Caricaturi de Dragoş Anton

(Perpetuum comic ’88, pag. 130)

Vezi toată postarea

Rondelul leului

„Quia nominor leo!"
(Fedru — Fabule — )

„Mie tot mi se cuvine,
Pentru că de asta-s leu!"
Nu-ţi convine ce fac eu?
Critică-mă! Dar la cine?

Nu rîvni la postul meu,
Fiindcă n-o să-ţi meargă bine.
„Mie tot mi se cuvine,
Pentru că de asta-s leu!"

Ce eşti tu? Un oarecine!
Un nimic. Un biet pigmeu!
Dar eu sînt un Dumnezeu,
Şi am calităţi divine...

„Mie, tot mi se cuvine!

(Perpetuum comic ’86, pag. 178)

Vezi toată postarea

Vecini de atelier

(Perpetuum comic ’86, pag. 170)

Vezi toată postarea

Duduia de celuloid

Pamflet

        Abia scăpată de la coafor, Duduia a ajuns (nu ştiu prin ce întîmplare) în sala de cinema. Împreună cu o amică, abia scăpată şi ea nu mai ştiu de unde. Numai că Duduia nu-i o oarecare. Mai de voie, mai de nevoie, nedescoperindu-şi la vreme o vocaţie care s-o prindă, Duduia s-a trezit „critic de cinema". Ca s-auzi minune! Şi cum e mai greu să te recalifici cînd viaţa a cotit-o spre versantul ce dă spre pensionare, Duduia adună vorbele la-ntîmplare, cu mai multă dezordine de cum ai strînge gunoiul pe făraş cu mătura, şi se amăgeşte cum că destinul dumneaei ar fi să ajungă pînă la idee. S-auzi, idee! Dar cu băţul scurt nu poţi doborî nici merele de la poalele pomului, necum pe cele din înalturile coroanei. Aşa că ’mneaei în loc să ajungă la gînd se opreşte la cuvînt, scriindu-l şi pe acela bont şi fără har. Împrumutînd gîndului ce se cere a fi de specialitate un fel de iz de vocabular de precupeaţă, confundînd firescul cu banalitatea şi perseverînd a crede că longevitatea nesancţionată i-ar da nu ştiu ce drepturi de autoritate, mai ieri s-a apucat, într-o ogradă, să cotcodăcească spre o surată cum că din miezul unor fapte pe celuloid, ce-mi poartă semnătura, nu s-ar afla semnele, numai de ea ştiute, ale harului. Sărmană Duduie, iartă-mi că-ţi întrerup torsul calp al cuvintelor cu un sfat. Nu te mai aşeza în faţa miraculoasei pînze cu imagini că tot nu înţelegi mai nimic. Dar neputinţa de a înţelege nu poate fi ascunsă prin vorbe fără noimă, adresate vecinei. Şi ea tot un fel de bucătăreasă de cuvinte. Fă mai bine, fără precipitări cinefile, piaţa şi lasă să se vadă mai multă rîvnă în ale menajului (fie şi numai pentru propria-ţi persoană!). Te-ai alege măcar cu un stomac mai sănătos, nesilit să roadă cuvinte bolnave. În loc să te prefaci a şti să citeşti în imagine, mai bine cercetează rotundul cratiţei. Cu atenţie, cu multă atenţie. Doar aşa începe miracolul revelaţiilor. Poate-ţi citeşti acolo vreo fărîmă de vocaţie şi aluneci spre bătrîneţe împăcată cu lumea. Nu de alta dar s-ar putea ca-ntr-o bună zi să te trezeşti rătăcită printre cuvinte. Şi nici „cucu" nu te mai scoate de acolo, în vecii vecilor.
        Parol, Duduie dragă!

(Perpetuum comic ’86, pag. 44)

