„La pian” cu Pompiliu Dumitrescu

(Perpetuum comic ’91, pag. 103)

Vezi toată postarea

Zîmbind de-o amintire

        Am ceva din belşug. Pot da şi altora, deşi cred că şi alţii au aşa ceva din belşug şi pot să-mi dea şi mie. Acest „belşug” se numeşte: AMINTIRI.
        Se întîmplă însă un fenomen. Cu anii, posibilitatea de a acumula belşug (amintiri) scade. Rămîi doar cu belşugul vechi. Dar şi cu ăsta se întîmplă ceva ciudat. Se pierd în ceaţă detalii şi trebuie inventate altele, inventezi o dată şi cînd reiei amintirea, o reiei cu detaliu schimbat, îmbelşugat. Şi aşa rămîne: o poveste îmbelşugată. Se întîmplă, de exemplu, ca din participanţii la un belşug, la o amintire să dispară participantul principal şi atunci tu, sau altul, care am fost participanţi secundari, luăm locul celui principal şi îi dăm acestuia pe cel secundar. Sau nu-i mai dăm nimic. S-ar putea să fie un exemplu creator de a scrie amintirile. Nu vreau să insinuez că toate amintirile au la bază această tehnică, ci doar unele. Aceea pe care vreau să v-o povestesc nu are la bază tehnica amintită, deşi din cei trei care au participat la ea nu au mai rămas decît doi. Primul nu mai e. Al doilea sînt eu. Al treilea e Tudor Popescu. Cine nu-l cunoaşte pe Tudor Popescu? Pentru cine, totuşi, nu-l cunoaşte, deşi nu cred că există cineva, îi dau semnalmentele: înalt, privire deschisă, inevitabilă ca albastrul cerului sau, cum ar spune un poet, „privire celestă".
        Are păr şi barbă spre deosebire de mine care nu am nici una, nici alta. Şi o bunătate electrizantă.
        Încă un amănunt. Scrie piese de teatru. (Cred că la el e o manie). Nu numai că le scrie, dar i se şi joacă. Nu numai că i se şi joacă, dar şi rîde lumea de ele. Şi de actorii care le interpretează.
        Bieţii actori! Într-o piesă a lui, de care a rîs lumea cu gura pînă la urechi, am jucat şi eu. El a vrut. Nu ştiu de ce. „Dumneata nu mă cunoşti pe mine dar eu te cunosc. Am mai rîs de dumneata", mi-a zis el. Cînd l-am intrebat unde şi în ce loc mi-a răspuns: „N-a mai rîs nimeni de d-ta? Ei bine, or să rîdă! O să vezi!" L-a rugat pe regizorul piesei ca în fiecare seară să fiu aruncat într-un bazin cu apă ca să-mi piară pofta să mai spun că nu rîde lumea de mine. Regizorului, care-l iubea la nebunie, i-a plăcut chestia asta şi aşa a făcut. Două sute de spectacole am fost aruncat în apă complet îmbrăcat. (În apa unui bazin). Vara mai mergea. Mă răcorea. Ajunsese chiar să-mi placă. Dar a venit iarna. După ce am răcit de două ori zdravăn, au fost nevoiţi s-o încălzească. O dată au încălzit-o atît de tare că directorul care intra înaintea mea (doar cu picioarele) s-a opărit!
        Dar asta-i altă poveste. Tudor Popescu mai avea o manie. Venea la acest spectacol aproape în fiecare seară. Venea şi rîdea şi el, de ce scrisese. După care ne comunica foarte serios: „Azi sărbătorim 100 de spectacole de la premieră". Nu erau o sută. Dar dacă el vrea, sărbătoream. Noi eram actori, deci Executanţi! Dacă autorul vrea, sărbătoream. Ce pierdeam? Am sărbătorit 100 de spectacole la al 19-lea, la al 27-lea, la al 36-iea, la al 81-lea, ia al 99-lea, la al 121-lea... la al 199-lea. Fără nici o regulă. De exemplu, poate vă închipuiţi că ar fi preferat spectacolele cu soţ sau invers. Nu. N-avea nici o preferinţă decît bunul lui plac. Buna lui dispoziţie. Şi aici se poate vedea unde duce „bunul plac", că duce şi el undeva. Bineînţeles că am sărbătorit şi al 100-lea spectacol. Cel adevărat, nu inventat. Dar această sărbătorire a fost mai cu moţ. Autorul ne-a făcut daruri. Nu ştiu dacă e bine, dacă e frumos să amintesc asta. Mă gîndesc că pot afla alţi autori care nu fac daruri şi, Doamne fereşte, se supără. Sînt şi dintr-aştia. Ei zic că darul lor e piesa. Poţi să ştii dacă n-au dreptate? Aşa că la al 100-lea spectacol am primit fiecare actor (din cei ce jucau în piesă), în dar, un portofel. Colegele nu ştiu ce au primit şi poate nici nu e bine să spun. Ce semnificaţie a avut acest portofel nu-mi dau seama. În orice caz pe el scria titlul piesei (Concurs de frumuseţe), numele fiecăruia, iar cu litere mari — „100 de spectacole". Celălalt participant la întîmplare (primul), cel care acum nu mai e, cel care ar putea confirma că întîmplarea nu e inventată, avea şi el o manie. Nu ştiu dacă era ceva bun sau rău. Îi plăcea să facă glume! De dimineaţă pînă seara glumea. Aveai chef sau nu de o şotie, el ţi-o făcea. Chiar dacă nu rîdeai de ea, rîdea el. Şi rîdea atît de contagios că te făcea şi pe tine să rîzi. Viaţa nu glumise cu el sau glumise rău de tot şi el se răzbuna pe ea în felul acesta.
        Tocmai la acest eveniment s-a găsit el să mai facă o glumă. A venit la mine şi mi-a arătat ce a primit el în dar, neîndoindu-se că şi eu am primit ceva la fel.
        — Dar, a mai zis el, eu am găsit în portofelul de dar alt dar 40 de lei. Tu ce-ai găsit?
        — Nu ştiu, am spus eu, să văd. Am luat portofelul l-am deschis şi am scos din el 1500 de lei pe care i-am numărat în faţa lui, sumă pe care numai cu două minute înainte o pusesem acolo.
        Colegul glumeţ s-a uitat la mine, s-a uitat la portofel, s-a uitat în jur, cerînd parcă ajutor, dar negăsind, şi văzînd atîta împotrivire a destinului s-a enervat şi mi s-a adresat: „Extraordinar! O glumă nu mai pot să fac în teatrul ăsta", şi-a plecat trîntind uşa. Da, el care făcea atîtea glume, şi-a pierdut brusc umorul.
        Au rîs colegii cu hohote.
        Am rîs şi eu, deşi n-am ştiut de ce rîd.
        A rîs şi el, mai tîrziu, după ce-i trecuse furia.
        — Se întîmplă, dom’ne, se întîmplă. Ce vă miraţi aşa? Asta se numeşte pierderea instantanee a umorului! Adică eu dacă am umor (zic eu că am), să mi-l pierd deodată, din cauza unui portofel. M-am enervat. Adică să nu mai poţi face o glumă dacă nu ai spatele asigurat? Păi da. Scamatorul îşi aranjează masa, trapezistul plasa şi actorul... actorul, nimic? Dumneata (se adresează el lui Tudor Popescu) ce spui de toate astea? Dumneata care ştii atît de multe despre viaţă?
        Tudor Popescu a rîs şi el. De ce n-aţi zîmbi (măcar) şi dumneavoastră?

(Perpetuum comic ’91, pag. 52)

Vezi toată postarea

Poezie de I.L. Caragiale

Eu, inspirat rapsode, iluminat profet,
Iau pana mea de gîscă şi-nchin acest sonet
La vremuri viitoare, sublime, ideale,
Cînd, toţi fiind o apă în lumea-armonie,
Răi n-or să se mai nască, nici proşti n-or să mai fie.

I.L. CARAGIALE

(Perpetuum comic ’91, pag. 2)

Vezi toată postarea

„La pian” cu Pompiliu Dumitrescu

(Perpetuum comic ’89, pag. 201)

