La editură. O cameră înaltă, luminoasă. În mijloc, un birou masiv din lemn de tek plin cu dosare, mape, cărţi, un telefon, două telefoane, o agendă, o lampă, scrumieră, un vas plin cu creioane, pixuri, un vas cu garoafe roşii, în spate, harta economică a lumii.
Redactorul de carte, în jur de optzeci şi cinci, nouăzeci de ani, cu un aer plin de importanţă, infatuat dar simpatic, înecat în propria-i putere locală. Prin contrast solicitantul, un tînăr în jur de cincizeci de ani, cu aer naiv, candid senin, cordial. Uşor timid, dar nu foarte. Buimăcit că a reuşit să ajungă acolo, stă pe un scaun aşezat perpendicular pe direcţia celui ce domină biroul. Solicitantul trebuie să-şi întoarcă mereu capul. Are pe genunchi o servietă voluminoasă.
— Cum, tinere, redactorul îndreaptă spre cel vizat un creion, îndrăzneşti, la cincizeci de ani, să-ţi strîngi poeziile risipite prin reviste într-un volum? Aşa... Deodată... Volum... Hm! (Dă din cap plin de îndoială) Ascultă-mă pe mine, l-am cunoscut pe maestrul Arghezi, trebuie răbdare şi trudă migăloasă pentru şlefuirea versului, poezia nu e o joacă... Dincolo de sensibilitate... de talent nu-ţi mai pomenesc, ştii bine şi dumneata că fără... Dar nu e de ajuns... Cum să-ţi spun... Trebuie şi rigoare intelectuală... Ca şi cum ai scrie în forme fixe... Ştii că Ion Vinea s-a încumetat să facă un volum abia în pragul morţii... Şi cine, Vinea, un poet de rasă, unul dintre cele mai alese spirite, condei subţire... Ehe, tinere...
Oftează şi se suceşte în scaun de parcă ar vrea să facă loc amintirilor.
Tînărul aprobă tot ce i se spune cu o faţă cuminte şi neutră.
— Sigur... Aveţi perfectă dreptate, dar încerc să vă amintesc ce spunea Lucian Blaga: la douăzeci de ani poezie, la treizeci eseu, la patruzeci roman... Pe cînd eu am sărit de patruzeci şi...
— Ahhh, frumos.. Frumos... Îmi face piăcere că aminteşti de poetul mut ca o lebădă, dragul meu, nu este nici o idiosincrazie faţă de ce ţi-am spus, e vorba de actul creator, să scrii, ce poate fi mai nobil, nu să şi publici, asta ţine mai mult de o ambiţie a celor fără de talent... Cîte cărţi de poezie a publicat Philippide? Cinci, dragul meu, doar cinci, într-o viaţă de om, dar Ion Barbu sau Geo Dumitrescu, chiar şi Lucian Blaga de care ai pomenit... Orice pagină scrisă trebuie să se rupă de timp, să se aşeze, ca să putem avea o perspectivă istorică asupra ei... Ştii dumneata că Petrescu...
Tînărul intervine:
— Cezar?
— Nu, Camil... Îşi ţinea manuscrisele cu anii pînă să îndrăznească să le dea la tipar... Şi apoi nu mai termina cu modificările... Toate astea ar trebui să le ştie tinerii care bat la porţile cetăţii literare... Sigur că te cred cînd îmi spui că poeziile tale sînt de acum şapte opt ani şi că acum deja te-ai depărtat de ele... Ai încercat şi alte forme, proză scurtă, eseu, roman, poate te-ai dedat şi la critică... A? (întrebător) Te-ai dedat şi la critică? La juneţe toţi sîntem bîntuiţi de nobleţea (o spune pe un ton ironic) gestului critic...
Tînărul prinde curaj şi scoate un dosar uriaş pe care-l întinde peste birou. Redactorul se dă înapoi uşor speriat cu glasul tăiat de emoţie:
— Vă pot arăta... Am aici şi un roman... priviţi, desigur... „PODUL" şase sute de pagini... Şi cîteva eseuri... Un volum întreg de studii şi eseuri... Sînt peste patru sute de pagini... Despre Malraux şi Istorie, Borges, Absurdul la Beckett, mesajul umanist al lui Camus, André Gide într-o viziune structuralistă, Ernst Jünger Apoftagma lui Bellow - redactorul e din ce în ce mai speriat... Penitenţa logosului la Radu Cosaşu...
