Primele depeşe din planeta Maturn

PERPETUUM COSMIC

       Reproducem, în exclusivitate pentru PERPETUUM COMIC, primele telegrame transmise de astronautul Argus, pilot al misiunii spaţiale „Colomba", care a descoperit planeta Maturn. Datorită dificultăţilor de transmisie astrală, textele sînt lapidare şi, cum echipajul urmează să revină la baza lui terestră, Icarida, după trimiterea lor la tipar, nu putem oferi, deocamdată, amănunte suplimentare. Aşadar...

KIBINI:
Forţe de intervenţie rapidă

        Aici, Argus! Transmit din atolul Kibini, amplasat în centrul Oceanului Placid, cel mai întins „continent albastru" al planetei Maturn.
        Am călătorit spre atol la bordul rachetei locale „Obuzero" („Albatros") şi, abia debarcaţi pe astrodromul Kibini, am fost întîmpinaţi de ştirea serviciilor meteo despre iminenta declanşare a taifunului „An-Mona". Guvernatorul Tonga Mururoa ne-a explicat că, lăsat în voia lui, uraganul ar fi putut distruge plantaţiile de arbori de cerneală, principala sursă de devize a kibinezilor, iar ploile torenţiale dezlănţuite de „An-Mona" ar fi erodat ireversibil solul fragil al atolului, păgubind amarnic cei 235 de localnici. În această situaţie, autorităţile din Kibini, consultîndu-se cu guvernul central din Zarai, au apelat la Forţa de intervenţie rapidă (T.I.R., după sigla în limba sidera, cea mai răspîndită în Maturn). Combatanţii T.I.R. sînt înalţi experţi puşi sub autoritatea Organizaţiei Statelor Independente Maturna (O.S.I.M.), similară O.N.U. de pe Terra. Ei poartă salopete argintii cu bretele înguste, lejere, să nu le stînjenească mişcările, de unde şi denumirea lor populară „Bretelele verzi" (fără nici o legătură cu faimoasele „Berete verzi", profilate pe intervenţii armate anti-gherilă).
        Sosite, aseară tîrziu, cu fulgeronul, aparat capabil să înconjoare Pămîntul pe la Ecuator în mai puţin de un ceas, „Bretelele verzi", sprijinite de savanţii de pe platforma aeriană „Perssing-2", au reuşit, în cîteva ore, să destrame epicentrul taifunului, atacîndu-l frontal şi în adîncime. În numele kibinezilor, guvernatorul Tongo Mururoa a rugat forţa de intervenţie T.I.R. să rămînă pe atol măcar două zile, dar „Bretelele verzi" au declinat politicos invitaţia, scuzîndu-se că normele lor de conduită le interzic „să stea pe capul altora". Trei membri ai T.I.R. au convenit, totuşi, să zăbovească în Kibini pînă a doua zi, ca să asiste la meciul de fotbal dintre echipa locală „Pitonii" şi „Cobra" din Mările Sudului.

TURBION:
Afacerea „Condorgate"

        Aici, Argus! Marea metropolă din Nayadele de Nord, Turbion, capitala Ţării Cameria, a devenit prada unei violente dispute între parlament şi executiv, urmărită cu adînc interes de întreaga suflare locală.
        Interpreta noastră, Rhea Luz, o tînără cu ochi verzi de pădure şi bucle de aramă, îmbrăcată într-o rochie de „grenada", creaţie la modă a ţesătorilor din Cameria, ne prezenta proiectul de program, cînd la radio s-a anunţat că guvernul va face uz de veto în afacerea „Condorgate". Atraşi de eveniment, am putut afla de la Rhea Luz că mărul discordiei fusese aruncat de Compania pentru Turism Tactic (CONTACT), care comandase societăţii „Benign" proiectul unui avion („Condor", în sidera) de amuzament. Cercetătorii firmei furnizoare au pus, ca atare, la punct o navă, botezată „B-1", avînd cam 99 de cai-putere, la bordul căreia puteau fi instalate furtunuri şi stropitori. Cu ajutorul acestora din urmă, echipajul ar fi putut face mici farse grupurilor de turişti, amuzîndu-i cu o ploicică artificială. Piloţii de pe „B-1" ar mai fi putut arunca sîmburi de fructe sau boabe de piper pe acoperişul caselor în perioada carnavalului, ceea ce, susţinea firma la unison cu instituţia CONTACT, ar fi sporit distracţia, cu efecte îmbucurătoare şi asupra încasărilor. Subcomisia senatorială pentru divertisment public a avizat favorabil proiectul „Glumei zburătoare", dar guvernul federal de la Turbion s-a opus cu toată îndîrjirea. Secretarul de presă al cabinetului a declarat textual: „Dacă acest aeroplan glumeţ s-ar impune, am ajunge, cu vremea să-l folosim nu numai pentru farse de gust îndoielnic între compatrioţi, ci, probabil, şi pe seama unor naţiuni străine, ceea ce ar fi degradant".
        — „B-1" nu va trece, a spus Rhea Luz, pe un ton de verdict.

MONTEGARU: 
Cupă cu cîntec

        Aici, Argus! De la Turbion am fost nevoiţi să luăm un galaxi-taxi spre a prinde finala campionatului planetar de fotbal, programată la Montegaru, în Miruna, adică la o distanţă de 15 mii de kilometri spre sud-vest.
        Oraşul, desfăşurat la poalele munţilor Karagurao, la fel de înalţi ca Himalaya, era deja împărţit în trei tabere. Prima dădea ca sigură victoria echipei din Karmyna, zisă „Clanul vrăjitorilor", care mai cucerise titlul de trei ori. A doua tabără mergea pe mîna „urşilor" din Petunia, „stilişti ai jocului bărbătesc" şi revelaţia calificărilor, în timp ce a treia era nedecisă. Stadionul din Montegaru, avînd o capacitate de 250.000 de locuri numerotate, fusese completat cu patru „tribune volante" şi 63.000 de „paraşute staţionare", dar cererea de bilete rămăsese ofensivă. Trei ediţii speciale ale ziarului „Balonul Magic" prezentau jucătorii şi rezervele, dar taman cînd redactorul-şef al cotidianului sportiv îşi cerea, la televizor, scuze că omisese arbitrii jocului, a intervenit lovitura de traznet: finala trebuia amînată!
        Într-o declaraţie făcută corespondenţilor înmărmuriţi, liderul Federaţiei Maturne de Fotbal, Faultinio Tunaro, a spus, cu o voce sumbră, că decizia fusese luată sub presiunea maselor de spectatori din întreaga planetă, îndeosebi a tinerilor maturni, care nu vroiau să piardă nici în ruptul capului concertul extraordinar al „divinei pianiste Roua Tao", care urma să evolueze sub bagheta celebrului compozitor şi dirijor altin Brayo Thaigama. Ori, concertul şi cupa fuseseră programate, din întîmplare, la aceeaşi oră, ambele fiind radio-televizate (pe canale diferite). Cum concertul nu putea fi reprogramat, artiştii fiind aşteptaţi în alte cincisprezece ţări, în cadrul unui turneu-maraton, a fost amînată finala Cupei.
        Se pare că ştirea nu a dezamăgit suflarea din Montegaru. La căderea nopţii, imediat după anunţarea ei, mari grupuri de fete şi băieţi au format un „lanţ uman" în jurul Palatului de Concerte, cîntînd în cor „Daţi Cupei o şansă..."

GRAMOTONA: 
Parada rachetelor

        Aici, Argus! Exprimîndu-se interesul pentru racheto-experienţele din Gramotona, anunţate de ziarele din Miruna, am fost îndemnaţi să luăm fulgeronul de Okigawa, oraşul de reşedinţă al Asociaţiei pentru Testări Riscante (ASTERISC). Am ajuns destul de repede la Gramotona, care înseamnă „Sprînceană de mărgean", unde am fost întîmpinaţi de profesorul Dubio Delfronte, membru al juriului. Dînsul ne-a explicat că Gramotona este un atol artificial, construit special de ASTERISC, cu trei decenii în urmă, pentru experimentarea mijloacelor balistice de transportare la ţintă.
        Curiozitatea noastră ajunsese la culme, cînd au început testările pe poligon. Primul examen l-a trecut cu succes „Cruza", numită „racheta de alinare", un aparat de vreo zece kilograme, în formă de seringă şi care transportă, cu viteză cosmică, furnituri medicale pentru persoanele în primejdie aflate în locuri greu accesibile. „Cruza" a poposit lin într-un rucsac obişnuit atîrnat pe un cuier. A urmat „Pegas-5", o „misilă fugară" acoperind 10 mii de kilometri în 33 de secunde şi utilizată pentru mesaje urgente scrise. Racheta „Gameloa" („Surpriza") se deplasează spre cabane montane, insule de corali ori aşezări de savană, la cererea iubitorilor de divertisment, ea purtînd un registru variat de cîntece, versuri, aforisme şi vorbe de duh. „Atlas" serveşte la polenizarea artificială pe ogoarele boreale, iar „Alerta-3A" semnalizează marinarilor apropierea furtunii.
        Maturnii mai posedă cam 750 de sisteme de rachete, intercontinentale, pentru transporturi de urgenţă, intermediare, pentru turism şi comerţ, tactice, pentru deplasări rapide pe distanţe mici, „de teatru" pentru turnee artistice, şi multe altele.
        — Dar, am întrebat gazdele, rachete militare, adică de atac sau de apărare, să zicem, nu aveţi?
        Profesorul Dubio Delfronte a reflectat o clipă, înainte de a spune:
        — Ce să facem cu ele?

