Shakespeare 100%

TEATRU ÎN TEATRU

Cabină de actori. Actriţa, în costumul Desdemonei. Actorul, în cel al lui Othello. Amîndoi, în faţa unor oglinzi, se demachiază, ca după spectacol...

Actorul: Draga mea, pasează-mi, te rog, demachiantul tău...
Actriţa (suspicioasă): Pe unde mi-ai întîrziat, „domnule" Othello?
Actorul: Cînd?
Actriţa: După căderea cortinei...
Actorul: M-a oprit secretarul literar într-o problemă.
Actriţa: De ce te minciuneşti? Ai fost la Elvira, precis!
Actorul: Ce treabă am eu cu Elvira...
Actriţa: Nu-nţeleg ce ai găsit la ea... Frumoasă, nu e... Talent, ce să mai vorbim... Ce te uiţi aşa la mine? Spune că nu-i aşa?
Actorul: Zău, dacă te înţeleg... ce-ţi veni, aşa, deodată?...
Actriţa (cu sughiţuri): Află că pe această fetişcană nu pot s-o sufăr!
Actorul: Draga mea, îţi faci nervi de pomană!
Actriţa: Vrei să spui că n-ai trecut pe la ea?
Actorul: Cînd?!?
Actriţa: Îndată după căderea cortinei...
Actorul: Dacă-i aşa... află că m-a oprit secretarul literar ca să ne facă reproşuri. Avem scăderi în interpretarea noastră... În special, scena revederii din actul I... E sub orice critică — aşa mi-a spus! E şi părerea regizorului!
Actriţa: Chiar aşa? Şi nu te-ai întrebat de ce?
Actorul: De ce?
Actriţa: „Domnul" Othello, în loc s-o privească pe Desdemona, cu ochii inimii, îi zboară mintea, aiurea, la Elvira, netalentata teatrului...
Actorul: Eşti cuprinsă de gelozie şi nu văd de ce?
Actriţa: Ha! Ha! Ha! Eu geloasă! Pe cine? Pe o nesuferită?
Actorul: Nu te supăra, reacţia mea se desfăşoară în raport cu comportamentul partenerei din scenă... Or, tu nu mai eşti Desdemona de la premieră... Ai devenit un sloi de gheaţă...
Actriţa: Bi-ne! Vrei să-ţi dovedesc că n-ai dreptate? Îţi propun să revedem scena, acum, aici, ca să te convingi!
Actorul: De acord! (în rol) Ce faci Desdemona?
Desdemona: Bine, Doamne!
Othello: Dă-mi mîna ta. E-o mînă moale, Doamnă...
Desdemona: Tu poţi pe drept s-o spui
E mîna care inima-mi ţi-a dat-o
Şi-acum, făgăduiala...
(Apare Recuziterul teatrului, în căutarea unui obiect)
Othello (joc): Puicuţă, ce făgăduială?
Desdemona: Pe Cassio l-am chemat, să staţi de vorbă...
Othello: Mă supără un straşnic guturai
Dă-mi rogu-te-o batistă...
Pe aceea ce ţi-am dat-o...
Desdemona: Nu-i la mine!
Othello: Nu?!?
Desdemona: Nu doamne-ntr-adevăr...
Othello: E o greşeală...
Recuziterul: Nu vă supăraţi, unde e?
Actriţa: Ce cauţi?
Recuziterul: Batista!
Actorul: Care batistă?
Recuziterul: Batista Desdemonei... Face parte din recuzita teatrului... Trebuie s-o restitui la magazie...
Actorul: Ai s-o cauţi mai tîrziu. Acum lasă-ne, te rog, se repetă! (în rol) Desdemona, batista scumpă mie, ce ţi-am dat-o, lui Cassio, tu i-ai dăruit-o...
Desdemona: Nu!
Pe sufletu-mi şi viaţa-mi! Fă-l să vie
Şi întreabă-l!
Othello: Ia aminte, suflet dulce...
Să nu spui strîmb, că eşti pe patul morţii...
Recuziterul: Aţi aruncat-o cine ştie pe unde şi tot eu trebuie s-o caut!
Actriţa: Dă-i dragă, batista, şi să ne lase în pace...
Actorul: De unde să-i dau? N-o am la mine!
Actriţa: Normal, batista ar trebui să fie la tine... Eu o pierd, Emilia o găseşte, o dă lui Iago, Iago o pasează lui Cassio iar Cassio ţie... deci batista trebuie să fie la tine...
Actorul: Nu ştiu!
Recuziterul: Seară de seară, batistele teatrului se pierd şi eu trebuie să am grijă de ele... (iese)
Actriţa (bănuitoare): Unde zici că mi-ai fost, după căderea cortinei, domnule Othello?
Actorul: Am stat de vorbă cu secretarul literar...
Actriţa: Mai bine spune drept că te-ai oprit la Elvira... Ai fost la ea în cabină...
Actorul: N-am fost la nici-o Elviră... Crede-mă! Ţi-o jur!
Recuziterul (apare): S-a găsit! în sfîrşit, am găsit batista!
Actorul: Ei, vezi? Şi mai făceai gălăgie...
Actriţa: Unde era?
Recuziterul: În cabină, la duduia Elvira!
Actorul: La cine?
Recuziterul: În cabina duduiei Elvira! Era chiar pe canapea! (iese)
Actriţa (furie): Spune-mi adevărul! Altfel, te sugrum! Cum a ajuns batista în cabina ei?
Actorul: Fii cuminte Desdemona...
Batista scumpă mie, ce ţi-am dat-o
Lui Cassio tu i-ai dăruit-o...
Actriţa: Te-ntreb, Othello, cum a ajuns batista pe canapeaua Elvirei?
Actorul: Omoară-mă, dacă vrei, dar nu ştiu!
Actriţa: Vreau adevărul! Altfel te sugrum!
Actorul (cade în genunchi):
„Pe sufletu-mi şi viaţa... Fă-o să vie
Şi întreab-o"
Actriţa: E prea tîrziu, Othello, e prea tîrziu! Să mori! Nu meriţi îndurare! Să mori! (îl sugrumă)

