Centenar Ion Creangă

GENIUL ANONIM

        Se împlinesc, iată, o sută de ani de la trecerea în nefiinţă a celui mai mare umorist al nostru: Ion Creangă. Un umorist în toată puterea cuvîntului, un univers care a ştiut să rîdă cu gura plină de nimicurile mari şi mici ale lumii acesteia, cam aşa cum ştie să rîdă omul din popor cînd i se înfundă luleaua sau îşi simte sfîrşitul: „De la un capăt la altul, cu foarte mici excepţii, opera lui Creangă e un hohot de rîs. Nu rîsul cu gust amar al lui Caragiale sau Gogol, ci rîsul tonic al ţăranului cu concepţie optimistă de viaţă" (Zoe Dumitrescu-Buşulenga). El n-a vrut să semene cu nimeni, dar n-a făcut din asta un prilej de ostentaţie; a fost şi a rămas, pur şi simplu, el însuşi, el, devenit peste noapte, într-o formulare ce cu siguranţă i-ar fi iscat un surîs ironic, dar şi o îmbujorare de plăcere, „Homer al nostru" (Garabet Ibrăileanu). I-a plăcut imens să vorbească şi s-a aflat mereu „spăriet" în faţa colii albe pe care a umplut-o de mîzgăleli şi ştersături, ajungînd să respecte litera scrisă la un mod aproape totemic. În întreagă lumea lui Creangă cuvintele foşnesc, ţiuie, sînt butucănoase sau suple, îţi sparg timpanele, au miros şi culori stridente; asişti la un bîlci zgomotos în care s-au înghesuit o groază de boarfe şi acareturi (legitimă este, în acest sens, observaţia lui Tudor Vianu: „Orală este la Creangă şi plăcerea pentru cuvinte, înşirate uneori în lungi enumerări fără alt scop, decît acel artistic al defilării lor cu atîtea fizionomii variate") şi se vorbeşte o limbă babilonică, într-un grai S.F. parcă tocmai coborît din vreo îndepărtată galaxie, să zicem ca în acest fragment din Amintiri încîntîndu-l undeva pe acelaşi Vianu: „Pavăl era holtei şi casa lui destul de încăpătoare; lăiţi şi paturi de jur împrejur; lîngă sobă, altul; şi toate erau prinse. Iară gazda, robotind zi şi noapte, se proslăvea pe cuptor, între şanuri, calupuri, astrăgaciu, bedreag, dichiciu şi alte custuri tăioase, muşchea, piedecă, hască şi clin, ace, sule, cleşte, pilă, ciocan, ghinţ, piele, aţă, hîrbul cu călăcan, clei şi tot ce trebuie unui ciubotar". Efortul adaptării la rigorile scrisului e la Creangă similar cu învăţarea unei noi limbi, lucru care în pofida chinului tantalic al „traducerii", avea de altfel să-l distreze extraordinar şi va fi una din latenţele cele mai fertile ale emanaţiei umorului. Nici că-şi va găsi Creangă o ocupaţie mai copioasă în ale rîsului decît din schiţarea pe hîrtie (prin inventarea unei tehnici personale, a unei regii chiar a compoziţiei plastice), printre hohote şi picuri de transpiraţie, a hazliei înfăţişări a unor vorbe hărăzite parcă pentru veşnicie unei existenţe orale, aeriene, volatile, şi constrînse brusc la o altă viaţă, mai concretă, mai pipăibilă, mai pentru eternitatea cea adevărată („Metafora umorului lui Creangă, nota Vladimir Streinu, se construieşte în spaţiul dintre hîrtia pe care scrie şi modulaţia orală cu care îşi însoţeşte scrisul"). Apele atît de liniştite