Suspiciune

        Iustinian tocmai scria ceva la biroul său de lîngă fereastră, cînd uşa se întredeschise şi şeful său îi spuse scurt:
        — Plăpîndule, mergi repede la cabinetul medical pentru controlul periodic, tu ai mai rămas să-l faci.
        Se ridică anevoie, băgă în sertar toate hîrtiile, închise biroul şi ieşi îngîndurat.
        — Ce-o fi cu controlul periodic? Şi încă aici, la noi, tocmai astăzi. Nu-i lucru curat! Atenţie mare Iustiniane, la ce spui şi la ce faci, că nu ştii cu cine ai de a face.
        Bătu încet şi intră abia auzit.
        — Bună ziua.
        — Bună ziua. Dumneavoastră?
        — Da, eu. Ce-i cu mine?
        — Cum vă numiţi?
        — De ce mă întrebaţi? Nu aveţi fişa mea în faţă?
        — Aşa se obişnuieşte.
        — Poftim. Plăpîndu Iustinian.
        — Luaţi loc vă rog.
        — Nu, mulţumesc. Stau foarte bine şi în picioare.
        — Cînd aţi fost văzut ultima oară de medic?
        — Iertaţi-mă, dar asta e o indiscreţie.
        — Eu trebuie să completez nişte rubrici.
        — Ce rubrici? Pentru ce rubrici?
        — Uitaţi ce este, noi obişnuim să vă întrebăm şi dumneavoastră să răspundeţi, cît mai precis. E în interesul dumneavoastră.

        — Ştiţi ce se întîmplă, eu am venit aici trimis de şeful meu. N-am vrut să vin.
        — Te rog, linişteşte-te, că nu-ţi vrea nimeni nici un rău. Să completăm împreună această fişă.
        — Mă rog. Întrebaţi-mă.
        — De ce boli contagioase aţi suferit?
        — În primul rînd, o precizare. Eu nu am făcut aceste boli pentru a-mi lua concedii medicale sau a-mi rezolva alte interese.
        — E vorba de perioada copilăriei.
        — Da. Am avut, ca oricare, asemenea boli: scarlatină, oreion, pojar şi nu-mi e ruşine s-o mărturisesc, chiar tuse... din aceea... ca... ştiţi dumneavoastră...
        — Convulsivă.
        — Asta e. De asta am avut. Dar să ştiţi că toate bolile astea alţii mi le-au dat şi chiar de o să mă întrebaţi numele lor şi adresele nu vi le pot spune.
        — Nu mă interesează.
        — Mă rog.
        — Alte boli?
        — Nu! Ştiu la ce vă referiţi şi nu încercaţi să insinuaţi nimic. Eu nu am fost din ăia. Eu doar muncă, muncă şi iar muncă. Sînt serios, căsătorit, puteam să am şi copii, lucru care reiese din dosarul meu şi din aprecierile făcute la adresa mea...

        — În ultimul timp v-a supărat ceva?
        — Cineva. Mulţi, dar nu are rost să discutăm aici. Sînt prea mulţi uniţi împotriva mea, dar am să-mi rezolv singur aceste probleme.
        — Mă refer la o durere de cap, de măsele, la un organ, rinichii, ficatul, ştiu şi eu?
        — Ficatul supără pe cei care beau, nu pe oamenii serioşi care-şi văd de muncă şi iar muncă. Vă rog să nu mă suciţi cu astfel de întrebări, căci eu nu am vicii... ca alţii...
        — Omule, ai puţină încredere în mine şi nu mai trăi cu impresia că vreau să aflu despre dumneata altceva decît date legate de sănătate.
        — Mă rog, întrebaţi-mă.
        — Vaccinul antitetanos l-aţi făcut?
        — Da. M-au văzut cînd l-am făcut următorii tovarăşi: (scoate o hîrtiuţă) Vasiliu D., Pantazie V., Cîţu T., Niculescu S. ...
        — Nu mă interesează. Deci l-aţi făcut.
        — Da. Era într-o luni, cu o zi înainte de salariu. Tocmai venisem dintr-o deplasare. Uitaţi chitanţa de decont cu nr. ...
        — Destul. Aşezaţi-vă pe pat să vă iau tensiunea.
        — N-o dau. Cine ştie cît va fi şi apoi să-mi aud vorbe că e atît, sau atît pentru că nu ştiu ce fac. Dacă e mai mică decît a şefului care este hipertensiv? Nu vreau necazuri. Şi eu, vă repet, numai de muncă îmi arde, nu de fleacuri. Pe mine nu mă interesează ce tensiune are pe lună X sau Y, nici pe alţii să nu intereseze tensiunea mea.
        — Nu va afla nimeni, e secret profesional.
        — Bine atunci, dar repede să nu vină cineva.
        — Da. E bună. 13 cu 7.
        — Chiar şi aşa. Să nu se afle că e bună, că pe urmă vorbe. De ce are ăsta tensiune aşa de bună... De ce şi cum... etc... etc... etc...
        — E, cam greu, dar a mers. Puteţi pleca.
        — Vă rog să-mi daţi ceva la mînă că am fost aici, azi... ora...
        — Fii liniştit. Vorbesc eu cu şeful dumitale.
        — Lăsaţi. Vorba e vorbă şi se uită, dar hîrtiuţa o pui la portofel şi cînd se iveşte cine ştie ce, o scoţi şi o arăţi, că nu minţi, că eşti om cinstit, muncitor...

