Metafizică de buzunar

        Prin 1936, pe cînd încă nu izbuteam să mă conving că trebuie să învăţ carte, cu toate că mergeam regulat la şcoală şi mă sileam să adun doi şi cu doi, unchiul meu Şurub Ionescu mă trăgea adesea în atelierul lui de tinichigerie şi-mi vorbea ore în şir despre marile invenţii şi descoperiri ale secolului în care trăiam. Era un neobosit iscoditor într-ale tehnicii, îl entuziasmau ştirile publicate pe muchie de gazetă, în cîteva rînduri (pe-atunci, ca şi astăzi, invenţiile menite să bulverseze ştiinţa şi destinul oamenilor se rezumau la cinci cuvinte şi trei enunţuri), multe din ideile aflate acolo încolţeau înmiit în capul lui şi fantezia pusă la lucru nu mai avea astîmpăr. Împlinea cu imaginaţia lui ceea ce se înfăţişa prea pe scurt, visa pe marginea realităţii (şi a realizărilor de ultimă oră) cum eu visam să ies cît mai repede din tinichigerie spre a bate cercul pe care nu-l bătusem îndeajuns de-a lungul celor şapte ani de-acasă şi ai străzii noastre.
        — Uite, mecanicii au inventat avionul, telefonul, tramvaiul, zepelinul şi ascensorul..., zicea unchiul meu şi se prefăcea că se prăvăleşte pe spate de admiraţie pentru geniul uman. Gîndeşte-te că astea sînt nimicuri faţă de ce-o să fie şi ce-o să apară pînă la sfîrşitul secolului... Ehee, minuni nu alta...
        — Ce-o să apară? tresăream eu gîndindu-mă că cercul pe care îl mînam cu băţul, va primi cu vremea motor.
        — Dacă ai avea puţină minte, desigur că ai vedea aievea încotro merge ştiinţa, ai întrezări tehnica viitorului.
        Deschideam larg ochii, descopeream că ciocanul de lipit al unchiului şi-a ciobit vîrful şi şi-a pierdut coada izolantă (să-l văd cum îl mai prinde cu mîna, tare mi-e teamă că o să se frigă aprig, ca şi ieri!), reţineam că sub tăiţeii de tablă înghesuiţi într-un ungher unchiul şi-a rătăcit ochelarii (pe care îi va căuta pînă o să-i sară ochii, iar eu nu-i voi spune în veci unde au căzut...), aşteptam cu mare interes să-şi dea drumul, idei proprii pe-această temă n-aveam.
        Unchiul trăgea de pe primus ciocanul de lipit, îşi frigea aprig palma şi alerga la cana cu apă să-şi ostoiască usturimea, apoi începea să viseze la tot ce anul 2000 ne va oferi cu generozitate:
        — Vom călători în avioane de tablă, ne vor lua de-acasă, de pe acoperiş, pe-o scară lungă şi subţire... Te urci într-un vapor de tablă care trece pe rotile de tablă pe strada ta, abia cînd dă de apă, la fluviu, îşi deschide zbaturile şi îşi părăseşte rotilele... Ai ajuns la New-York sau la Buzău, te îmbarci pe-un cărucior de tablă şi motorul de tablă te duce ca fulgerul la hotelul de tablă. Habar n-ai ce fericire e să te tolăneşti într-un fotoliu de tablă, să citeşti ziarul de tablă şi să bei o limonadă dintr-un pahar de tablă... Comod îmbrăcat într-o luxoasă pijama de tablă...
        — Ce nevoie am să umblu pe unde a-nţărcat dracul copiii? l-am întrerupt. Vreau să rămîn acasă, cu mămica şi tăticu’...
        — N-ai decît, cine te alungă?... Închipuieşte-ţi ce atmosferă plăcută în apartamentul vostru, între un pat de tablă, un şifonier de tablă, cu frumoase tablouri pe pereţi.. Din tablă gofrată...
        — Între burlane? am intervenit.
        — Fireşte. Numai că burlanele de atunci se vor afla în interior, ca să nu le lovească ploaia iar rugina să nu le sfarme.. Cărţile şi caietele, din tablă galvanizată, frumos aşezate în rafturi şi-n servieta sau ghiozdanul de tablă... Părinţii îţi vor aduce haine de tablă, mîncare din tablă moale, vei asculta la radio cu galenă muzică de tablă sau, la un patefon de tablă, plăci de...
        — Nu-mi place mîncarea de tablă... Prefer halvaua...
        — Habar n-ai ce gustoase vor fi gogoşile de tablă, plăcintele cu foi de...
        Unchiul detalia pînă la plictiseală: vor apărea poezii de tablă şi filme color din tablă color, bomboane şi fetiţe din tablă, dulci şi aromate (cît de aromată e tabla, mai ales puţin încinsă!), vom vizita expoziţii de tablă şi ne vom plimba prin dese, umbroase păduri de tablă, vopsite cu vopsea de tablă şi pline de tot felul de floricele şi ierburi de tablă. După cum se înţelege, premiul de la sfîrşitul anului şcolar va fi însoţit de-o gingaşă coroniţă de tablă şi de cuvintele mîngîietoare ale profesorilor — toate zumzăind plăcut ca o foaie de tablă trasă pe-un caldarîm... Fumătorii vor fuma ţigări de...
        — Cîtă tablă, atîtea tinichele ruginite! am observat eu. Se va împuţi lumea...
        — Ai tu în cap un alt material mai nobil şi mai universal? s-a supărat unchiul.
        Am stat mult pe gînduri, am chibzuit adînc, în cele din urmă mi-a venit o idee şi am formulat-o pe loc:
        — Ba bine că nu: dacă în loc de tablă am face toate obiectele şi am reînnoi natura cu material plastic? Materialul plastic are o mie şi una de calităţi... Şi unde mai pui că nu rugineşte niciodată, oferind avantajul că supravieţuieşte pe vecie chiar cînd obiectul, maşina, florile sau persoanele confecţionate din plastic şi-au încetat de mult timp existenţa, forma, funcţiunile...
        Unchiul Şurub Ionescu a rămas între burlanele lui cu gura căscată, am înţeles că l-a cucerit visul de plastic şi că pe dinaintea ochilor lui se perindă colorat, ca să nu se stingă multă vreme, largi, nesfîrşite imagini ale unei planete inundate, de la Pol la Ecuator, de plasticul viitorului.

(Perpetuum comic ’91, pag. 4)

