Unii au declarat că organizarea fazei finale a concursului „Arta frizerului priceput" în orăşelul pierdut în cîmpie ar fi „o mare cinste", alţii au privit această „înaltă învestitură" ca pe o „pacoste în plus", cert este însă că vestea a declanşat în rîndurile locuitorilor, indiferent de vîrstă şi preocupări, o deosebită agitaţie. De obicei, aceste concursuri, în fazele lor superioare, se desfăşurau în zone pitoreşti, la munte sau la mare, în apropierea unor podgorii din cele mai renumite, în localităţi mari, unde măcar restaurantele, modele de „Servire exemplară — cinste exemplară", puteau constitui un motiv de atracţie. Nimeni nu a reuşit să explice care ar fi putut fi argumentele organizării unei competiţii de asemenea anvergură, în urma căreia primii trei clasaţi se calificau pentru concursul internaţional „Prietenia frizerilor", în miezul unei veri secetoase, într-un oraş care beneficia de cel mult zece frizerii, cea mai mare dintre ele avînd şase scaune, niciodată ocupate toate.
Măsurile organizatorice menite să asigure succesul acţiunii au fost deosebit de minuţioase. Şeful comisiei locale, tovarăşul Grigore Cotaie, preşedintele cooperativei „Munca colectivă" a devenit, peste noapte, o personalitate a oraşului; practic, toţi factorii de răspundere din întreprinderile, cooperativele şi instituţiile „care îşi puteau da concursul" fiind la dispoziţia lui. Este greu să menţionăm tot ce s-a făcut în cele două săptămîni care rămăseseră pînă la marele eveniment, cert este că toată lumea a pus umărul. La început, s-a propus construirea unui hotel tip „Intercontinental", însă timpul fiind prea scurt, s-a trecut la transformarea vechii cetăţi din muzeu în hotel şi cramă, asta folosind „resursele existente", adică luînd de la lucrările de investiţii, menite să mărească unica întreprindere din oraş, atît materiale cît şi oameni.
Cotaie închise Sala sporturilor, unde fură aduse şi montate, spre disperarea diriguitorilor mişcării sportive, care priveau cu lacrimi în ochi cum era scos parchetul, douăzeci de scaune de frizerie nou-nouţe, chiuvete şi oglinzi de Veneţia, adică nu chiar de Veneţia, respectivele ajungînd, normal, acasă la diverşi tovarăşi, deoarece nu aveau ornamentele la fel, pentru concurs fiind cumpărate altele, uniforme şi fără nici o zgîrietură. Poetul oraşului compuse versurile unui cîntec prin care elogia măiestria frizerilor, cîntec a cărui interpretare, în două variante muzicale, pe „Corul vînătorilor" şi pe „Plutaşul de pe Bistriţa", fusese încredinţată formaţiei corale a cadrelor didactice. La cooperativa „Arta manuală" se confecţionară ecusoane, mape, alte cadouri, sfeşnice, şi casete de bijuterii — fără bijuterii bineînţeles — coperte şi semne de carte, majoritatea ornate cu un piepten şi o foarfecă stilizate. Întreprinderea poligrafică tipări afişe şi pliante, în vitrinele cofetăriilor apărură frizeri de ciocolată şi de zahăr ars, iar copiii de vîrstă preşcolară fură îndelung instruiţi ca la întrebarea: „Ce doriţi să vă faceţi, puişori?" să răspundă cu fermitate: „Frizeri!"
Tovarăşul Antonel Buceloiu însuşi supraveghea pas cu pas pregătirile intervenind cu autoritatea funcţiei ori de cîte ori Cotaie întîmpina greutăţi. Se obţinu şi aprobarea pentru editarea unui buletin „Arta frizerului priceput", în patru numere, ceea ce constitui o palmă, aşa afirmase Buceloiu, pentru redactorul-şef al ziarului din centrul de judeţ, care refuzase categoric să scoată cîteva pagini speciale. „Nu-i nimic, la noi totul este calculat, avem profesori de română şi un poet, de tipografie nu ducem lipsă, am convingerea că o să facem lucru de calitate!"
***
Cu două zile înainte de venirea concurenţilor, în faţa Sălii sporturilor se desfăşură ceremonia de aprindere a „flăcării olimpice". Torţa fu purtată de fetele din ansamblul de dans modern, îmbrăcate în halate de un alb imaculat, în timp ce corul cadrelor didactice, cam acoperit de fanfara pompierilor, intonă cîntecul destinat să elogieze participanţii la concursul „Arta frizerului priceput". Tovarăşul Buceloiu ţinu o scurtă dar convingătoare alocuţiune în care îşi exprimă convingerea că „fiecare, la locul său de muncă, va face totul pentru reuşita acţiunii, pentru creşterea prestigiului localităţii, pentru renumele ei."