Vezi toată postarea

Măseaua

        În biroul Contabilitate de la întreprinderea de Ace şi Gămălii e cald, e bine şi e ora 9. Sigur, tovarăşii s-au dezmeticit deja, adică s-au ras şi s-au spălat pe dinţi la chiuveta din dotare, iar tovarăşele s-au pieptănat şi s-au fardat. Ba chiar pînă la susnumita oră au găsit şi timpul necesar să-şi bea cafeluţele ceea ce le-a creat o poftă de muncă aproape animalică. De altfel, se putea deduce cu uşurinţă lucrul acesta după înfometarea ce li se citea în ochi cînd priveau vîrfurile ascuţite ale creioanelor H.B. aşezate războinic pe fiecare birou.
        Dar, pentru că acum intervine un „dar", exact în clipa în care ceasornicele (cu mici diferenţe) arată fix ora 9,14, se aude exclamaţia firavă, dar de netăgăduit a unui tov: „Băi, frate, m-a zăpăcit măseaua asta!"
        Atunci, ca la un semnal, de parcă atît ar fi aşteptat, se adunară ciotcă în jurul bietului suferind şi-i înşirară pe nerăsuflate toate metodele în materie născocite de om de-a lungul veacurilor. De la zeama de ziar ars şi zeama de cleşte pînă la pumnul în falcă şi aţa de bumbac sau relon, ceea ce determină o uşoară animaţie în favoarea celei din urmă pe motive de tehnică de vîrf. Bineînţeles majoritatea învinge, dar nici minoritarea nu stă cu mîinile în sîn şi canalizează discuţia spre un tărîm la ordinea zilelor. Adică spre moda femeilor mîncătorilor de cîini din tribul Buruguru de unde o persoană de încredere, medic veterinar, trimisă de 10 ani la specializare, tocmai trimisese o vedere cu nişte superbi cîini. Acum spiritele se înfierbîntă: cu mărar sau cu pătrunjel?, dar un tovarăş calmează energic: „Gura, bă, se dau cotele apelor Dunării!" Apa creşte, are balta peşte! Crapul trage aşa, ştiuca trage aşa, carasul trage aşa, dar demonstraţiile practice într-un borcan de gogonele determină un uriaş val de proteste din partea tovarăşelor care nu dau doi bani pe acest minunat sport cu băţul şi le fac să se dea peste cap pentru a-i trage pe microbişti într-o pasionantă discuţie pe marginea bolilor la copiii mici. În acest context se schimbă adrese de moaşe, poze cu soacre, oje, mazăre cu costiţă şi clătite de gata.
        Cît vorbesc muzele, sigur, armele (creioanele) tac, ceea ce nu scapă unui tovarăş vigilent care demonstrează negru pe alb cît sînt de dezvoltate la americani calculatoarele, ordinatoarele şi numărătoarele, dar nu prea este luat în seamă. S-a pus acum pe tapet calitatea seminţelor de bostan în tratamentul jardiei, a sutienelor nemţeşti şi culoarea cremei negre de ghete şi timpul trece, iar telefonului, care deranjează de cîteva ori, i se vîră scurt pumnul în gură: „Şedinţă!" Sînt luate apoi în tărbacă filmele cu gangsteri, vînzătoarele de ciunga, bătăturile şi bomboanele de mentă, vulpile argintii şi vulpile neargintii, albumul duminical şi creşterea cepei în regim intensiv pe ogoarele dintre blocuri, dar ce-i asta? S-a făcut deja 4, fraţilor, pe cai, pe tramvaie, se dă la televizor Steaua — Dinamo, făcurăm şi astăzi economie la creioane, cine zice că?... Ne vedem mîine, la condică.

P.S. Se zvoneşte că la întreprinderea de Ace şi Gămălii se va înfiinţa în curînd un cabinet stomatologic.

(Perpetuum comic ’89, pag. 94)

Vezi toată postarea

Între maeştri

        — Ce mai faci, măi, maestre, tot aici, tot aici? Văd că te ţii tare, domnule. De cînd te ştiu, tot aşa arăţi, de parcă nu te ninge, nu te plouă. Şi eşti atît de bronzat...
        Vocea uşor tremurîndă a vorbitorului nu putea ascunde acea stare emotivă, generată deopotrivă de admiraţie şi de invidie.
        — Te miri că te invidiez? Păi, cred şi eu, fiindcă am de ce. Toată lumea te venerează, operele ţi se publică în tiraje mari... Ce, ca mine? Eu de cînd mă chinuiesc să scot un volum şi nu pot. Nu pot de alţii, maestre, nu pentru că ei ar fi mai buni, dar şi-au făcut reclamă, domnule, şi au relaţii. Pe cînd eu, modest de cînd mă ştiu, fără prieteni sus-puşi, eu n-am reuşit să scot nici măcar o cărţulie. Ţi-am explicat acest lucru şi în anii din urmă. Te-am rugat atunci să mă ajuţi, dar n-ai mişcat nici un deget. Un om cu atîtea relaţii ca dumneata, ar fi pentru mine un Mesia. Că, la urma urmelor, ce te-ar costa? Dumneata fiind atît de cunoscut, ai putea influenţa chiar şi criticii să-mi facă o primire bună pe piaţă.
        Contrariat de nepăsarea maestrului, care părea că nici nu îl aude, poetul se înflăcără şi mai tare, ca un copil pe care dacă nu îl baţi la prima poznă, devine din ce în ce mai obraznic.
        — Nu cumva te intrigă rugămintea mea? Ce te uiţi atît de încruntat la mine, ce nu-ţi place, maestre? Sînt un om integru, nu beau, nu fumez... Cred că am şi pe vino-ncoace, deoarece mă viziteaza muzele. Cum pleacă puţin de-acasă nevasta, după cumpărături sau la coafor, hop şi ele! Dumitale, care eşti confidentul meu, îţi pot mărturisi, fără urmă de ipocrizie, că nu mă lasă nici aici în pace, domnule, nici acum cînd sînt în concediu şi aş avea dreptul la o odihnă binemeritată. Toţi fac plajă, se agită, se distrează, iar eu scriu şi iar scriu. Am intrat în conflict cu nevasta, care zice că o neglijez şi a apucat-o o gelozie nebună pe bietele muze. Nu, nu le pot considera vinovate, ele se simt bine în prezenţa mea şi sînt încîntat că este aşa. De ce să se ducă la vreun neisprăvit şi să nu vină la mine, om serios, care le sînt fidel de atîţia ani? Ah, ce minunate sînt mîngîierile lor, ce înălţător este să fii îmbrăţişat şi purtat într-o lume în care visezi cu ochii deschişi...
        Maestrul continua să stea îngîndurat, părînd că nici nu îl bagă de seamă pe cel care îi vorbea. Deşi nu primise nici un răspuns, poetul făcu o pauză, poate din timiditate, căci prin apropiere trecea în acel moment cineva şi în mod firesc acel cineva nu trebuia să-i cunoască toate gîndurile. Faţă de maestru se putea spovedi, lui îi putea împărtăşi toate neîmplinirile. Cînd paşii se depărtară, omul atît de vizitat de muze continuă:
        — Şi pentru că veni vorba de muze, spune-mi, te rog, maestre, anul acesta ce mă îndemni să mai scriu? Despre alge şi peşti am scris, despre nimfe, de asemenea, despre amor, ce să mai vorbesc!
        De atîtea vacanţe de cînd vin la mare, am epuizat absolut toate temele marine. Parcă m-ar bate gîndul să scriu ceva despre copaci... Privesc cu ochii minţii curgerea în sus a clorofilei, ca o sfidare a legii gravitaţiei, care, uite, maestre, nu este atît de universală precum se zice... Mă inspiră al naibii şi mormanul acela de stabilopozi, ca o pădure de beton desfrunzită, puşi la digul de lîngă Cazinou. Mi-am luat şi binoclul să le studiez formele contorsionate, ca gîndurile unui poet cuprins de febra creaţiei. Cred că or să iasă nişte poeme în metrică lungă, antică, aşa cum ai scris matale. Şi după aceea, să poftească cineva să nu mă publice... Că nu mai sînt un învăţăcel, maestre, uite aici ce chelie am, mintea îmi este mai şlefuită decît chelia, iar unde nu este chelie, este păr argintiu. Voi scoate nişte poeme de argint, chiar aşa am să pun titlul volumului: „Poeme de argint". Gata, s-a terminat cu ucenicia, e cazul să fiu şi eu recunoscut ca maestru!
        Fascinat de minunata perspectivă ce i se deschidea în viaţa sa de poet, vorbitorul începu să schimbe tonul: se cădea ca maestrul să-i acorde mai multă atenţie, să-l privească de la egal la egal.
        — Să ştii că mîine vin să-ţi citesc ceva, să nu mă refuzi, să nu faci urechea toacă, cum se spune, că nu este frumos. Mi-ai mai făcut-o şi altă dată. Şi uite, de aici, încep să cred mai mult în mine. Deşi...
        — Deşi eşti un nimeni! auzi el vocea maestrului, venită parcă din depărtări, liniştită şi fermă, o voce care îl intrigă prin verdictul său lipsit de orice echivoc...
        Îl privi pe maestrul direct în faţă şi îl găsi netulburat, cuprins de o nepăsare care îl scoase din sărite.
        — A început să te roadă invidia, maestre, ai început să-ţi dai seama că sînt la fel de bun ca dumneata, poate chiar mai bun. Abia acum înţeleg că dumneata mi-ai băgat beţe-n roate pe-acolo, pe la edituri, să nu mă publice...
        Rostind aceste cuvinte, oratorul făcu un salt calitativ, crescînd în proprii săi ochi, ridicîndu-se nu numai în vîrful picioarelor, ci şi în imaginaţia sa, ce se înfierbînta din ce în ce mai mult.
        Acum, era parcă un alt om, timiditatea şi modestia îi dispăruseră treptat, lăsînd loc îndrăznelii, apoi aroganţei. Devenind ipotetic egalul maestrului, în definitiv ce l-ar mai fi împiedicat să-l şi tutuiască? Oare cît îl va mai răbda maestrul, cum de îi îngăduia să-i vorbească astfel?
        — Sigur, dacă nu aş scrie în acelaşi stil cu tine, ai fi unic. Dar eu scriu în acelaşi stil, doar am fost învăţăcelul tău, dar am crescut valoric, m-am format, am personalitate şi te-am depăşit, de-aia îţi este necaz! Stilul tău s-a demodat, eu l-am perfecţionat, te-am înnobilat cu geniul minţii mele. Posteritatea va decide, colega, care din noi doi este mai bun. Deocamdată tu ai oarecari atu-uri... Eşti cunoscut, publicat, ai şi un soclu aici în piaţă...
        Proaspătul maestru se opri din pledoarie, dar continuă să privească înciudat spre fostul său mentor, de parcă acolo, în piaţă, ar fi fost două statui, una vie şi una din bronz.
        Doar într-un tîrziu, se auzi din apropiere un glas iritat de femeie:
        — Costică, măi Costică, hai dragă la plajă şi mai lasă-l în pace pe Ovidiu, că l-ai plictisit destul.