Vezi toată postarea

Comunicări ştiinţifice în anul 2089

        Într-un moment de străluminare (uneori, pe lîngă durerile de oase, am şi asemenea crize), ochii mi s-au împăienjenit, o dulce ameţeală mi-a cuprins fiinţa, bătăile inimii s-au înteţit şi, dintr-o nebăgare de seamă, am început să întrevăd ca-n vis scene din viaţa secolului următor. Cum mi se întîmplă a doua oară aşa ceva, avînd aşadar oarecare experienţă, n-am căzut în uimire şi derută: am luat repede un creion şi hîrtie de scris şi m-am apucat să notez cît mai sîrguincios cu putinţă.
        Fusesem anunţat cu mult timp în urmă că în luna mai se va ţine în institutul nostru o sesiune extraordinară de comunicări ştiinţifice şi că aveam de pregătit şi eu una. Alesesem ca temă un procedeu nou şi de mare importanţă, la care lucrasem un mare număr de ani, privind noi metode de săpare a tunelelor submarine cu tîrnăcopul. Mi-am scris comunicarea, m-am prezentat la sesiune şi am citit-o chiar în prima zi. Auditoriul a fost entuziasmat, un inginer s-a grăbit să spună că invenţia mea e epocală, o mare revistă de specialitate mi-a cerut spre publicare textul lucrării.
        Din păcate, n-am putut să mă bucur de succesul înregistrat pentru că, imediat după pauză, cineva a propus să scriu eu procesul verbal al şedinţelor, mîna mea fiind recunoscută ca foarte îndemînatică în treburi din astea şi avînd un scris foarte îngrijit.
        Din stenogramele luate, cititorul îşi poate face o idee despre mulţimea şi importanţa comunicărilor şi ale dezbaterilor sesiunii.
        Inginerul Ion Ionescu şi-a ales ca temă o plimbare cu barca pe lacul Tei, într-o noapte cu lună, împreună cu iubita (mult mai tînără decît cercetătorul). Astfel, el a arătat că a angajat o barcă nu doar pentru o oră, cum se obişnuieşte, ci pentru trei, ca să aibă timp suficient să se piardă în apele liniştite ale lacului şi să se bucure în tihnă de farmecul serii şi de graţia însoţitoarei sale. În termeni concişi, presăraţi ici-colo de cifre comparative, cercetătorul a detaliat impresiile dobîndite, insistînd pe frumuseţea apelor irizate de razele misterioase ale lunii, pe gradaţia savantă a transformării serii de vară într-o noapte-noapte dar cu iluminaţie universală. Farmecul plimbării nautice, a arătat referentul, decurge din utilizarea completă a factorilor naturali ai locului, din extragerea selectivă din peisaj a elementelor de pitoresc şi agrement, cum ar fi, de pildă, tresărirea pe baltă a peştişorilor şi a păsăretului tîrzielnic. Un fapt semnificativ, detaliat cu mult spirit analitic în comunicare, i s-a părut vorbitorului pierderea la un moment dat a unei vîsle, în căutarea căreia cei doi navigatori nocturni şi-au irosit oarecare timp.
        De o primire bună s-a bucurat referatul ilustrului specialist Gheorghe Gh. Gheorghe, intitulat: „Observaţii cu privire la consumul de energie umană în procesul de preparare al tăiţeilor. Într-un limbaj pe înţelesul tuturor, servindu-se de un bogat material ilustrativ (proiecţii, planşe, cocă crudă şi alte mostre etc.), referentul a demonstrat că operaţiunea de tăiere (debitare) a foii bine întinse cu făcăleţul tradiţional (laminor de casă) e cu 60 la sută mai spornică (eficientă) dacă se foloseşte în locul cuţitului de masă obişnuit (netăietor prin definiţie) un set de aşchietoare vidia, cu înclinaţie variabilă, procedeu folosit şi de americani. Analiza economică şi tehnică a întregii operaţiuni scoate în evidenţă că tăiţeii obţinuţi sînt fiabili, prezintă iregularităţi ce încîntă limba şi cerul gurii, mai ales dacă în aluat s-a încorporat (băgat) şi ou. Concluzia autorului e că efortul (consumul de energie umană) risipit în procesul de tăiere este recuperat integral de gospodină prin îngurgitarea produsului finit, fie cu brînză, fie numai cu nucă.
        Comunicarea economistului Vasile Vasilescu s-a oprit în special asupra rolului pe care îl are în viaţa modernă gimnastica de dimineaţă şi repausul S.R.L. Arătînd cu fapte concrete că domnia sa e supraponderal şi, în general, sedentar, suferind de gîfîială cronică şi emfizem, s-a gîndit încă din adolescenţă la soluţii practice şi rapide de derutare (minţire) a tendinţei organismului de-a lua proporţii. După strădanii îndelungate şi experimente în laboratorul pus cu amabilitate la dispoziţie de centrul de cercetări gravitaţionale şi evaluări (cîntăriri) al sportivilor, specialistul a ajuns la concluzia că supradimensionarea persoanei sale e de natură conjuncturală şi de habitudini (poftă sau apetit exagerat), ca atare şi-a îndreptat atenţia spre chestiunile, ignorate pînă atunci, de dinamică. Pasionantă e descrierea luptei sale cu inerţia şi comodităţile. Ideea salvatoare i-a dat-o vederea, într-o zi, a unei biciclete ce stătea sprijinită de-un gard, în cartierul unde locuia. Şi-a cumpărat bicicletă, a alergat zilnic cu ea, a făcut oarecari progrese, mai ales în privinţa păstrării echilibrului, pentru că nu ştia să pedaleze şi să ţină ghidonul, tatăl lui fiind aviator pe-un supersonic. În continuare, vorbitorul a arătat că poate ar fi rămas la acest stadiu dacă bicicleta lui n-ar fi suferit întîmplător un accident, cu ocazia căruia dînsul a trebuit să zacă o vreme la pat. După revenirea la parametri acceptabili, mersul fiindu-i greoi, articulaţiile anchilozate, medicul i-a recomandat gimnastică. În această gimnastică a întrevăzut ieşirea nu numai din situaţia în care se găsea temporar ci şi din aceea care îi amărîse pînă atunci viaţa. În scurt timp a combinat ştiinţa dinamicii cu contabilitatea, stabilind norme şi baremuri ale figurilor clasice — zise şi suedeze — ridicarea pe vîrful picioarelor, unu, îndoirea genunchilor, doi, aplecarea cu mîinile întise, trei..., cu inspiraţia şi expiraţia corespunzătoare. Metoda şi-a aflat repede configuraţia, talia experimentatorului a scăzut proporţional, pofta de mîncare s-a metamorfozat în poftă de viaţă şi, cu vremea, într-o nouă poftă de bicicletă.
         „Nu e pe lume mai mare plăcere decît cea procurată de întoarcerea trunchiului şi genuflexiunea, pedalarea la Şosea, dimineaţa, numărătoarea ascendentă şi cea inversă, cu condiţia să execuţi figurile într-un costum uşor şi elegant şi să ştii să ţii firul drept cînd apeşi braţele pe ghidon" — arată în încheiere cercetătorul, care pretinde a şti că despre rezultatele sale se interesează în prezent academia suedeză, atentă la tot ce apare suedez pe mapamond, şi că în privinţa premiului Nobel dînsul nutreşte numai vii speranţe.
        După epuizarea referatelor, s-a trecut la comentarea lor, înscriindu-se cu intervenţii numeroşi participanţi, majoritatea subliniind seriozitatea cercetărilor, calitatea referatelor. N-au fost ocolite nici aspectele critice, cum a fost aceea — a unui geolog — care a regretat că nici unul din specialişti n-a abordat problema pisicuţelor de casă, după părerea sa de-o acută actualitate.

(Perpetuum comic ’89, pag. 63)

Vezi toată postarea

Se poate recondiţiona bunul simţ?

