Centenar Ion Creangă

GENIUL ANONIM

        Se împlinesc, iată, o sută de ani de la trecerea în nefiinţă a celui mai mare umorist al nostru: Ion Creangă. Un umorist în toată puterea cuvîntului, un univers care a ştiut să rîdă cu gura plină de nimicurile mari şi mici ale lumii acesteia, cam aşa cum ştie să rîdă omul din popor cînd i se înfundă luleaua sau îşi simte sfîrşitul: „De la un capăt la altul, cu foarte mici excepţii, opera lui Creangă e un hohot de rîs. Nu rîsul cu gust amar al lui Caragiale sau Gogol, ci rîsul tonic al ţăranului cu concepţie optimistă de viaţă" (Zoe Dumitrescu-Buşulenga). El n-a vrut să semene cu nimeni, dar n-a făcut din asta un prilej de ostentaţie; a fost şi a rămas, pur şi simplu, el însuşi, el, devenit peste noapte, într-o formulare ce cu siguranţă i-ar fi iscat un surîs ironic, dar şi o îmbujorare de plăcere, „Homer al nostru" (Garabet Ibrăileanu). I-a plăcut imens să vorbească şi s-a aflat mereu „spăriet" în faţa colii albe pe care a umplut-o de mîzgăleli şi ştersături, ajungînd să respecte litera scrisă la un mod aproape totemic. În întreagă lumea lui Creangă cuvintele foşnesc, ţiuie, sînt butucănoase sau suple, îţi sparg timpanele, au miros şi culori stridente; asişti la un bîlci zgomotos în care s-au înghesuit o groază de boarfe şi acareturi (legitimă este, în acest sens, observaţia lui Tudor Vianu: „Orală este la Creangă şi plăcerea pentru cuvinte, înşirate uneori în lungi enumerări fără alt scop, decît acel artistic al defilării lor cu atîtea fizionomii variate") şi se vorbeşte o limbă babilonică, într-un grai S.F. parcă tocmai coborît din vreo îndepărtată galaxie, să zicem ca în acest fragment din Amintiri încîntîndu-l undeva pe acelaşi Vianu: „Pavăl era holtei şi casa lui destul de încăpătoare; lăiţi şi paturi de jur împrejur; lîngă sobă, altul; şi toate erau prinse. Iară gazda, robotind zi şi noapte, se proslăvea pe cuptor, între şanuri, calupuri, astrăgaciu, bedreag, dichiciu şi alte custuri tăioase, muşchea, piedecă, hască şi clin, ace, sule, cleşte, pilă, ciocan, ghinţ, piele, aţă, hîrbul cu călăcan, clei şi tot ce trebuie unui ciubotar". Efortul adaptării la rigorile scrisului e la Creangă similar cu învăţarea unei noi limbi, lucru care în pofida chinului tantalic al „traducerii", avea de altfel să-l distreze extraordinar şi va fi una din latenţele cele mai fertile ale emanaţiei umorului. Nici că-şi va găsi Creangă o ocupaţie mai copioasă în ale rîsului decît din schiţarea pe hîrtie (prin inventarea unei tehnici personale, a unei regii chiar a compoziţiei plastice), printre hohote şi picuri de transpiraţie, a hazliei înfăţişări a unor vorbe hărăzite parcă pentru veşnicie unei existenţe orale, aeriene, volatile, şi constrînse brusc la o altă viaţă, mai concretă, mai pipăibilă, mai pentru eternitatea cea adevărată („Metafora umorului lui Creangă, nota Vladimir Streinu, se construieşte în spaţiul dintre hîrtia pe care scrie şi modulaţia orală cu care îşi însoţeşte scrisul"). Apele atît de liniştite ale rîsului au cărat aluviuni grele şi au săpat în destule pietre pînă să ajungă la rafinamentele de limpezime de după ultimul filtru. Un filtru trăind mai degrabă într-o idealitate pentru că nici un text al lui Creangă nu ar fi îndrăznit să-şi imagineze măcar că va fi vreodată finit; e o aspiraţie pe care o refacem abia noi, răsfoind cu emoţie vrafuri de manuscrise aflate într-o atît de copleşitoare stare de imperfecţiune încercînd să se lepede de sine încît nu ne va trebui numaidecît o metaforă pentru a accepta, că, uneori măcar, substanţa fizică prin care se lasă exprimată această binecuvîntată şi blestemată breaslă scriitoricească nu este cerneala, ci sîngele. La puţine ore după moartea lui Creangă, o „comisiune" formată din domnii Xenopol, Gruber şi Grig. I. Alexandrescu avea să facă o vizită Catincăi, femeia prozatorului, care le va aşeza în faţă zeci de hîrţoage cu litera abia uscată: ne-am dus la casa lui şi ne-am rugat de acea femeie ca să ne puie la îndemînă toate manuscrisele lui Creangă, pe care le-am găsit îngrămădite într-o cămară; am ridicat toate acele hîrtii şi ducîndu-le acasă le-am citit cu mare greutate fiind scrise cu plumbul pe sferturi de coale, pe coale întregi, pe petici mărunte, nenumerotate, cu ştersături şi trimiteri, fraze răzleţite, idei disparate, proverbe, bucăţi întregi neisprăvite, poezii, cuvinte scrise în şir în formă de dicţionar, expresiuni curioase, fraze întregi şterse în care erau cuvinte scrise apoi şterse, mutate din loc în loc, într-un cuvînt o muncă gigantică din care se mai păstra acum numai cele din urmă rămăşiţe..."
        Rămăşiţele unui geniu. Aşchii de idei, gînduri încă informe. Nu se ştie la ce vor fi folosit, dacă vor fi folosit vreodată la ceva. O însemnare: „Hămisit de foame. Motocei la rochie. Şi cu chiu cu vai..." O ghicitoare, apoi: „Într-un crac bortos, şede dracul mînios (Puşca)". Suculenţe lexicale: „S’a zorcăit. Umblă-n fleorţuri. Face marazuri". Desigur, o „vorba ceea": „Ziua se teme de bivol, şi noaptea încalecă pe dînsul". Şi iarăşi propoziţii şuie, de un echivoc lacom, în linia gnomicului popular: „Aistuia mai n-ai ce-i face"; sau: „Se vede c-a venit — de n-a mai venit..."; ori: „Am fost şi am văzut... Era şi nu era". Poate că tocmai aici, printre aceste ciudate relicve, Creangă este cel mai acasă. Pentru că tocmai aici, în refugiul subteran al unor texte nicicînd cunoscute, în intimitatea unei puteri nenumite pe care nici el nu şi-o explică, ştiind doar că din mit se naşte şi acolo se întoarce, Creangă îşi vede cu ochii visul său cel mai drag — acela de a fi şi rămîne anonim. O sută de ani de anonimat în care timp Creangă şi-a pierdut numele propriu — tribut blînd al topirii naţionalului în universalitate: „Creangă, avea să scrie G. Călinescu, este o expresie monumentală a naturii umane în ipostaza ei istorică ce se numeşte poporul român, sau, mai simplu, e poporul român însuşi, surprins într-un moment de geniaiă expansiune. Ion Creangă este, de fapt, un anonim”.

