel mai bine e pe la 5 — sublinie Marlena Gelsomina.
        — 5, 5 juma... — zise şi Guşuliţă.
        — Veniţi cînd vreţi dumneavoastră — tranşă, veşnic voios, Zdronţea.
        — Aşa bă, aşa... — mormăi, în sfîrşit satisfăcut, clientul, şi ieşi el întîi, cu cocoana după dînsul, lăsînd uşa deschisă.

(Perpetuum comic ’82, pag. 50)

Vezi toată postarea