        Tratatele de psihologie parcurse în ultima vreme, nutrindu-mă cu cele mai recente descoperiri în domeniul atît de fin al proceselor din interiorul cel mai interior al fiinţei omeneşti, ajung la concluzia că unul din instrumentele păstrării integrităţii noastre morale este de natură materială, în speţă anatomică. M-am aşteptat să aflu că este vorba despre inimă; nu, spun cărţile, este vorba de dosul palmei...
        Dosul palmei e acea parte relativ moale a mîinii care, proiectat lateral spre obrazul celui care îl merită, îi produce pe pielea feţei o usturime în general acceptabilă dar suficient de surprinzătoare pentru a trezi omul şi bunul simţ în fiinţa devenită nesimţitoare. Din lecturile sîrguincioase reiese că nu priveşte în nici un chip domeniul metafizicii şi nici al balisticii, că nu intră (nu cade) sub titlul de huliganism, fiindcă nu lezează cu nimic trupul plesnit scurt şi nu păgubeşte în nici un fel pe destinatar, ba dimpotrivă reîmprospătează şi chiar vindecă pe cel căruia i-ai aplicat dosul palmei peste bot, în folosul lui şi al tuturor. Mai mult decît un instrument, este o metodă. În numeroase tablete ale lui Tudor Arghezi, metoda a fost evocată ca deosebit de utilă; descoperirile recente nu fac decît să confiirme ştiinţific intuiţiile şi experienţa poetului.
        Afirmaţiile mele ar rămîne neclare dacă m-aş rezuma doar la abstracţiuni. Faptele sînt mai convingătoare; le înfăţişează pe cele deja experimentate de mine, a căror terapeutică s-a dovedit cum nu se poate mai ilustrativă:
        Mă aflam deunăzi într-o librărie. Mîngîind cu privirea coperţile unor volume etalate pe-o masă, atenţia mi-a fost furată de gestul unui tînăr aflat doar la doi paşi, care, întorcînd paginile unui superb album cu reproduceri din pictura noastră, le întina una cîte una cu saliva degetelor lui murdare şi le cocoloşea sîrguincios ca pe nişte pungi devenite netrebuitoare. I-am atras atenţia individului că albumul e produsul unui lung şi vrednic şir de autori, de meşteri tipografi şi de alţi specialişti, că minunea pe care o pîngăreşte e şi ea o fiinţă şi că i se datorează cel puţin respectul, dacă nu toată admiraţia. Tînărul mi-a rîs în nas, tembel şi provocator, şi, ca să-mi arate că nu proceda întîmplător aşa, a redeschis albumul, i-a sfîşiat dintr-o mişcare o pagină şi apoi l-a aruncat pe masă, ca pe-o cîrpă.
        Sîngele tot mi s-a ridicat în creştetul capului. În astfel de cazuri, medicul e de părere să recurgi imediat la un calmant, fiind pericol de-o comoţie cerebrală, legea morală elementară invită să soliciţi pe loc opinia publică, pentru a-l pune la punct pe vandal, unii spun că e mai nimerit să-l laşi în plata Domnului pe prost-crescutul nevindecabil. Fără să mă mai gîndesc la toate aceste soluţii, m-am întors brusc către tînărul de lîngă mine şi, efect al întoarcerii precipitate, dosul palmei mele, moale precum am spus, a ajuns într-o clipită exact pe pometul obrazului gros, înroşindu-l neîntîrziat, culoare vie şi frumoasă parcă scoasă din albumul maltratat. Urmare: tînărul meu s-a înclinat ca înaintea unei prelegeri universitare, şi-a ridicat de pe podea pălăria ce îi zburase, a ieşit imediat din librărie. Am avut impresia că a plecat pe deplin mulţumit, că mica noastră întrevedere rămîne în memoria lui un cîştig de pomină. Iată cît de simplu se poate evita comoţia cerebrală, ce importanţă are dosul palmei, parte a mîinii pe care o considerăm pe nedrept nefolositoare...

        Într-o zi, l-am întîlnit pe Calea Victoriei pe fostul meu coleg de liceu Alecu Zambilescu. Dintr-o vorbă într-alta, am ajuns la capitolul cunoştinţelor dobîndite după anii de şcoală. Am crezut că intenţionează să mă aducă la noutăţile din domeniul informaticii sau al literaturii. Îl interesa dacă cunosc un fir care să-l conducă la persoana discretă în stare să-i înlesnească feciorului lui intrarea în facultate („Copilul se străduieşte, dar nu dă-n brînci, că nu-i prost, se bizuie pe relaţiile mele) sau la persoana care are cheia unui apartament mai acătării, sau la avocatul titan capabil să-i cîştige un proces dinainte pierdut... (N-am reţinut bine problemele expuse, cititorul îşi va da seama îndată de ce).
        Oarecum mai exersat, n-am lăsat să mi se mai urce sîngele în cap, am proceclat cu maximă rapiditate la evitarea complicaţiilor, mai complicate cu cît era în cauză un fost coleg: dosul palmei s-a proiectat ca-n vis, repede, repede, pe obrazul atît de potrivit unei asemenea chemări. Zambilescu a primit cît se poate de corect, pe toată suprafaţa, răspunsul meu de coleg, a zîmbit, vorbirea i-a revenit, trecînd îndată la chestiuni fireşti şi dintre cele mai agreabile. L-am simţit din nou om, precum îl cunoscusem cîndva; din lumina ochilor am înţeles pe dată că bunul simţ i se întorsese acasă, nici măcar n-a întrebat ce fel de metodă folosisem ca să redevină om.
        Avantajul utilizării dosului palmei e evident. Dar nu trebuie să ignorăm neajunsurile. Sînt oameni care, indiferenţi la grosolănie, la violenţa străzii, pot interpreta replica datului peste bot ca un act nesocial: adică fiecare vine cu dosul palmei ca să restabilească norma de convieţuire? Păi unde ajungem? Şi ce ne facem dacă adresantul e mai puternic decît noi şi ne mai alegem şi cu ceva pumni? Că rar se nimereşte ca martorii să intervină cînd se iscă un diferend, chiar dacă adevărul şi dreptatea sar în ochi de la o poştă... Postura de bătăuş nu-i convine nimănui (în afara celor cu vocaţie).
        Nu trag nici o concluzie. Şi, deocamdată, mă abţin de-a mai folosi metoda. Tot ce pot spune e că, mergînd pe stradă sau avînd de-a face cu o mulţime de semeni, exersez tot mai calificat — în minte — procedeul de readucere a neamului la condiţia de om şi că, tot exersînd, am întîlnit destui care, neavînd obrazul îmbujorat de vreun dos al palmei, îl merită cu prisosinţă.

(Perpetuum comic ’88, pag. 88)

Vezi toată postarea

Oh, les beaux jours

        ...Cum îţi poţi închipui, dragă Nelule, că pot uita vreodată acele vremuri ale tinereţii noastre, vremuri de romantism înflăcărat şi de cutezătoare aspiraţii spre culmile Păduchiosului, cînd cot la cot prin zloată şi vînturi, fără ajutorul celor de la turism şi ocolul silvic, şi împotriva lor, am construit împreună cabana de la 1120, am defrişat pădurea de pe coasta de vest a Berbecului şi am desăvîrşit magnifica lucrare a funicularului şi a drumului de acces ce, ridicîndu-se în azur, a cucerit neînvinsele metereze ale muntelui şi a deschis pentru pasut omului lunga şi larga împărăţie a vulturilor, înălţînd civilizaţia la înălţimi negîndite pînă atunci de mintea omenească? Asemenea fapte eroice nu se uită, Nelule, ba dimpotrivă se împrospătează necontenit, se evocă fără încetare... N-a trecut o singură sîmbătă a iernii trecute să nu povestesc copiilor mei (spre a povesti şi ei, vorba cîntecului, copiilor copiilor lor), la cină, după închiderea programului, despre neuitatele noastre fapte de bravură din creierul munţilor, dîndu-le un exemplu concret privitor la felul cum înţelegeam noi să înfruntăm natura, să combatem inerţia şi comoditatea, să năzuim spre culmi, cu preţul vieţii şi cu ochii mereu aţintiţi spre viitorul ce se profila printre brazi pînă departe, spre Padina, la Babele, la Mălăeşti, pe aripi de vis, de la om la om, măreţ.
        E minunat, Nelule, să-ţi petreci zilele tihnite ale pensiei cu astfel de amintiri, să-i dai tineretului de prin casă şi din ziua de azi, cam preocupat de teorii şi matematici şi cam blazat, aripi noi şi încredere... Ehei, ce ştie el?
        Aminteşte-ţi cum am început... Absolut, mă apucă ameţeala... Ne-am întîlnit la o bere în gara Sinaia, din vorbă-n vorbă am înţeles că în vinele noastre zace nefolosită o uriaşă energie, energia tinereţii nestăvilite de care tocmai avea nevoie muntele ca să înainteze şi el pe calea progresului. Mi-ai mărturisit că nu-ţi mai vine să te mai întorci la baza de transpoarte, la manipulări de zarzavaturi, că te simţi purtînd în servietă bastonul de mareşal sau de campion local; ţi-am mărturisit că nici eu nu mă mai gîndesc să mă mai întorc la întreţinerea de calorifere, în subsol, fără orizont şi perspective, că şi la mine, dacă ar fi să cauţi bine printre chei şi patent, lîngă şaibe şi glaspapir, în geantă, ai găsi bastonul de mareşal: ce nu găseşti în trusa unui mecanic!...
         Atunci am auzit sunînd eroic, de-afară, trompeta munţilor şi ne-am uitat neîntîrziat prin geamul bufetului să recepţionăm, printre ramurile copacilor şi silueta unor persoane venite la odihnă şi cură, chemarea de sirenă a Caraimanului. Sosise ceasul să părăsim localul şi-am mers la unchiul tău de la primărie. Cînd ne-a văzut intrînd pe poartă cu-atîta hotărîre, ţinîndu-ne pe după gît şi enunţînd un cîntec cu chiuituri, unchi-tu Gore a înţeles imediat că avem nevoie de sfat şi de ajutor.