AMINTIRI DIN COPILĂRIE

        Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, cînd mă gîndesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stîlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mîţele jucîndu-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam cînd începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care mă ascundeam, cînd ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazui şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie! Şi, Doamne, frumos era pe atunci, căci şi părinţii, şi fraţii, şi surorile îmi erau sănătoşi, şi casa ni era îndestulată, şi copiii şi copilele megieşilor erau de-a pururea în petrecere cu noi, şi toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea!
        Şi eu eram vesel ca vremea cea bună şi sturlubatic şi copilăros ca vîntul în turburarea sa.
        Şi mama, care era vestită pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zîmbet uneori, cînd începea a se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: „Ieşi, copile cu părul bălan, afară şi rîde la soare, doar s-a îndrepta vremea", şi vremea se îndrepta după rîsul meu...

(Perpetuum comic ’89, pag. 7)

Vezi toată postarea

Centenar Mihai Eminescu

UN APENDICE

        O sută de ani de blîndă aşezare a Cuvîntului său în tipare veşnice; o sută de ani de cînd noi am devenit mereu alţii, întorcîndu-ne chipurile după umbra sa strălucitoare, veghind ca o lespede a eternităţii; o sută de ani de la moartea lui însemnînd o sută de ani de la naşterea noastră, de la clipa aceea de cumplită graţie cînd trupul său a ieşit din fiinţa fizică şi s-a însingurat pentru totdeauna pe un drum ce duce spre Orion şi nu se mai întoarce de la el...
        E greu să spargi înclinaţia legitimă spre evlavie a acestei ore cînd orice, în afara tăcerii senine, poate fi un semn de prin nimic iertat sacrilegiu. Ştim asta şi ne cutremurăm. Revista noastră, din unghiul rostului ei, îşi îngăduie, cu gîndul că-i va fi absolvită îndrăzneala, să amintească, la acest ceas de cumpănă aniversară, că Eminescu a fost un întemeietor şi în genul umorului liric, al satirei şi pamfletului, mai ales: a trecut şi pe aici şi a înălţat un zid temeinic. Ironia sa, desprinsă fin din coasta Witz-ului romantic, a muşcat cu sfîntă patimă din dogmele în floare ale epocii — model de impecabil militantism; exemple se găsesc cu duiumul, de la Junii corupţi la Scrisori, de la Epigonii la Împărat şi proletar, de la Rugăciunea unui dac la Veneţia etc. Descoperind în femeie, aşa cum se spunea, „copia imperfectă a unui prototip irealizabil", poetul îşi va desfăşura spiritul după topica inflamantă a sarcasmului, „Madona dumnezeie" lăsîndu-l pradă acelei suferinţe dureros de dulci pe care a numit-o în atîtea felurite înfăţişări de sublimă zodie a nenorocului (Amorul unei marmure, Venere şi Madonă, Mortua est!, Înger şi demon, Despărţire, Scrisoarea V, Luceafărul, S-a dus amorul..., Adio, Pe lîngă plopii fără soţ..., Te duci..., Din valurile vremii..., Nu mă înţelegi etc.).