GIUMBO: 
Ştiri curente

        Aici, Argus! Ca să ajungem la aeroportul Giumbo, am luat un tele-mobil, în care aveam să ascultăm la radio primul buletin de ştiri al zilei. Am reţinut, pe scurt:
        — Grupul de comando „Starmis" a reuşit să tracteze în spaţiul maturn un nou asteroid, bogat în minerale nobile şi utile.
        — Constructorii tunelului sub-oceanic „Torpyla" („Peştera"), lung de 325 de kilometri şi cu 24 piste de circulaţie, au declanşat asaltul final pe ultimii cinci sute de metri.
        — Statele subecuatoriale, care strîng două-trei recolte de cereale pe an, au decis să depună surplusurile la Fondul Internaţional de Rezervă Alimentară (F.I.R.A.), administrat de O.S.I.M.
        — Academia din Norvaldo şi-a cerut public scuze istoricilor din Framinia pentru o inadmisibilă eroare de tipar. În volumul XXV al Tratatului de istorie universală editat la Torvaldo, numele cetăţii legendare framine Gent Iulia fusese transcris într-un singur cuvînt, greşeală socotită „intolerabilă şi indecentă".
        Aici, Argus! Vă mulţumesc pentru recepţie.

(Perpetuum comic ’89, pag. 203)

Vezi toată postarea

Or fi umorişti în cosmos?

        Se pare că o întrebare atît de simplă şi de serioasă nu a fost pusă pînă acum. Cercetătorii şi exploratorii spaţiului cosmic se arată preocupaţi îndeosebi de probabilitatea unor forme de viaţă pe cele 100 miliarde stele care populează universul. Ei nu exclud posibilitatea ca şi pe alte planete să trăiască fiinţe inteligente. Un grup de savanţi americani ar urma, de altfel, să inaugureze, anul acesta, „Proiectul de căutare a inteligenţei extraterestre", prin care îşi propun să capteze şi să interpreteze toate semnalele radioelectrice provenite din Cosmos, spre a-şi da seama dacă şi la ce nivel se află inteligenţa în ţinuturile siderale. Ori, este la mintea cocoşului că, dacă există fiinţe inteligente şi pe alte corpuri cereşti, ele trebuie neapărat să aibe şi simţul umorului!
        Sigur este că de pe Terra pot fi lansaţi şi „sateliţi umoristici", a căror misiune constă în a confirma că inteligenţa şi surîsul sînt expresii superioare ale vieţii, indiferent de situare cosmică. Iată motivul pentru care „Perpetuum comic" deschide rubrica specializată „Perpetuum cosmic"...

CINE-A PUS PLANETA-N DRUM...

        „Soră geamănă" a Terrei, avînd aceeaşi masă şi aproximativ acelaşi volum, planeta Venus nu prezintă urme de viaţă şi pare de nelocuit, fie şi din cauza temperaturii sale foarte ridicate: 485 de grade Celsius la sol! Omul de ştiinţă francez Christian Marchal, membru al Oficiului Naţional de Cercetări Aerospaţiale din Franţa şi al Institutului de Astronautică din Statele Unite, a întocmit, însă, un proiect care prevede corijarea acestui defect primordial şi... popularea cu oameni a Luceafărului de zi şi de seară. „Proiectul Marchal", susţinut de autor la Congresul internaţional de astronautică de la Paris, unde „nu a fost contestat de nimeni", după cum remarca presa franceză, propune amplasarea unei „cortine siderale" între Venus şi Soare, care să filtreze razele marelui astru şi să asigure, treptat, o temperatură convenabilă. Cortina ar putea fi dislocată prin tractarea unui asteroid cu ajutorul navelor spaţiale şi prin supunerea acestuia unor explozii nucleare, al căror şoc ar provoca dispersarea asteroidului şi ar permite formarea perdelei de protecţie şi filtrare. După transferarea unor procese biologice primare pe Venus, planeta ar putea deveni locuibilă.
        Prezentarea proiectului este, desigur, sumară şi nu insistăm asupra operaţiunilor de mare complexitate propuse de savantul francez. Ţinem să remarcăm, însă, că el ocoleşte punctele cele mai delicate: cine şi cum ar urma să dirijeze acţiunile de populare a scoarţei venusiene, în ipoteza că lucrările pregătitoare ar fi duse la bun sfîrşit? Ei bine, tocmai de aici s-ar isca buclucurile...
        Fiind vorba de navete spaţiale, explozii nucleare şi alte mijloace militare cosmice, ar fi greu de închipuit că Pentagonul nu şi-ar elabora propriul scenariu şi nu ar emite pretenţii de prioritate. Motivele sar în ochi. Marile deşerturi de pe Venus, incomparabil mai întinse decît Nevada, ar putea fi transformate în poligoane sigure pentru testarea armelor nucleare, departe de ochii lumii şi de manifestaţiile pacifiste. Craterele venusiene ar servi ca silozuri ideale pentru armele strategice, eventual pentru experimentarea unor rachete inter-planetare. Pe scoarţa venusiana ar putea fi instalate diferite fortificaţii şi staţii spaţiale în cadrul programului vizînd „războiul stelelor". Reprezentanţii Pentagonului ar avea grijă să nu transporte pe Luceafar pacifişti, dar dintre aliaţi, ar alege pe cei mai devotaţi atlantişti. Ar mai fi şi avantajul că anul venusian are doar 225 de zile, de unde perspectiva ca alocaţiile militare ale Pentagonului, cifrate la aproximativ 300 miliarde dolari pe 365 de zile terestre, să capete mai multă consistenţă şi sa determine un ritm mai dinamic al înarmărilor.

        Un astfel de scenariu prezintă, totuşi, nu puţine neajunsuri. S-ar pune, bunaoară, problema aprovizionării forţelor armate dislocate pe Venus. Administraţia a hotărît, cu ani în urmă, ca militarii americani aflaţi în străinătate să se descurce la faţa locului, drept pentru care salata, ca să dăm un exemplu, nu mai este livrată de producătorii din Bridgeton, statul New Jersey, măsură care ar economisi cam o jumătate milion de dolari pe an. Dar cum să se descurce militarii americani pe suprafaţa venusiană, cînd ei nu sînt deprinşi nici măcar cu plantarea şi recoltarea unei cepe degerate? S-ar putea apela la fermieri spre a cultiva ogoarele venusiene, dar aceştia au mari necazuri cu Pentagonul, din pricina căruia li s-au secerat, într-un singur an, 16 miliarde dolari, investiţiile agricole fiind drastic şi persistent amputate pentru bugetivorii din armata americană. O soluţie de schimb ar consta în angajarea unor fermieri vest-europeni, dar există riscul major ca Piaţa comună să folosească prilejul spre a cere părţii americane să abandoneze pretenţiile şi ameninţările ei ultimative, care au antrenat, în anii din urmă, în veritabile războaie comerciale brînzeturile, macaroanele, cerealele, vinurile şi alte combatante fără vină şi fără voie.
        Serioase buclucuri ar genera şi spinoasa problemă a pazei militare, care continuă să dea multă bătaie de cap factorilor de resort, serviciile americane de gardă nu prea iau în serios chestiunea. S-a constatat, de pildă, că la bazele militare, inclusiv nucleare, instalate în R.F.G., sentinelele americane obişnuiesc să doarmă buştean şi, ca să nu fie tulburate de eventuale alarme, scot sistemele de avertizare din priză! Comandanţii au aplicat cunoscuta „soluţie capitolină", angajînd la bazele aeriene din R.F.G. un lot de 900 de gîşte pentru paza instalaţiilor. Dar ar putea fi tansbordate gîştele pe planeta Venus fără a le asigura condiţii de adaptare la mediu şi fară antrenamente cu totul speciale? Şi, într-o asemenea ipoteză, nu ar interveni, indignate, influentele asociaţii americane pentru protecţia necuvîntătoarelor? Şi aşa, Pentagonul rămîne certat cu mediile ecologiste pentru impactul negativ al activităţilor sale asupra naturii.
        Mai este afurisita de distanţă (37 milioane kilometri) dintre Pămînt şi Venus, care, chiar cu o navă supersonică, ar necesita vreo 770 de zile, adică mai mult de doi ani tereştri şi cam trei ani venesieni. În atare circumtanţă, un recrut pornit de la baza Colorado Springs, să zicem, ar ajunge pe Venus lasat la vatră, iar un ofiţer — ieşit la pensie. Cum la fiecare 5—7 ani apare un nou sistem de armamente, rezultă că arsenalele transportate şi desfăşurate pe Luceafăr nici nu ar avea vreme să răsufle, că s-ar trezi suferind de uzură morală!
        Din asemenea scenarii se desprinde, surîzînd, o morală pe înţelesul oricăror fiinţe inteligente: pînă la popularea altor planete, trebuie apărată şi pusă în toate drepturile ei populaţia de pe singura (deocamdata) planetă locuită!

