Din jurnalul unui actor

        Sept. 1976. M-am prezentat la teatrul din oraşul N, unde am fost repartizat. Directorul mi-a vorbit timp de o jumătate de ceas despre încrederea în talentul meu, în tinereţea mea, în voinţa mea de afirmare. La fel şi colegii mei de profesiune. Abia aştept să arăt ce pot. Am recitit cîteva capodopere ale dramaturgiei, pentru a-mi împrospăta memoria cu viitoarele roluri care mă aşteaptă: Oedip, Macbeth, Hamlet, Romeo, Tartuffe, Don Juan, Trigorin, Ştefan cel Mare, Rică Venturiano şi altele.
        Oct. 1976. Au început repetiţiile cu „Henric al VIII-lea", de Shakespeare.
        Am fost distribuit şi eu, ceea ce e deja o victorie. Joc rolul lui Griffith, uşierul reginei Katharine. Un rol mic, dar greu, pentru că uşa pe care o închid şi o deschid e din stejar masiv. Înaintea fiecărui spectacol trebuie s-o ung, altminteri se blochează lăsînd în culise pe regină şi întreaga suită. În orice caz, de mine depinde întreg actul al IV-lea. De m-ar vedea părinţii cu cîtă măreţie închid şi deschid uşa ce s-ar mai mîndri că m-am făcut actor!
        Feb. 1978. Punem în scenă „Romeo şi Julieta". Mi s-a explicat că, la cei 28 de ani ai mei, sînt prea tînăr şi lipsit de experienţă scenică pentru al juca pe Romeo. A fost distribuit maestrul Petre Ştefaniu-Vrancea, care are 55 de ani şi o bogată experienţă în spate. Anul trecut a jucat pe Richard al III-lea şi a făcut o impresie deosebită, maestrul Petre Ştefaniu fiind cocoşat din naştere. Se pare că regizorul, adus special de la Bucureşti, va înscrie o pagină de referinţă în montările cu această piesă, propunînd pentru prima dată un Romeo cocoşat. „Drama eroului va fi triplă, ne-a spus regizorul. El este şi vîrstnic şi cocoşat şi va şi muri. Va fi zguduitor". Eu am fost distribuit în suita lui Tybalt şi-l scot pe acesta de pe scenă după ce va fi ucis în duel. E o scenă grea, dar regia e mulţumită de mine.
        Oct. 1979. Premieră de răsunet: „Danton", de Camil Petrescu. Zeci şi zeci de personaje. Regizorul mi-a încredinţat rolul copilului lui Danton, care în piesă are vreo 10—12 ani şi, eu fiind cel mai tînăr actor, voi face un rol de compoziţie. Propriu-zis n-am nimic de zis, dar mi s-a indicat un joc mut plin de simţire.
        Ian. 1980. În sfîrşit, talentul meu dă roadele aşteptate. Un cronicar al revistei „Scena" m-a remarcat cu aceste cuvinte: „O impresie de neşters ne-a oferit interpretul copilului lui Danton, uriaş la fizic ca şi tatăl său şi care aruncă nişte priviri de oligofren, vădindu-se că urmaşii marilor bărbaţi nu moştenesc nimic din geniul părinţilor".
        Iunie 1981. Noul director a remarcat timbrul deosebit de plăcut şi bărbătesc al vocii mele. Am fost solicitat să fac o înregistrare magnetică cu următoarele replici: „Atenţiune, începe spectacolul. Publicul spectator este rugat să-şi ocupe locurile în sală. Vă mulţumim". Am avut puţin trac, dar pînă la urmă înregistrarea a ieşit foarte bine. N-am jucat în nici o piesă nouă în stagiunea actuală, dar vocea mea e prezentă în teatru seară de seară.
        Martie 1982. Am fost solicitat să joc împreună cu amatorii de la Liceul pedagogic din localitate, pentru a da un plus de greutate într-un spectacol. Am acceptat bucuros pentru că au nevoie de un sfat competent. Le-am spus să nu se simtă timoraţi că joacă împreună cu un profesionist, că şi eu am fost amator cîndva şi a trebuit să muncesc mult pînă la afirmare. Trebuie să fiu atent cu ei, să nu-i complexez prea tare.
        Iulie 1983. M-am apucat să colecţionez cutii de chibrituri. E o pasiune nobilă care îţi dezvoltă simţul ordinii, al perseverenţei şi al armoniei, lucruri absolut necesare meseriei mele de bază. Am găsit şi alţi cîţiva colecţionari împătimiţi, de la filarmonică şi teatrul de estradă.