— cortina —

(Perpetuum comic ’91, pag. 104)

Vezi toată postarea

Domnişoara Puşa

       Cum n-aţi aflat? Tov. Coltuc Cîrţan Vasile, directorul de la întreprinderea „Grundul stacojiu", mînat de un avînt imposibil de stăvilit, a fost marcat brusc de un sentiment cu totul necunoscut pînă la acea oră şi pînă la acea vîrstă, cum îi place să creadă, un sentiment atît de pur şi despuiat de interese faţă de o dulcinee, încît nu s-a speriat, nu s-a îngrijorat evaluînd şi motivul acestei neaşteptate explozii. Noua locatară a compartimentelor inimii sale era demnă de admiraţie. Numele, figura, tenul satinat şi glăsciorul ei, tremurul ştrengăresc şi ademenitor al pleoapelor se circumscriau de minune apelativului de Puşa, veritabilă frumuseţe a urbei de sub munte unde roboteşte din răsputeri „Grundul stacojiu" şi se încadrează în parametrii bunului mers al economiei zonale. Domnişoara Puşa a nimerit într-o bună zi, ah ce frumoasă zi, în cabinetul şefului cu o adresă din partea parcului sportiv local, unde ea deschidea şi închidea sezonul de nataţie prin demonstraţii foarte ingenioase şi printr-o costumaţie foarte sumară, pentru a atrage tineretul pe calea acestei îndeletniciri splendide din timpul liber şi spre a da, prin însăşi supleţea ce o caracterizează, o pildă vie despre binefacerile acestui sport fără pereche. Cînd a intrat cu adresa în mînă, surîzătoare şi învăluită de nuri, s-a produs în inima lui Coltuc Cîrţan Vasile, directorul, un scurt-circuit, firma lui răspîndindu-se în toată reţeaua sanguină, ceea ce l-a făcut să clipească mărunt, dovedind că nu-i venea să creadă că tocmai în biroul său a pogorît un heruvim. S-a trezit în picioare, greoi ca un urs cu gesturi salonarde, repezindu-se, fără a ţine seama de gabarit, să-i pupe, cu graţie, mînuşiţa înmănuşată. Puşa se simţi obligată să-şi tragă mîna din menghina ursească a labei păroase, dar directorul pupa frenetic meşina gălbuie a mănuşii, schimbîndu-i culoarea prin umezire.
        — Dar e destul, tovarăşe Coltuc, am înţeles că sînteţi un om subţire, sensibil şi politicos şi oricine ajunge la dumneavoastră găseşte rafinatul om de lume crescut bine şi manierat.
        — Oh, oftă directorul, atît de frumos vorbiţi, atît de cinstit răsplătiţi dumneavoastră gestul meu dezinteresat. Apoi oftă şi rămase încremenit în faţa dumneaei. Apucă adresa, dădu citire conţinutului, folosind ochelarii de prezbit, scoşi într-o clipă din buzunar şi repuşi la loc cu o viteză uluitoare, conţinut căruia îi necesita un răspuns urgent. N-a mai aşteptat nici un fel de aprobări superioare, şedinţe ori consultaţii cu factorii laterali, colaterali, ascendenţi şi subalterni, şi, pe loc, a emis decizia.