(Perpetuum comic ’88, pag. 123)

Vezi toată postarea

Rachetozauri şi gîndaci...

O POVESTE NETERMINATĂ

        Cam peste tot în lume se află gîndaci, dar se pare că în Statele Unite ei au început să-şi facă de cap. Hoardele nesuferitelor insecte s-au abătut asupra tuturor aşezărilor, îndeosebi urbane, cu o asemenea furie, încît la Roseville, statul Michigan, milioane de libărci au invadat străzile oraşului, stîrnind nu numai dezgust, ci şi oarecare panică.
        Lucrurile au luat o întorsătură serioasă, după ce s-a aflat că gîndacii atacă nu numai ţinuturi casnice şi obiective civile. Gîndăcimea nu s-a sfiit să ia în primire pînă şi Pentagonul, „centrul nervos" al puterii militare americane! Peste 2 milioane de gîndaci au hărţuit, noapte de noapte, miile de încăperi şi cei 28 de kilometri de coridoare ale uriaşei clădiri cenuşii din cartierul Arlington al capitalei federale. „Într-o clădire de talia şi vîrsta Departamentului Apărării, situaţia nu pare uluitoare", a declarat ziarului „Washington Post" căpitanul Brian Thoreson, şeful echipei însărcinate cu stîrpirea fenomenului. Unii au crezut că „incursiunile insectifere" ar fi de natură să persifleze „aroganţa forţei militare" a Pentagonului, dar experţii în meserie s-au dovedit preocupaţi mai ales de urmările practice ale afacerii. Ca atare, cunoscînd patima gîndacilor pentru hîrtie, ei au recomandat ca documentele secrete să fie straşnic păzite.
        Poate fi sigură ştirea că papetivorii nu s-au atins de dosarele faimoasei „triade strategice" americane, conţinînd planurile noilor arme nucleare — bombardierele B—16, rachetele intercontinentale MX şi submarinele „Trident", a căror punere la punct este în curs de desfăşurare. Gîndacii nu au ajuns nici la schiţele care prevăd „războiul stelelor", de vreme ce liderii Pentagonului le aplică întocmai. Nu ar îi exclus, însă, ca gîndăcimea să fi tocat anumite paragrafe din cunoscutele tratate „SALT-II" şi A.B.M. iar paragrafele cu pricina să fie taman cele care privesc obligaţiile şi angajamentele părţii americane. Ipoteza ar explica, măcar în parte, uşurinţa cu care liderii Pentagonului s-au referit la aceste documente şi seninătatea cu care şi-au îngăduit „mai larga lor interpretare"...
        Devorarea documentelor secrete sau foarte importante nu reprezintă, totuşi, singura primejdie potenţială. Proliferînd, gîndacii s-ar putea extinde, ca o veritabilă „forţă de intervenţie rapidă", asupra instalaţiilor-cheie din subordinea Pentagonului. Şi nu ar fi de mirare ca ei să se strecoare, cu milioanele, chiar şi în depozitele racheto-nucleare, ştiută fiind preferinţa lor pentru locuri subterane şi întunecoase.
        Dar ce-ar putea să facă gîndăcimea unor namile de metal adăpostite în silozuri betonate? Întrebarea nu este de lepădat. Armele nucleare, chit că ar putea pulveriza planeta, sînt extrem de fragile, de „vulnerabile", ca să folosim un termen consacrat. În starea lor latentă, rachetele suferă ba de „griparea tehnică", ba de hemoragii intense de carburant. Din cauza diferitelor fisuri, la un siloz din Arkansas, bunăoară unde era amplasată o rachetă „Titan", a izbucnit un violent incendiu, urmat de o explozie infernală. Lespedea de beton a depozitului, care cîntărea 232 de tone, a fost făcută praf, iar silozul s-a prefăcut într-o groapă uriaşă cu un diametru de 80 de metri. Şansa a vrut ca racheta, dotată cu o încărcătură de 20 megatone (de peste 1000 de ori mai puternică decît bomba de la Hiroşima) să rămînă intactă. Accidentul a fost provocat de o fisură care a permis scurgerea unui carburant extrem de inflamabil. Dacă rachetele prezintă fisuri, gîndăcimea atîta aşteaptă! Armele nucleare mai au nervii şi ţesuturile foarte fine, ca ţesute din pînză de păianjen. Tocmai aici s-au putea insinua gîndacii. S-a întîmplat ca într-o instalaţie supersofisticată să se strecoare un guşter, care a provocat un scurt-circuit. Se înţelege că o insectă s-ar infiltra mai uşor decît o şopîrlă. Treziţi printre fire şi piese unse cu uleiuri dintre cele mai delicate, gîndacii le-ar strica ori încurca în aşa hal, încît o simplă scînteie ar arunca namila în aer. Atingînd circuitele, ei ar putea declanşa chiar încărcăturile nucleare, habar neavînd, desigur, de programarea ţintelor, vectori, traiectorie balistică, primă lovitură şi alte asemenea „fasoane". Ar putea apărea, într-un astfel de scenariu, o specie nouă — „gîndacul de Arkansas", după modelul gîndacului de Colorado care dă iama prin cartofi.
        „Bine, bine — veţi zice — dar rachetele astea, care ameninţă globul pămîntesc cu distrugerea, sînt lăsate de izbelişte?" Ele sînt păzite, fireşte. Dar Army Audit Agency, adică Agenţia Militară de Verificare a Statelor Unite, a dezvăluit într-un raport de pomină că „numeroşi paznici ai depozitelor nucleare au un trecut de alcoolici sau drogaţi". A fost citat, printre altele, cazul gardienilor de la cel mai mare depozit de arme nucleare americane, situat la Romulus, unde 43 din 198 de paznici „s-au dedat la acte de beţie în public, consum de stupefiante şi alte patimi defavorabile." Cu o asemenea pază, primejdia devine şi mai rea, iar cît despre gîndaci, ei pot mişuna în voie.
        Se mai întîmplă că, uneori, înseşi rachetele dau buzna peste gîndaci! Lucrătorii unui depozit de mărfuri din oraşul Elisabeth, statul New Jersey, au descoperit, întîmplător, o ladă uriaşă care conţinea zece încărcături pentru... rachetele „Sidewinder". Noroc că în magazie se găseau şi alte lăzi, cu mărfuri mai familiare gîndacilor, altfel afurisitele de insecte s-ar fi putut năpusti asupra focoaselor rătăcite.
        Încurcăturile ar căpăta proporţii cu adevărat astronomice, dacă gîndacii s-ar furişa pe cargourile spaţiale în ipoteza că Pentagonul ar proceda la executarea proiectelor vizînd „războiul stelelor". Isprava nu ar fi imposibilă. În toamna anului 1985, la bordul navetei spaţiale „Challenger" a fost descoperită o... muscă. Nu a fost furnizată nici o explicaţie pentru această surprinzătoare premieră cosmică. Rămîne, aşadar, intactă posibilitatea ca insectele să ajungă de capul lor în spaţiul cosmic şi, eventual, să-şi desfăşoare sub stele îndeletnicirile lor instinctive. Le-ar împiedica starea de imponderabilitate? Astronauţii de pe naveta „Columbia" au verificat chestiunea, luînd la bord 24 de fluturi, 12 albine şi 12 molii, care s-au comportat peste aşteptări. Ce i-ar împiedica pe gîndaci să se strecoare, precum musca, într-o navetă spaţială şi să se comporte nestingheriţi? Ar fi de adăugat, în treacăt, că o singură femelă ar putea amplasa în spaţiu extraatmosferic zeci de mii de „gîndăciori" într-un singur an!