        Din cauza prea puternicului vuiet al tinereţii noastre nu prea am auzit ce ne sfătuia, dar a devenit, destul de limpede la punctul diverse, concluzionînd că ce-ar mai merge şi el în munte, are însă de luptat cu armata vărului tău Stan, urmăreşte să-l reformeze, nu se-ndoieşte de voinţa noastră de-a sparge stînci şi-a întoarce apele în vad, de aceea într-o zi, două, se face luntre şi punte şi te numeşte şef de echipă şi pe mine adjunct, iar în alte două zile ne trimite oameni să n-avem ce face cu ei, deştepţi, destui, destoinici.
        Nu m-am îndoit nici o clipă de prestigiul lui: zis şi făcut, a doua zi urcam, cu cîntecul pe buze, în fruntea unei liste de tineri entuziaşti ca şi noi, cu unelte de toate soiurile, înarmaţi pe deasupra şi cu o hîrtie cu două semnături grele, ce avea să ne deschidă porţile ferecate ale muntelui, ferestrele largi ale viselor întraripate, ecluzele pîraielor de munte, barierele Păduchiosului. Ne-am instalat (nu fără scandal) în barăcile unui şantier şi ne-am ataşat bufetului forestier, luînd pe încredere şi pe credit, conform hîrtiei lui nea Gore, tot ce aveam nevoie. N-am avut împotriviri decît din partea unui nefericit de birocrat, ţi-l aminteşti, desigur, este vorba de Victor Echeru, responsabil al plaiului, care folosea greşit critica spunînd că n-avem plan, n-avem deviz, nu ne pricepem, n-avem mai nimic etcetera... L-am tratat cu dispreţ, la înghesuială, i-am preparat migălos o viaţă pe măsură, pînă şi-a luat cîmpii. La plecarea lui, băieţii noştri au cîntat coruri, adu-ţi aminte cum ne-am mai bucurat că am cucerit bastionul, că am rămas pe plai singurii stăpîni... Am trecut la conţinut.
        În două săptămîni am construit cabana (şase camere, sufragerie, izvor la scară, grădiniţă, cuptor de pîine, balcon, teren de popice, loc de parcare — pe-atunci nu se obişnuia garajul). După ce unchiul Gore ne-a trimis şi un ausvais pentru a lua pe alese de la stîne şi cabanele învecinate, în noi gîlgîia ca niciodată dorul de fapte memorabile, aşa că am atacat drumul de acces, răscolind o poiană, desfiinţînd cîteva circulare acţionale de apă, tăind pădurea şi multe altele. Am întins pe noul drum tot entuziasmul nostru şi cantităţi apreciabile de piatră sfărîmată. Nu ne-am dat înapoi, asta nu se uită pînă la moarte, de-a sărbători fiecare etapă, fiecare biruinţă, dimineaţa, la prînz şi seara, cu ce s-a găsit şi, slavă Domnului, nea Gore s-a îngrijit să se găsească tot ce era necesar importantului nostru şantier.
        Spre miezul verii, încălziţi de izbînzile noastre, mereu cu tine alături, dragă Nelule, însă niciodată îmbătaţi de succese, am trecut la plantarea stîlpilor funicularului, la instalaţii. A mers cam greu, că a trebuit să desfiinţăm un funicular forestier care încă mai funcţiona, să-l reprofilăm pentru noile cerinţe, ne-am certat (şi bătut) cu toată valea Prahovei pentru cauza noastră. Dar am învins. Aminteşte-ţi ce chef am mai tras cînd a-nceput să se-nvîrtească maşinăria, ce i-am mai învăţat minte pe deştepţii ce veniseră să ne spună că n-o să meargă mult. Şi ce serbare am organizat atunci, cu oaspeţi din Cîmpina şi Giurgiu, din Orăştie şi Caracal, atît rude ale unchiului tău, cît şi alţi clienţi... Răsunau văile, văioagele şi coclaurile de recitările noastre (ale tale şi ale mele, că băieţii nu-şi permiteau decît coruri). Cum să se şteargă din memorie asemenea jubileu? Pedant, nea Gore a cercetat totul după lista pe care o întocmise de mult, s-a arătat mulţumit de ce înfăptuisem, sosise pe cablu şi mobila, vesela aterizase fără stricăciuni, pianul şi covoarele, masa de biliard şi motocicleta se aflau acum la înălţime, funicularul le revărsase în vilă ca din cornul abundenţei...
        Sosise ora să plecăm spre alte orizonturi, spre alte culmi, nenea Gore şi tanti Vetuţa trebuiau să rămînă singuri, în confort şi meditaţie, să-şi trăiască ani mulţi şi fericiţi din pensie, din darurile finilor (pe cablu), din plimbări agreabile cu motocicleta (pe şoseaua amenajată de noi). Sosise momentul să ne îndreptam spre alte locuri însetate de entuziasmul nostru, de pofta noastră de viaţă. Ne-am dus să căutăm un pustiu, o sahară locală, s-o mobilăm şi pe aceea cu o cabană, cu un funicular...
        Aminteşte-ţi, Nelule, că un asemenea loc al împlinirii l-am găsit în anul următor, în păpurişurile de la Roşiori... Cu ce entuziasm am declanşat lucrările, ce formidabil începusem, mai ales că descoperisem în apropiere un depozit de cherestea, o fabrică de cărămidă, un funicular dezafectat şi două şcoli de surdo-muţi, nerăbdătoare să ne dea o mînă de ajutor. Şi ce minuni am fi făcut şi-acolo dacă nenea Gore n-ar fi dispărut, cu tanti Veta alături, în timpul unei vijelii, cînd cabana noastră a fost luată de vînturi, cînd stîlpii funicularului s-au prăbuşit pînă la unul ca la o reuşită partidă de popice, şi-a trebuit să mergem cu toţii să-i conducem pe drumeagul de veci şi de criblură, întristaţi şi mereu dornici de alte fapte memorabile.
        Ţi-am derutat acest însufleţitor film al tinereţii noastre, ca să te gîndeşti, dragă Nelule, nu numai la ce am însemnat noi doi pentru zona montană Păduchiosul, dar să pui şi tu pe hîrtie amintirile de trebuinţă, că, uite, mă tot bate la cap fiul lui nenşa Gore, vărul tău, acum regizor la Constanţa, să turnăm împreună un film (s-ar putea numi Iscusinţa sau Energia sau Zorba), şi-n felul acesta frumuseţea faptei cutezătoare să nu rămînă închisă doar în inimile noastre mari... Aştept ideile şi luminile tale. Al tău vechi camarad de înalte bătălii, Mitu.