Vezi toată postarea

Insomnia

        Am citit eu undeva că, dacă nu poţi să dormi, trebuie să numeri. Şi nu aşa, abstract, unu-doi-trei-patru..., ci altceva, concret, oi de exemplu.
        Aşa că am început să număr. O oaie, două oi, trei oi... Oaia cu numărul matricol douăzeci avea o fundiţă roşie la gît. Văzînd oile că aşa se poartă, au început toate să umble cu fundiţe albe, roz, albastre, mov...
        Apoi, oile s-au emancipat din ce în ce mai mult. Unele dintre ele aveau ruj de buze, altele gene false. Pe la oaia 320, umblau cu tocuri aşa de înalte, încît mă mir cum de-şi mai păstrau echilibrul. De la oaia 516 încolo, au început să danseze graţios dansul lebedelor mici, din baletul „Lacul lebedelor". Oaia 700 fix a dat-o, brusc, pe un rock îndrăcit. Celelalte s-au luat după ea. Ca oile!
        Am răbdat, ce am răbdat, apoi am început să dansez şi eu cu ele. Cînd au început să se dezbrace, n-am mai putut răbda atîta indecenţă: blănurile zburau în toate părţile, la fel pantofii cu toc, fundiţele şi chiar şi genele false.
        Am strigat odată la ele: „Ajunge, neruşinatelor!" şi le-am mînat spre ţarc.
        Cînd a intrat şi ultima oaie, cu numărul 4762, şi eu tocmai voiam să închid poarta, au apărut doi indivizi cu recensămîntul animalelor: că de unde am eu atîtea oi, că dacă le-am declarat... Pînă le-am explicat eu că astea-s somnifere, unele o luaseră razna pe tăpşan. Cei cu recensămîntul au plecat, împreună cu o putină de brînză, două kile de urdă şi vreo patru de caş, luîndu-şi şi catastiful pe care notaseră „4672 buc. somnifere de provenienţă indigenă", şi eu m-am apucat să le număr din nou.
        Lipseau patru, pe care, după îndelungi căutări, le-am găsit la videodiscotecă, bete criţă, behăind cu neruşinare împreună cu un berbec ce nu părea a fi de prin partea locului!
        Le-am dus înapoi, la stînă, mustrîndu-le părinteşte. Cînd am închis ţarcul în urma lor, am simţit că pic de oboseală şi că, în sfîrşit, mă cuprinde somnul.
        La noapte voi avea o misiune mult mai grea, căci mi-am propus să depăşesc cu cinci la sută numărul oilor numărate. Şi dacă o ţin în ritmul ăsta, pînă la sfîrşitul trimestrului voi depăşi toate fermele de ovine din judeţ...

(Perpetuum comic ’85, pag. 164)

Vezi toată postarea

Nemulţumesc lampadarul

în ochii tăi
duc o viaţă sedentară,
nu tu alergări,
nu tu suta de metri plat sau extraplat,
nu tu poezia ghinioanelor zilnice;
aceeaşi mobilă a surîsului
în oglinzi,
matinalul ceai florentin
în ton cu sufrageria veche,
sîngele gîlgîind în vene egal
cu o tensiune evident controlată;

în ochii tăi
duc o viaţă sedentară
cu predispoziţii de obezitate
mă îngraş, mă îngraş văzînd cu ochii altuia
pun pe mine
din ce în ce mai puţine întîmplări spectaculoase
şi din ce în ce mai mult conformism

numai din cînd în cînd, inexplicabil,
mugurii ochilor mei sparg tavanele
ca un lămîi de apartament
ce nemulţumeşte lampadarul şi apoi
cerul acestui noiembrie ursuz

(Perpetuum comic ’85, pag. 60)