        Ne putem închipui ce lucrare ar desfăşura gîndacii printre fibrele şi piesele fortificaţiilor spaţiale — sateliţi militari, staţii cosmice, platforme orbitale, arme laser, care se anunţă atît de sofisticate, încît ar tresări şi la atingerea unei raze de soare!
        Ar merita, deci, rachetozaurii un asemenea catren:

„Făcurăţi arme cu toptanul, 
După bunul plac, 
Încît racheto-arsenalul 
Atîrnă de-un gîndac!"

        La Pentagon s-ar putea găsi, pînă la urmă, un insecticid de mare putere care să mai strunească armatele de gîndaci, deşi căpitanul Brian Thoreson nu se declara prea optimist. El era de părere că „aceste insecte se pot adapta în numai şase generaţii, adică în circa şase luni, la orice insecticid şi suportă niveluri de radiaţii incomparabil mai mari decît oamenii", de unde opinia ofiţerului american că „gîndacii ar putea supravieţui oamenilor"!
        Prioritatea priorităţilor constă, aşadar, în stîrpirea completă şi pentru totdeauna a racheto-arsenalelor, care menţin primejdia teribilă ca gîndacii să fie supravieţuitorii eventuali ai singurei planete locuite de fiinţe inteligente.

(Perpetuum comic ’87, pag. 142)

Vezi toată postarea

Scurtă antologie de haz fără necaz...

PRIN LUME, PRIN GLUME

        Se pare că în fondul principal de evenimente al lumii umorul ocupă un loc... derizoriu. Presupunînd că s-ar alcătui statistici şi clasamente calificate aşa cum se procedează cu înarmările, hazul ar fi de departe întrecut de necaz, tocmai acesta din urmă marcînd starea lumii şi continuînd să crispeze o planetă întunecată de crize, tensiuni şi confruntare. O spunem aceasta avînd în vedere şi capacitatea poporului nostru de a reflecta şi recepta anumite evenimente, făcînd haz de necaz.
        Deşi mai puţine, evenimente care stîrnesc hazul, voit ori nu, există, aşa încît ne-ar surîde o scurtă incursiune prin lume, printre glume, recurgînd cu precădere la „serviciile umoristice" voluntare sau involuntare ale agenţiilor de presă.

MUNTELE DINTRE WASHINGTON ŞI... LUNA

        Aflat într-unui din turneele sale interne, preşedintele Ronald Reagan a povestit următoarea anecdotă: „În drum spre statul Montana, am cerut pilotului să zboare la mică înălţime peste muntele Rushmore (unde sînt sculptate în granit chipurile a patru preşedinţi americani — n.n.) Vroiam să văd dacă au fost sculptate şi alte capete. Şi apoi — a continuat şeful Casei Albe — era reconfortant să revăd stîncile. La Washington nu se află ceva asemănător. La Washington nu există decît un munte, la care marii bugetivori lucrează de 40 de ani. El se cheamă... Datoria Federală."
        Ar fi de crezut că datoria publică internă a guvernului american a trecut de 1000 miliarde dolari. Stivuită în bancnote de un dolar, suma ar acoperi de peste două ori distanţa dintre Washington şi Selena...

TRILINGV, BILINGV, ETCETERA...

        Vorbind la o conferinţă vest-europeană dedicată învăţămîntului, Jean-Pierre Chevenement, pe atunci ministrul francez al educaţiei naţionale, a pledat pentru însuşirea de limbi străine, ceea ce ar duce la mai bună cunoaştere a popoarelor şi ar împiedica Piaţa comună să devină „o suburbie a Statelor Unite". „Piaţa comună — a adăugat el — nu înseamnă doar fructe şi legume, ci şi limbi şi culturi proprii." Spre a-şi ilustra considerentele, reprezentantul galiei a povestit următoarea anecdotă:
        — Cum se numeşte un om care vorbeşte trei limbi?
        — Un trilingv...
        — Dar unul care vorbeşte două limbi?
        — Un bilingv...
        — Dar cel care vorbeşte o singură limbă?
        — Un american!

ELECTORALISME

        În cursa prezidenţială americană au alergat şi vreo 150 de iluştri necunoscuţi. Evident, fără nici o şansă. Dar nu fără platforme electorale. Fostul agent de asigurări Donald Badeley a lansat un proiect de „armonizare a Statelor Unite cu Universul", ale cărui principale prevederi au fost săptămîna de şase zile şi anul de 360 de zile! Candidatul William Hurley a promis că, în caz de victorie, ar fi suprimat Rezerva federală americană, Fondul Monetar Internaţional, Departamentul Finanţelor şi chiar Congresul dacă toate aceste instituţii nu ar fi redus imediat deficitul bugetar al Statelor Unite. Richard Grayson s-a arătat mai zgomotos şi mai agresiv: el a pus la cale două comitete proprii — „Salvadorul, al 51-lea stat american" şi „Pentru un război nuclear imediat!"
        Deşi fac figură de simpli figuranţi, asemenea „cavaleri ai comicei figuri" se cam întrec, uneori, cu gluma...

RICHARD INIMĂ DE... FÎN

        La alegerile parlamentare din Marea Britanie a candidat şi... regele Richard I de Hay („fîn", în engleză), on Wye. Acest arhivar din Ţara Galilor s-a încoronat singur rege, după ce a proclamat „independenţa" satului său! Candidat pentru un scaun în Camera Comunelor, el şi-a bazat campania electorală pe „suprimarea maşinilor", singurele vinovate de şomaj, după el, şi pe „restabilirea supremaţiei calului."
        Voturile l-au ocolit. Poate şi fiindcă regii nu sînt... aleşi.

DACĂ...

        Dacă n-ar fi prim ministru, Margareth Thatcher ar fi devenit inginer, după cum mărturiseşte ea însăşi. Elevii şcolii primare din Broomhill, sat din nordul Marii Britanii, au rugat cîteva personalităţi să le spună ce ar fi dorit să devină, dacă nu ar îndeplini actualele lor funcţii. Preşedintele unui puternic sindicat al minerilor, Scargill ar fi urmat cariera de avocat. Liderul laburist Neil Kinnock declară că ar fi vrut să devină mecanic de locomotivă. O singură scrisoare expediată din Broomhill a rămas fără răspuns: misiva adresată preşedintelui Reagan. „Mai aşteptăm", a declarat Harry Dobson, directorul şcolii.

VAL CU BUCLUC

        Aflat la Brighton, unde s-a ţinut conferinţa naţională a laburiştilor, liderul acestui partid, Neil Kinnock, unul din principalii conducători din opoziţie, se plimba pe malul mării, înconjurat de o armată de fotoreporteri şi operatori de televiziune. Un val mai puternic l-a surprins pe liderul laburist, care a alunecat, căzînd în apă. S-a ridicat imediat, mărturisind nu fără umor: „Pariez că aşa ceva nu i s-ar fi întîmplat norocoasei Maggie" (numele familiar al premierului Margareth Thatcher)!

A GREŞI NU-I DOAR OMENEŞTE

        Ordinatorul unei societăţi de credit din Londra a somat Curtea Regală britanică să achite imediat costul unui tractor achiziţionat în rate de către regină! A fost vorba, fireşte, de o greşeală. Directorul societăţii cu pricina, Geiff Snell, şi-a exprimat regretele şi scuzele de rigoare, menţionînd că „vina aparţine ordinatorului." Ceva, oricum, n-a fost în ordine!

UNDE DAI ŞI UNDE CRAPĂ...

        Tot un ordinator, de această dată militar, a stîrnit hazul public. Comandamentul puşcaşilor marini din Statele Unite a întocmit o scrisoare — apel de înrolare (serviciul militar nefiind obligatoriu în S.U.A.). Textul îndemna pe tînărul destinatar să-şi analizeze cu toată francheţea condiţiile de viaţă, să vadă daca este mulţumit de slujbă şi de salariu, şi dacă nu ar fi interesat să se înroleze în corpurile puşcaşilor marini. Scrisorile au fost distribuite de un ordinator superperfecţionat. Şi, totuşi, comandantul puşcaşilor marini, generalul Paul Kelly, n-a putut citi în culmea surprizei un răspuns cu totul neaşteptat. Autorul misivei spunea că e mulţumit de slujba, de salariu, de condiţiile sale de viaţă şi că, deocamdată, refuză invitaţia de a se angaja ca recrut în unităţile puşcaşilor marini. Semna... comandantul suprem al forţelor armate americane, preşedintele Ronald Reagan!