Un singur lucru fu uitat. Preşedintele juriului, după ce aprecie cu multă căldură eforturile organizatorice, puse întrebarea cheie.
— Pe cine tundem, tovarăşi?
Buceloiu se uită crunt spre Cotaie, căruia îi veni să intre în pămînt de ruşine. Noroc cu tovarăşa Bubulac, de la comitetul femeilor, căreia îi veni ideea salvatoare:
— Strîngem pletoşii. În fond, mai sînt douăzeci şi patru de ore. Rezolvăm două treburi, dumnealor au ce tunde, noi scăpăm de lăţoşi!
Se formară operativ trei brigăzi de ordine şi disciplină, conduse de cadre cu experienţă, care trecură la scotocirea atentă a localurilor, căminelor de nefamilişti, sălilor unde se mai ţineau seri de dans sau alte acţiuni cu caracter cultural-educativ. Propunerea ca pletoşii să fie depuşi în arestul miliţiei nu fu acceptată, aşa că tovarăşul Buceloiu dispuse evacuarea unui etaj al căminului de fete aparţinînd liceului de alimentaţie publică, unde se realizară condiţii de odihnă şi recreere corespunzătoare. Pentru masă se alocară patruzeci şi patru de lei pe zi, ca la fotbalişti.
Avură loc şi unele incidente, datorate în mod deosebit zelului cu care acţionară unii dintre membrii brigăzilor de ordine şi disciplină. Unul dintre aceştia, Tănase Tănase, înverşunat duşman al pletoşilor, deşi trecuse de mult vremea cînd aceştia erau priviţi ca nişte elemente antisociale, dădu o palmă unui medic stagiar, care avea o bogată podoabă capilară şi îl luă cu forţa pe însuşi fiul tovarăşului Buceloiu, care fu însă eliberat imediat şi expediat la domiciliu cu scuzele de rigoare. Poetul se prezentă de bună voie. Îi plăcea să pozeze în victimă şi ar fi fost păcat să scape un asemenea prilej.
— Îmi voi da şi părul, dacă e nevoie, dar ce am în cap şi în inimă nu-mi poate scoate nimeni!
Ceru o învoire de o oră, rămase foarte surprins cînd i se aprobă, se duse la automatul de făcut fotografii pentru legitimaţii şi se poză de toţi banii care îi avea la el, din faţă şi din profil. Împărţi fotografii la toţi cei pe care-i întîlni, evident cu autografe de genul: „Al Dvs. pentru eternitate", „Cu cele mai alese sentimente", „Cu prietenie veşnică", „Distinsului..." sau „Distinsei...", apoi reveni la cămin, se sui pe o masă şi începu să recite din versurile proprii.
Ceilalţi mîncară bine apoi se apucară de „zaruri", „şaizeci şi şase", table, iar unii, mai îndrăzneţi, încinseră chiar cîte un bridge sau „pokeraş". Atmosfera nu era apăsătoare, dimpotrivă, fiind majoritatea tineri, se simţeau, cum afirmase cineva, ca într-o tabără de pionieri. Rău era că nu puteau ajunge la fetele de la liceul de alimentaţie publică, pe care le vedeau atîrnate provocator pe la ferestre, le auzeau chiuind, batînd în ţevi, şi de la care primeau tot felul de „mesaje”, constînd, în special, din dulciuri şi produse de patiserie făcute în orele de practică. Nu s-a introdus însă nici un fel de bătură alcoolică, deşi ceruseră insistent să li se dea cîte o „berică". Aflaseră pentru ce au fost puşi în acea stare de tabără, se consolaseră repede cu perspectiva de a fi tunşi de frizeri celebri, erau puţine ore de aşteptat, aşa că nu aveau cum să se işte scandaluri generate de sentimentul izolării; se declaraseră în „cantonament" şi căutară să se simtă cît mai bine. Cîţiva cerură cele necesare şi se apucară să scrie, cu mult zel, sesizări, plîngeri, denunţuri, către diverse organe şi organisme de la judeţ sau chiar de la Bucureşti, dar nu cu disperare, ci doar aşa, ca să le mai treacă timpul. Seara li se aduse un video, la discotecă tot nu mai era nimeni, văzură un film dur şi înregistrarea finalei ultimului campionat mondial de fotbal. În pauza dintre film şi meci li se prezentară mai multe formaţii de muzică uşoară ai căror componenţi erau tunşi foarte scurt.