        — Se aprobă! Se aprobă, se vor face toate amenajările, imediat cabinele ştrandului vor fi reparate gratuit, se va trage un glanţ de beton în jurul bazinului. În felul acesta sprijinim clubul sportiv şi încurajăm nataţia. Excelentă idee domnişoară. În plus se alocă X vagoane ciment, sticlă, faianţă, lemn... şi... făcu o suspensie în discurs, vom reamenaja vila din coasta muntelui, cu perdele, cu brocaturi, cu sofale, cu două dormitoare, un drum în serpentină flancat de actualii molizi, un gard bine întins şi gîndit. Acolo îţi repartizăm dumitale locuinţa să fii cît mai aproape de serviciu, să nu te oboseşti. Nu-i aşa că-i minunat?! Recunoaşte! Săptămîna ce urmează, ţine minte. Îţi vom face o vizită să vedem cum te-ai instalat.
        — Sărut mîna... tăticu, zise fata, privindu-l într-o dungă, zeflemitoare.
        — Hm... Ce ai spus? ripostă furios directorul.
        — Fii cuminte tăticu, nu te agita, s-ar putea să-ţi sară tensiunea de la punctul fix şi să piardă economia locală un bătrîn atît de valoros...
        — Hm... Ce?! Mai spune odată. Ce?! Cum de ai îndrăznit?!
        — Dar dumneata?!

(Perpetuum comic ’89, pag. 56)

Vezi toată postarea

Emaur alb 13

        — Mă ierţi că-ţi spun toate astea, dragă domnule... Nu ştiu ce să mă fac.. Jicu nu-şi iubeşte copilul... Băieţelul e bolnav de două zile, are temperatură şi tot eu a trebuit să-l duc azi la o policlinică... I-a dat doctoru’ să ia nişte doctorii, ce ştiu io, că-s bătrînă... Mai e puţin şi să face zece şi ei n-are de gînd să vină şi să vadă ce mai e cu copilul... I-am zărit pă fereastră cînd s-a dat jos din maşină. S-au dus iar în vizită, are nişte prieteni în blocul nostru. Ce ziceţi de aşa părinţi?... Eu sînt bolnavă de inimă, n-am voie să mă enervez... Ce-o să facă ăsta mic dacă io mor? Nu înţeleg de ce nu-şi iubesc copilul... Aşa părinţi n-am mai pomenit, păcatele mele...
        Tăceam. Ascultam o femeie necunoscută, îşi descărca şi ea oful în faţa unui om nevăzut, închipuit, dar auzit printr-un receptor, încercînd să se liniştească, să prindă curaj.
        — Nu vă necăjiţi, doamnă... Aşa sînt tinerii de azi, vor să-şi trăiască viaţa, să se distreze, le e frică de bătrîneţe şi de ce aduce ea, nu ştiu exact ce e bine şi ce e rău... Şi eu am fost crescut tot de bunici, nici părinţii mei n-au avut timp pentru mine... Tata mă iubea, dar nu m-a dus niciodată la plimbare, nu vă vine să credeţi... Şi uite că nu s-a întîmplat nimic, am ajuns şi eu om în toată puterea cuvîntului, am la rîndul meu copii şi-l caut pe Jicu să-mi repare maşina... Nu trebuie să puneţi la inimă toate astea... Jicu este un mecanic auto foarte bun, îl apreciază toată lumea... Poate că aşa o fi el, nu-şi exteriorizează sentimentele, parcă putem şti ce este în sufletul fiecăruia, nu putem... Nu toţi oamenii sînt veseli şi comunicativi, unii sînt mai închişi. Aşa e felul lor...