        Tangenţe, deşi relativ vagi, cu o accepţiune mai largă a noţiunii de umor vor avea şi cele cîteva pasteluri iscate tot de pricini amoroase. Blestemele erotice, topite în fluiditatea melancolică a romanţei, trec acum prin alte distilări afective: natura atrage ca un narcotic, codrul şi lacul îşi destind, protector, elementele, vietăţile se hîrjonesc într-un feeric hazliu, îndrăgostiţii se îmbată cu metafore moi şi convorbesc într-o limbă graţioasă, diminutivală, ce nu exclude, evident, acea modulaţie de umor implicit pe care o emană orice stare de prosperitate, de plin sufletesc, de expansiune benignă a firii (Făt-Frumos din tei, Crăiasa din poveşti, Lacul, Dorinţa, Călin, Povestea codrului, Povestea teiului, O, rămîi, Atît de fragedă..., Freamăt de codru etc.).
        Mult mai în rare rînduri, în şi mai rarele prilejuri de împăcare cu lumea, versurile eminesciene sînt invadate de imaginile fulgurate aproape bonom ale unui univers patriarhal, pastelat cu discreţie ori îngroşat chiar, în tuşările suculente ale domesticului (ca în Cugetările sărmanului Dionis ori Antropomorfism). Poate cele mai interesante revelaţii le vom avea însă scotocind printre manuscrisele poetului unde vom găsi, îndrumaţi de acribia lui Călinescu, alte probe importante ale dimensiunii umoristice eminesciene. Mă refer în speţă la proiectele dramatice ale poetului şi la comedii în primul rînd. Astfel, Eminescu a părut în destule rînduri tentat de scrierea unor comedii sau a unor drame incluzînd bine conturate secvenţe comice. E vorba, de exemplu, de personajul Cenuşotcă din piesa cu acelaşi nume, narînd povestea unui uşor deviat urmaş al Muşatinilor, înconjurat, alături de notorietăţi ale epocii, şi de eroi de vădită structură comică, precum Pepelea, Hagi Manuk Balamuk sau Avram Nespalat (cf. G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. I, Ed. pentru literatură, 1969, p. 139 şi urm.). O altă comedie, schiţată abia, s-ar fi numit Văduva din Ephes. Judeţul împăratului ar fi fost dramatizarea unui basm destul de picant ca anecdotică şi iaraşi cu abundenţă de personaje comice (Strolea, Pepelea, Haplea, Baba Cassandra, Ermolachiu Chisăliţă). Călinescu: „O altă idee de poveste bufă, cu un rege de tipul Pantalone, Infamia, cruzimea şi desperarea în peştera neagră şi căţulie proaste, sau Elvira în disperarea amorului, poate fi desigur o simplă glumă momentană, o parodie de care sufletul poetului s-a descărcat în taină punînd-o pe hîrtie, nu-i mai puţin adevărat însă că, aşa neînsemnată şi plată cum e, accentuează latura burlescă a operei, în genul verde, popular" (op. cit., pag. 154). Pe un consistent comic (cel puţin) onomastic va miza preconizata comedie în trei acte Gogu Tatii, avînd cele mai substanţiale personaje în Gogu Tatii (fiul lui Stratomir Frige-Linte), boierul Subpapuc, doctorul Napoleon Pătărlăgică (subprefect al plasei Desbrăcătoreni) etc.