        Aprilie 1984. În teatru a avut loc o întîmplare tragică. În scena balconului din „Romeo şi Julieta", maestrul Petre Ştefaniu s-a prăbuşit de pe balcon şi a fost dus la spital. În urma intervenţiei chirurgicale, marelui nostru actor i s-a extirpat cocoaşa. Regizorul a cerut, în consecinţă, scoaterea spectacolului din repertoriu, căci, spunea el, un Romeo fără cocoaşă nu mai are nici un haz.
        Feb. 1985. Am început stagiunea cu un nou spectacol, absolut original: „Pescăruşul" de Cehov. Acţiunea este mutată în zilele noastre, iar Nina Zarecinaia nu vrea să se facă actriţă, ca în vechile montări, ci aviatoare. Zborul devine simbolul montării. Ea are un accident (nu i se deschide paraşuta la timp) şi se întoarce în orăşelul din care a plecat pentru a învăţa pe cei mai tineri să înveţe să piloteze ultimul tip de avionete numite „Pescăruşul". Eu am fost distribuit în rolul unuia din tinerii care vor să zboare, un rol mut, iarăşi, dar de mare profunzime. Costumul de zbor a făcut o impresie extraordinară. NASA a cerut direcţiei teatrului relaţii despre spectacol, intenţionînd să-l filmeze pentru a ridica moralul cosmonauţilor înainte de zbor.
        Mai 1986. S-au împlinit zece ani de activitate în teatru. La masa festivă directorul a vorbit despre talentul meu de a face neuitate rolurile aparent minore şi de a face uitate rolurile aparent majore. Acum, ca actor de categoria I, am spus eu în încheiere, sînt conştient că mă aşteaptă noi şi noi satisfacţii şi împliniri profesionale.
        Aprilie 1987. Am avut o convorbire absolut interesantă cu noul director al teatrului, bineînţeles, în culise. O reproduc pentru posteritate:
Directorul: Dumneata ce cauţi pe-aici?
Eu: Cum adică, ce caut?
Directorul: Persoanele străine n-au ce căuta în culise.
Eu: Eu, persoană străină? Eu sînt actor categoria întîi tovarăşe.
Directorul: Să fii sănătos, că nu te-am văzut jucînd de 6 luni de cînd conduc teatrul!
Eu: Ce sînt eu de vină că s-a prăbuşit balconul cu maestrul Ştefaniu şi că s-a scos spectacolul de pe afiş? Ce sînt eu de vină că interpreta tinerei Nina a ieşit la pensie şi nu se mai joacă acest minunat spectacol despre aviaţie, care este „Pescăruşul"? Şi vă rog să nu vorbiţi insolent cu artiştii! Ehe, cîţi directori am schimbat eu în peste un deceniu de activitate... Dumneata ştii cîte premii am luat eu pentru colecţia mea unică de chibrituri?
        August 1988. Dupa 12 ani, teatrului i-a fost repartizat un nou absolvent al institutului. Directorul i-a vorbit o jumătate de oră despre încrederea în talentul său, în voinţa sa de afirmare. Noi, cei mai tineri actori din teatru ne-am împrietenit repede. Mi-a cerut cu împrumut cîteva texte de Shakespeare, Cehov, Caragiale şi alţi clasici, pentru a nu fi luat prin surprindere cînd va fi pus să joace pe Hamlet, Trigorin sau Rica Venturiano. I-am arătat şi colecţia mea de chibrituri. A fost uluit şi m-a întrebat cînd am avut timp să adun atîtea cutii. Printre picături, i-am răspuns. Orice mare artist în meseria de bază, trebuie să aibă o pasiune colaterală. I-am dăruit şi cîteva dubluri de cutii pentru a începe să-şi încropească o colecţie. Pe urmă m-a întrebat dacă n-am nişte vaselină să ungă uşa care scîrţîie în „Henric al VIII-lea". Piesa s-a reluat într-o viziune nouă şi am fost distribuit în rolul lui Griffith. I-am dat un borcan întreg. Noi, tinerii, trebuie să ne ajutam între noi. Pe mine nu m-a ajutat nimeni la începutul carierei şi uite că m-am descurcat. Mai tîrziu, mi-a spus că a început să-şi mărească colecţia de cutii de chibrituri. Mă bucură seriozitatea lui. Făra ea nu faci nimic în viaţă. Dar închei aici aceste rînduri pentru astăzi. Mă grăbesc spre teatru unde se reia „Romeo şi Julieta" într-o viziune absolut originală. Julieta, de fapt, e o fată bătrînă, ceea ce explică dragostea ei la prima vedere. Rolul a fost încredinţat soţiei directorului care, din dragoste pentru un teatru modern, revoluţionar în expresie, va renunţa la comoditatea condiţiei de pensionară pentru a-şi pune talentul în slujba unei cauze nobile.