        — Da, domnule, aveţi dreptate, dar ei sînt tineri şi n-au de ce să fie închişi şi cum spuneţi Dumneavoastră... Săptămîna trecută Robert a vrut în braţe la taică-su şi Jicu l-a respins, l-a repezit pe sărmanu’ copil... Am ţipat la el şi eu şi fata mea... Zău, nu ştiu ce să mai cred... Ce să mă fac?...
        Şi femeia se plîngea în receptor de soarta ei, de nefericirea acestui copil care nu era iubit de părinţi, de neputinţa ei de a face într-un fel ceva.
        — Lăsaţi, doamnă, nu vă necăjiţi, timpul le aranjează pe toate... Oamenii se schimbă, doar cei morţi înainte de vreme nu suportă, îi irită orice e nud în viaţa lor... Nu vă pierdeţi speranţa...
        Trebuie să fac rost de patru kilograme de vopsea Alb 13 şi nu reuşesc s-o procur, Jicu îmi cere să găsesc o bieletă pentru roata din faţă stînga, ei nu mai au la magazie, io de un’ să scot că de cînd cu planetarele cu sacîz nu mai cumpăr nimic, necazurile nu mă ocolesc nici pe mine şi, na, acum şi baba asta, fără voia mea, tribulaţiile unei bunici bolnave şi bătrîne, las’ că le ştiu io p-astea, nişte puturoase, că şi Jicu ăsta, putea sta acasă nu să-l tot sun mereu, am şi eu destule pe cap, şi maşina stricată şi mai sînt puţine zile pînă la plecarea în concediu, că dracu m-a pus să am serviciile plătite dinainte şi nu pot amîna data plecării pe traseul stabilit în Ţara de sus şi femeia asta se tot plînge şi io ce să fac? nimic, nu ştiu cum s-o ajut, să-i mai spun ceva şi să mă lase în pace.

        — Fac şi eu ce pot, domnule, vă rog să mă credeţi... Mi-e milă de copilu’ ăsta că e lipsit de afecţiune... Ce-o să iasă din el cînd o fi mare? Îşi va aduce aminte cum a fost tratat?... O să fie un om rău, se va răzbuna pă alţii... E păcat dă el... Un om crescut strîmb e greu de reparat. Cu bicicletele e altceva. Poate vorbiţi dumneavoastră cu Jicu, văd că sunteţi om cu sensibilitate...
        O ascult fără nici un chef, îi dau dreptate şi mă gîndesc că am epuizat toate relaţiile mele ca să procur Alb 13. De unde să fac eu rost de Alb 13?
        — Sigur, doamnă... Aveţi... Da, căldură sufletească... De afecţiune are nevoie oricine, nu numai copiii... Mă scuzaţi, vă rog să-i spuneţi lui Jicu că l-am căutat... Acum e tîrziu, nu o să vă mai deranjez... Ei poate mai stau... O să vorbim mîine... Sărut mîinile... Noapte bună...
        Uf! Mă săturasem, nu mai suportam văicărelile babei, bine că am închis. Ce enervanţi sînt şi ăştia, bine că am scăpat de soacră-mea şi am plasat-o la Smaranda! După ce ai copii nesuferiţi, să mai suporţi şi toţi ramoliţii! Să-mi beau măcar ceaiul în linişte!
        M-am culcat cu gîndul la sărmanul copil lipsit de afecţiune al lui Jicu şi la Alb 13. Peste noapte am visat un băieţel care se juca şi scria cu Alb 13 pe zidul casei. „Îl iubesc pe tata".

(Perpetuum comic ’88, pag. 6)

Vezi toată postarea

Parodii reciproce (pc83)

ROMULUS VULPESCU
(tras pe limba parodicească de GHEORGHE TOMOZEI)

QUIJOTE

Truver bărbos şi pururea geloso
Pe-un vers celest ori mers de calypigă,
Trei Rosinante-şi leagă de cvadrigă
Pe drum (din vin în vin) către Toboso.