(Perpetuum comic ’88, pag. 59)

Vezi toată postarea

Consultaţii

        Doctorului Bizău, abia sosit în satul Japca, i se şi dusese faima de om tare priceput, care numai dintr-o ochire îţi şi spunea ce şi unde te doare.
        Vine Pătruţ, a lui Nicodim.
        — Domnu’ doctor, să trăiţi, am slăbiciune...
        — Pune termometrul! Ia şi-o aspirină! Aşa... Altu’!...
        Intră nana Leica.
        — Na mătuşă, ia termometrul şi înghite o aspirină!
        — Da’ n-am răceală, ţucă-te maica, mă dor măruntaiele!
        — Păi sigur că te dor. Eşti coaptă de răcită! Altu’!...
        Sasu, tractoristul, se lăsă greu pe scaun. Se ţinea cu mîinile de burtă.
        Doctorul Bizău tocmai scotea un termometru. I-l oferi imediat, apoi îi dădu două aspirine şi-l conduse afară.
        La rînd era Caterina, cea mai trupeşă jepcană. Cînd intră în cabinet, doctorul Bizău împinse la o parte aspirinele şi termometrele. O îndemnă să inspire profund şi se tot plimba, nemulţumit, în jurul ei. Apoi, îi explică necesitatea unui control mai sever şi o rugă să-şi descheie nasturii de la bluză. Caterina se conformă, iar doctorul începu s-o cerceteze. O studie aşa îndelung, cînd din faţă, cînd din spate, dar mai mult din faţă, nelăsînd să-i scape nici un centimetru de piele. Isprăvind, îi împlîntă un termometru, adăugă un pumn de aspirine, şi-i reaminti să vină peste trei zile, să vadă cum evoluează boala.
        Ajunse şi moş Ducă la consultaţie. Era vînăt la chip şi horcăia ca vîntul prin burlane.
        — Dom’ doctor, cînd trag aer mă apasă...
        — Păi... dacă tragi prea mult, cum să nu te apese?!... Las-o mai uşor!...
        Văzîndu-l apropiindu-se cu aspirina şi cu termometrul, moş Ducă se albăstri şi mai intens.
        — Şi data trecută tăt din astea mi-aţi dat... şi nu m-o uşurat...!
        — D-apăi cunoşti dumneata efectul patogen al virusurilor? Ăştia pun sub semnul întrebării eficacitatea de contracarare a sistemului imunitar. Cunoşti dumneata asta?...
        — Nu cunosc, dom’ doctor...
        — Păi vezi!
        Terminînd cu toate, moş Ducă ieşi din dispensar şi se opri la birt. Goli trei deţuri, după care se simţi mult mai bine. Apoi, vorbi pînă la ora închiderii despre „defectul de contralobare a istmului nasogen".

(Perpetuum comic ’88, pag. 55)

Vezi toată postarea

Rondelul proaspătului agronom

În satu-n care s-a născut 
Un colţ de rai scăldat în soare, 
Acolo-a stat şi a crescut
Mlădiu şi chipeş ca o floare.

La facultate a făcut
Ingineria de ogoare
Cu gînd că iar o să coboare
În satu-n care s-a născut.

La Meleni, doi paşi pe Prut, 
A căpătat repartizare, 
Dar s-a zbătut cît a putut
Şi s-a fost dus la Satu-Mare.

...În satu-n care s-a născut.

(Perpetuum comic ’88, pag. 49)

Vezi toată postarea

Parodii de Mircea Micu

Doină mică

TRAIAN IANCU

Foaie verde şi-o lalea 
Banii nu se fac aşa 
Stînd mereu în birt şi-a bea, 
Banii se fac la pădure 
Dacă culegi fragi şi mure 
Şi-apoi mîine dimineaţă 
Le vinzi fain în piaţă... 
Dacă vrei să faci parale 
Du-te în documentare, 
Dacă vrei să ai mens sana 
Nu bea ţuică ci bea... Sana! 
Ăsta-i, dragi confraţi, tipicu’ 
Care-l ţinem io şi Micu.

TEOHAR MIHADAŞ

Vine Ioan

Te voi găti acum ca pe-un leandru 
Să nu-ţi zărească pielea ta ca urda 
Con (fratele) Ioan şi Alexandru 
Care soseşte mîine de la Turda. 
O să te ducem şi la coafor 
Să-ţi dăm pe plete cu cromoplatine 
Căci dînsul vine tocmai din Bosfor 
Şi ne aduce Uzo şi măsline. 
O să îngenunche-n faţa ta 
Şi-o să-ţi dea sfaturi bune cu mult pathos 
Pe care l-a deprins la Blaj cîndva 
Şi mai recent la Sfîntul Munte Athos. 
Ascunde toate sticlele cu vin, 
Încheie-te la gît reglementar, 
Pune pe masă frunze de măslin 
Şi mulge lapte proaspăt în şiştar.

PETRE STOICA

De ce stau la ţară

Stau la ţară fiindcă sînt vegetarian
îmi place ţuica de prună şi laptele
cîinii vagabonzi şi fata popii
şi parizelul îmi place foarte mult
deşi mi-a spus un sturz să nu abuzez
deoarece cauzează obezitate.
Stau la ţară fiindcă şi Hemingway a stat
şi el era un mare scriitor şi fuma pipă
n-avea însă nici leuştean nici corcoduşe
nici Cico n-avea nefericitul
şi toată ziua trăgea la Whischy
să uite de iadul capitalist.
Şi mai stau la ţară fiindcă nu sînt obligat
să conversez cu nimenea despre starea vremii
cel mult cu gîscanul vecinului
care s-a înamorat de o gîscă de la marginea satului
astfel că face naveta şi vine tîrziu
după opt ore de muncă.
Cînd sînt plictisit cînt la trompetă
de unul singur atît de tare că asurzesc vecinii
şi ei zic a doua zi: iar a trecut
un avion supersonic prin zonă
sau dracu ştie ce consumator de benzină
că prea sîntem surzi de dimineaţă.

MIRCEA DINESCU

Lied

Erai frumoasă, suflete de plastic 
şi trupul tău mă-nfăşura elastic.

Şi mă iubeai cumplit cu toată vina 
cum îşi iubeşte un şofer maşina.

Te-am tot ţinut închisă în odaie 
şi-am aşezat în uşă o potaie.

Cînd mă-ntorceam din hoinăreală, seara, 
tu bulbuceai în pat ca Niagara.

Căţelului ce te păzea discret 
îi ofeream să roadă un sonet.

Dar caracterul tău foarte elastic 
s-a dovedit a fi şi dur şi drastic.

Fiindcă-ntr-o zi ai părăsit odaia 
şi ai luat cu tine şi potaia.

De-atunci, apatic, îmi fumez ţigara 
şi-njur cumplit cascada Niagara.

(Perpetuum comic ’88, pag. 34)

Vezi toată postarea

Caricaturi de Pompiliu Dumitrescu

(Perpetuum comic ’88, pag. 30)

Vezi toată postarea

Excursie de studii

        „Aşa nu se mai poate! — izbucni în ziua aceea tovarăşul Buturugă — profesorul de limbă română. Tovarăşe director, geaba spun eu că Hogaş s-a născut la Piatra Neamţ, dacă sînt ediţii unde scrie, negru pe alb, Tecuci. Pentru binele copiilor, al nostru, al şcolii în general, vă rog să aprobaţi o excursie de studii pe meleagurile încărcate de legendă ale Moldovei". Aplauzele care au urmat au confirmat propunerea, aşa că tovarăşul Mandache, secretarul, a şi trecut-o la „acţiuni în curs". Urma să se stabilească data excursiei şi aici tovarăşul director a avut un rol hotărîtor.

        „Măi băieţi — ne spunea — ştiţi şi voi, chiar prin toată Moldova nu putem merge, eu zic să ne mulţumim cu nordul Moldovei, că şi acolo slavă... ă... cine vrea să înveţe învaţă! Şi apoi nu uitaţi, Hogaş a bătut toată ţara cu piciorul şi cu Pisicuţa, pe cînd autocarul nostru... De fapt, important nu e unde s-a născut, ci unde a ajuns! Stimaţi colegi, din surse bine informate, aşa cum bine ştiţi şi dumneavoastră, Hogaş a hălăduit şi prin satele maramureşene, unde, absolut sigur, urmele marelui înaintaş s-au păstrat vii şi nealterate... Cît despre data şi durata excursiei... daţi-mi un calendar, da, da, e bine aşa".

        Aplauzele, care l-au urmat pe director pînă în sînul familiei, au încununat totul. Tovarăşa Ely, directoarea noastră, adică soţia tovarăşului director, ne-a temperat entuziasmul cu nişte răcituri şi astfel tovarăşul Mandache a făcut şi lista participanţilor. În unanimitate ne-a înscris pe toţi, dar au fost discuţii aprinse atunci cînd tovarăşul secretar ne-a anunţat că autocarul nu are decît 42 de locuri. Prin tragere la sorţi, tovarăşul Buturugă şi încă doi tovarăşi au cedat locul în favoarea elevilor, care, orişicum, nu vor putea înţelege gestul acesta nobil.