VESELĂ CU... CÎNTEC

        Într-o emisiune televizată, ministrul west-german al economiei, Martin Bangemann, a ţinut să dezvăluie amănuntul că, pentru a se destinde din stresul vieţii politice, obişnuieşte să desfăşoare diferite activităţi casnice, îndeosebi să spele vesela. Bănuind că printre telespectatori şi, mai ales, printre telespectatoare s-ar găsi nu puţini sceptici, demnitarul federal a adăugat: „Dacă nu credeţi, nu aveţi decît să mă invitaţi la dvs. acasă ca să vă spăl vesela."
        A fost, desigur, invitat. Şi încă într-o asemenea măsură, încît a dat peste un nou... stres.

UN AMERICAN NELINIŞTIT

        O „scrisoare din Paris" a fost expediată unui număr de 300.000 de susţinători financiari ai Partidului Republican din Statele Unite. Textul era semnat de responsabilul financiar al Comisiei senatoriale a republicanilor, Robert Perkins. Autorul îşi declara intenţia de a-i pune în gardă pe alegătorii americani de ceea ce s-ar putea întîmpla în S.U.A. dacă ar cîştiga alegerile Partidul Democrat. „S-ar întîmpla ca în Franţa guvernării socialiste", estima Perkins. Adică: „în timp ce vă scriu, îmi simt ochii arşi de nori de gaze lacrimogene, fenomen curent în acest oraş asediat care este Parisul." Şi mai departe: „Franţa cunoaşte, de altfel, un faliment total, atmosfera este ameninţătoare şi explozivă, iar climatul este încărcat de furie." Pînă la urmă s-a aflat ca scrisoarea nu a fost redactată de responsabilul financiar republican, ci de „experţi" din Washington, care au cam provocat ilaritate.
        Mai rău este că asemenea falsificatori se află nu numai la Washington ci şi, bunăoară, prin pretinsul „oraş asediat" de pe Sena...

PREA MULTĂ BĂNUIALĂ STRICĂ

        Vice-amiralul James Lyons, comandantul şantierului naval din Washington, a primit, cu ocazia sărbătorilor de iarnă, un cadou din partea ataşatului naval sovietic, contraamiralul Ivan Sakulkin. Verificat cu aparaturi speciale, pachetul a fost declarat suspect, motivul bănuielii constituindu-l cele „două flacoane cu lichid". Potrivit unui raport oficial, coletul a fost distrus de artificierii militari. Numai că aceştia au descoperit (cam tîrziu) că „flacoanele suspecte" erau, în realitate două sticle de votcă şi încă de cea mai bună calitate!

        Încheiem aici incursiunea noastră umoristică, dorind ca lumea să aibă parte şi de un... perpetuum comic, pentru ca ofensiva hazului să destrame redutele necazului.

(Perpetuum comic ’86, pag. 162)

Vezi toată postarea

Reporter de război

        ION CÎRJE, inveterat publicist pe teme externe, poate cel mai strălucit, n-am ezita noi să afirmăm, autorul unei cărţi alegorice şi vizionare unice despre destinele lumii contemporane, pe care noi am numit-o nu printr-o simplă figură de stil „Planeta soarelui", ne oferă în paginile de faţă întîmplările revolute ale unui reporter la mult cunoscutul război troian. Lectura îl va convinge pe perspicacele cititor că Troia nu e decît un simbol pe care, din păcate, îl recunoaştem în multe întîmplări de acest gen ale lumii contemporane. Cu atît mai bine pentru merituosul autor. La alegoriile sale trebuie să luăm aminte, chiar dacă le citim într-o abreviere plină de semnificaţii contemporane. (N.S.)

La Troia

        — Manuscris apocrif de acum 3175 de ani, în primă traducere modernă —

        Sisiful Demonis mă alesese tocmai pe mine, Zetsarios, pentru războiul troian, care abia începuse. Credea în izbînda aheilor ca în zeul Hefaistos şi siguranţa lui devenise de stîncă după ce regele regilor îşi jertfise fiica, pe Ifigenia, la Aulida. Lucram ca vestitor de rînd la Tablele zeilor, lespezi de lut zgîriate cu stilul şi care înştiinţau muritorii de tot ce se petrecea în lume, de la Efes pînă la Siracuza şi din Egipt pînă la Tesalia. Veştile le adunam noi înşine, de la marinari şi neguţători mai ales, dar, la nevoie, îi descoseam şi pe corsari. Sisiful Demonis închipuise şi porumbeii călători, cărora le atîrna la picioare mici plăcuţe de lemn, ducînd şi aducînd veştile cele mai proaspete. Tabla noastră se chema „Icarida" şi închegam din zece plăci subţiri de argilă, pe care le împrăştiam prin cetăţeni şi porturi la fiecare început de anotimp. Apărea în cetatea Libria, din Ciclade, ocrotită de marele Hefaistos, stăpînul focului şi meseriilor, cel mai vrednic dintre zei.


         „Icarida" mergea destul de bine, mai ales în insulele vecine, precum Paros, lăcaşul marmurei de mătase, cea mai căutată peste mări şi ţări. La Paros venise pînă şi Apollo, să-şi tocmească marmura pentru statuia din Delfi. Veneau acolo mulţime de stăpîni, sculptori, pictori şi neguţători, care deveneau clienţi statornici ai „Icaridei". Munceam acolo şapte vestitori şi tot atîţia scribi, printre care şi Verzalis, luntraş fenician răpit de piraţi şi vîndut la Libria pe un butoi cu ceară de albine. Stăpînul nostru îşi zisese sisif, cinste pe care ne-o lămurise el însuşi, spunînd că fiecare alcătuire a tablelor zeilor ar fi ca o stîncă de urcat pe culme, care alunecă înapoi după fiecare apariţie, trebuind ridicată mereu pe panta abruptă ca vîrfurile Olimpului.

        Cu ajutorul lui Hefaistos, stăpînul focului şi meseriilor, lucrurile mergeau strună, pînă cînd pe insula Tavernas, din apropiere, un duşman al sisifului a început să alcătuiască propriile tablete, zise „Sibilia" şi lucrate pe lemn lustruit ca oglinda. Demonis găsise pentru stăpînul „Sibiliei" un cuvînt pe măsură — „centaurul" —, fiindcă acesta alerga repede şi neobosit ca un cal, dar nu ştia să scrie, ci doar să poruncească. „Sibilia" stîrnea furie şi indignare, dar avea clienţi cu nemiluita. Vestitorii „centaurului" scriseseră în ultimul lor mănunchi că treisprezece piraţi din Frigia furaseră din Egipt piramida lui Keops, pe care o îmbarcaseră la puntea corăbiei lor şi o aduseseră la Delos, unde o vînduseră pe o sută de boi, trei turme de capre şi o amforă de argint din Samotrace. Au dat năvală puzderii de danai, de corăbieri şi neguţători, ba veniseră şi plugari din Argolida şi sclavi din Lacoma să pipăie templul faraonic. Sfîşiat de spaimă, „centaurul" a vrut să fugă la barbarii de pe Nil, dar Ares, protectorul „Sibiliei", l-a scos basma curată, învăţîndu-l să dea de veste că piraţii măcinaseră piramida, împrăştiind pe plajele din Delos, unde pot fi căutate oseminte de faraon şi de supuşi egipteni. Clienţii n-au crezut gogomănia „centaurului", dar pescuitorii prin nisipul de Delos au devenit renumiţi, iar sisiful însuşi ţinea ascunsă sub cheie o arşică albă, culeasă de pe plajă, despre care spune că ar fi fost vertebra unei preotese a zeiţei Isis, zidită în piramidă odată cu faraonul.


        — Trebuie să-i venim de hac „centaurului", îmi spusese sisiful în seara ultimei zile de vară, chiar în toiul pregătirilor pentru cuvenitele serbări dionisiace. Eşti cel mai tînăr, întîmplările ţin cam mult. Te duci la Troia, băiete, neapărat pînă la Troia, de unde-mi vii cu văzute şi auzite pentru o zicere veşnică* întru faima „Icaridei" şi jalea „centaurului". Ţi-l dau pe Verzalis, atît de ager la minte şi la vorbă, care cuvîntă în limbile barbare, pe unde a umblat. Izbîndiţi? El va căpăta libertatea, tu o călătorie pe Nil. Asta-i tot, la drum!
        După miile de amănunte puse în orînduială, am purces la oracolul din Libria, unde, după ce a cercetat ficaţii gîştelor sacrificate, prorocul ne-a prezis vreme îndoielnică, sudoare pe şira spinării şi izbituri în obraji, dar n-am dat înapoi.