(Perpetuum comic ’86, pag. 81)

Vezi toată postarea

Evoluţia P.T.T.-ului

(lucrare scrisă la examenul de factori poştali)

        În anul 3023 înaintea erei noastre, un individ — al cărui nume ne scapă — răstoarnă din greşeală, pe cînd se ducea într-o vizită, trunchiul uriaş al unui copac răsărit în drum pe neobservate. Copacul se rostogoleşte în valea de sub el, îl prinde în rostogolire pe neatentul trecător şi-i zdrobeşte parţial picioarele. Izbuteşte să strige aoleu!, nevastă-sa îl aude din valea cu urşi, unde îşi ascuţea un topor de silex pentru manichiură, vine într-un suflet şi-l scoate de sub trunchiul uriaş. Stabilesc împreună că mesajul fusese corect şi se transmisese fără paraziţi.
        Înainte de a-şi da sufletul, nefericitul accidentat declară că a zărit în trunchiul copacului criminal principiul roţii, şi îşi invită femeia să persevereze în acest sens, că îşi pune nădejdea în fidelitatea şi iscusinţa ei.
        Femeia, isteaţă, înzestrată cu talent la desenul tehnic, desenează neîntîrziat, pe peretele peşterii unde locuia, o lungă garnitură de tren internaţional, sub vagoanele căruia un ochi atent putea să distingă roţile, să le desprindă, să le utilizeze la punerea în mişcare a unei căruţe.
        Roata, inscripţia şi căruţa stau la originea serviciilor P.T.T. de mai tîrziu.
        Un şofer, din secolul II î.e.n., conduce de funie un măgar şi-l poartă de-a lungul peninsulei italice, doar-doar l-o observa vreun istoric şi l-o introduce în analele sale. Important ni se pare faptul că stăpînul animalului se plînge de criza mondială a fînului, de spaţiile tot mai înguste de parcare, de încăpăţînarea pietonilor de-a ceda măgarului trecerea pe trotuar şi staţionarea.
        Într-un tîrziu, istoricul mult căutat îl observă şi, înţelegîndu-i importanţa istorică, îi cere să-şi formuleze plîngerile în scris, să i le trimită la căsuţa lui poştală.
        Solicitantul plîngător inventează scrisoarea recomandată cu răspuns plătit, trimite mesajul la adresă, aşteaptă timp de cîteva zeci de ani răspunsul, înainte de moartea lui citeşte la mica publicitate că, o.k.!, poate să trimită bani pentru lucrarea Anale, atunci ieşită de sub teasc, iar personalitatea sa şi a măgarului şi-au găsit loc în coloanele şi pe trotuarul istoriei.
        După ce istoricul îşi face suma, se constata că funcţiile au creat organul şi că se poate vorbi despre „poste-restante", serviciul de abonamente, mandat poştal, marcă poştală, întîrziere poştală, poştalion.
        Mînînd măgarul prin veac, mereu înainte, studiind în caretă textele analelor, şoferul cu pricina trimite în răstimpuri cuvinte dulci la adresa istoricului, cuvintele se constituie în text coerent şi prescurtat, diverşi funcţionari apăruţi ici şi colo nu mai prididesc să transmită textul mai departe. Pe negîndite, într-un răstimp (istoric) relativ scurt, se brevetează: telegrama, oficiul poştal şi telefonul fără fir. Marconi, Morse şi alţi cîţiva profitori de împrejurări se îmbogăţesc peste noapte, rămînînd să fie judecaţi de istorie la vremea potrivită.
        Un bun număr de ani, nu se face nimic în privinţa înlăturării pietonilor de pe trotuar.
        Trimise de colo-colo, mesajele de toate felurile împînzesc planeta, unii trimit şi alţii primesc, trimit şi cei care primesc, dar primesc şi cei care trimit, se foloseşte mereu mai puţină sîrmă şi mereu mai multă hîrtie, lumea începe să cunoască fenomenul de poluare.
        Evoluţia telecomunicaţiilor cunoaşte ritmuri aiuritoare. Roata primeşte şină de fier, spiţe, cauciucuri masive şi pneuri uşoare, abur propulsor, benzină, aripi, kilometraj, bilet sau legitimaţie de călătorie, aparat de compostat, conştiinţă cetăţenească, controlor neaşteptat, amendă; se dezvoltă sacul poştal, geanta poştală, vagonul poştal, poşta poştală, funcţionara acră, funcţionara gentilă şi îndatoritoare, bună de cerut în căsătorie. Toate înlesnirile primesc timbru pe măsură, toate invenţiile sînt introduse pe bază de ştampilă — de la cea simplă, la cea cu mai multe focoase.
        În fine, răsucindu-se mai vîrtos roata şi împăturindu-se mai aplicat formularele, se trece la invenţii negîndite vreodată de om, la telefonul fără ton, la radioul cu sughiţuri, se patentează coletul cu albine şi păsări vii, plicul cu fermoar, avionul cu terorişti la bord, sticla cu scrisori plutitoare pe întinsul mărilor, ştafeta olimpică, laserul şi chemarea sau avizul prin fluieratul repetat, simplu sau recomandat, sub fereastră.
        Cînd, din toate invenţiile şi procedeele, omenirea reţine pe cel mai ieftin şi mai rapid — laserul, ajutat de computer, via satelit —, se produce o mare expansiune a comunicaţiilor, o adevărată explozie universală a informaţiilor. Atunci, în sfîrşit, nemaicontînd distanţele şi lărgindu-se posibilităţile de nuanţare şi împodobire a mesajului, Georgică îi poate scrie — după placul inimii — iubitei sale, Laura Antonangeli, preocupată să traverseze înot Canalul Mînecii: „Laura, fătucă scumpă, ti amo. Stop Vino marţi la disco. Stop. E mişto Stop. Nemaiavînd ce scrie. Stop... Mişu."

(Perpetuum comic ’85, pag. 33)

Vezi toată postarea

Din amintirile unui fost director de operă

        De mai multe săptămîni, una dintre coriste, să-i spunem V.I., voce slabă, inteligenţă problematică şi veleitarism la cub, îmi tot ţinea calea, cerîndu-mi să-i aprob să dea concurs de solistă, alături de tinerele speranţe. Persoana depăşise cu aproape două decenii vîrsta concursurilor şi speranţelor, cu toate acestea puteai şti ce surpriză ne rezervă?
        Într-o zi, într-un moment de slăbiciune, i-am promis sprijinul, am rugat-o să prepare bine rolul pe care jinduieşte să-l obţină şi l-am convins pe preşedintele comisiei, şi el exasperat de insistenţele candidatei, s-o asculte.
        Cu cîteva zile înaintea ţinerii concursului, V.I., de care mă simţeam eliberat, m-a oprit, radioasă şi triumfătoare:
        — Vă mulţumesc, m-am văzut înscrisă la concurs. Dar nu mai e nevoie să mă prezint, pentru că vă veţi convinge, prin această imprimare pe disc, de formidabilul meu talent... Realizez o Regina Nopţii epocală!