        15 iulie — o dimineaţă însorită de vară, ora 8, în faţa şcolii. Colegii mei, înconjuraţi de membrii familiei, ocupau trotuarul pînă spre nord, aşa că eu cu bunică-mea ne-am aşezat lîngă parcare. Şi am fost inspiraţi, fiindcă nenea Pandele, şoferul nostru, ne-a găsit imediat. Aşa, un pic de busculadă a fost la urcare, dar ulterior, tovarăşul director, care o ţinea în braţe şi după aceea alături pe tovarăşa Ely, ne-a fixat locurile. Toţi am fost foarte mulţumiţi. Şi cînd am pornit, bunica, rămasă singură pe trotuar, ne-a făcut un semn cu mîna. Directorul a luat microfonul în mînă şi l-a ţinut mult aşa, spunîndu-ne diverse lucruri interesante privind peisajul. Doar o dată, cînd intram în Pasul Prislop, soţia i l-a smuls din mînă, nefiind de acord cu expunerea lui privind pădurea de brazi, de pe laterale, care s-a dovedit, atunci cînd a oprit nenea Pandele, o paşnică pădure de molid. Toţi am profitat de acest incident şi copiii, care erau în spate, chiar s-au retras printre molizi, fiindu-le rău. Tovarăşul director, încă neconvins, a tăiat un exemplar falnic din vegetaţia locală, pentru analize ulterioare, dar neîncăpîndu-i în autobuz, l-a abandonat, luîndu-i doar vîrful. Apoi ne-am oprit la Poiana Tătarilor unde tovarăşul director ne-a arătat casa cumnatului dînsului aşezată tocmai pe locul unde odinioară, adică atunci cînd a trecut pe aici, Hogaş a făcut un foc şi şi-a fript nişte slănină. După aceea tovarăşul cumnat, Vasile, ne-a fript nişte purcel şi am păstrat un moment de reculegere gîndindu-ne la slănină. Spre dimineaţă am ajuns la Complexul turistic Borşa, unde Hogaş nu a fost, dar amintirea lui e trează. La barul restaurantului de aici, tovarăşul director a ţinut un toast referitor la netrecerea lui Hogaş pe aici; dar aşa fiind condiţiile pe atunci; ne-a explicat dînsul, nici nu se putea altfel. Apoi am coborît spre Moisei unde ne-a primit un tovarăş profesor de matematică. Tovarăşul ne-a arătat fîntîna de unde, se spune, Hogaş a băut un păhărel cu localnicii; care păhărel a trecut din mînă în mînă, pînă la cei trei copii care l-au spart. La Vişeul de Sus nu ne-am oprit fiind în criză de timp, ba pînă şi tovarăşul director, nesimţindu-se bine, tovarăşa Ely l-a ţinut în braţe pînă la Cimitirul vesel din Săpînţa, unde l-a lăsat. Portarul cimitirului, după ce ne-a dat bilete de intrare, ne-a explicat că Hogaş nu a trecut pe acolo, dar vin foarte mulţi turişti.

        Spre seară ne-am întors la Sighetu Marmaţiei, unde ne-am culcat la un internat. Pedagogul îl cunoştea foarte bine pe Hogaş fiind student la fără frecvenţă, filologie, şi am petrecut o noapte foarte instructivă cu fişele dînsului din clasa a IX-a. Tot Mihai, pedagogul, ne-a dat indicaţii cu privire la ieşirea noastră din municipiu, ajungînd astfel la Deseşti, pe unde, zicea tovarăşul director, Hogaş trebuie că a trecut. Verişoara dînsului, fiind localnică, a confirmat aceasta. Dînsa a şi sculat copiii din autocar arătîndu-le o pană de a lui Hogaş uitată acolo din moşi-strămoşi pe un manuscris galben ca ceara. A treia zi a început un recital de romanţe, verişoara tovarăşului director fiind o solistă vocală în grupul folk comunal. Adulţii, ca şi copiii, au plîns un pic, dar şi-au revenit gîndindu-se la părinţi şi la şcoală.

        Cele cîteva sute de kilometri pînă acasă le-am făcut fără accidente, Pandele fiind tot timpul cu piciorul pe frînă. După ce am explicat copiilor că deja am ajuns, ne-am dus cu toţii pe la casele noastre, Pandele rămînînd să-şi repare maşina...
        Aşa cum spunea tovarăşul director, excursia aceasta a fost o excursie foarte instructivă.

(Perpetuum comic ’88, pag. 9)

Vezi toată postarea

Cîinele – prietenul omului

        Directorul unei întreprinderi, un oarecare Iuri Sergheevici, s-a aflat cîndva într-o mare încurcătură: trebuia să ia, complet singur, o hotărîre importantă şi de mare răspundere, dar Iuri Sergheevici era un om extrem de nehotărît şi luarea unei astfel de hotărîri, legate şi de răspunderea materială şi morală, era un lucru îngrozitor de greu. Cu toate acestea, Iuri Segheevici întrunea o mulţime de merite, ca de exemplu: ştia ca nimeni altul să perie numeroşi oameni suspuşi...
        Iată-l acum stînd în birou şi despicînd în patru problema: să treacă în flux separat fabricarea aţei din fire sintetice de rezistenţă deosebită, sau să o lase tot aşa cum este? Tovarăşii suspuşi, pe care i-a sunat la telefon, încercînd cu multă grijă să tatoneze problema, i-au răspuns scurt şi fără replică:
        — Decide singur!
        De spus e simplu, dar să încerci să hotărăşti aşa, fără sprijin, fără un impuls, cum s-ar zice...
        Iuri Sergheevici s-a sucit, s-a răsucit, apoi i-a cerut secretarei să-l cheme la el pe Arkadi Isakievici, inginerul şef.

        Acesta îşi face apariţia corect, zîmbeşte amabil, se aşează în fotoliul de lîngă masa directorului şi, cînd acesta îl roagă să-şi exprime părerea, îi dă drumul la o tiradă încîlcită, în care era vorba de cîte voturi sînt „pentru" şi cîte „contra" cu privire la montarea unei linii separate de fabricare a aţei de rezistenţă deosebită.
        — Bine, bine, dar tot nu înţeleg, Arkadi Isakievici, ce mă sfătuiţi: să facem linie separată sau nu?!
        Inginerul şef, cu acelaşi zîmbet misterios, se eschivează:
        — Să ştiţi că nu mai am nimic de adăugat faţă de cele ce v-am destăinuit anterior. Dumneavoastră veţi hotărî! Mă scuzaţi, am treabă în secţie!
        După cele spuse, a dispărut ca o stafie.
        În cele din urmă, luri Sergheevici a hotărît să amîne rezolvarea susnumitei probleme pentru ziua următoare şi s-a apucat de treburile curente. Cînd a sosit acasă de la serviciu, Iuri Sergheevici nu şi-a găsit soţia, dar pe masă se afla un bilet: „Iuri, m-am dus cu Ninuţa la film, supa este în castron pe aragaz, încălzeşte şi mănîncă! Brînză de vaci este în frigider. Am scos-o eu pe Alma..."
        Alma este un spitz alb şi simpatic din cale afară, care l-a întîmpinat cu sărituri spectaculoase şi lătrături de bucurie. Iuri Sergheevici a mîngîiat cîinele, a încălzit supa, a mîncat, apoi s-a aşezat în fotoliul preferat, nedîndu-şi seama cum problema aţei de rezistenţă deosebită îi acaparează din nou gîndurile. „Să fac linia, să nu fac linia?" Tot gîndindu-se, o mîngîia pe Alma şi, deodată, i-a venit în minte un raţionament la mintea cocoşului: „Dacă Alma o să latre, înseamnă că trebuie să fac linia separată pentru aţă." Iată, că Alma începe să mîrîie şi să latre furioasă, pesemne că cineva a trecut pe scară spre etajul patru, prin faţa apartamentului lui Iuri Sergheevici. „Gata, o fac, şi cu asta basta!" Iuri Sergheevici s-a aplecat şi a strîns lăbuţa Almei cu recunoştinţă, pentru acordarea mult aşteptatului impuls.
        Fabricarea aţei din fibre de rezistenţă deosebită este acum larg utilizată în oraşul nostru şi cu multe realizări în domeniu, pînă şi o revistă a scris despre acest fapt. S-au făcut şi premieri, Iuri Sergheevici a fost evidenţiat în mod special, dar nimeni nu a ştiut şi nu ştie pînă în prezent că totul se datorează spit- zului alb, cu ochişori negri şi vioi, Alma.
        Nu degeaba se spune: cîinele este cel mai bun prieten al omului!

În româneşte de MARINA BĂRBĂTESCU

(Perpetuum comic ’87, pag. 246)

Vezi toată postarea

Găina şi vulpea

- fabulă -

FOLCLOR ALBANEZ

O găină şi o vulpe s-au unit cu mult avînt, 
Să cultive împreună o bucată de pămînt.
— „Adu, soro tu sămînţa, zise vulpea spre găină, 
Că eu am s-o semăn iute, fiindcă sînt mai gospodină."
Şi fără să piardă vremea, găina puse-ntr-un sac 
Sămînţa trebuitoare şi spuse pe-un ton posac:
— „Ei, e rîndul tău cumătră ca să treci la datorie.
Seamănă sămînţa asta, c-am făcut tovărăşie!"
— „Cum aşa? o-ntoarse vulpea! Am glumit bine-nţeles. 
Eu nu mă pricep să seamăn, mă pricep doar la cules! 
Aşa că, de data asta, dacă nu îţi e prea greu,
Ai s-o semeni singurică. La cules te-ajut şi eu." 
Şi găina-n mare grabă, harnică cum este ea, 
Semănă întreg ogorul. Vulpea numai o privea, 
Şi se bucura în taină, precum face proasta-n tîrg, 
Cînd văzu ea că recolta s-a legat şi-a dat în pîrg. 
Dar cînd a venit şi timpul să înceapă seceratul, 
Găinuşa obosită şi-a-ndemnat asociatul:
— „Ei e rîndul tău să seceri, prea stimată roşcovană, 
Că mata întreaga vară, ai ars gazul de pomană!"
— „Nicidecum! ferit-a sfîntul! strigă vulpea cu temei. 
Tot tu ai s-o seceri toată, eu fac snopii dacă vrei."
— „Păi asta-i tovărăşie?!" zbieră ea în gura mare... 
Şi apucă să rupă spicele cu disperare, 
Adunînd cu trudă grîul aplecat şi plin de rod 
Tocmai cînd sfîrşise treaba, cu un mers tiptil, comod, 
Apăru şi coana vulpe. Încărcă trei băniţi pline, 
Îndemnînd-o pe găină: — „Ai muncit frumos şi bine!"
Mai umplu cinci saci cu boabe, şi spre-a termina gîlceava, 
Îi mai dete şi găinii toate paiele şi pleava.