* în sensul de „serial" (n. trad.)

Neguţători de arme la Kholfos

        Încropisem socotelile cerute de împrejurare, aşteptîndu-ne la toate caznele lui Hercule, dar cele mai multe au dat greş, fiindu-ne potrivnici stăpînii mării şi ai furtunilor.
        În drum spre insula Skutos, nu departe de Sparade, ne-au ferecat în lanţuri piraţii thunarzi, dar o furtună de spaimă, ridicînd marea pe ceruri şi îngropînd stelele sub tronul lui Poseidon, ne-a aruncat de-a valma pe-un ţărm. Cînd bunul Hefaistos, stăpînul focului şi meseriilor, ocrotitorul cetăţii Libria, ne-a redat suflarea, rămăseserăm singuri şi aproape schilozi pe-o stîncă părăsită, de unde am fost luaţi de o corabie cretană ce plutea spre Tanagra şi Eubeea. Cărăuşii noştri de ispravă, marinari din Cnosos, ne-au descătuşat şi primenit, umplîndu-ne şi desaga de cînepă cu merinde proaspete. Ne-au coborît pe Dafnis, zicînd să fi aşteptat acolo corăbiile spre Lemnos. Cretanii păreau a şti că, dincolo de coama de aramă a pădurii de tufani, se întindea Cămara Nimfelor, o vale cu lanuri de orz şi livezi de măslin, cu fîntîni la răspîntii şi hanuri curate, fără ploşniţe. Dar am găsit Cămara Nimfelor prefăcută în tăciune, aflînd mai tîrziu că piraţii dăduseră foc aşezării şi luaseră în sclavie toată suflarea din Dafnis. Satul, spusese Verzalis, arăta ca un cimitir abia deschis.
        Şi numai în asemenea nenorocite întîmplări ne-a petrecut temutul Poseidon, vreme după vreme, pînă cînd marele Hefaistos, stăpînul focului şi meseriilor, ne-a scos la pescarii Antigon şi Olivos, cărora le rămînem recunoscători ca bunului şi veşnicului Parnas.

        Insula lor, Irina, se afla pe calea cea umblată de toţi corăbierii între Rodos şi Lemnos, aceasta din urmă înfiptă de Zeus chiar la poarta cetăţii barbare Troia. Antigona gîndea că puteam porni într-o zi sau două, neapărat dimineaţa, cînd vasele din Rodos se opresc la Irina pentru provizii de peşte la frigare, apă proasătă ca roua şi carafe brumate de nectarul zeilor. Cu o talpă de cositor şi piepteni de obsidiană, ia nevoie şi pentru o pereche de cercei din argint ori chihlimbar, puteam călători pînă hăt departe, pe coasta Locridei, darămite pînă la Lemnos. Bine ar fi, mai socoteau pescarii din Irina, să ne dăm drept neguţători de sclavi sau de arme, iară nu vestitori, îndeletnicire care trezeşte mari bănuieli, dacă nu porniri de răfuială. Taina neguţătorului aheu este să se vîre peste tot, să ceară mult şi să îngăduie puţin, să ţină la preţ şi la licoarea de toamnă, care suceşte pînă şi capul temuţilor polemarhi, comandanţi de oşti şi făurari de arme. Pescarii ne-au ajutat să ne croim veşminte de neguţători, să învăţăm jocurile de zaruri atît de răspîndite spre Lemnos şi ne-au împrospătat proviziile de merinde. Războiul troian îl ştiau din zvonurile mărinăreşti, dar vedeau că spre Lemnos curg corăbii cu avuţii şi daruri, întorcîndu-se cu sclavi şi pradă de luptă.
        — Nu sîntem danai, dar avem aceiaşi zei şi aceeaşi nemuritoare credinţă, mărturisi Antigon în ajunul plecării noastre. Troia e o cetate măruntă, cu oameni aşezaţi şi puţini. De ce o fi nevoie de nouă armate, comandate de nouă regi, cei mai puternici stăpîni ai centrului lumii, pentru a răpune o mînă de barbari?
        — A fost un jurămînt, Antigon, un legămînt mereu în faţa zeilor autotputernici...
        — Deocamdată, mă întrerupse pescarul, deocamdată ne pîrjolesc piraţii, căci au şi ei legămîntul lor! Oricum, prieteni, aici vorbim ca muritorii de rînd, cu mintea noastră cea simplă, dar aveţi grijă pe mare şi pe insula Lemnos, unde orice cuvînt e cîntărit ca aurul şi răsplătit cu punga sau cu lancea.
        Multe mulţumiri am adus pescarilor din Irina, binecuvîntîndu-i în numele marelui Hefaistos, stăpînul focului şi meseriilor, protectorul cetăţii mele natale, Libria. N-au îngăduit nici o plată pentru neasemuitele lor strădanii, mărginindu-se să ia parte la jertfirea unui iepure de Citera în cinstea Nereidelor care le ocroteau valurile şi ţărmul de pescari.
        Ne-am îmbarcat a doua zi, aproape în zori, luînd corabia „Leda", sosită din Cipru, insula Afroditei, încărcată cu mărfuri scumpe şi tainice pentru insula Khoifos, plantată de Poseidon sub ceţurile dese şi lîngă valurile furioase dintre Skiros şi Lemnos. Am ajuns pe seară, într-un amurg cenuşiu, posac, şi am tras la hanul „Pegas", vestit prin curăţenie şi trăinicie, ridicat de meşteri fenicieni din lemn de cedru, cu podoabe din ceramică măslinie. Stăpînul hanului ne-a primit cu zîmbete şi plecăciuni, bănuind, după vestmintele noastre costisitoare şi după sclavii care ne cărau cufărul de corn, că eram graşi la pungă, bine încropiţi şi puşi pe trai de curte. Cînd tînărul hangiu, voinic ca un taur şi hrănit ca un proroc din Delfi, l-a ajutat pe Verzalis să-şi scoată gluga de in cu tivitură de mătase, sclavul fenician avu surîsul sisifului nostru din Libria.