Vezi toată postarea

Creşterea şi descreşterea unui om cumsecade

        Aurelian Batone era un miliţian simpatizat de întreaga suflare a cartierului. Cu epoleţii săi de plutonier adjutant ca două aripioare înzestrate cu cîte trei pene metalice, zbura harnic la Staţia de benzină, din localurile publice la grupurile de suporteri sau scandalagii.
        În faţa sa, bătăuşii îşi relaxau pumnii şi se pupau ţocăind, aprozariştii serveau sprinteni şi prevenitori, taximetriştii reduceau viteza şi îi pofteau pe pietoni să traverseze, iar bişniţarii? Bişniţarii îşi împrumutau demonstrativ volume de trigonometrie cu semne de carte verzui, cu chipul lui Washington, ascunse printre file.
        Anii se scurgeau în felul acesta, lin. Toată lumea era mulţumită: pieţarii, vînzătorii de Loz în plic, ba chiar şi cetăţenii de rînd, ale căror plîngeri erau rezolvate cu rapiditate, pe măsură ce se înmulţeau.
        Dar iată că într-o bună zi — zi, nefastă pentru Aurelian Batone, cetăţeanul Mitică N. Mitică îşi puse o pereche de ochelari fumurii, înşfăcă un baston alb croit dintr-un izolator de material plastic, pîndi la intersecţie apariţia lui Aurelian Batone şi îşi înfipse mîna în cotul acestuia.
        Aurelian Batone opri circulaţia, îl petrecu pe orb pînă pe trotuarul celălalt şi dădu să plece.
        — Stai aşa, nene, nu ma lăsa! suspină Mitică N. Mitică, îmbrăţişînd colţul unei case de parcă n-ar fi ştiut încotro să o ia.
        Aurelian Batone îl privi înduioşat. N-avea de unde să ştie că omul din faţa lui e, de fapt, vechi sindicalist, tatăl a patru copii, om cu răspunderi pe linie profesională, cu chiria, ratele şi cotizaţiile la zi. Îl văzu modest îmbrăcat, şi asta îl dădu gata. Şi el fusese cîndva modest îmbrăcat.
        — Zi, tataie, unde vrei să mergi? Am timp, am ceva timp.
        — Aici... pe-aici pe undeva, orbecăi Mitică N. Mitică. Era o măcelărie...
        — Este! se lumină Aurelian Batone. Ţine-te de mine.
        Şi, cînd ajunseră, către vînzător:
        — Dă-i tovarăşului mai întîi. Ce ai mai bun.
        Afară, Mitică N. Mitică pipăi carnea, strîngînd-o între coapsă şi podul palmei: cu stînga mototolea manşeta miliţianului. Aurelian Batone se enervă puţin, dar îi trecu.
        — Ce este? Ce mai vrei?
        — Du-mă pînă acasă, te rog. Te-oi cinsti cu un pahar de vin.
        Ar fi vrut să-i răspundă că nu bea în timpul serviciului, dar orbul nu ştia, desigur, că el e miliţian, şi Aurelian Batone se simţi deodată bine aşa, incognito.
        Nu voi să intre, ba chiar încercă să se îndepărteze cît putu de repede, dar orbul, ca prin minune, i se atîrnă de braţ. Căra o butelie goală, ciocnind-o în răstimpuri de asfalt. Aurelian Batone îl duse pînă la staţia de încărcare, noroc că nu era departe. Gestionarul îl servi imediat, tot înaintea altora, dar în mintea lui Aurelian Batone încolţise deja bănuiala.
        „Omul ăsta e orb cum sînt eu maior — îşi zise. M-a oprit cînd voiam să traversez pe roşu. Ia să mă prefac eu că-i trag o palmă..."
        Se prefăcu doar, şi Mitică N. Mitică sări ca ars, smulgîndu-şi ochelarii fumurii:
        — Dai într-un om al muncii? Într-un cetăţean paşnic?
        — Care paşnic?... întrebă miliţianul. Aruncă ciomagul acela alb! Ce vrei să faci cu el?
        — Iaca, îl azvîrl.
        — De ce te ţii de şotii, tovarăşe? Crezi că avem timp?...
        — Ca să-mi schimb butelia, de-aia! i-o trînti Mitică N. Mitică de la obraz. De o săptămînă încerc, şi ăştia le schimbă pe sub mînă.
        Incidentul trecu. Pe Mitică N. Mitică nu l-a mai văzut de atunci. Dar nu l-a uitat. Se frămînta: „Cum, adică, să fi fost de la controlul muncitoresc? Doar sînt curat ca lacrima. Sînt cinstit! Să fiu eu aşa jignit? Pus sub semnul întrebării?"
        Slăbi. Nu mai era miliţianul simpatic care zbura din floare în floare, bătînd din epoleţi. Într-o după-amiază, se ciocni de un orb. „Altul" — şi-l apucă de guler.
        De astă dată orbul era autentic şi gestul plutonierului adjutant fu aspru criticat de către mai marii săi în grad.
        Nici pînă azi Aurelian Batone n-a înţeles ce-i cu orbii, de ce au şi ei bastoane albe, sau, mai exact: cine-i orbul adevărat?

(Perpetuum comic ’85, pag. 53)

Vezi toată postarea

Arta dialogului - Cadourile

(pastilă dramatică)

(Acasă la Tanţa şi Costel, cunoscutele personaje ale cunoscutului comediograf Ion Băieşu. O masă pe care sînt resturile unei petreceri. Dintr-un casetofon se aude melodia „Magdalena". Afară latră cîinele, cîntă cocoşul etc. Tanţa se piaptănă în faţa oglinzii. Intră Costel, ascultă şi el melodia).