În româneşte de GABRIEL TEODORESCU

(Perpetuum comic ’87, pag. 200)

Vezi toată postarea

Epigrame IV (pc87)

Lui Gheorghe Zanc, la romanul „Cădere liberă"

Cartea-i îndelung lucrată 
(Poate fi o mîngîiere); 
Nu ştiu liberă-i, forţată, 
da-i teribilă cădere!

Lui Marin Sorescu, la romanul „Trei dinţi din faţă"

E un roman ce se citeşte
       în viteză;
Un singur lucru îi lipseşte: 
     o proteză!

VASILE LANGA

(Perpetuum comic ’87, pag. 167)

Vezi toată postarea

Un strănepot scrie bunicului Hipocrate

Ţie, bătrîne Hipocrate, 
Ţi-am dedicat aceste rînduri; 
Spre tine, primul meu confrate,
Înalţ în zbor un stol de gînduri!

Intrat cu zeii-n nemurire,
Olimpul veşnic te sorti 
Să ne transmiţi prin moştenire 
Şi arta de-a tămădui.

Adus-ai ştiinţa ta în temple, 
Ne-ai învăţat şi chirurgie, 
Ne-ai arătat prin vii exemple 
Că şi blîndeţea-i terapie!

O, cît te-ai minuna de tare, 
Tu, primul dintre sacerdoţi,
Dacă-ai putea, din întîmplare, 
Să-ţi vezi iluştrii strănepoţi!

Să vezi aparatura nouă 
Şi stirpea ta calificată, 
Tu, care te-ai spălat cu rouă 
Şi-ai operat cu-n stei de piatră!

E drept, ici-colo-ai mai vedea 
Şi lucruri oarecum bizare,
Fiindcă, vezi tu, pe vremea ta,
N-aveai atîtea.. angarale!

N-aveai bolnavi să te ia cu-asediu 
În timp ce-n tihnă sorbi o cafă,
Cu cererile de concediu 
Pe-atunci... nu exista parafă!

Cu circa nu te prea-ncurcai.
De fişier, nici pomeneală!
„Per pedes" pe teren porneai,
N-aveai... Catîrcă personală!

Egali, indiferent de grad 
Şi bazileul şi calicul! 
Tu nu făceai discriminări,
Că... nu se inventase plicul!

Precum observi din cele spuse. 
Bătrîne tată Hipocrate, 
Virtuţile-ţi de mult apuse, 
Par azi, ne ierţi, cam... perimate!

Îţi înţelegem consternarea 
Şi sentimentul de mînie.
Legitima ţi-o fi stupoarea, 
Dar în Olimp... uşor ţi-e ţie!

(Perpetuum comic ’87, pag. 162)

Vezi toată postarea

Tratat despre clanţă

        În ziua în care tovarăşul Miaucă fu zărit cu o clanţă în mînă, vorbind singur şi încercînd să vîre clanţa în crăpăturile pereţilor, deveni evident că activitatea celui de-al treilea administrator al blocului se sfîrşise. Tovarăşul Miaucă fu transportat, împreună cu clanţa sa, spre locul unde sînt îndeobşte ţinuţi cei care vorbesc singuri şi se încăpăţînează să descuie uşi acolo unde toţi ceilalţi văd pereţi, loc în care va fi avut cu siguranţă prilejul să se întîlnească şi cu cei doi predecesori ai săi.
        Trebuia găsit un nou administrator. Fu propus tovarăşul Arsene, pensionar stagiar, care se eschivă sub motiv că doreşte să se bucure măcar o vreme de pensioara sa. Atunci postul îi fu oferit lui nea Pompilică despre care se consideră în mod unanim că, avînd în vedere vîrsta sa venerabilă, nu mai are nimic de pierdut. Venerabilul refuză, însă, alăturîndu-se tovarăşului Arsene în lipsa justificată de grabă în ce priveşte trecerea spre tărîmul unde nu există nici durere, nici întristare. Apoi fu propus tovarăşul Spiridon, om în putere, care era cît pe ce să primească dar care, în cele din urmă, la rugăminţile disperate ale soţiei şi ale celor trei copilaşi, acceptă la rîndul său să refuze. Iar alte propuneri nu se mai găsiră. Amintirea celor trei administratori se dovedi mai pioasă decît spiritul de sacrificiu al locatarilor.
        Dar iată că într-o bună zi, în apartamentul de la etajul al doilea, se mută tovarăşul Miloagă. Sile de la patru îşi dădu cu părerea că trebuie acţionat imediat cu propunerea, pînă cînd respectivul Miloagă nu se va fi lămurit cum stau lucrurile. O delegaţie reprezentînd toate palierele se înfăţişă numai zîmbet la uşa tovarăşului Miioagă, întinzîndu-i din partea locatarilor reuniţi cartea de imobil. Miloagă, încurajat de zîmbetele pînă la urechi ale locatarilor, acceptă, plin de emoţie. Sile se grăbi să-i strîngă mîna în palma sa lată ca o cazma, marcînd astfel momentul ungerii sale în funcţia de administrator.

        Următoarele zile trecură în linişte. Locatarii considerară că au fost îndeajuns de amabili cu ceea ce se cheamă, în mod obişnuit, un administrator, astfel încît începură prin a-l ignora, răspunzîndu-i cu răceală la salut. Tovarăşul Miloagă, însă, continua să-şi ridice pălăria în dreapta şi-n stînga, cu neţărmurită politeţe, întrebînd pe toată lumea de sănătate. Sile găsi că tovarăşul Miloagă e cam bleg şi cu toţii consimţiră că era exact omul care le trebuia.
        Dar toate bune pînă într-o zi. La avizier apăru un afiş pe care locatarii, strînşi ciopor, nu-l înţeleseră la prima vedere. Suna cam aşa: „Sîmbătă, ora 17, şedinţă de bloc. Prezenţa este facultativă". În cea de-a doua propoziţie bănuiră o cumplită ameninţare: pînă cînd Prigorie de la garsoniere explică precum că facultativ înseamnă ceva cam ca la facultate, adică cine vrea vine şi cine nu vrea, nu. Locatarii se priviră încurcaţi în faţa acestei situaţii inedite. „Nu răspundeţi la provocări!" hotărî Sile. Astfel încît la ora hotărîtă, tovarăşul Miloagă aşteptă singur şi zadarnic.
        Locatarii căutară plini de satisfacţie primele semne de nervozitate ale noului administrator, care totuşi continuă să surîdă amabil la toată lumea. Luni de dimineaţă apăru un nou afiş pe care locatarii se repeziră să-l citească. Însă departe de a fi satisfăcuţi, rămaseră consternaţi citind următoarele: „Administraţia îşi cere scuze pentru a fi fixat şedinţa la o dată şi la o oră atît de nepotrivite. Şedinţa se va reprograma la o dată stabilită de comun acord cu toţi locatarii. Încă o data, vă rugăm să primiţi scuzele noastre!"
        Unii găsiră în aceste cuvinte o remarcabilă politeţe. Alţii, în frunte cu Sile, bănuiră o provocare. Ceea ce impunea mai multă vigilenţă.
        Trecură iarăşi cîteva zile liniştite, într-o bună zi, la avizier apăru o nouă hîrtie. Iată ce scria: „Duminică, cel mai devreme la orele opt, locatarii sînt invitaţi la amenajarea spaţiului verde". „Cel mai devreme la orele opt..." repetară locatarii, privindu-se încurcaţi. „Nu răspundeţi la provocări!" hotărî Sile. Astfel încît la orele opt, ca şi la orele doisprezece, în afara tovarăşului Miloagă care săpa, zîmbind politicos, parcelele din faţa blocului, nu se mai ivi nimeni.

        Noul administrator nu dădu nici un semn de supărare. Totuşi, locatarii nu-şi făceau probleme. Se apropia ziua cînd trebuiau plătite restanţele de la întreţinere. Tot aşteptînd, în cele din urmă tovarăşul Miloagă se văzu nevoit să bată din uşă în uşă pentru achitarea lor. „N-am bani!" declară coana Griviţa, de la unu, proţăpindu-se în uşă, cu mîinile în şolduri. „Nu-i nimic', zîmbi tovarăşul Miloagă, cu amabilitate. O să-mi daţi luna viitoare şi pentru luna asta". „Da, se sumeţi coana Griviţa, da’ s-ar putea să n-am bani nici luna viitoare. Ce te faci atunci?" Era întrebarea ei preferată. Întrebarea care îi stîrnise tovarăşului Miaucă ataşamentul neţărmurit faţă de clanţă. Dar Miloagă zîmbea netulburat: „Nu-i nimic. O să-mi plătiţi cînd o să aveţi..." „Da’ dacă n-o să am niciodată?!" îşi ieşi din sărite coana Griviţa. „Nu-i nimic, zîmbi Miloagă, o să-mi daţi atunci..." Coana Griviţa trînti uşa, sufocîndu-se de indignare şi declarînd vecinelor ascunse după uşă: „La ăsta nici o grijă să se ţîcnească. E ţîcnit de-a gata!" Oricum, calmul tovarăşuiui Miloagă ajunse să-i scoată din sărite şi pe ceilalţi. Ba chiar unii acceptară să plătească întreţinerea numai ca să nu-l mai vadă zîmbind atît de enervant.
        Sile simţi că lucrurile iau o întorsătură neplăcută. Se hotărî să aplice lovitura de graţie. Astfel încît, în prima duminică, în jurul orelor patru după-amiază, se îndreaptă, cu covorul său persan făcut sul pe umeri şi cu cogeamite bătătorul spre terenul din spatele blocului. Îşi aşeză covorul, îşi scuipă în palme şi, privind sadic ferestrele de la etajul doi, îşi făcu vînt. Dar încremeni, căscînd ochii la o pancartă proaspăt pusă de administraţie pe locul acela. Suna cam aşa: „Bătutul covoarelor — o activitate binevenită oricînd!". Era prea de tot. Sile aruncă bătătorul, smulse pancarta şi, agitînd-o într-o mînă, năvăli pe scări. Locatarii crăpară uşile, uitîndu-se după el şi neîndrăznind să-l întrebe nimic. Cei mai curajoşi şi apoi ceilalţi se iţiră pe scări, urmîndu-l. Sile se proţăpi în faţa uşii administratorului, înţepenind cu degetul pe sonerie. Stătu astfel pînă cînd Miloagă deschise uşa, privind nedumerit atîta lume adunată.