Isprăvile polemarhului Toluenis

        N-am fi rămas pe insula Khoifos mai mult de o zi şi o noapte, de nu l-am fi întîlnit, printr-o rară întîmplare, pe marele polemarh Toluenis, coborîtor din neam regesc şi protejat al zeilor cu braţe de fier călite în apele Styxului, cum spunea el însuşi.
        Locuia pe Khoifos în palatul de Paros, pe un ţinut păzit cu străşnicie de efebi înarmaţi cu securi, săbii şi suliţi. Am ajuns în palat prin mijlocirea unui vecin de odaie la han, Plumbos, neguţător de arme de prin Frigia, însurat cu o femeie din Paros, insula învecinată cu Libria. Nedeya era subţire şi înaltă ca trestia de Nil, iar părul şi-l ţinea conci, prins cu ace de argint în formă de lăcustă. Avea ochii nereidelor şi braţele nimfelor, iar mişcările-i veneau parcă din versurile amăgitoare trecute prin poarta de fildeş, după cum cred tinerii din Libria, cetatea mea natală, ocrotită de Hefaistos, stăpînul focului şi meseriilor. Nedeya nu se vopsea nici cu ceruză, să fie mai albă, nici cu orcanet, să-i pară tîmplele mai roşii, iar ca podoabă purta o brăţară de chihlimbar şi un inel de ametist. Plumbos avea patima zarurilor, ca şi polemarhul din Khoifos, care mai aveau întrunite laolaltă setea de arme şi gustul pentru mişcările de zînă ale femeii din Păros, Nedeya. Cum învăţasem jocul cu zaruri la pescarii din Irina, devenisem nelipsit din odăile lui Plumbos, iar marele Hefaistos potrivea cuburile de lut întru cîştigul meu şi al fenicianului. Jucam cu trei zaruri, după obişnuinţa aheilor. Plumbos nimerea la mici, ba bătea şi de trei ori unu, adică „aruncarea cîinelui", care pierdea totul, în timp ce eu aveam de trei ori şase, adică „aruncarea Afroditei", care cîştiga bine.
        Zarurile ne-au aruncat repede la palatul lui Toluenis, o cetate din marmură şi bronz, înaltă cît un munte şi cu nişte deschizături în ziduri, pe care le vedeam pentru prima dată şi care se chemau „ferestre". Am petrecut nopţi lungi la Toluenis, iar ziua ne străduiam să-i străbatem ţinutul mai bine păzit decît Olimpul şi despre care voi povesti mai amănunţit în „Icarida".
        Cîştigase, într-o seară, Toluenis şi dovedi, spre deosebire de alte dăţi, oarecare mărinimie, poate şi fiindcă se afla de faţă arhontele insulei Khoifos, bătrînul Clarimenida. Porunci să se aducă în încăpereă mare, cu „fereastră", carne de ţap tînăr fiartă în mirodenii, brînză de capră şi legume proaspete, fructe abia culese şi patru carafe de vin din Corint. Era potrivit de statură, mai degrabă scund, dar rotunjit ca un trunchi de gorun, cu braţele scurte şi palmele late şi lungi ca o lopată de luntraş. Avea fruntea îngustă, mereu încreţită, buzele subţiri şi neastîmpărate, iar ochii atît de înceţoşaţi şi de ascunsi, de parcă îi întorsese pe dos.
        — Cinstite feţe, zise deodată, apăsînd pe fiecare cuvînt. Regii regilor s-au avîntat la Troia, mînaţi de zei, să pedepsească trufia barbară şi să prefacă-n cenuşă zidurile ei blestemate. Dar barbarii, cuprinşi de spaimă, nu se dau bătuţi şi, iată, pier în acest război sacru tinerii danai, căpetenii de fală şi urmaşi ai zeilor, sîngele lor neputînd să-i răscumpere întreaga gloată barbară.
        Fusese, spunea Toluenis, chemat de zeii atotputernici pe Cîmpul lui Ares din Khoifos, unde primise porunca să strîngă vietăţile cerului şi pămîntului, apelor şi pădurilor ca să nu mai piară danaii la Troia, să-i scape cu viaţă pe cîţi mai mulţi ahei şi cît mai repede.
        — Cam ce credeţi, mărite feţe, că au poruncit zeii atotputernici pe Cîmpul lui Ares?
        — Să ne întoarcem acasă, răspunse blînd arhontele, să încheiem pace, dar să le închidem ieşirea la mare, ca să-i sufocăm...
        Un tunet de rîs acoperi ultimele vorbe ale căpeteniei din Khoifos. După ce-şi stăpîni răspunsul, polemarhul, care rîsese singur, rosti cuvintele grele:
        — Eşti prea bătrîn, slăvite arhonte, ca să mai simţi clocotul sîngelui şi vraja armelor în bătălie.
        Arhontele amuţi, uluit de îndrăzneala polemarhului şi, ca să curme tăcerea, intră în vorbă Plumbos:
        — Am pe drum, mărite Toluenis, şapte corăbii cu scuturi de bronz, înalte cît suliţa, cu platoşe de crocodil şi ghete cu solzi de piatră, de nu pătrunde nici gîndul, darmite săgeata troiană. Am şi măşti din piele de şopîrlă...
        — S-au scumpit din cale-afară, mărite Plumbos. Un scut de efeb preţuia trei capete de bou, dar a ajuns la nouă capete de bou. Un car era 15 capete de vită şi acum îmi ceri 33. De va mai ţine bătălia, vom vinde templele sacre ca să facem rost de arcuri, securi şi praştii. Zeii ne vor spurca sîngele şi ne vor da la cîini.
        — Aşadar, ce ţi-au poruncit zeii atotputernici pe Cîmpul lui Ares din Khoifos?
        Ca să curgă sînge în vinele ahee trebuie să îngheţe în vinele troiene, încă din astă toamnă, dacă ne ajută nemuritorii zei.
        — Dar cum, polemarhe?
        — Începînd de mîine, puteţi străbate grotele din Khoifos, zise „kyronime", şi cîmpiile de încercare şi fală, zise „sakinagas". Dar luaţi aminte: limba care va spune ce nu-i de zis va rămîne la Khoifos cu gură cu tot.
        Trec, acum, peste multe lucruri demne de luat în seamă şi păstrate în minte, dar mă simt nerăbdător să scriu despre marile isprăvi ale polemarhului Toluenis şi ale oştirii sale de slujitori, pe cît de îndemînatici, pe atît de supuşi.
         „Kyronima de 1" se află între două mlaştini şi avea gura acoperită cu stufăriş. Am pătruns pe brînci, însoţiţi de şapte efebi înarmaţi pînă-n dinţi. Un şanţ adînc, umed şi întunecat ne era călăuză şi înaintam sprijiniţi unii de alţii, toţi trei adică Verzalis, Plumos şi cu mine, Arhontele şi Nedeya renunţaseră cu spaimă la plimbarea prin grote. După vreo cincizeci de picioare, am ajuns la un prag de stîncă sub care se deschidea o groapă de balaur. Am dat în prag peste vraciul Cobrides, care ne-a lămurit ce se petrecea în fundul grotei.
        Pregătiseră vracii un amestec de cucută, venin de viperă şi praf de plumb, fierte în laptele plantei numită friptos, totul dînd o nemaipomenită otravă. Ajunseseră s-o dea unui şobolan de galeră, care o sorbea ca pe apă, fără să simtă nimic rău, dar era de ajuns ca şobolanul să muşte un cîine, pentru ca acesta să cadă ca trăsnit. Am zărit pe fundul gropii doi şobolani fugărind un ogar. Ne-am întors la şanţul ce ne conducea afară, cînd din pragul grotei îl auzirăm pe Cobrides:
        — Cu o sută, vom izbîndi. Se vor strecura prin toate găurile din zidurile troiene, se vor năpusti asupra barbarilor şi...
        Restul cuvintelor l-am pierdut, iuţind pasul prin şanţul adînc, umed şi întunecat.
        — Dar dacă, întrebă Verzalis, fiarele otrăvitoare, neghioabe cum sînt, se vor arunca peste aheii noştri?
        Plumbos avu o tresărire, ca apucat de friguri, dar am mers mai departe, prin alt şanţ, spre „Kyronima de 2". Magii căutau aici o băutură vrăjită, din frunze de ferigă şi rădăcini de nytrat, fierte cu balegă de asin. Împrăştiată pe ascuns în rîul Simois, din cîmpia troiană, licoarea vrăjită i-ar fi prefăcut în măgari pe toţi barbarii, care ar fi devenit animale de povară pentru stăpînii de sclavi şi de pămînturi.
        O scobitură în piatră ducea ia „Kyronima de 3", unde Plumbos nu a mai avut puterea să vadă şi să audă. Slujitorii lui Toluenis încercau în marea grotă uscată, înaltă şi luminată cu torţe, aşa numitul zbor de gorgone, un plan demn de zeii atotputernici, pe cît de îndrăzneţ, pe atît de primejdios. Discipoli ai marelui Dedal fuseseră aduşi ia Khoifos să găsească cleiul fără seamăn menit să lipească de umerii arcaşilor aripi din lemn de cedru sau din piele de porc întinsă pe tulpini de corn. Supuşii polemarhului mai căutau un şiretlic. Ei se dădeau de ceasul morţii să vîre în ouă de gîscă un fel de catran, la lovirea de piatră, să se aprindă şi să dezvăluie vîlvătăi mistuitoare. Arcaşii înaripaţi ar fi putut arunca fie săgeţi muiate în otravă, fie, şi mai bine, ouă de gîscă meşteşugit cătrănite, care să-i facă scrum pe troieni înainte de asfinţitul soarelui. Stăpînul „Kyronimei de 3" spunea că zborul de gorgone putea fi încercat la Troia înainte de recoltarea măslinilor, dacă ar mai fi primit o danie de cinci sute de mii de capete de bou.
        La lumina, totuşi cam slabă, a torţelor am putut urmări, cu suflarea tăiată, zborul de gorgone ai unui arcaş. Înălţat pe un zid de lut, şi-a potrivit aripile de piele de porc întinsă pe ramuri de corn, s-a aruncat în zbor spre zidul de lut din partea cealaltă, aflat cam la treizeci de picioare, dar, după un fîlfîit falnic şi larg, s-a prăbuşit în groapa cu nisip din fundul grotei. Altul a încercat cu aripi de lemn, dar tot fără folos, în timp ce al treilea a putut ajunge aproape de ţintă, dar unde a căzut nu mai era groapa cu nisip, aşa încît nu mai ştim urmarea. La atelierul de ouă cătrănite am privit prin uşă. În apropiere era un tînăr care înţepa oul cu un ac subţire, apoi, în acelaşi punct, cu un ac mai gros şi, tot aşa, pînă cînd putea sorbi o parte din albuş, în locul căruia vîra amestecul de catran. Lucrarea era primejdioasă, întrucît oul se putea sparge din senin, mutilînd meşteşugarul. De aceea, în atelierul acela nu erau folosiţi decît sclavi.