ale rîsului au cărat aluviuni grele şi au săpat în destule pietre pînă să ajungă la rafinamentele de limpezime de după ultimul filtru. Un filtru trăind mai degrabă într-o idealitate pentru că nici un text al lui Creangă nu ar fi îndrăznit să-şi imagineze măcar că va fi vreodată finit; e o aspiraţie pe care o refacem abia noi, răsfoind cu emoţie vrafuri de manuscrise aflate într-o atît de copleşitoare stare de imperfecţiune încercînd să se lepede de sine încît nu ne va trebui numaidecît o metaforă pentru a accepta, că, uneori măcar, substanţa fizică prin care se lasă exprimată această binecuvîntată şi blestemată breaslă scriitoricească nu este cerneala, ci sîngele. La puţine ore după moartea lui Creangă, o „comisiune" formată din domnii Xenopol, Gruber şi Grig. I. Alexandrescu avea să facă o vizită Catincăi, femeia prozatorului, care le va aşeza în faţă zeci de hîrţoage cu litera abia uscată: ne-am dus la casa lui şi ne-am rugat de acea femeie ca să ne puie la îndemînă toate manuscrisele lui Creangă, pe care le-am găsit îngrămădite într-o cămară; am ridicat toate acele hîrtii şi ducîndu-le acasă le-am citit cu mare greutate fiind scrise cu plumbul pe sferturi de coale, pe coale întregi, pe petici mărunte, nenumerotate, cu ştersături şi trimiteri, fraze răzleţite, idei disparate, proverbe, bucăţi întregi neisprăvite, poezii, cuvinte scrise în şir în formă de dicţionar, expresiuni curioase, fraze întregi şterse în care erau cuvinte scrise apoi şterse, mutate din loc în loc, într-un cuvînt o muncă gigantică din care se mai păstra acum numai cele din urmă rămăşiţe..."
        Rămăşiţele unui geniu. Aşchii de idei, gînduri încă informe. Nu se ştie la ce vor fi folosit, dacă vor fi folosit vreodată la ceva. O însemnare: „Hămisit de foame. Motocei la rochie. Şi cu chiu cu vai..." O ghicitoare, apoi: „Într-un crac bortos, şede dracul mînios (Puşca)". Suculenţe lexicale: „S’a zorcăit. Umblă-n fleorţuri. Face marazuri". Desigur, o „vorba ceea": „Ziua se teme de bivol, şi noaptea încalecă pe dînsul". Şi iarăşi propoziţii şuie, de un echivoc lacom, în linia gnomicului popular: „Aistuia mai n-ai ce-i face"; sau: „Se vede c-a venit — de n-a mai venit..."; ori: „Am fost şi am văzut... Era şi nu era". Poate că tocmai aici, printre aceste ciudate relicve, Creangă este cel mai acasă. Pentru că tocmai aici, în refugiul subteran al unor texte nicicînd cunoscute, în intimitatea unei puteri nenumite pe care nici el nu şi-o explică, ştiind doar că din mit se naşte şi acolo se întoarce, Creangă îşi vede cu ochii visul său cel mai drag — acela de a fi şi rămîne anonim. O sută de ani de anonimat în care timp Creangă şi-a pierdut numele propriu — tribut blînd al topirii naţionalului în universalitate: „Creangă, avea să scrie G. Călinescu, este o expresie monumentală a naturii umane în ipostaza ei istorică ce se numeşte poporul român, sau, mai simplu, e poporul român însuşi, surprins într-un moment de geniaiă expansiune. Ion Creangă este, de fapt, un anonim”.