COSTEL (referindu-se la melodie): Am dat trei poli ca s-o imprim. Pe sub mînă! Alelalte costau doi poli. De-asta s-a luat unu’ de la Urzica. Cică ar fi de prost gust, că aşa, că pe dincolo... Azi s-a luat de ea, mîine i-a crescut preţu’ la imprimări.
TANŢA: S-o cumperi şi pe-aia cu badea plecat la combinat.
COSTEL: Care, că n-o ştiu?
TANŢA: E, n-o ştii! Am citit noi cuvintele undeva, nu-mi amintesc unde...
COSTEL: Cînt-o puţin, să mi-o aduc aminte!
TANŢA: (fredonează pe melodia „Trandafir de la Moldova"):

        Unde-i badea, lumea-ntreabă,
        E la combinat la treabă.
        Da’ vine la noi în sat,
        Că şi noi ne-am instalat,
        Becuri noi de luminat,
        Becuri noi de luminat.
        Cum pe şaltăr mîna laşi,
        Se-aprinde ca la oraş!
        Cum pe şaltăr mîna laşi,
        Se-aprinde ca la oraş!


COSTEL (încîntat): Mare lucru şi talentu’ ăsta, mă Tanţo! (Fredonează admirativ). Cum pe şaltăr mîna laşi/ Se-aprinde ca la oraş! O mie de ani nu-mi trecea aşa ceva prin cap!
TANŢA: Păi, ce Costele, tu eşti poet? Tu eşti om serios, tată de familie! Cum să-ţi treacă ţie aşa ceva prin cap? Ca să-ţi treacă aşa ceva prin cap trebuie să fii burlac, afemeiat şi beţiv: adică să ai talent!
COSTEL: Arta cere sacrificii! Că beţia, dacă-i făcută pentru artă, e sacrificiu, pozitivă şi de lăudat. Dacă-i făcută, aşa, de plăcerea şpriţului, e viciu, negativă, şi trebuie eradicată!
TANŢA: Tu cum băuşi acum?
COSTEL: (satisfăcut): Eu am băut la botezu’ băiatului meu! (Oftează fericit). A fost frumos, da’ cadouri cam puţine.
TANŢA: Ce ţi-am spus eu cînd am făcut lista cu invitaţi? Costele, dacă vrei cadouri, lasă funcţionarii. Trag şi ei de-o leafă! Un botez reuşit se face cu ăi de la alimentara şi de la aprozar! Uite şi tu ce cadouri am primit. Pahare! Ne-am umplut de pahare! De trei lei bucata! Avem pahare şi pentru parastas!
COSTEL: Lasă că nea Vintilă ne-a adus maşină de tocat carne!
TANŢA: Nea Vintilă, cu glumele lui! La botezu’ ălălalt ne-a adus rîşniţă de măcinat cafea.
COSTEL: Decît pahare! (Îşi aminteşte). Hai, mă, Tanţo, mă! Să ştii că plec singur! Ne-aşteaptă ăi bătrîni!
TANŢA: Mă măscuiesc puţin şi-s gata. (Se fardează). A lu’ Geantă ce-a adus?
COSTEL: Chiar, mă! Ia să văd ce ne-a adus nea Geantă. (Desface pachetul, constată dezamăgit.) Pahare! E, să fie copilu’ sănătos şi să aibă ce bea din ele!
TANŢA: Ai dreptate! Să-nveţe el carte că...
COSTEL (i-o reteză scurt): Ce carte, ce carte?! Ia vezi?! Ai luat-o iar razna? Ştiu că ai idei trăznite, da’ să nu sufere copilu’ că... Cioban în comună necolectivizată, dacă-l vrei cu Mercedes la scară!
TANŢA: Mai tare mi-ar place Ford Mustang!
COSTEL: Ford, Mercedes, ce-o vrea! Îşi permite! Un cioban nu-i de Dacia 1300! Un cioban e un cioban! (Nervos.) Şi hai odată! Ţi-am cumpărat ruj Artur Rubinştain, de două sute, şi văd că fardatu’ durează la fel de mult!
TANŢA: (cu dispreţ): Artur Rubinştain! Artur e cu pianu’. Elena Rubinştain!
COSTEL: Aha, nevastă-sa! Trebuie să trăiască din ceva. Doar nu trăieşte el din muzică de-aia de-adormit spectatorii în sală! Aia e aşa, ca să nu zică lumea că nu-i în cîmpu’ muncii! Ce, crezi că la ei nu te ia la ochi, dacă nu eşti în cîmpu’ muncii? Oho! Odată se trezeşte cu miliţianu’ la uşă. „Ascultă, dom-le, de unde aia, de unde aia?" Şi pe ei îi ia la întrebări... Hai, mă Tanţo, mă! Te mai măscuieşti mult? Eu am plecat! Vino cu taxiul!
(Iese furios)
TANŢA: Stai, Costele! Stai! Uite că-s gata (Încîntată.) Ah! Cu temperamentu-ăsta m-a dat gata!
(Aleargă după el. Scena rămîne goală)

(Perpetuum comic ’85, pag. 28)

 

Vezi toată postarea