        — Ce-i asta, tovarăşe administrator?! răcni Sile, băgîndu-i sub nas pancarta. Cine-a scris aşa ceva?
        — Eu..., zîmbi Miloagă, politicos.
        — Păi aşa ai dumneata grijă de liniştea oamenilor muncii? întrebă Sile, privind în jur şi căutînd aprobare. În felu’ ăsta ne respecţi dreptul la odihnă?
        — Ştiţi, se scuză Miloagă, n-aş fi vrut să vă simţiţi vinovaţi bătînd covoarele la ore nepotrivite...
        — Aşa?! Făcu Sile. Ei află, dumneata, că în blocul ăsta nimeni nu bate covoarele la ore nepotrivite!
        Drept care rupse pancarta, aruncă bucăţile pe jos şi sări pe ele pînă le făcu fărîme.
        — Vă sînt recunoscător, spunea Miloagă în tot acest timp, pentru exemplul de atitudine civică...
        — Recunoscător, ha? îl întrerupse Sile. Da’ mie dă-mi voie să nu fiu recunoscător! Pentru că, dacă-mi permiţi, vreau să te întreb, de ce nu ne dai voie, tovarăşu’, să venim la şedinţe? Ce vorbă e aia, facultativ sau cum îi zice?
        Se auziră cîteva murmure de aprobare. Sile continuă, încurajat:
        — Eu vreau să viu obligatoriu la şedinţe. De ce nu mă laşi să viu obligatoriu la şedinţe?
        Miloagă nu găsi răspuns.
        — Da’ la muncă voluntară, continuă Sile, dezlănţuit, de ce nu ne chemi ca oamenii dimineaţa, devreme, şi ne laşi să venim de capul nostru, ca să nu mai înţeleagă nimenea nimica?
        — Întreabă-l şi de ce nu vrea să ne ia întreţinerea, sări de colo coana Griviţa. Ca să ne trezim într-o bună zi daţi afară din cauza dumnealui!
        — Aşa! întări Sile. Noi n-avem nevoie de politeţurile dumitale. N-o să răspundem la provocări. O să-ţi arătăm noi ce înseamnă nişte locatari model, cu şedinţe model şi convocatoare făcute ca lumea! Se întoarse către restul asistenţei: Mîine după-amiază, şedinţă! Cine nu e prezent, o să aibă de-a face cu mine!

        A doua zi, camera administraţiei era tixită de lume. Nu lipsea nimeni, începînd cu şoimii patriei şi terminînd cu nea Pompilică, rezemat în ciomag. Zarzăre de la trei, care era şofer la ITB, se abătu de pe traseu şi parcă maşina în faţa blocului, venind în ultimul moment. Cei cîţiva călători care se nimeriseră în autobuz asistară de asemenea la şedinţă ca invitaţi. Discuţiile fură aprinse şi principiale. Ca urmare, toţi locatarii plătiră restanţele la zi. În săptămîna următoare săpară tot ce se putea săpa în jurul blocului, însămînţînd legume şi fructe. În după-amiaza zilei de duminică, Sile personal păzi cu străşnicie bătătorul de covoare, dînd astfel o ultimă şi usturătoare lecţie tovarăşului Miloagă, administrator iresponsabil.
        În cele din urmă locatarii conveniră că prin comportamentul lor ireproşabil au fost prea aspri cu administratorul Miloagă. În semn de iertare îl invitară să-i însoţească în vizita pe care hotărîseră să i-o facă la spital pacientului Miaucă, fost tovarăş şi fost administrator. Miloagă acceptă politicos, şi reprezentanţii blocului, în frunte cu Sile, se prezentară în ziua de vizită în salon. Cînd îi văzu, pacientul Miaucă se schimonosi de parcă ar fi văzut vîrcolaci şi dădu să se arunce pe fereastră. Din fericire cămaşa pe care o purta nu era pe măsura sa, strîngîndu-l puţin la coate şi la umeri, astfel încît se reuşi recuperarea sa. După cîteva injecţii bine simţite, Miaucă se potoli, întreţinîndu-se cordial cu vizitatorii săi. Coana Griviţa îi oferi prăjituri iar Zarzăre îi puse pe noptieră cîteva tratate de administraţie cum ar fi A.B.C.-ul administratorului de bloc, Administraţia romană în Dacia, Administrarea medicamentaţiei în bolile esofagului ş.a. Momentul cel mai emoţionant al întîlnirii fu acela în care Sile, cu ochii în lacrimi, oferi bolnavului o clanţă nouă, admirabil împodobită şi suflată în argint. În schimb, pacientul Miaucă dădu succesorului său clanţa cea veche. După acest emoţionant schimb de clanţe se despărţiră. Sile doborî treptele ţinîndu-l de braţ pe administratorul Miloagă într-o proaspăt înfiripată afecţiune. Pe trotuar îşi întoarseră cu toţii privirile şi făcură semn pacientului Miaucă, cel care, în semn de rămas bun, îşi flutura de la fereastră clanţa.

(Perpetuum comic ’87, pag. 154)

Vezi toată postarea

În familie

        Cuscrul Teofil Bobină juca table cu omologul său, cuscrul Visalom Secărică. Erau morocănoşi, aruncau zarurile în silă şi ele parcă ţipau obraznic pe lemnul soios al cutiei. Fiul lui Bobină trebuia să pice, dintr-un moment în altul, de la spital. Aştepta un fecior. Secărică, temător, tăcea şi dorea undeva, în adîncul inimii, să aibă o nepoţică. Să fie o fată.
        — Ăsta e joc greu, cuscre, zise Bobină aruncînd zarurile, cu o anume superioritate. Cere tact, inspiraţie, inteligenţă...
        — Joc de tîmpiţi, zise Secărică. Nu-l suport. Accept să joc în momente din astea, cînd trebuie omorît timpul.
        — Te pomeneşti c-o fi fată, se sperie el. Prea îmi merge zarul, zise Bobină şi dădu un şase-şase.
        Tudor Bobină apăru în prag şi strigă:
        — Fecior, tată!
        Bravo!... tu-i mama ei de viaţă, gemu Bobină şi-şi îmbrăţişă fiul... Victorie!
        — Să-ţi trăiască fecioru’, zise Secărică emoţionat şi- să-ţi crească mare.
        — Creşte oricum, interveni indispus Bobină cel bătrîn, în vreme ce destupă o sticlă cu o ţuică galbenă, ca mierea. Să-i urăm lucruri mai frumoase, mai autentice, nu aşa de formă, că nu sîntem nici la servici, nici la şedinţă. Să crească mare, auzi, ce urări avem!? Ce folos? Cîţi nu cresc mari şi proşti... Să ne trăiască feciorul! Să fie deştept! Să aibă noroc!
        Cei trei închinară şi băură fericiţi.
        — Cît are? se interesă Bobină cel bătrîn.
        — Patru kilograme.
        — În cap? zise Secărică.
        — Ei făcu Tudor. Sigur. Acolo nu se umblă la gramaj, ca la dumneata la unitate, tată-socrule.
        — Încă, adăugă mucalit Bobină. Ura! Fericire şi sănătate.
        Ciocniră din nou. Ţuica ardea. Lacrimile lui Secărică i se datorau mai mult ţuicii, nu nepotului.
        — Uite ce e, vorbi grav Bobină cel bătrîn. Aşa cum e bine şi frumos, să-i alegem o meserie. Să avem grijă de viitorul lui.
        — Mai este timp, tată.... zise Tudor.
        — Tu nu vezi că toate posturile îs ocupate? Nu găseşti unul bun, decît o dată sau de două ori într-o viaţă de om.
        — O să mai vedem, se opuse iar Tudor.
        — Aşa am văzut şi cu tine: ai tot dat admiteri, porţile erau deschise, tu nu le-ai văzut, ori n-ai nimerit şi-ai ajuns şofer. Are patru kile, e zdravăn, îl facem miner. Scurt.
        — Prea grea meserie. Sînt împotrivă, zise aspru Secărică.
        — Şi eu, declară Tudor.
        — Aveţi dreptate, acceptă Bobină cel bătrîn. Să căutăm altceva...
        — Un şef de unitate, ca dumneata, tată socrule, propune Tudor!
        — Nu. Eu am tremurat o viaţă întreagă. Şi acum, că sînt la pensie, tremur şi visez noaptea plus sau minus în gestiune. Să fie el mai liniştit.
        — Ai tremurat, nimic de zis, dar a meritat, cuscre!
        — Şi asta-i adevărat, recunoscu Secărică. Eu am luat puţin, cîte un pic, zilnic. Nu m-am lăcomit.
        — Îi fi fost cinstit, rîse Bobină.
        — Vrei să fiu sincer? N-am fost prea cinstit şi n-am furat cît puteam, fiindcă mi-a fost frică.
        Bobină şi Tudor au rîs cu sete. I-a urmat şi Secărică.
        — Îl facem medic, hotărî Tudor.
        Un moment de tăcere. Pe buzele fericitului tată, flutura un zîmbet. Bobină îl ofili rapid:
        — Cu cine crezi că seamănă aşa dotat? Nu te uiţi în jur?
        — Mă uit, zise cu amărăciune Tudor.
        — Noi toţi, reluă Bobină cel bătrîn, laolaltă, dacă avem vreo cinci ierni de şcoală! Că în rest, am fost în cîmp... Nu găsim o meserie uşoară, frumoasă şi bănoasă!
        — Tată, să-l facem agronom!?
        Bobină îşi privi lung feciorul.