***
Ziua concursului se dovedi a fi una dintre cele mai călduroase ale acelei veri caniculare. Sala sporturilor gemea de lume. Pentru nefericiţii rămaşi afară se instalaseră megafoane, un crainic foarte popular urmînd să-i ţină la curent cu desfăşurarea competiţiei. Ansambluri de gimnastică ritmică, ale pionierilor, şoimilor patriei şi tinerilor din întreprinderile oraşului prezentau non-stop, atît în sală cît şi afară, programe tematice, de asemenea, pe străzile din jur, evoluau echipe de dansuri populare şi se desfăşurau concursuri de triciclete, tras cu frînghia şi desene pe asfalt. Pe frontispiciul Sălii sporturilor se lăfăiau un pieptene şi o foarfecă de dimensiuni apreciabile.
Primii fură aduşi pletoşii, prin spate. Oricum, publicul sesiză venirea lor şi un val de fluierături se revărsă asupra lor. Tovarăşul Antonel Buceloiu fu întîmpinat cu aplauze respectuoase. La venirea concurenţilor se iscă un vacarm de nedescris, care dură circa o jumătate de oră. Pionierii le oferiră flori, insigne, colecţii de nasturi, fluturi şi şerveţele, dansatorii îi luară la „Periniţă", sportivii făcură salturi mortale în cinstea lor. Publicul ovaţiona îndelung, în picioare.
Exact nu s-a stabilit, dar se pare că în cursul acestor manifestări s-a produs „diversiunea", aşa a fost numită mai tîrziu. Cineva, nu s-a aflat niciodată cine, a lansat zvonul că fericiţii frizeri care se clasau pe primele trei locuri urmau să plece la concursul internaţional „Prietenia frizerilor", împreună cu cei pentru frizura cărora fuseseră premiaţi. Vestea ajunse foarte repede la bufetul privat, unde tovarăşii din conducerea cooperativei şi alte personalităţi cu familiile gustau cîte ceva în aşteptarea startului.
Primul care reacţionă fu Cotaie.
— Tovarăşu’ Antonel, permiteţi să raportez, cred că nu ne-am orientat! Păi să plece derbedeii ăştia la...
Îl consultară pe preşedintele jurului, care ridică din umeri, nu ştia nimic despre cine cu cine urma să plece, nu se dăduseră nici un fel de instrucţiuni în sensul acesta. Publicul începu să dea semne de nerăbdare, unii fluierau, alţii strigau „bis", dar crainicul competiţiei, un om inteligent, inventiv, documentat, mai reuşea să-i ţină în frîu. Într-un tîrziu, tovarăşul Buceloiu găsi soluţia, simplă ca toate ideile geniale:
— Ne tundem noi!
Un murmur de satisfacţie străbătu grupul de tovarăşi. Frizerii, prezenţi şi ei la deliberări, se luara cu mîinile de cap. Majoritatea tovarăşilor abordau nişte chelii strălucitoare.
— Acum să vă arătaţi arta, le spuse Cotaie, care-şi aducea părul de undeva dintr-o parte, pentru a-şi acoperi chelia; cînd bătea vîntul, era un spectacol să vezi cum pe-un umăr pletele-i curgeau rîu, în timp ce pe celălalt era pauză.
Se mai ridică o problemă. Erau mai mulţi tovarăşi decît frizeri. Tovarăşa Bubulac se instală şi ea într-un scaun.
— Tovarăşa, i se adresă respectuos concurentul cu numărul nouă, nu e concurs de coafură.
— Mă tunzi a la garçon!
Omului îi dădură lacrimile, dar nu îndrăzni să dea cu foarfecele de pămînt, mai ales că, între timp, pe scaunul alăturat se aşezase tovarăşa nevastă a tovarăşului Buceloiu, care purta un coc din acela cu ghem sau cu chiflă la mijloc. Şi dumneaei comandă, cu mult curaj şi fermitate, „o tunsoare băieţească, aşa cum se poartă acum."
Alte incidente nu se înregistrară. Doar pe scaunul reprezentantului frizerilor din localitate nu se încumetase nimeni să ia loc.
— Ştim cîţi bani face!
— Ăsta n-are şanse. N-or să trimită peste hotare orice Ghiţă Păstîrnac din...
Cotaie lămuri şi acest mic amănunt, după ce în prealabil se consultă cu conducerea:
— Dumneata, dragă, îi tunzi pe pletoşi. Zero! Merge repede. Pînă sînt gata tovarăşii maeştri, termini şi dumneata. Să nu-ţi faci nici un fel de griji, lichelele au fost prelucrate, avem şi brigăzile de ordine aici, aşa că n-o să mîrîie unu’!
Un pionier dădu startul cu un clopot.
Fanfara nu reuşea să acopere vacarmul de nedescris. Se scandă pînă şi „Hai Rapidul!" Frizerul reprezentant al oraşului plictisindu-se, stimulat de atmosfera incendiară, îşi puse în funcţiune fantezia şi priceperea şi, cum avea mînă liberă, îl tunse pe unul în pătrăţele, ca gazonul stadionului în zilele de meci, altuia îi făcu o foarfecă şi un pieptene, emblemele concursului, iar poetului îi scrise citeţ, direct cu maşina, „Bine aţi venit!"