Cerberi, centauri şi minotauri

        Uluit, chinuit de îndoieli, dar cu ochii obosiţi de atîtea văzute, l-am luat de mînă pe Verzalis, cu gîndul de a ne întoarce la hanul „Pegas", să facem o baie fierbinte şi să ne aruncăm în aşternuturile proaspete. Dar marele suspus al polemarhului ne atrase atenţia că nu văzusem „Kyronima de 4", cea mai nouă şi mai grozavă încercare de stăpînire a barbarilor troieni.
        Am primit şi am pătruns în altă peşteră, parcă mai adîncă şi mai întunecată decît toate. Auzeam nişte urlete de fiară şi nu m-am putut opri să-l întreb pe marele supus, Furuncis, dacă primejdia nu era prea mare. Ne-a încredinţat că nu putea fi vorba de nici o primejdie, deocamdată.
        — Primejdia va fi pentru troieni, zise el, arătînd spre o haită de monştri cu mai multe capete. Aveau mai multe capete ori ni se părea numai, era anevoios să ne dăm seama, din pricina întunecimii din grotă şi a groazei pe care urletele de iad ale cîinilor mi-o strecuraseră în oase. Erau legaţi în lanţuri, se smuceau ca apucaţii şi se muşcau sălbatic între ei, amestecîndu-şi capetele într-o învălmăşeală uimitoare. Gîturile păreau lungi şi subţiri, ca de lebădă, dar capetele erau mari, gurile pînă la urechi şi colţii ca piroanele. Juram că sînt turbaţi şi îndoiala mi-o risipi marele supus de la „Kyronima de 4":
        — Născocirea ne-a venit de la cerberi şi, prin strădanii după strădanii, am doborît cinci fiare cu cîte două sau trei capete fiecare, adică prin el însuşi. Stăpînii porunciră să facem cerberi cu cîte zece sau douăsprezece capete fiecare, putînd deci un singur cîine să muşte cu turbare cît zece sau doisprezece şi fiind în stare să-şi strecoare capul prin spărturile din zid ori să le prăvale peste ziduri oricît de ridicate. Puşi în care de luptă, noii cerberi, cerberii noştri cu capetele prin ele însele, pot dobîndi îzbînda băgînd spaima în barbari şi turbîndu-i prin muşcături sau bale.
        Marele supus vorbea singur, ca un oracol.
        — Cerberii noştri, noii cerberi, pot fi adăpostiţi nu neapărat sub zidurile cetăţilor barbare, ci la oarecare distanţă, păziţi de cîţiva efebi destoinici. Odată porniţi, nu mai pot fi opriţi nici de zei şi sînt în stare să ucidă şi răpuşi de secure.
        — Dar dacă, întrebai, precum Verzalis rîndul trecut, fiarele, neghioabe cum sînt, se aruncă turbate asupra noastră?
        Marele supus rîse de întrebare şi, bătîndu-mă pe umeri, răspunse scurt:
        — Născocirea e fără greş, fiind pecetluită de zei.
        — Numai de n-ar muşca şi zeii, şopti Verzalis, dar, spre norocul nostru, doar eu îl auzisem.
        La „sakinagas" n-am mai ajuns. Ne-a spus arhontele, mai tîrziu, că polemarhul ar fi adunat acolo hoarde de centauri şi minotauri, lăsîndu-i să crape de foame spre a-i obişnui cu pornirile cele mai sălbatice şi a-i arunca, la nevoie, împotriva barbarilor.
        La han ne aştepta Plumbos, cam morocănos. Verzalis era stacojiu.
        — Aveţi, cumva, veşti de la Troia?
        Plumbos răspunse în doi peri:
        — Corăbierii spun că zeii nu au aruncat sorţii de izbîndă. Troienii sînt pe ducă, totuşi. Regii regilor se luptă cu vitejie să toarne odată în vinele noastre sîngele barbar.
        — Ce tot spui, mărite neguţător, despre barbari? Tu însuţi eşti barbar, slăvite frigian, cum şi eu sînt barbar, fiind tocmai din Sidonul Feniciei. Sînt în slujba aheilor şi cunosc aheii şi ei n-au nevoie de sînge barbar, aşa cum barbarii nu au nevoie de sîngele danailor.
        Plumbos nu înţelegea o iotă, bolborosea vorbe fără şir, dar Verzalis nu terminase:
        — Am străbătut, mărite Plumbos, în lung şi în lat Marea cea mare şi am trecut dincolo de Coloanele lui Hercule, ca vîslaş pe corăbiile din Sidon. Ţinînd aproape de ţărm, ziua, tălmăcind rostul stelelor, noaptea, am ajuns pînă la capătul lumii, zărind pretutindeni muritori pe maluri. Gîndesc că „kyronimele" n-ar ajunge pentru atîta suflare de barbari.
        — Tu, aheu, vorbeşti nelegiuit despre "kyronimele" din Khoifos.
        — Khoifos nu-i aheu, mărite Plumbos. De-ar şti, aheii ar da foc „kyronimelor".
        Verzalis se înfuriase, îi dădeam dreptate, i-am şi spus lui Plumbos că noi sîntem neguţători cinstiţi şi nu culegători de monştri, dar frigianul pricepuse totul anapoda.

        A doua zi, în zori, un copilandru veni la noi cu trei porumbei de la sisif. Nu a putut spune cum ajunseseră tocmai la el, dar porumbeii erau sigur de la Demonis, sisiful „Icaridei" din Libria, cetatea mea natală ocrotită de Hefaistos, stăpînul focului şi al meseriilor. Am scris pe plăcuţe, în nici treizeci de semne silabice, despre prăpădul ticluit de polemarh pe insula Khoifos. Am zgîriat aceleaşi cuvinte pe fiecare tăbliţă, gîndind că, din trei, măcar una va ajunge pe mîna sisifului din Libria.
        La prînz, eram puşi în lanţuri, eu şi Verzalis, cufărul făcut zob de efebi, iar, seara, polemarhul Toluenis ne-a vîndut frigianului pe o sută de capete de bou.
        — O necatombă , mărite Plumbos, zise polemarhul din Khoifos, rostind un cuvînt necunoscut, deşi aheu, dar venit, pesemne, de la barbari. O hecatombă!
        Am lucrat în Frigia mai bine de nouă ani, ca sclavi în mina de cupru a lui Plumbos. Munceam zi şi noapte, în lanţuri, departe de orice semen, ca nişte vite de povară. La moartea frigianului, Nedeya a îngăduit să ne răscumpărăm, pe cheltuiala „Icaridei" din Libria, despre care nu mai ştiam nimic. Am pornit din nou spre Troia, de data aceasta pe uscat trecînd prin întîmplări nenorocite, uitaţi de Hefaistos, dar şi de polemarhul din Khoifos. După întortocheate isprăvi şi încercări, am ajuns la Troia!
        Mîndra cetate barbară se prăbuşise. Zidurile ei nu se răciseră, ruinele mai respirau încă, dar răsuflarea cetăţii lui Priam era pe sfîrşite.
        — Un cimitir abia deschis, şopti Verzalis, cum spusese şi la moartea statului aheu Dafnis, Cămara Nimfelor.
        — O hecatombă, zise careva, de sub ruine ori de pe singurul zid rămas drept, care căzu şi el în genunchi, prăbuşindu-se apoi peste trupul cetăţii.
        Vocea fusese aievea. Dintr-o crăpătură a colţului de stfncă se iviră trei corăbieri, dintre care unul fusese pe Khoifos. Ne spusese în grabă că auzise nişte poveşti de la pescarii din larg. Vestea despre Khoifos pornise de prin Ciclade, parcă din Libria, o coajă de nucă de pe lîngă Paros, şi slujitorii marelui Prometeu şi ai bunului Asclepios, fidelii nemuritorilor Hefaistos şi Artemis, mulţimi de pescari şi luntraşi, de fierari şi plugari au smuls din Khoifos „kyronimă" cu „kyronimă", au alungat centaurii şi minotaurii, lăsînd pămîntul aheu marmurei, plugului, barosului, literei.
        Porumbeii ajunseseră, prin urmare, la sisiful din Libria, cetatea mea natală ocrotită de marele Hefaistos, stăpînul focului şi meseriilor, cel mai vrednic dintre zei.
        Dar de ce zisese corăbierul „hecatombă" mîndrei cetăţi prăbuşite-n ruine? Îl descoase Verzalis pe îndelete, aşa încît putui să aflu rostul că „muritorii pot strîmba amarnic rostul cuvintelor, dar rostul strîmbat al hecatombei trebuia fătat mort."
        Venise vremea să ne întoarcem, Verzalis şi cu mine, Zetsarios, în Libria natală.

(Perpetuum comic ’83, pag. 243)

Vezi toată postarea