O, mori de vînt ce macină colive,
Sub scîndurile voastre roase io-te
Cum se ivi, nu tocmai spîn, Quijote
De pofte ars şi rîvne prea-beţive!

Mai ticălos (în dragosti) ca Baraba
Îşi moaie peana-n călimări cu nafturi,
Cu mîna-ncîrligată-n bruderschafturi
Şi-un hronic izvodeşte, dar degeaba:

Scobindu-se-n coburi după parale
Un pumn de guldeni pe vinaţuri strică
(Îi dă şi Dulcineii-o firfirică)
Şi-şi caută printre ocale-o-cale...


ROMULUS VULPESCU
către GHEORGHE TOMOZEI

TU,  DOR DE-AL ŞANULUI PAPUC

Plin de jind, contemplu trist condurii
— cei din care-am fost beut mult suc...
Tu, dor, îmi dai ghes: „Dă iama-n hurii
să-i încalţi iar şanului papuc!".

Zice-o lele, pe sofá: „Mă, lasă..."
Eu p-o cale-anume vreau s-apuc
şi s-o-ntreb, punînd în vers melasă:
„Mimi, ştii de-al şanului papuc?".

Cînd eram flăcău, n-aveam pereche
gheată să-mi procur - nedînd ciubuc.
Strig azi, îmboldit de vechea streche:
„Tu, dor, află-i şanului papuc!".

Toţi ne dăm de ceasul morţii că ni-i
dor de-o ciuboţică... Singuri-cuc,
puici noi căutăm printre-orătănii:
„Tu dor, află-i şanului papuc!".

Din păcate, alt trabuc dat nu ni-i:
deci, mă frig fumîndu-l pîn’ la muc.
Mucului, chiştoc al slăbiciunii,
tare-i strig: „Vreau şanul lui Papuc!".

Ieri, beau vutci din pantofiori de piele;
azi - ceai din galoş de cauciuc...
Pup cu foc bombeu, branţ, flec, pingele:
vreau condur, nu şanului papuc!

Pun tîrlicii-n cui: n-am chef de glume!
Sunt sătul să trec drept guguştiuc...
O să-mi schimb, plătind cît de mari sume,
cum-necum al şanului papuc!

MIRCEA MICU
către NICHITA STĂNESCU

CAPRA

De pe unde
Vă mai pătrunde
Şi ce vreţi, bă?!
— E capră!
Unu cu unu
Face cît tunu.
Omu’ cînd face
Caprei nu-i place.
Rîioasa de capră
Că e chiar iapă!
Capra de ea
Ne behăia!...  

NICHITA STĂNESCU
către MIRCEA MICU

— Du-te şi te îngereşte
Scumpule pe rangul tău
Care zace pe un hău
Şi murind te dai flăcău.
— Apără! Şi flecăreşte
Nici nu mai avem nimicu
Totul, corbi, salcîmi şi cedru
Numai tu eşti mai integru:
Bună seara, Mircea Micu!


Metoda cîrtiţei XXIV

NICOLAE DAN FRUNTELATĂ
către GEORGE ALBOIU

Cazmaua bîţîie
şi noi săpăm, săpăm
săpatul general în
Cîmpia Eternă şiruri de gropi
jumătăţi de gropi strigînd: cazma!
Însă omul
care sapă
a uitat
de un-să-nceapă
şi e singur
şi pierdut
şi e şchiop
şi orb şi mut
icea doamne
colea doamne
e-un butoi
lîngă butoi
patru lacrimi de altoi
în stînga-groapă
în dreapta-groapă
deasupra creştetului-groapă
jos, ca o pernă
Cîmpia Eternă.

Inventarul speranţei
 
GEORGE ALBOIU
către NICOLAE DAN FRUNTELATĂ

Ce frunte lată are o zi la Războieni!
Vindem speranţe oarbe şi vindem iar speranţe
ca şi cînd căluşarii ar umple cu olteni
Americile toate de Anglii şi de Franţe.
Poate-o să vină totuşi doritul inventar,
cartuşe oarbe cerul va trage din senin
să vadă toţi romanii pe olteneşte, clar,
Drobeta înălţată în Turnul Severin.