— Să vezi ce bine or să te mardească, strigă cineva.
Omul însă îşi văzu de treabă - primise doar asigurări, şi pe următorul cap apăru un superb trandafir.
***
Deliberările juriului au fost deosebit de dificile, piedici neaşteptate ridicîndu-se în faţa celor care fuseseră investiţi cu autoritatea de a-i desemna pe campioni. În primul rînd, misiunea le-a fost îngreunată de cei care beneficiaseră de arta frizerilor. După ce trecură prin faţa publicului, într-o scurtă dar sugestivă paradă a frizurilor, fură invitaţi într-unul din vestiare pentru acordarea notelor. Cum juriul ezita, unii măsurau, alţii se tot învîrteau, fără rost parcă, privind capetele din diverse unghiuri, Antonel Buceloiu, ca să mai destindă atmosfera, îşi aduse aminte de o glumă din copilărie, se îndreptă spre Cotaie şi îi trase una peste cap:
— Te-ai tuns, te-ai uns, şi nouă nu ne-ai spus!
Cotaie, pe fază, ca de obicei, începu să fluiere şi să strige:
— M-am tuns, m-am uns, şi nu mă laud!
Începură să-şi tragă palme peste capete, chiuind de plăcere şi rîzînd cu lacrimi. Tovarăşa Bubulac lăcrima de-a binelea căci şefu’ avea mîna grea şi cum ţinuse să-i ardă cîteva peste frizura „a la garçon", nu-i fusese prea uşor să fluiere şi să repete cuvintele care te scăpau de scatoalce.
Preşedintele juriului, indignat, declară că anulează concursul. Cotaie îl luă de guler:
— Auzi, mă jigodie mică, aici noi comandăm! Am plătit, am creat condiţii, stai jos şi scrie!
Omul, călit se pare în întîmplări similare, se aşeză la o masă şi începu să noteze conştiincios ce-i dicta Cotaie, adică premiile. Între timp, frizerii îi pieptănară pe premianţi pentru festivitatea de premiere.
Concurenţii apărură braţ la braţ cu „modelele". Un marş vioi îi însoţi pînă în vecinătatea podiumului de premiere, în jurul căruia foştii pletoşi formaseră un careu. Apoi tobele răpăiră îndelung şi preşedintele juriului anunţă rezultatul concursului. Se acordară trei premii întîi: soţii Buceloiu şi tovarăşa Bubulac, cinci premii doi şi şapte premii trei, ceilalţi concurenţi primind menţiuni. Pe podiumul de premiere nu încăpură decît „modelele", frizerii stăteau deoparte, grămadă. Blitz-urile fulgerau, fanfara cînta, iar publicul se manifesta în felul lui, fluierînd şi bătînd din picioare. Tovarăşul Buceloiu îl îmbrăţişa pe Cotaie, aflat în plutonul celor de pe locul trei, chiar acolo, pe podium, fapt care-i determină pe toţi membrii cooperativei „Munca manuală”, prezenţi în sală, să-şi umfle piepturile cu mîndrie şi să strige „Bravo, şefu’"! Cotaie, roşu de emoţie, abia apucă să şoptească:
— Păcat că n-a venit şi televiziunea!
Antonel Buceloiu îl consolă sărutîndu-l pe frunte:
— Lasă, Cotaie, că „acolo" o să fie şi televiziunea şi radioul şi cinematografia!
— Vom merge, vom vedea şi vom învinge!
— Mergeţi pe dracu’! Unde să mergeţi atîţia?
Abia atunci tovarăşul Buceloiu îşi dădu seama că nimeni nu o să aprobe o plecare aşa, în bloc, nici măcar într-unul din oraşele cu care existau relaţii frăţeşti; de concursul „Prietenia frizerilor" nici nu putea fi vorba. El, oricum, avea aranjate trei-patru ieşiri pe an aşa că, după ce se regăsiră la bufet, se apropie tiptil de Cotaie şi-i atinse una de-i sări „pleata":
— Te-ai tuns, te-ai...
— M-am tuns, m-am uns şi nu mă laud, strigă Cotaie, dînd semnalul.
Se produse îmbulzeală, cuiva îi veni ideea să stropească adversarii cu şampanie, ţipetele se auzeau pînă departe, în stradă, unde, în jurul bufetelor volante, publicul formase autentice grămezi de rugbi luptînd cu ardoare să apuce să înfulece mici, cîrnăciori şi să bea din berea leşioasă, încinsă peste măsură de soarele zilei trecute...
(Perpetuum comic ’85, pag. 36)