— Dar ce studii ai dumneata?...
— Filologie romanică şi-mi dau un doctorat în lingvistică... Tînărul solicitant prinde curaj şi răsfoieşte în continuare paginile dosarului.
— Priviţi... Lucrătorul din turism în opera lui Mircea Nedelciu... Spaţiul mioritic în perspectiva interpretării Dyonisiacului la Marin Sorescu... Dă mai departe şi găseşte o pagină anume. Priviţi aici, e un studiu şi despre poezia dumneavoastră, Paradigmă şi...
Redactorul, surprins, se uită mai cu atenţie...
— Ei, nu spune... Ia te uită... Despre mine... Mda! Interesant! Sigur că e un înveliş apodictic... Foarte interesant... Îi zici bine...
Tînărul cu părul cărunt e bucuros că a reuşit să trezească interesul organului editorial.
Sună telefonul. Redactorul continuă să citească plin de voluptate, îşi muşcă mereu buzele, ridică încet receptorul din furcă.
— Da... (îşi continuă lectura cu atenţie). Bună ziua... Salut! (Către tînăr.) M-ai dat gata cu chestia asta despre inapetenţa mea la istorie... (în telefon). Nu cu dumneata vorbeam... Te ascult, ce s-a mai întîmplat? Cum... (Devine mai atent, la ce i se spune...) De ce mă superi de dimineaţă, ţi-am spus şi repet, ce naiba... (Îşi scoate ochelarii). Nu scot nimic... Este un volum la care ţin foarte mult să apară aşa cum vreau eu... Nu mă interesează că vă daţi cărţile reciproc la lectură... Noi aici nu procedăm aşa... Fiecare poartă responsabilitatea cărţii de care se îngrijeşte... Îţi dai seama că doresc ca acest al 33-lea volum de poezie să apară aşa cum mă tot chinui cu el de două luni... Ce să semene, domnule (E deja furios), ce să semene cu precedentul că mă şi enervezi. În „Jgheabul timpului" era o cu totul altă viziune antologică, pe cînd aici e vorba de altceva...
Închide dosarul din care citise mai înainte. Ia un creion, începe să mîzgălească pe o foaie de hîrtie. Scoate o batistă şi se şterge pe frunte, apoi îşi suflă nasul cu zgomot.
— Uite ce zic eu, boierule... Să păstrăm calmul şi să nu ne enervăm... La vîrsta noastră nu face bine şi ne cunoaştem de prea mulţi ani... Aici e vorba de poezie filosofică... Să nu te superi, dar ştii bine că n-ai avut niciodată organ pentru receptarea unei astfel de poezii... Ai fost dintotdeauna un liric pur, ce mai, ne cunoaştem de-o viaţă...
Zîmbeşte. Fruntea i se descreţeşte.
— Sigur dragă, te înţeleg că-mi vrei binele... Lasă în seama mea, cu critica mă descurc eu... La poezia mea nu prea se încumetă să se arunce oricine... Inima mea bate aici, nicăieri altundeva, te rog să înţelegi, te rog, ca între vechi prieteni, nu scoţi nimic... Am să trec personal să stăm de vorbă...
S-a liniştit. E bine dispus.
Tînărul cu ochi de azur, impasibil, cu mintea aiurea, îşi aşteaptă resemnat viitorul.
— Ca să nu uit, junele despre care mi-ai vorbit elogios şi m-ai rugat să-l primesc, e aici lîngă mine. (Îi zîmbeşte, tînărul nu era atent şi-i face semn cu creionul că despre el este vorba). Da, m-am uitat, cum să nu... Mare talent... Cum să nu-mi placă... O să facem tot ce e de cuviinţă... Este chiar cum zici tu, mare păcat că a aşteptat atîţia ani fără să îndrăznească să publice un volum... Poezie proastă nu scriu debutanţii, sînt alţii, desigur, care au deja două trei cărţi, sînt părăsiţi de muze şi-i tot dau înainte... Sigur că am dreptate... Mulţumesc, eşti drăguţ... Îţi mai aduci aminte cînd ai scris tu primul despre teza mea de doctorat în psihologia rinocerilor?... Au trecut anii, ehe, mi-e dor de ochii tăi căprui... Ai dreptate, să n-o lungim... Ne aşteaptă atîtea treburi... trec neapărat pe la tine... te pup şi eu...