        Mi-a înmînat un disc mare, elegant: proba.
        M-am retras grabnic în biroul meu, am ascultat înregistrarea cu cea mai vie curiozitate şi am fost literalmente copleşit de frumuseţea vocii, de interpretarea inspirată a rolului din Flautul fermecat. M-am uitat pe eticheta discului: cîntase una din marile artiste de aiurea (discul era destul de vechi).
        — V-a plăcut, nu-i aşa? E sau nu o performanţă? m-a întrebat candidata, cînd ne-am revăzut, a doua zi.
        — E, într-adevăr, o regină a Nopţii desăvîrşită. Dar ce legătură are performanţa cu concursul dumneavoastră?
        — Cum ce legătură? a pufnit V.I. hohotind. Apoi eu cînt absolut la fel! Nu sar nici o notă, aveţi cuvîntul meu de onoare...
        De-a lungul a doi ani de activitate artistică, un an şi jumătate m-am ocupat de chestiuni administrative, după un vechi şi mereu nou obicei al locului. Aşteptam nerăbdător ziua cînd să-mi pot spune părerea despre cum arată din sală un spectacol cu care ne făleam, despre cum se cîntă, ce cred că s-ar putea face pentru ca numărul spectatorilor noştri să crească. Ziua aceea întîrzia.
        Într-o zi de neuitat, mi s-a părut că prilejul fericit se arată. Se discuta refacerea spectacolului Aida, îmbătrînit de prea lunga pasiune a îndrăgostiţilor din libret. Unul din vorbitori, îndoindu-se de fidelitatea amanţilor faţă de partitură, a spus printre altele că, adesea, cîntăreţii intră în scenă printr-un chepeng sau traversînd o punte, din cauză că la grădină şi în curte domneşte o dezordine de neînchipuit...
        — Iarăşi chestii administrative? am sărit iritat. De grădina Operei se ocupă primăria, curtea — cu excepţia unei zone de parcare, unde am zărit un bidon de ulei — mi s-a părut îngrijită...
        Moment de stupoare, de zîmbete disperse (destul de respectoase).
        Am avut bănuiala că spusesem ceva nepotrivit, habar n-aveam că făcusem o grosolană gafă.
        M-am lămurit după şedinţă: în limbaj tehnic, extremele laterale ale scenei, acolo unde se petrece acţiunea — în interior sau în aer liber — se numesc, încă de pe vremea teatrului clasic francez, curtea şi, respectiv, grădina...
        Mai rămăseseră doar două zile pînă la premiera baletului Primăvara (emoţii, agitaţie generală, de la scenă la casa de bilete), cînd, ca un trăznet, a căzut de la primărie o comisie de control financiar. Trebuia să recuperăm cîteva sute de lei, cheltuite cu benzina microbuzului ce transporta, după spectacol (pe-atunci spectacolele se terminau pe la miezul nopţii) pe artiştii care, timp de trei-patru ore, ne încîntaseră cu vocile lor. Chestiune serioasă, pentru că se cerea să stabilim exact cît se cuvine să plătească fiecare în raport cu distanţa locuinţei.
        Am lăsat scena, repetiţiile şi poantele balerinelor şi ne-am retras într-o sală de repetiţie. Runda discuţiilor a durat atunci cîteva zile, alte runde au urmat înaintea altor premiere şi, dupa vreo douăzeci de reluări (matineu şi seara) s-a încheiat cu bine abia în anul următor.
        Ar fi fost o plictiseală teribilă, dacă discuţiile n-ar fi avut un ce spectaculos. Deie-şi seama oricine:
        — Să-l trecem pe Radames la tariful maxim...
        — Da, pînă-n Africa e ceva distanţa...
        — ... pentru că, marţi 12, a cerut să fie dus în Berceni.
        — A dormit la un prieten. Acasă deparazita. Şi-a menajat vocea...
        — ...Sîmbătă 30, maşina l-a dus tocmai la Afumaţi.
        — De acord. Dar atunci urmează să-l taxăm la fel pe Don Basilio, care a coborît de două ori la aeroport. Pleca la Timişoara...
        — Papageno şi Tosca n-au folosit maşina. Sînt logodiţi şi pleacă întotdeauna pe jos, prin parc...


        Mimi, cneazul Igor, Don Giovanni şi Turidu au avut cel mai mult de plată (15 lei), pentru că au ocolit Bucureştiul, unul în căutarea unui croitor, altul avînd ora la dentist.
        — Croitor şi dentist la miezul nopţii?
        — De ce nu?
        Cele mai utile şi exacte precizări le-a furnizat şoferul microbuzului, care reţinuse fiecare cursă şi ştia, mai bine decît noi toţi, toate distribuţiile, toate succesele şi, mai cu seamă, toate neajunsurile spectacolelor — de-a lungul a două stagiuni.
        După ce, în ajun, jucase magistral în Traviata, tenorul G. a întîrziat la repetiţia de dimineaţă şi regizorul a cerut să fie trecut absent. Am fost chemat să arbitrez. L-am întrebat pe G. din ce cauză întîrziase.
        — Suferinţa pierderii sărmanei Violeta nu se şterge de pe-o zi pe alta... Năucit, am pierdut autobuzul.
        Am cerut ştergerea sancţiunii, ştiind ce alte suferinţe îl aşteptau pe artist în Boema şi Madam Buttedly, programate în săptămîna următoare.
        Din gură-n gură, soliştii au aflat că, în şedinţa de stabilire a repertoriului, m-am bătut ca un leu pentru lucrări din alte stiluri decît bel-canto, fără de care programele noastre păreau dezechilibrate. Cîţiva, rezistenţi la ideea mea, au venit cu argumente demne de luat în considerare. Vreo douăzeci au procedat altfel: timp de cinci săptămîni, mi-au deschis uşa biroului şi, din prag mi-au declamat:
        — Wagner? Hm!
        Şi altul:
        — Wagner şi mai cum? Richard?...
        Scena, repetată fără multe variaţiuni, m-a amuzat copios. N-am avut nici timpul, nici răbdarea să-i reţin şi să le explic ce vreau, aşa că n-am izbutit decît o replică, cu totul întîmplătoare:
        — Nu numai Wagner... Mai sînt şi alţii... Partituri scurte, distribuţii cu două personaje, de mare efect ..
        — De pildă...
        — Adam şi Eva, după Rebreanu.
        Nimeni, pînă astăzi, nu m-a întrebat dacă a fost scrisă o operă după romanul lui Rebreanu.

(Perpetuum comic ’83, pag. 222)

Vezi toată postarea

Straniul domn Balzac

 
        Zilele trecute, pe cînd făceam ordine în hîrtiile mele, ca să regăsesc nişte vechi însemnări despre roman, am descoperit într-un sertar un mic pachet cu scrisori îngălbenite, pe care nu numai că nu le-am mai văzut niciodată, dar despre a căror existenţă acolo habar n-avusesem. Cum au ajuns în arhiva mea nu ştiu, cum n-am ştiut nimic nici despre autorul lor, un unchi al bunicului meu patern, pe nume Galileu Coconu, la început negustor de geamuri valahe pe malul Senei, mai apoi sergent în armata lui Napoleon şi, către sfîrşitul vieţii, înainte de 1840, proprietar al unui han în Passy.
        În număr de opt, scrisorile bâtrînului — adresate unei duduci din Moldova —, după ce povestesc întîmplări fără importanţă, se opresc asupra unor scene privindu-l pe Honoré de Balzac cunoscut de el în cîteva împrejurări, revelatoare pentru strania comportare a ilustrului romancier.