(Perpetuum comic ’89, pag. 54)

Vezi toată postarea

Intransigenţă

        Rîpciu urcă voiniceşte în autobuzul care la acea oră nu era aglomerat. Rămase pe platforma din spate, sprijinindu-se cu mîna liberă de o bară de care era fixat şi compostorul. Un tînăr şi o tînără, cu alură de studenţi, ce stăteau pe la mijlocul maşinii, întoarseră discret capul şi-l cîntăriră din priviri. El se gîndi rapid că cei doi nu aveau bilete. Alţi doi tineri, după ce-l măsurară scurt, se apropiară cît mai firesc de uşa din faţă. La rîndul său Rîpciu îi privi mustrător. Avea astăzi un aspect oficial, grav, la care contribuia pardesiul gri, pălăria abia cumpărată de trei zile şi mai ales, geanta Diplomat, încărcată cu rechizite.
        La staţia următoare, un tinerel, probabil elev de liceu după pantalonii bleumarin, se urcă privind timid in jurul sau. Cei ce se apropiaseră de uşa din faţă nu coborîseră. „V-aţi dat seama că nu e pericol I.T.B." îşi zise Rîpciu, privind înciudat şi necruţător la cei bănuiţi de el fără bilet. „Trebuie să ai curaj ca să faci treaba asta. Pîna într-o zi cînd v-o da o amendă de n-o s-o puteţi plăti".
        Preţ de trei staţii mai urcară vreo 7-8 persoane, toate în afara oricăror bănuieli că ar lucra la I.T.B. Dintre aceştia doar o pereche mai în vîrstă folosiră compostorul. Ceilalţi se priviră unii pe alţii cît mai discret cu putinţă şi se aşezară lîngă aparatele de compostat. Rîpciu era iritat. „Că doar n-or avea toţi abonamente. Cîtă nesimţire!”
        După cum se priveau unii pe alţii îşi dădeau seama că „uitaseră" să scoată bilete. Pentru 1,75 lei puteau primi o amendă usturătoare. Era evident că nu-şi puteau stăpîni încordarea cu care încercau să ghicească în staţii posibilii controlori.
        „Dar şi ăştia, gîndi înciudat Rîpciu, ei sînt de vină. Pe ditamai traseul şi la o oră cînd nu este aglomeraţie să nu apară nici măcar unul!" I-ar fi plăcut să vadă pe un „Blatagiu" încolţit de vreo doi controlori, să se înveţe minte odată. Văzuse destule pînă la vîrsta de 44 de ani, vîrstă ce o împlinise cu puţine zile în urmă, prilej cu care îşi făcuse cadou pălăria gri, asortată cu culoarea pardesiului. Se mîndrea că are un ochi format pentru a depista multe nereguli.

        Privirile lui Rîpciu înregistrau mecanic oamenii din staţii. Era atent doar la cei care urcau, încercînd să facă o statistică celor care nu compostau. Datele obţinute aveau darul să-l alarmeze. Abia se abţinea să nu le spună: „Măi oameni buni, mai cu milă! Măcar jumătate din voi să compostaţi.” Tăcea însă, continuînd să-i bolborosească în gînd.
        — Fiţi amabil!
        Rîpciu tresări şi se întoarse spre stînga, de unde auzise vocea. O bătrînică îl îmbia cu 1,75 lei.
        — N-aveţi cumva un bilet în plus?
        — N-am, îmi pare rău — răspunse mieros Rîpciu. Încercaţi la altcineva. Iar în gînd, cum obişnuia să riposteze: „Cumpăraţi-vă şi nu vă mai milogiţi pe la oameni, că vorba aia, bilete-s pe toate drumurile".
        Bătrînica coborî la prima staţie, lăsîndu-l total nedumerit pe Rîpciu. „Ia te uită! Doar o staţie şi vroia să scoată bilet! Şi ăştia merg de atîta vreme şi privesc speriaţi după controlori."
        La a doua staţie trebuia să coboare, aşa că se apropie de uşa din mijloc. Hurducăturile maşinii îl făcură să înainteze anevoie. Ajunse la uşă tocmai în clipa în care şoferul frînă. Cea care urca prin faţă era fără îndoială controloare. Fulgerător, Rîpciu privi în spatele maşinii, unde, chiar atunci urca o a doua controloare.
        Ce bine că-i venise inspiraţia la timp. Încă o staţie şi amenda s-ar fi abătut şi asupra lui.

(Perpetuum comic ’87, pag. 118)

Vezi toată postarea