AMINTIRI DIN COPILĂRIE

        Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, cînd mă gîndesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stîlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mîţele jucîndu-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam cînd începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care mă ascundeam, cînd ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazui şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie! Şi, Doamne, frumos era pe atunci, căci şi părinţii, şi fraţii, şi surorile îmi erau sănătoşi, şi casa ni era îndestulată, şi copiii şi copilele megieşilor erau de-a pururea în petrecere cu noi, şi toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea!
        Şi eu eram vesel ca vremea cea bună şi sturlubatic şi copilăros ca vîntul în turburarea sa.
        Şi mama, care era vestită pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zîmbet uneori, cînd începea a se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: „Ieşi, copile cu părul bălan, afară şi rîde la soare, doar s-a îndrepta vremea", şi vremea se îndrepta după rîsul meu...

(Perpetuum comic ’89, pag. 7)

Vezi toată postarea

Centenar Mihai Eminescu

UN APENDICE

        O sută de ani de blîndă aşezare a Cuvîntului său în tipare veşnice; o sută de ani de cînd noi am devenit mereu alţii, întorcîndu-ne chipurile după umbra sa strălucitoare, veghind ca o lespede a eternităţii; o sută de ani de la moartea lui însemnînd o sută de ani de la naşterea noastră, de la clipa aceea de cumplită graţie cînd trupul său a ieşit din fiinţa fizică şi s-a însingurat pentru totdeauna pe un drum ce duce spre Orion şi nu se mai întoarce de la el...
        E greu să spargi înclinaţia legitimă spre evlavie a acestei ore cînd orice, în afara tăcerii senine, poate fi un semn de prin nimic iertat sacrilegiu. Ştim asta şi ne cutremurăm. Revista noastră, din unghiul rostului ei, îşi îngăduie, cu gîndul că-i va fi absolvită îndrăzneala, să amintească, la acest ceas de cumpănă aniversară, că Eminescu a fost un întemeietor şi în genul umorului liric, al satirei şi pamfletului, mai ales: a trecut şi pe aici şi a înălţat un zid temeinic. Ironia sa, desprinsă fin din coasta Witz-ului romantic, a muşcat cu sfîntă patimă din dogmele în floare ale epocii — model de impecabil militantism; exemple se găsesc cu duiumul, de la Junii corupţi la Scrisori, de la Epigonii la Împărat şi proletar, de la Rugăciunea unui dac la Veneţia etc. Descoperind în femeie, aşa cum se spunea, „copia imperfectă a unui prototip irealizabil", poetul îşi va desfăşura spiritul după topica inflamantă a sarcasmului, „Madona dumnezeie" lăsîndu-l pradă acelei suferinţe dureros de dulci pe care a numit-o în atîtea felurite înfăţişări de sublimă zodie a nenorocului (Amorul unei marmure, Venere şi Madonă, Mortua est!, Înger şi demon, Despărţire, Scrisoarea V, Luceafărul, S-a dus amorul..., Adio, Pe lîngă plopii fără soţ..., Te duci..., Din valurile vremii..., Nu mă înţelegi etc.).

        Tangenţe, deşi relativ vagi, cu o accepţiune mai largă a noţiunii de umor vor avea şi cele cîteva pasteluri iscate tot de pricini amoroase. Blestemele erotice, topite în fluiditatea melancolică a romanţei, trec acum prin alte distilări afective: natura atrage ca un narcotic, codrul şi lacul îşi destind, protector, elementele, vietăţile se hîrjonesc într-un feeric hazliu, îndrăgostiţii se îmbată cu metafore moi şi convorbesc într-o limbă graţioasă, diminutivală, ce nu exclude, evident, acea modulaţie de umor implicit pe care o emană orice stare de prosperitate, de plin sufletesc, de expansiune benignă a firii (Făt-Frumos din tei, Crăiasa din poveşti, Lacul, Dorinţa, Călin, Povestea codrului, Povestea teiului, O, rămîi, Atît de fragedă..., Freamăt de codru etc.).
        Mult mai în rare rînduri, în şi mai rarele prilejuri de împăcare cu lumea, versurile eminesciene sînt invadate de imaginile fulgurate aproape bonom ale unui univers patriarhal, pastelat cu discreţie ori îngroşat chiar, în tuşările suculente ale domesticului (ca în Cugetările sărmanului Dionis ori Antropomorfism). Poate cele mai interesante revelaţii le vom avea însă scotocind printre manuscrisele poetului unde vom găsi, îndrumaţi de acribia lui Călinescu, alte probe importante ale dimensiunii umoristice eminesciene. Mă refer în speţă la proiectele dramatice ale poetului şi la comedii în primul rînd. Astfel, Eminescu a părut în destule rînduri tentat de scrierea unor comedii sau a unor drame incluzînd bine conturate secvenţe comice. E vorba, de exemplu, de personajul Cenuşotcă din piesa cu acelaşi nume, narînd povestea unui uşor deviat urmaş al Muşatinilor, înconjurat, alături de notorietăţi ale epocii, şi de eroi de vădită structură comică, precum Pepelea, Hagi Manuk Balamuk sau Avram Nespalat (cf. G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. I, Ed. pentru literatură, 1969, p. 139 şi urm.). O altă comedie, schiţată abia, s-ar fi numit Văduva din Ephes. Judeţul împăratului ar fi fost dramatizarea unui basm destul de picant ca anecdotică şi iaraşi cu abundenţă de personaje comice (Strolea, Pepelea, Haplea, Baba Cassandra, Ermolachiu Chisăliţă). Călinescu: „O altă idee de poveste bufă, cu un rege de tipul Pantalone, Infamia, cruzimea şi desperarea în peştera neagră şi căţulie proaste, sau Elvira în disperarea amorului, poate fi desigur o simplă glumă momentană, o parodie de care sufletul poetului s-a descărcat în taină punînd-o pe hîrtie, nu-i mai puţin adevărat însă că, aşa neînsemnată şi plată cum e, accentuează latura burlescă a operei, în genul verde, popular" (op. cit., pag. 154). Pe un consistent comic (cel puţin) onomastic va miza preconizata comedie în trei acte Gogu Tatii, avînd cele mai substanţiale personaje în Gogu Tatii (fiul lui Stratomir Frige-Linte), boierul Subpapuc, doctorul Napoleon Pătărlăgică (subprefect al plasei Desbrăcătoreni) etc.