        Într-o zi, Galileu Coconu se afla într-o piaţă a Parisului, cînd o căruţă încărcată cu lăzi şi baloturi, trasă de doi uriaşi cai normanzi, pierzîndu-şi direcţia, s-a răsturnat peste mesele înşirate pe trotuar ale unei cafenele, rănind cîţiva clienţi. Lumea adunată la locul accidentului era înspăimîntată, unii voiau să-l bată pe cărăuş, patronul cafenelei îşi plîngea nenorocul, răniţii nu mai conteneau cu văicărelile. El, Galileu Coconu, tremura de spaimă, cînd, venind în fugă, a apărut în piaţă un domn grăsuţ, ale cărui trăsături exprimau entuziasmul, bucuria.
        — Minunat! Minunat! a exclamat noul venit, admirînd dezastrul.
        — Dumneata eşti în toate minţile, domnule? l-a întîmpinat Coconu. Sînt cinci răniţi, inventarul omului distrus...
        — Cu-atît mai minunat! a continuat fericitul.
        — Nebun de legat! au spus cîţiva martori ai dialogului. Domnul e hingher sau student anatomist? Chemaţi guarzii!
        — Mă numesc Balzac şi sînt romancier, s-a recomandat grăsuţul. De cinci săptămîni mă chinuiesc să aflu un sfîrşit unei cărţi; îmi lipsea o scenă tare... Iată, cînd nu mai aveam nici-o speranţă, norocul... Ce întîmplare fericită!
        Aproape că uitase scena (trecuseră doi ani), că, aşezîndu-se pe-o bancă în Jardin de Luxembourg, Galileu Coconu se pomeni vecin cu straniul scriitor:
        — Bucuros de revedere! a făcut Balzac recunoscîndu-l. Tocmai într-o zi ca asta...
        Şi, fără să aştepte un cuvînt, a-nceput să povestească ce i s-a întîmplat, ce-l face să fie atît de voios:
        — Numai mie mi se poate întîmpla ceva atît de minunat: acum vreo zece ani, am găzduit pe-o nefericită, una Marie Mais. Venită din fundul Ardenilor, purtînd în poşetă o duzină de poezii firave, cu care spera să obţină în capitală gloria şi bogăţia, fetişcana bătea pragurile redacţiilor fără pic de succes. Cineva, ştiindu-mă om de inimă, a îndrumat-o la mine. M-a impresionat mizeria ei — dormea prin ganguri, suferea de foame, nu se spălase de cine ştie cînd. Dar, mai mult, m-au impresionat dîrzenia ei de-a lua viaţa în piept, credinţa ei în poezie. Dîrzenie, domnule, în ciuda faptului că o dădea jos şi-o pală de vînt! Oricum, amărîta îmi era colegă de scris, aşa că nu m-am dat înapoi de a-i încuraja speranţele. Aveam o cameră nefolosită, i-am spus că poate să o locuiască o săptămînă, cît spunea că întîrzie răspunsul unei redacţii, după care să se-ntoarcă cu speranţele ei, la părinţi.
        — O faptă bună, desigur...
        — Staţi să vedeţi: fata s-a instalat în lucrurile mele, a-nceput să primească vizite, să facă pe stăpîna, să-şi deranjeze vecinii — vecinii mei. După vreo zece zile, i-am pus în vedere să plece; era de-ajuns. Mi-a răspuns, obraznic, că nici nu se gîndeşte. Tupeul ei m-a dezarmat. După alte cîteva zile de purtări ce-mi deveniseră insuportabile, am revenit cu mai multă hotărîre şi, în sfîrşit, am convins-o să se-ntoarcă acasă. A plecat, învinuindu-mă de insensibilitate şi luîndu-mi, ca să mă pedepsească, cîteva obiecte la care ţineam...
        — Trebuia s-o împiedicaţi...
        — Am constatat tîrziu, după ce plecase. Dar furtul m-a entuziasmat. Merită să plăteşti spre a descoperi asemenea purtare... E o experienţă... Dar lucrurile nu s-au oprit aici: au trecut anii, un pictor, căruia Marie Mais i-a făcut o figură asemănătoare, mi-a povestit că, neisprăvita, devenind — nu ştia nici el prin ce mijloace — cucoană respectabilă, frecventează case de intelectuali din Paris şi peste tot vorbeşte despre mine ca despre cel mai josnic bărbat de pe această lume... Reiese că am atras-o în casa mea ca s-o seduc, ca să... Domnule, invenţii înspăimîntătoare!
        — Neruşinata! Daţi-o în judecată!
        — Oh, nici prin gînd nu-mi trece. Întîmplarea, colportajul de enormităţi m-au fericit. O mai bună ocazie ca să înţeleg mentalitatea celor de vîrsta ei nici că puteam spera...


        Ultima întîlnire a lui Coconu cu Balzac, în vara lui 1838, îl înfăţişează pe romancier pe culmile entuziasmului povestind amicilor cum i s-au scos mobilele şi alte bunuri la licitaţie, cum şi-a pierdut sănătatea...
        Strămoşul meu n-a mai putut să suporte:
        — Domnule Balzac, e prea de tot! Revin la gîndul de la început: nu sînteţi ca toţi oamenii... (a vrut să spună: „sînteţi într-o ureche", dar Coconu era un tip delicat).
        — De ce, domnule? Am scris atîtea romane despre falimente; nu cunoşteam îndeaproape cum se întîmplă aşa ceva... Acum ştiu!
        Dintr-o scrisoare a duducăi din Moldova, căsătorită în Bucureşti, reiese că, ulterior, a cunoscut-o personal pe Marie Mais, devenită persoană influentă în Principate, purtîndu-şi cu orgoliu numele de odinioară, bineînţeles tradus în limba locului: Maria Porumb. Şi despre Balzac auzise ceva duduca, nu putea preciza ce, în afară de faptul că tipul scrisese nişte istorioare de adormit copiii...

(Perpetuum comic ’83, pag. 75)

Vezi toată postarea

Cum se ia premiul Ronson pentru literatură

        Nu există om în lume, de orice profesiune ar fi el, care să nu-şi dorească, încă la o vîrstă fragedă, un premiu literar, dacă e cu putinţă chiar premiul cu care au fost încununaţi un Gide, Thomas Mann sau Bellow, internaţional şi de primă mînă.
        Miza şi onoarea sînt atît de mari, că, foarte curînd după deprinderea scrisului şi cititului, adică înainte de cinci ani, micuţul ce pînă atunci se ocupase doar cu răsturnarea pe covor a cuburilor începe să simtă crescînd, sub pielea lui fragedă şi paralel cu oasele lui în formare, o nouă şi cutezătoare fiinţă, competitivă şi în stare de orice, în pîntecele căreia fierb precoce ambiţii goetheene, draci de-o indiscutabilă calitate, frisoane de cocos supermatinal, crampe de descoperitor al celei de-a treia stele polare, pe timp noros, străluminări de iluminist cu laserul lui Diogene — trăsături ce alcătuiesc împreună o arătare nichelată, entuziastă şi plină de foc, asemenea unei rachete cu combustibil solid, dintre acelea care populează cu sutele fundul oceanelor, în fine, o maşinuţă de mers în brînciuri şi prin hîrtoape, spre podiumul laureaţilor, numit popular: un candidat literar.
        În drumul împleticit spre şcoală, purtîndu-şi în spate ghiozdanul cu cărţile abia desluşite şi cu caietele subţiate de guma tuturor petelor şi neputinţelor, candidatul la redutabilul premiu Ronson pentru literatură, ce se distribuie anual la celebra Facultate de Litere din Obskurberg, alături de ceilalţi copii, candidaţi ca şi el, îşi simte mersul înaripat, ghetele glorioase, nădragii imbatabili şi tigva accentuat angulară, iar drumul presărat cu floricele, păpuşele şi caramele, neted şi dichisit ca şi cum trotuarele lui ar fi fost spălate cu periuţa de dinţi.

        Băieţaşul nu ştie să-i ajute lui tătică-su, frizer de suburbie, nici măcar la săpunit şi confundă frecvent, la bucătărie, mîţa cu tărîţa, la tablă rămîne meditativ ca fiul din fabula înaintea obiectului cu zăvor ce serveşte îndeobşte de intrare şi ieşire, printre cei de-o vîrstă cu el face figura bătrînului cu marea, iar printre cei vîrstnici se-arată inocent ca falsificatorii de bani (neprinşi); în schimb, produce, în cantităţi impresionante, largi (la betelie) compoziţii poetice, ample descrieri (descoaseri) de natură, cantităţi variabile de piese de teatru, elegii şi alte bucate (maioneza i-o prepară mămica), lungi eseuri pe teme scurte, ca fetiţele inconsistente cu codiţe pînă-n pămînt (mai mult coadă decît cap)... Cu un asemenea băieţaş (inclusiv taraua) înclini, ca Atlas, balanţa Terrei, cu doi ca el întorci Parnasul pe dos ca pe-o mănuşă.


        După ce a reprodus, pe la intersecţii şcolare, cîteva pasteluri şi pe la cenaclul literar din Tei o schiţă cu o pisică insensibilă la colivă, pe la 15—20 de ani, alergătorul întins către premiul Ronson se consideră un om făcut şi terminat (din punctul de vedere al creaţiei), aşa că nu rămîne decît (cu mulţimea de producţiuni în desagă) să-şi ia inima-n dinţi şi să plece să caute orăşelul şi facultatea consacrării, unde este aşteptat cu cununiţă, cu diplomă aurită, cu bacşişul consistent.
        Premiul Ronson pentru literatură se ia, nu se dă: mergi oleacă pînă dai de Obskurberg, spui că vii din Tei şi de pe la ce cenacluri, unde ţi-ai (re)format lira, iei de la ghişeu bon de ordine, aştepţi un număr de zile, iar cînd îţi vine rîndul, zîmbeşti cu zîmbetul sacagiului abundent, cum vei face şi în interiorul sec al clădirii, unde, darnic cu producţiile şi cu metaforele şi aşteptînd de la domnii aceia o dărnicie însutită, îţi deşerţi pe parchet şi prin toate ungherele conţinutul desagului, pînă la inundarea regalei fundaţii.