(Perpetuum comic ’91, pag. 54)

Vezi toată postarea

Primul meu reportaj sanitar

        Într-o bună zi, şeful redacţiei ziarului la care lucrez, m-a chemat la el şi, după ce m-a ţinut un sfert de ceas în picioare fără să se uite la mine, m-a poftit să iau loc.
        — Uite, ce e tovarăşul Băbeanu, începu şeful să-mi vorbească cu o voce obosită. (Paranteză: vocea bosului e tot timpul obosită de moarte. Înainte cu douăzeci de ani, cînd era şi el simplu redactor, nu era obosită. Vocea a obosit exact în clipa cînd a fost numit redactor-şef, şi de-atunci nu s-a mai schimbat. Probabil că această voce obosită justifică diferenţa de clasă de salarizare de 3000 de lei dintre el şi simplii redactori care, pe patul morţii nu vor muri cu un cuvînt pe buze, aşa cum se spune că-şi dau duhul oamenii, ci vor muri cu vocea aceea obosită în urechi.) Deci tovarăşul Băbeanu, ai sarcina să scrii un reportaj minunat, mobilizator despre o unitate sanitară din judeţul nostru. Am cam neglijat acest aspect în ziar, în ultimii ani, timp în care în medicină s-au petrecut mutaţii serioase, aş spune chiar spectaculoase. Peste două zile să-mi aduci materialul. Drum bun!
        Obosită sau nu, vocea redactorului-şef avea dreptate; în ziar nu se mai scrisese un reportaj din medicină, demult de tot şi era cazul ca şi munca oamenilor ocupaţi cu sănătatea (mai precis cu bolile) publice să fie cunoscute.