Zăpadă, drepţi! să fie tot anul cîmpul teafăr
şi scriitorii noştri plutind pe manuscrise
să îşi confrunte drumul de-aici pîn-la Luceafăr
cu labirintu-n care doarme adînc Ulise.

Va fi o vînătoare aşa cum o visam
cînd călăream nuiaua uitîndu-mă la cai,
miresele vor creşte ca iarba după geam,
prin muncă voluntară ajunge-vom în rai.

(Perpetuum comic ’83, pag. 56)

Vezi toată postarea

Metabolism

Toate organele se adunară
Să facă ordine interioară
Inima, principala piesă
Participa ca organ de presă
Şi trimiţînd ştirile prin sînge
Începu a se plînge:
— N-am oxigen de-ajuns!
— Cum?! sări un plămîn ca străpuns,
Mă iei drept fraier
Crezi că eu mă hrănesc numai cu aer?
Ia uite ce-a ajuns să ceară!
Tu ştii ce poluare e afară?
Ce să-ţi mai spun
De tutun...
Şi replica i se-ntrerupse
De un acces de tuse...
Ajunseră la inimă vorbele agere
Care, înroşindu-se, bătu în retragere
De teamă
Îi trimise o telegramă:
„Lun-dun
Fumatul nu-i bun.
Trimite-mi amoniac.
Stop!” (cardiac)

(Perpetuum comic ’82, pag. 223)

Vezi toată postarea

(Aproape) totul despre Eva

Ocupaţie

E fată cultă, mititica
Deci n-o luaţi în zeflemea:
Citeşte toată ziulica
Cu sete-n ceaşca de cafea.

Culori

Elegantă şi cochetă
Are ea de cînd o ştiu
O sub-geană violetă
Şi-un trecut cam cenuşiu.

        DIMITRIE JEGA


Superstiţioasa

Superstiţii tot combaţi
Totuşi una-ţi stă în cale.
Cînd te afli-ntre bărbaţi
Crezi în farmecele tale!

        COSTIN MANEA

Sfat

Din totdeauna se cuvine
Să-arăţi respect unei femei,
Să-i cazi în braţe este bine,
Dar să nu-ncapi pe mîna ei.

        GEORGE LUNGOCI

Convieţuire paşnică

Sfaturi ne-mpărţim frăţeşte,
Ca să-i fiu mereu pe plac
Astăzi, numai ea vorbeşte
Mîine-i rîndul meu să... tac.

        PETRU CHIRA

(Perpetuum comic ’82, pag. 211)

Vezi toată postarea

Pile şi stampile

         Eternitatea este o locuinţă pe care numeni nu o poate închiria.
        EUGEN JEBELEANU

(Perpetuum comic ’82, pag. 187)

Vezi toată postarea

Între ghilimele (pc82)

        Situaţie delicată
         „Oare cum să-i aduc la cunoştinţă ospătarului, cu politeţe şi grijă faţă de om, că m-a înşelat la nota de plată?"

        Instructaj pentru protecţia muncii
         „Oameni buni, aveţi grijă de voi!"

        Rămas bun
         „Să ne sărutăm pentru ultima oară. Mîine te iau de soţie!"

        Preferinţe
         „Îmi doresc ceva de calitate pentru... inima mea. De pildă, puţin aer curat!"

        Anunţ
         „Sunaţi, vă rog, de trei ori! Dacă sînt acasă, niciodată."

        Evaluare
        — Cînd m-am căsătorit, soţul meu avea cîteva obiceiuri urîte.
        — Şi acum?
        — Are nenumărate!


        Destăinuirea unui vînător
         „După părerea mea, nu există pe lume animal mai şiret decît vulpea. Odată, o zi întreagă am urmărit o vulpe pînă am reuşit s-o împuşc. Şi atunci am constatat că, de fapt, era cîinele meu."

        La agenţia de voiaj
         „Vă rog două bilete pentru un loc. Cred că n-am greşit, aşa-i obiceiul la dv., nu?"

Culese de Lucia Illes

(Perpetuum comic ’82, pag. 104)

Vezi toată postarea