        Totul e foarte simplu, şi nu văd de ce tînăra speranţă nu se grăbeşte să-şi ia raţia, ca să se poată înturna liniştit, ca să-şi bea prisosul cu băieţii, cu concurenţii la următoarele ocazii şi tranşe.
        Simplu, spun? Să nu mă grăbesc. Există, ca pretutindeni, şi în această afacere nepotriviri şi dificultăţi. Talentul le poate perfora, însă nu s-a văzut burghiu mai tare ca poezia. Să le enumerăm, enumerarea rezolvă jumătate din stoc:
        Distincţia se acordă o dată pe an, într-un anotimp rece, or mămica e împotrivă ca băiatul să plece la dracu cu cărţi (chiar dacă de literatură) pe-o vreme nefavorabilă; tăticul din Tei (care speră ca premiul să fie tradus în tutun de pipă marca Obskurblatt sau Obskurband şi într-o mulinetă pentru ştiuci) e şi el împotrivă, fiindcă încă se mai poate da la copcă, pentru că nu-l lasă mămica să-l însoţească pe premiant la Pădurea Neagră („ce, s-a săturat de paralaxele la mielul alb ce trece prin borşul tradiţional, de caută acum meridianele, vorba aia: cîmpul alb, oile negre...?") Bunicul e şi el împotrivă, părerea lui e că băiatul nu trebuie să dea trimestrul (şi aşa grevat de două corijenţe) pe cioara de la Obskurklasse... Majoritatea simplisimă (surioara e pentru) poate prăpădi întreaga istorie, adio Ronson!
        O altă dificultate: admiţînd că toată lumea e de acord ca talentul să meargă să ia plicticoasa aia de distincţie, candidatul cu traistă n-are băţ potrivit, din lemn de corn sau de alun. La acest capitol poetul e deficitar, fiind copil crescut la oraş, degeaba cunoaşte el ca pe degete esenţele, dacă nu distinge, într-un tufiş, felurimea smicelelor. Fără băţ, marele premiu Ronson rămîne inaccesibil...
        După regulament şi obiceiul locului, Obskurbergul aflîndu-se la celălalt capăt al continentului, candidatul trebuie să pornească foarte devreme, ca să ajungă şi aşa destul de tîrziu... Drumul e lung (unii pornesc tineri şi, îmbătrînind repede, n-apucă să ajungă nici pînă la sfîrşitul vieţii în localitatea numită), apoi prea multe schimbări de trenuri, prea multe tuneluri, prea multe ispite (cocoşei de zahăr, halva, casetofoane etc.) prin tîrguri şi iarmaroace, prea multe confuzii din cauza schimbării, odată cu fusele orare, a limbilor şi direcţiilor de emancipare!


        Să admitem că bravul candidat se dovedeşte perseverent şi reuşeşte să-şi treacă desaga prin toate vămile şi scapă şi din cumplita deturnare de vagoane de pe căile ferate comunitare... Dar căţeii? De căţei cum se apără, departe de glia natală, fără toiag? Căci este ştiut — şi statisticile o arată limpede — căţeii s-au înmulţit pretutindeni: fiecare drumeag al continentului, fiecare han şi intercontinental, fiecare academie, fiecare locuitor al planetei are căţelul sau dulăul său, precum şi avertizează atîtea firme puse la porţi; în pofida crizei chiar şi păturile nevoiaşe au sub plapumă un dulău 1/1 sau 1/2 şi, cu cît poetul chemat de muza lui financiară se apropie de Facultate şi de coroniţa de muşeţel şi margarete, dulăii sînt tot mai deşi şi mai periculoşi... (iubesc Poezia, iubesc pe poeţi, au oroare de candidaţi... Gusturi de căţei!)
        Fundaţia Ronson se înfăţişează ochiului ca o clădire foarte veche în mijlocul unui parc foarte nou (pe cît e tencuiala ei de ofilită pe-atît iarba grădinii proaspătă), ca urmare intrarea se întinde cît un peron de gară cu o sută de trenuri, pe suprafaţa căruia se înghesuie jumătate din populaţia globului, ştiut fiind că nu mai puţin de jumătate din umanitate scrie pe rupte şi concurează pe viaţă şi pe moarte...
        Poziţiile luptei sînt perfect statornicite: acolo, în fund, clădirea cu domni distinşi, în preajma lor măsuţa cu pacheţelele cu cărţi (Capra cu trei iezi, Nastratin Hogea, Chiftelaş şi Chifteluţa etc.). diplomele şi coroniţele, o imensă lume bună, critici şi artiste de cinema, dornici să se-ncheie cît mai rapid ceremonia şi să bea şampania; dincoace, pe peron, un ocean viu de pedestraşi, toţi candidaţi şi toţi răbdători, gata oricînd să se gîtuie şi să se scuipe pentru unul din acele pacheţele, măcar pentru coperta colorată a unei broşuri, cu punga de nailon şi gloria, unii urmărind însă crîncen coroniţa şi bănuţii, abia aşteptînd să li se strîngă mîna şi să li se răsucească pînă la entorsă de către preşedintele juriului (un fost boxeur), după care să se-ntoarcă acasă, cu mulineta de ştiuci, cu arşicele franţuzeşti, cu ciorăpaşii, cu şoricelul electronic... La mijloc, pe peluza superbă, o duzină de cîini... Nodul contradicţiilor, pe jumătate desfăcut, se-nnoadă aici, pe peluză, din nou. Ia premiul şi încoronează-te, dacă poţi, strecoară-te printre căţei!...
        Se spune şi se pretinde că, totuşi, mai cu şosele şi momele mai cu cuţu-cuţu rostit într-o eleganţă englezească, trecerea nu e imposibilă, că unul din Insula Paştelui şi altul din fiordul Nulstöm ai fi izbutit... Au ajuns la măsuţă, prin salturi şi pe brînci, aproape întregi, doar cu apăsate urme de muşcături pe tot corpul, dîrdîind de spaimă şi îmbătaţi de emoţie: li s-a strîns mîna, li s-au cîntărit desagii, li s-au strecurat în buzunare floricelele şi bănuţii, domnul cu barbişon i-a pupat ca pe nişte midinete, i-a invitat la dans, căci o muzică atacase un vals. A fost o nebunie, merita să treci Europa pe băţ, nu mai spun că gologanii acopereau în bună măsură cheltuielile pe tren şi cu covrigii, prin staţii...
        La înapoiere, cîteva mărunte plictiseli: căţeii i-au jumulit cu mai multă îngăduinţă, cu oarecare respect pentru însemnele dobîndite, în schimb candidaţii de pe peron (îmbătrîniţi de aşteptare) le-au arătat ce înţeleg ei printr-o competiţie cinstită, funcţionarul de la gară, ignorînd unde li se află orăşelele, a refuzat să le elibereze bilete, două bande rivale i-au atacat şi jefuit şi, după ce le mai rămăsese cam jumătate din premiu, o echipă de patinatoare din Innsbruck a avut grijă de restul. Mămica şi tăticul învingătorilor i-au întîmpinat pe Gange în sus, le-a dat o bătaie zdravănă, pe măsura faptelor lor poetice şi civile, un ziar din departamentul Meduzelor, din sud-vestul Pacificului, a dat o ştire de cinci rînduri despre noii laureaţi Ronson.
         Am făcut, în tinereţe, încercarea de-a lua premiul Ronson şi am consumat atunci o parte a călătoriei, fiind gata-gata să mă-ncunun. M-au oprit însă, la Titu, doi cenaclişti ce se întorceau de la Obskurberg: starea lor era jalnică, pantalonii le fuseseră făcuţi ferfeniţă de toţi cei doisprezece dulăi, nu izbutiseră să depăşească peluza, se-nfundaseră într-un coteţ al căţeilor obscuri ca să scape...
        De la cei doi supravieţuitori am aflat toate cele de mai sus, pe care le-am relatat cu maximă fidelitate, drept care am încălecat pe-o şa (de bicicletă) şi v-am spus povestea mea (a lor).

(Perpetuum comic ’82, pag. 82)

Vezi toată postarea