        Am luat trenul şi am mers în comuna C., despre care mai scrisesem reportaje despre alte domenii ale vieţii publice, dar nicidecum despre sănătate.
        Am ajuns în comună pe la zece dimineaţa. Casele, aleile, arborii erau nemişcaţi într-o lumină alb-albastră de toată frumuseţea. Aşezarea părea scufundată într-un borcan cu spirt. Animaţie era doar la cîrciumă şi la dispensarul uman. Am trecut pe lîngă cîrciumă unde un bătrîn la 90 de ani căuta să convingă pe alţii 3—4 de aceeaşi vîrstă că „Universitatea lu’ Craiova e a mai bravo echipă din lume, bre!". Trei moşnegi dădeau din cap că-s de acord, iar unul singur nu făcea această mişcare pentru că se cufundase într-un somn dulce, din care nu ştiu dacă, pînă la urmă, s-a trezit sau nu.
        Dispensarul era într-o casă ca oricare alta, cu două camere şi un antreu, doar că era vopsită în alb pe dinăuntru şi avea două chiuvete noi-nouţe (nefolosite, adică, din lipsă de canalizare), un dulap de medicamente, un fişier şi un pat din acelea, sanitare, pe care pat se întinsese jumătate din suflarea satului, în ultimii ani, să-şi facă injecţiile. În hol aşteptau trei femei cu copii mici, o babă cu falca legată cu o basma şi un bărbat tînăr cu un braţ într-o eşarfă armonios străbătută de sînge.
        În camera lui, medicul căuta să convingă pe un bărbat bolnav că nu trebuie să pună picătură de alcool în gură timp de o săptămînă cît durează tratamentul cu antibiotice. Omul dădea din cap că, da, aşa o să facă, dar mai mult din respect faţă de medic decît din convingere.
        După plecarea pacientului, am stat de vorbă cu medicul Vasile Măraru, un om de 35 de ani, interlocutor plăcut, cu o voce de stentor. Mi-a spus că munceşte cu plăcere în profesie, dar că îi mai trebuiesc cîteva lucruri pentru a se simţi pe de-a-ntregul util al oamenilor din comună: cu mai multe medicamente, o butelie de schimb pentru a steriliza zilnic instrumentarul, că pe reşou merge mai greu fiindcă curentul electric se întrerupe cîteva ore pe zi. Mi-a mai spus că s-a complicat formularistica şi, că face prea multă administraţie şi contabilitate şi prea puţină practică, apoi că primăria ar trebui să-i dea un cal pentru şaretă să-şi poată vedea bolnavii la domiciliu, că deşi e afon, e obligat să vină de patru ori pe săptămînă la cor. Mă rog, lucruri pe care le cunoştea şi primăria şi direcţia judeţeană, dar care se rezolvă cu ţîrîita cînd nu se rezolvă deloc.
        Peste două zile am predat reportajul secretariatului. După patru reformulări cerute de conducerea gazetei, peste alte patru zile a apărut următorul text: „În comuna C. un medic şi un dispensar uman model." (titlul).
         „În acest efervescent început de primăvară am fost în comuna C. pentru a vedea cum se aplică grija faţă de om în domeniul sănătăţii publice. Satul întreg era cuprins de-o vie lumină. Soarele strălucea plin de promisiuni împlinite. Pe ogoare, sătenii munceau cu spor, depăşindu-şi clipă de clipă normele de lucru. Geloase pe succesele oamenilor, albinele lucrau şi ele cu mult sîrg, dăruire şi abnegaţie pentru a-şi depăşi planul de miere planificată.


        În spaţioasa, luminoasa şi primitoarea clădire a dispensarului uman din comună, doctorul Vasile Măraru consulta pe tractoristul Ion Săpăceanu, singurul pacient din acea zi, fiindcă în general, oamenii de aici sînt renumiţi pentru sănătatea lor. După ce i-a recomandat pacientului să se ferească pe viitor de curent şi umezeală pentru a nu mai răci, medicul i-a dat şi medicamentaţia trebuincioasă tipului de răceală rurală şi întîmplătoare. Am admirat în dispensar curăţenia de farmacie, iar în micuţa farmacie curăţenia de spital, care domnea peste tot. Cele două chiuvete, în special, străluceau de curăţenie şi voie bună. Medicamentele se aflau liniştite în dulăpiorul lor, gata să stăvilească din faşă orice perfidă încercare a viruşilor de orice fel de a deturna sănătatea sătenilor de la sensul şi rostul vieţii lor de zi cu zi. Pe un aragaz cochet, se sterilizau trei truse argintii cu tot ce le trebuie. În curte, într-un colţ special amenajat, un murg şarg, parcă coborît din folclorul nostru, păştea o iarbă verde, grasă. „E calul dispensarului pe care îl înham la şaretă şi zbor cu el într-o clipă la domiciliul bolnavilor", mi-a mărturisit medicul.
        „Acum va trebui să vă las, mi-a mai spus tînărul medic, spre seară. Abia aştept să ajung la căminul cultural să repet la cor unde activez cu plăcere de cinci ani de cînd m-am stabilit în comună. O seară de basm se lăsase peste aşezare. Oamenii, întorşi de la lucru, sporovăiau încet pe la porţi. M-am despărţit de medic cu o caldă strîngere de mînă şi cu promisiunea de a reveni pe acest meleag. Şareta doctorului s-a îndepărtat lin, dar repede, spre căminul cultural, de unde se auzeau cîntecele de voie bună. Am plecat şi eu spre gară, lăsînd satul cufundat într-o mare de lumini de neon, stele ale cuceririi acestui veac".

(Perpetuum comic ’84, pag. 113)

Vezi toată postarea