        Hîrtiile abandonate ale poetului conţin şi alte surprize, cum ar fi această epigramă: „Nu faci efect. Nesimţitori/ Rămîn cu toţii? Fii pe pace:/ Cînd piatra cade-n mlaştină, / Ea nici un cerc nu face". În alt loc, Eminescu parodiază harnic pe Homer, într-un text foarte vioi şi îmbibat de multe aluzii la contemporani. În aceeaşi sferă a ludicului se înscrie şi o asemenea trăznaie lexicală: „Cînd aduce blonda Liză/ Socoteala unei vedre,/ Universul cristaliză/ Hexacontetraedre!" Simpatic e şi acest elogiu al berii şi al fanatismului jocului de biliard dintr-un text (La Quadrat) surprinzător de ocolit de cercetări şi despre care Călinescu scrie, în inimitabilul său stil, că are „miros potatoric de societate goliardică" (op. cit., p, 313): „Înger în patru colţuri, o stea cu barbă lungă,/ Cine-a ştiut vreodată că tot ce eu iubeam/ E-un dramaturg puternic dar fără bani în pungă,/ Un paralelogram?/ E-un om a cărui visuri la bere tot ţintează,/ Ce se consumă-n asuri şi joacă la hazard,/ Un om, dorinţa cărui e pe biliard să şază,/ Să doarmă pe biliard,/ Adeseori în noapte văd umbra lui fatală,/ În mînă cu o halbă, în gură c-un cîrnat,/ În buzunări cu chifle şi subsuori o oală/ Şi rîde — pînă-i beat./ Visarea sa un şniţel, gîndirea sa o bere,/ Să bea etern, acesta e visul lui ciudat —/ Ş-odată auzi-vom că-n cruda lui durere/ În bere s-a-necat..."
        Atunci cînd scriem despre marele nostru poet ar trebui, poate, să încorporăm în apertura geniului său, fie şi numai sub un modest asterisc rătăcind prin subteranele unei opere altfel din cu totul alte resurse izvorîndu-şi forţa, şi apendicele umorului care, de va fi existînd fie şi sub linia fragilă a unor schiţe, merită orice încumetare analitică. E şi ideea pe care s-a bizuit gestul revistei noastre.


CĂLIN (FILE DIN POVESTE)

...Dar ce zgomot se aude? Bîzîit ca de albine? 
Toţi se uită cu mirare şi nu ştiu de unde vine, 
Pînă văd păinjenişul între tufe ca un pod,
Peste care trece-n zgomot o mulţime de norod. 
Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci, 
Ca să coacă pentru nuntă şi plăcintă şi colaci; 
Şi albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur, 
Ca cercei din el să facă cariul, care-i meşter faur. 
Iată vine nunta-ntreagă — vornicel e-un grierel, 
Îi sar purici înainte cu potcoave de oţel; 
În veşmînt de catifele, un bondar rotund în pîntec 
Somnoros pe nas ca popii glăsuieşte-ncet un cîntec; 
O cojiţă de alună trag locuste, podu-l scutur, 
Cu musteaţa răsucită şede-n ea un mire flutur; 
Fluturi mulţi, de multe neamuri, vin în urma lui un lanţ,
Toţi cu inime uşoare, toţi şăgalnici şi berbanţi. 
Vin ţînţarii lăutarii, gîndăceii, cărăbuşii, 
Iar mireasa viorică i-aştepta-ndărătul uşii. 
Şi pe masa-mpărătească sare-un greier, crainic sprinten, 
Ridicat în două labe, s-a-nchinat bătînd din pinten; 
El tuşeşte, îşi încheie haina plină de şireturi: 
— Să iertaţi, boieri, ca nunta s-o pornim şi noi alături.

(Perpetuum comic ’89, pag. 3)

Vezi toată postarea