        Goli paharul şi zise:
        — Să-l îngropi la ţară? O luăm de la început, ne întoarcem?! Mai stăm şi noi la oraş. Abia am venit. Să mai respirăm şi noi aici, unde avem condiţii...
        — Aşa e, interveni indispus Secărică. Aici, ai apă caldă cînd vrei, ai linişte, ai aer curat...
        — Le am, din cînd în cînd, da’ nu asta contează. Uită-te la el — şi arătă spre fiu-său — îi e plină casa de cristaluri, mobilă scumpă, stil, televizor în culori, umblă în străinătate, şi-i un amărît de şofer. Cum ar veni, la noi, la Gîrboavele, tractorist. Parcă la Gîrboavele mă spălam mai mult?! Aiurea. Şi mai e ceva cuscre: dumneata vezi şi acum lumea de la tejgheaua unităţii. Ţi-a picat şi dumitale, slavă Domnului, cu coşul. Aici, la oraş, mai ai ceva: perspectiva.
        — Şi ce faci cu ea? se oţărî Secărică.
        — Nimic. Da’ o ai! Şi asta e mare lucru, cuscre.
        — Am să-l fac profesor, tată.
        — Tudore, să nu ne pierdem cu firea şi să greşim, zise grav Secărică. Vrei să-l chinuieşti o viaţă întreagă cu naveta?
        — Nu e bine, se împotrivi Bobină cel bătrîn. Şi umplu paharele, pregătindu-se pentru o gîndire şi mai profundă.
        — Îl dau la comerţul exterior, declară patetic Tudor.
        Secărică tuşi a mirare. Bobină se scărpină în ureche şi zise dezolat:
        — E prea mare saltul. Noi abia l-am deprins pe ăsta interior, care, vedeţi voi, ne-a adus în rîndul oamenilor. Eu discut de la egal la egal cu şefii mei şi n-am sfert din răspunderea lor. Sîntem prima generaţie care a lăsat furca din mînă şi vrei exteriorul? Tudore, să avem simţul măsurii.
        — Da, tată, dar n-o să-l fac şofer? Sau magazioner ca dumneata? Trebuie să progreseze şi el, că societatea progresează necontenit.
        — Pardon, zise Bobină. Eu sînt muncitor constructor pe funcţie de magazioner.
        — Halal muncitor, se supără Tudor.
        — Să-ţi fie ruşine, se mînie Bobină cel bătrîn. Dacă nu aveam eu funcţia pe care o iei peste picior, te costau o groază de bani ţiglele, mocheta, robinetele, parchetul, lambriurile, caloriferele... vopselele... uleiurile... vana... faianţa... Casa...! Vila!
        — Mă rog... Şi eu, cu camionul, n-am făcut nimic?
        — Nu vă mai certaţi, îi opri Secărică. Ne-am descurcat şi noi. Să revenim la fecior. Nu sîntem în stare să-i găsim o meserie, ce naiba?
        — Îl facem strungar mase plastice la combinatul nostru, zise precipitat Bobină cel bătrîn. E meserie curată, bună, liniştită. Nu e bănoasă, ea, da’ e sigură şi asta-i mare lucru. Are un statut bun. Zilnic o să-i spună alţii ce să mai facă şi gata.
        — Nu e rău deloc, acceptă Secărică.
        — Ideea e bună, tată!
        — Deci, se lumină Bobină, rămînem p-asta. Am rezolvat o problemă dificilă. Noroc şi fericire.
        — Mai trebuie şi educat, cuscre, observă Secărică. Nu e chiar aşa uşor...
        — Îl educă societatea. Fiecare cu treaba lui. Noi o completăm doar, în răstimpuri...
        — Auzi, îşi aminti Secărică, cum îl cheamă?
        — N-are nume... Uitasem, zise Tudor. Cum să-l botezăm?
        — Asta e treaba voastră, spuse nemulţumit Bobină. N-o să le facem noi pe toate. Noroc, cuscre!
        — Să ne trăiască nepotul, ridică paharul Secărică. Abia s-a născut un pui de om şi uite cîte probleme pune? S-au schimbat vremurile, cuscre.
        — Şi oamenii, adăugă Tudor.
        — N-aveţi vocabular, zise nemulţumit Bobină cel bătrîn.
        Am evoluat, cuscre, ăsta-i adevărul. Şi puse mîna pe pahar.

(Perpetuum comic ’87, pag. 65)

Vezi toată postarea

Simultanele de şah

        Toamna în staţiunile de munte nu e prea plăcut. Aproape în fiecare zi plouă iar cînd e timp frumos nu-ţi vine să te aventurezi prea departe în excursii, căci nu ştii niciodată de unde apare vreun nor care te ameninţă şi-ţi strică toată buna dispoziţie. Totuşi la Sovata e altceva. Chiar dacă nu poţi face baie în saramura lacului Ursu, minunatele piscine din subsolurile hotelurilor celor mai moderne pot fi la fel de ademenitoare şi de eficiente. Iar după masa, cînd tratamentele au încetat, n-ai decît să înlocuieşti programul de excursii prin pădurile din împrejurimi cu altul, de club — e adevărat, cu mişcare fizică mult mai redusă dar cu satisfacţii intelectuale mult mai pronunţate — şi astfel nu resimţi lipsa de antren.
        Iată, bunăoară, în săptămînă aceasta, fără excepţie, toţi pasionaţii şahului — şi nu numai ei — au asaltat pur şi simplu incinta clubului, atraşi de spectaculoasele partide pe care le conducea cu brio un adevărat maestru al acestui sport de inteligenţă. — „E doctorul Trăilescu" şopteau unii, admirativ. — „Marele maestru îşi petrece concediul aici; trebuie neapărat să profităm de ocazie!" Şi, ca profitul să fie cît mai substanţial, responsabilul clubului, la sugestia şahiştilor amatori din staţiune, s-a apropiat într-o zi, cu sfială, de campionul nostru de şah, îndrăznind propunerea:
        — Stimate maestre, mulţi dintre oamenii muncii aflaţi la tratament şi la odihnă aici, în staţiune, şi-au exprimat dorinţa de a putea juca o partidă cu dumneavoastră...
        — Oho! a exclamat cu o anumită emfază celebrul jucător de şah. Vor cu toţii să-l vadă măcar odată înfrînt pe doctorul Trăilescu?! Ei bine, n-am să le fac plăcerea asta. Am ambiţia să nu pierd nici o partidă pe toată durata vacanţei! În fiecare zi la ora cinci după masa, la club în faţa a douăzeci şi cinci de mese. E bine aşa?
        — Minunat! a izbucnit responsabilul clubului, gata-gata să dea drumul din gîtlej unei adevărate chiuituri, în semn de izbîndă.

        Încă în aceeaşi seară, toate aleele au fost împînzite cu afişe care anunţau simultanele de şah acordate de marele maestru internaţional, doctorul Trăilescu, în fiecare după masă, la clubul staţiunii. Iar crainicul programelor locale de radioficare, mai grijuliu, a ţinut în mod deosebit să adaoge: „— Reţineţi locuri din timp. Sînt numai douăzeci şi cinci de mese!"
        Sfatul a fost urmat, se-nţelege, şi a doua zi, cu o jumătate de oră mai devreme, toate mesele programate să intre în concurs, erau ocupate. Campionul a venit cu cinci minute înainte de ora fixată, s-a înclinat uşor în faţa partenerilor care l-au aplaudat, apoi grăbit şi chiar oarecum neglijent, a făcut mutarea de deschidere la prima masă. A trecut imediat la a doua, la a treia şi aşa mai departe...
        După trei ore şi jumătate, adică exact în timp util pentru ca oamenii să nu piardă cina la restaurante, simultanul din prima zi s-a încheiat cu un rezultat pe cît de aşteptat pe atît de lamentabil totuşi pentru cei ce ţinuseră să-l înfrunte pe maestru: nu obţinuseră nici măcar o remiză.
        În ziua următoare simultanul a fost programat la ora patru după masă, pentru ca participanţii să aibă timp suficient de gîndire, să nu intre în criză de timp din cauza cinei, iar combatanţii se înfăţişaseră iarăşi cu mai bine de o jumătate de oră mai devreme, pe poziţie. Doctorul Trăilescu a venit, la fel, în ultima clipă; i-a privit pe adversari cu o notă de jenată superioritate şi a dat startul în noua rundă. Finalul a fost iarăşi dezolant. Marele maestru a cîştigat la toate mesele.

        Admiraţia tuturor celor aflaţi în staţiune era fără de margini. Cînd maestrul apărea pe stradă, zeci de pălării se ridicau respectuos, salutîndu-l de la distanţă; dacă intra cumva în vreo cofetărie, imediat lumea se dădea la o parte, lăsîndu-i întîietatea: „— Vă rog, maestre, poftiţi!" „— Serviţi-l pe maestrul; nu-l lăsaţi să aştepte!" La fel se întîmpla în prăvălii, la farmacie, ca să nu mai vorbim de piscină, unde zeci de bărbaţi îl înconjurau copleşindu-l cu întrebări, care mai de care mai năstruşnice:
        — E adevărat că ilustrul Capablanca era chel?
        — Băiatul ăsta, Gheorghidiu, e chiar atît de talentat?
        — Dacă aţi juca cu Boby Fischer, aţi prefera negrele?
        Ei, dar cîte şi mai cîte întrebări! Pentru toate însă, doctorul Trăilescu avea răspunsul prompt, parca dinainte pregătit, foarte exact şi întotdeauna autoritar. Se vedea cît de colo că nu suporta contraziceri în materie. Iar interlocutorii lui erau, bine-nţeles, copleşiţi de-a dreptul.