Pune receptorul la loc, satisfăcut. Oferă tînărului o ţigară, îşi aprinde şi el una. Fumează amîndoi în tăcere privindu-se: un timp suspendat. Solicitantul îi zîmbeşte cu timiditate.
— Vă mulţumesc pentru aprecieri...
— Ei lasă, tinere... Era firesc să vorbesc aşa despre dumneata, nu? O meriţi din plin, nu are rost să fii modest. Peste o anumită limită, devine un pericol... O povară... Cum îţi spuneam şi mai devreme, în viaţă trebuie să dai dovadă de rigoare intelectuală... Mai ales noi, creatorii, nu trebuie să ne lăsăm furaţi de aspectele efemere ale vieţii... Ai făcut bine că ai venit la mine... Totdeauna mi-au plăcut tinerii entuziaşti... După cum mi-am dat seama din fragmentul citit, cred că şi poezia dumitale este pe măsură.
Tînărul îl întrerupe.
— Nu, nu, să ştiţi că nu, acolo acţionează alt eu, un dublu, e cu totul altceva, este o voce mai tristă, melancolică, sceptică, un fir subţire de borangic — şi face cu degetul prin aer încercînd să-i sugereze o linie frîntă ce se pierde în eseuri pasta e mai cărnoasă, verbul mai incisiv, sînt scrise cu mai mult nerv.
Redactorul îl lasă să se justifice. Se uită la ceas. Încearcă să-i dea de înţeles că e de ajuns. Cu vocea de la început. Mai leneşă.
— Mda, îmi dau seama că ai modalităţi multiple de expresie... Citesc pe chipul dumitale...
Îi zîmbeşte.
Tînărul e contrariat şi prezintă o faţă neutră. Imobilă. Inexpresivă.
— Lasă dumneata astea aici — şi-i arată cele două mape, cu poezii şi eseuri, tînărul dă să mai scoată ceva, redactorul exasperat face semn cu mîna că ajunge, nu e nevoie — şi mai treci dumneata pe la mine, să mai stăm de vorbă, cît mai curînd... Ia să vedem (se uită pe o agendă). Da, azi e doi aprilie... Ce ai zice dumneata de zece octombrie? Eu zic că e bine... Tot dimineaţa... Sper că nu eşti ocupat... La şapte jumătate, te pun primul, să nu întîrzii, eu sînt totdeauna punctual...
Tînărul dă din cap că nu. Amîndoi se scoală în picioare.
Redactorul îi întinde mîna.
— Sper că în micul răgaz ce ne desparte pînă la următoarea întîlnire să citesc tot ce mi-ai lăsat şi să decidem împreună ce este de făcut pentru viitor... Sînt convins că o să iasă bine... Puţină răbdare şi rigoare intelectuală şi vei intra cu fruntea sus printre noi... Oricum, felicitări. La revedere, tinere, mi-a făcut plăcere...
Tînărul scriitor e bucuros, emoţionat, fericirea i se citeşte pe chip.
— Vă mulţumesc... Am să ţin cont be sfatul dumneavoastră... Desigur, rigoare intelectuală...
Se retrage încet, în timp ce aparatul se plimbă peste cărţi, mape dosare şi imaginea se stinge undeva deasupra Groenlandei.
Duminica la prînz, telespectatorii au urmărit, cu stomacurile pline, o nouă scenetă cu Octavian Cotescu şi Virgil Ogăşanu şi s-au întrebat de ce nu transmite şi televiziunea ceva mai vesel, de rîs, că e doar zi de odihnă, ce naiba!
(Perpetuum comic ’87, pag. 78)