        Simultanele de şah au continuat cinci zile, timp în care maestrul Trăilescu n-a pierdut nici o partidă. Chiar şi în faţa unor amatori, ca să nu spun ageamii, era totuşi o performanţă. Dar, asta nu jignea pe nimeni. Ba dimpotrivă. Nefiind deloc umilitor să pierzi în faţa unui as, spuneau ei, compania lui te onorează. Astfel s-a întîmplat că, pe nesimţite, celebritatea internaţională a marelui maestru s-a completat cu una nouă, aceea de vedetă locală, a staţiunii Sovata. În ce consta ea? În mai nimic. Atîta doar, că nu mai exista nici un suflet de om, în concediu la Sovata în acea perioadă, care să nu-l cunoască pe doctorul Trăilescu, să nu-l salute ceremonios şi să nu caute a-i adresa măcar cîteva cuvinte, ba mai mult, unii au îndrăznit chiar să-l solicite pentru a interveni pe ici-pe-colo, profitînd de autoritatea ce-o avea, pentru rezolvarea unor probleme legate de neajunsurile zilnice. Iar modul cum a înţeles campionul nostru să răspundă acestor solicitări a fost cu totul impresionant.
        A început să intre prin birourile staţiunii şi să ridice tonul ameninţător. Ba pentru că la vila Ciocîrlia nu curgea apa caldă de două zile, ba pentru că asistenta de la masajul subacvatic flirtează tot timpul cu cîte cineva uitînd de bolnavii veniţi pentru tratament; ba pentru că la cantină se fură din porţii...
        — Nu fură nimeni! a răspuns răstit chelnerul, cînd doctorul Trăilescu l-a apostrofat cu violenţă. Ne jigniţi pe degeaba. Aici nu se fură!
        — Ia vino cu mine la cîntar.
        Doctorul Trăilescu a luat farfuria cu micul dejun de la masa la care se aşezase şi a pornit prompt spre bucătărie, urmat de chelnerul ce pufăia nervos, ca un samovar.
        Responsabilul s-a înfăţişat numaidecît şi cu toţii s-au postat în faţa cîntarului.
        — Cît trebuie să aibă porţia de salam? a întrebat doctorul Trăilescu.
        — Şaptezeci şi cinci de grame.
        — Şi cît are?
        — Şaptezeci...
        — Apoi vezi?!
        — Poate pe altă farfurie să fie cu cinci grame mai mult. Bucătarul nu taie ca o maşină, încearcă o scuză responsabilul, dar doctorul Trăilescu i-o retează dispreţuitor:
        — Nu?! Să ştii că bănuiam...

        Ei, dar incidentul a luat proporţii, fiind transmis din gură în gură, astfel că pînă seara toată staţiunea a aflat de scandalul monstru pe care l-a trîntit maestrul la restaurant, drept care administraţia i-a concediat pe toţi cei vinovaţi de lipsă la gramaj. Ei, bine, acum doctorul Trăilescu avea altă faimă. „— Bine faci, dom’le! Cineva trebuie să le vină de hac ăstora!" îi zise în faţa chioşcului de răcoritoare un bătrînel care începuse să-şi agite bastonul. Iar maestrul şi-a asumat şi această victorie, bătîndu-l condescendent pe umăr: „ — Nici o grijă, nene. Fac eu ordine şi-aici, ca pe tabla de şah!"
        Dar, într-o zi, pe cînd doctorul Trăilescu îşi savura triumful total în staţiune, la una din mese apăru un jucător nou, pe care nu-l mai văzuse pînă atunci în jurul său. Desigur unul nou sosit în staţiune, îşi spuse maestrul care începuse să-şi cunoască deja adversarii. Şi, neacordîndu-i nici un fel de atenţie, demară simultanul. După cîteva mişcări însă, marele campion luă seama că la tabla din faţa noului venit, lucrurile se cam încurcaseră şi că era nevoie să se concentreze mai mult. Omul ştia parcă să lege altfel piesele între ele aşa încît la masa lui începu să zăbovească, fiind solicitat să se concentreze cu toată seriozitatea. Numai că aceasta duse la o anume criză de timp în faţa celorlalţi, de la celelalte mese, ceea ce îl irită la-nceput apoi îl enervă de-a binelea şi, spre surprinderea generală, maestrul Trăilescu pierdu în acea seară pentru prima dată, în faţa necunoscutului, făcînd încă alte opt remize cu alţi combatanţi cărora în celelalte zile nu le îngăduie nici măcar să răsufle ca lumea.

        Dezastrul acesta i se păru de-a dreptul insuportabil, dar numaidecît îşi spuse că nu trebuia să se arate afectat, ba dimpotrivă, era la mijloc o chestiune de psihologie, aşa încît strîngînd mîna învingătorului i se adresă cu vădită generozitate.
        — Ce mai, domnule, joci bine. Mă bucur că am, în sfîrşit, un adversar. Apoi, adresîndu-se celor care-l înconjuraseră, adăugă: Simultanul de mîine se anulează. Am de susţinut o revanşă cu dumnealui. Să ne-ntîlnim, bunăoară, înainte de masă. De acord?
        — De acord, primi necunoscutul şi încheindu-şi modest haina la toţi nasturii, părăsi clubul.
        Vestea că maestrul pierduse o partidă, făcu repede înconjurul staţiunii, ca o anecdotă bună şi cîteva zeci de inşi se anunţară dispuşi să urmărească a doua zi revanşa.
        La club, responsabilul pregătise o tablă de perete pe care o instală în hol şi pe care înscria toate mutările partidei, căci nu era loc pentru toată lumea în sala unde se juca... partida sezonului.
        Două ore a durat înfruntarea celor doi. Partidă mocnită, strînsă, plină de capcane întinse cînd de-o parte cînd de cealaltă şi în cele din urmă, doctorul Trăilescu se recunoscu învins.
        — Ei, nu! se-nfoiase el în pene. Asta le-ntrece pe toate. Nu ştiu ce am că nu mă pot concentra. Dar, trebuie neapărat să fii de acord să mai jucăm o partidă.
        — Cu plăcere, răspunse celălalt, şi lupta începu din nou.

        Dar, doctorul Trăilescu pierdu şi a doua şi a treia apoi a patra partidă, pierzînd cu această ocazie şi prînzul şi cina la cantină. Cînd, în sfîrşit, recunoscîndu-se definitiv învins, se ridică de la masă, în faţa tuturor spectatorilor, întinse mîna redutabilului său adversar, păstrîndu-şi încă aerul de superioritate pe care şi-l afişează deobicei vedetele în zilele lor proaste.
        — Ce să zic, joci tare! Astăzi m-ai pus la respect fără drept de apel. Se întîmplă. Oricum însă, dă-mi voie să ştiu şi eu cu cine am avut onoarea. Cine mi-a furat gloria pe ziua de azi?!
        Necunoscutul se ridică şi el, calm, uşor obosit însă, şi privindu-l pe doctorul Trăilescu dintr-o parte, îi întinse la rîndul său mîna, recomandîndu-se:
        — Doctorul Trăilescu, mare maestru internaţional.
        La auzul acestei fraze, toţi cei de faţă îngheţară. Apoi, un soi de rumoare făcu să vibreze aerul împrejur. Cum trebuia înţeleasă scena aceasta?
        Cel care dominase o săptămînă încheiată toată staţiunea, îşi reveni însă primul.
        — E bună, domnule! Am reţinut gluma.
        — Dar nu e nici o glumă. Pot să-ţi arăt legitimaţia. Şi brevetul de maestru internaţional... Chiar aş fi curios să-l văd şi pe al dumitale. Nu ştiam că există doi oameni cu aceeaşi identitate înscrişi în competiţiile şahistice...
        Şi, spunînd acestea, dădu să-şi scoată portofelul, dar adversarul trase o înjurătură birjerească şi întorcîndu-i brusc spatele, părăsi sala lăsînd în urma sa o stupoare generală.

        Toată seara nimeni nu discută despre altceva în Sovata decît despre... incidentul de la club, fiecare punîndu-şi legitima întrebare: „— De fapt, care este adevăratul doctor Trăilescu?..."
        A doua zi însă, nimeni nu-l mai văzu apărînd de nicăieri pe campionul de-o săptămînă al staţiunii, dar nici pe celălalt, care dispăruse tot atît de pe neaşteptate precum şi apăruse. Atunci, un pişicher de la birourile de cazare avu ideea să caute numele lor în registrul noilor sosiţi în staţiune. Spre surprinderea generală, niciunde nu figura numele doctorului Trăilescu. Ambiţios, trecu la investigarea particularilor. Rezultatul fu acelaşi. Iar stupoarea şi deruta generală a şahiştilor creştea odată cu indignarea lor, nerecunoscînd a fi victimele unei farse teribile. Iar, ca să pună, cum se zice, capac la toate, un puşti veni cu Sportul în mînă, citind cu voce tare la club, ca să fie auzit de către toţi acei ce trebuiau să audă: „— După patru zile, în turneul marilor maeştri de la Lubliana, reprezentantul ţării noastre, marele maestru Trăilescu ocupă locul al treilea cu cinci puncte. Mîine îl va întîlni pe campionul sovietic Victor Samurgian, avînd deschiderea cu albele..."
        Din ziua aceea, restul concediului petrecut la Sovata n-a mai avut nici un chichirez. Mai ales c-a început să plouă cu găleata în fiecare zi cîte două ore.

(Perpetuum comic ’86, pag. 108)

Vezi toată postarea