        Hîrtiile abandonate ale poetului conţin şi alte surprize, cum ar fi această epigramă: „Nu faci efect. Nesimţitori/ Rămîn cu toţii? Fii pe pace:/ Cînd piatra cade-n mlaştină, / Ea nici un cerc nu face". În alt loc, Eminescu parodiază harnic pe Homer, într-un text foarte vioi şi îmbibat de multe aluzii la contemporani. În aceeaşi sferă a ludicului se înscrie şi o asemenea trăznaie lexicală: „Cînd aduce blonda Liză/ Socoteala unei vedre,/ Universul cristaliză/ Hexacontetraedre!" Simpatic e şi acest elogiu al berii şi al fanatismului jocului de biliard dintr-un text (La Quadrat) surprinzător de ocolit de cercetări şi despre care Călinescu scrie, în inimitabilul său stil, că are „miros potatoric de societate goliardică" (op. cit., p, 313): „Înger în patru colţuri, o stea cu barbă lungă,/ Cine-a ştiut vreodată că tot ce eu iubeam/ E-un dramaturg puternic dar fără bani în pungă,/ Un paralelogram?/ E-un om a cărui visuri la bere tot ţintează,/ Ce se consumă-n asuri şi joacă la hazard,/ Un om, dorinţa cărui e pe biliard să şază,/ Să doarmă pe biliard,/ Adeseori în noapte văd umbra lui fatală,/ În mînă cu o halbă, în gură c-un cîrnat,/ În buzunări cu chifle şi subsuori o oală/ Şi rîde — pînă-i beat./ Visarea sa un şniţel, gîndirea sa o bere,/ Să bea etern, acesta e visul lui ciudat —/ Ş-odată auzi-vom că-n cruda lui durere/ În bere s-a-necat..."
        Atunci cînd scriem despre marele nostru poet ar trebui, poate, să încorporăm în apertura geniului său, fie şi numai sub un modest asterisc rătăcind prin subteranele unei opere altfel din cu totul alte resurse izvorîndu-şi forţa, şi apendicele umorului care, de va fi existînd fie şi sub linia fragilă a unor schiţe, merită orice încumetare analitică. E şi ideea pe care s-a bizuit gestul revistei noastre.


CĂLIN (FILE DIN POVESTE)

...Dar ce zgomot se aude? Bîzîit ca de albine? 
Toţi se uită cu mirare şi nu ştiu de unde vine, 
Pînă văd păinjenişul între tufe ca un pod,
Peste care trece-n zgomot o mulţime de norod. 
Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci, 
Ca să coacă pentru nuntă şi plăcintă şi colaci; 
Şi albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur, 
Ca cercei din el să facă cariul, care-i meşter faur. 
Iată vine nunta-ntreagă — vornicel e-un grierel, 
Îi sar purici înainte cu potcoave de oţel; 
În veşmînt de catifele, un bondar rotund în pîntec 
Somnoros pe nas ca popii glăsuieşte-ncet un cîntec; 
O cojiţă de alună trag locuste, podu-l scutur, 
Cu musteaţa răsucită şede-n ea un mire flutur; 
Fluturi mulţi, de multe neamuri, vin în urma lui un lanţ,
Toţi cu inime uşoare, toţi şăgalnici şi berbanţi. 
Vin ţînţarii lăutarii, gîndăceii, cărăbuşii, 
Iar mireasa viorică i-aştepta-ndărătul uşii. 
Şi pe masa-mpărătească sare-un greier, crainic sprinten, 
Ridicat în două labe, s-a-nchinat bătînd din pinten; 
El tuşeşte, îşi încheie haina plină de şireturi: 
— Să iertaţi, boieri, ca nunta s-o pornim şi noi alături.

(Perpetuum comic ’89, pag. 3)

Vezi toată postarea

Rondelul indignatului

Toţi semenii care profită 
Şi dulce trai duc pe pămînt 
I-aş lua exemplu că nu sînt 
Un sfînt să nu cad în ispită.

Dar nu concep şi mă frămînt 
Ba drept să spun, chiar mă irită 
Toţi semenii care profită
Şi dulce trai duc pe pămînt. 

Chiar dacă ei se cred elită 
De morga lor nu mă-nspăimînt 
Şi lupt cu spadă şi cuvînt.
Să piară tagma nedorită: 

Toţi semenii care profită.

(Perpetuum comic ’88, pag. 130)

Vezi toată postarea

Un „moftolog” de renume: G. Ranetti

Pagină de onoare

        Continuînd ca „moftolog” pe I.L. Caragiale, Anton Bacalbaşa şi Dimitrie Teleor, G. Ranetti schimbă porecla în renume. Născut la 18 octombrie 1875, în Mizil, după cum precizează Mihu Dragomir în ediţia tipărită în 1956, numele de Ranetti provenea, după cum atestă documentele de epocă, de la un bunic, Stavăr sin Dimitrie Căpitan i Ranete; învaţă la Ploieşti liceul şi frecventează pentru scurt timp facultatea de drept din Bucureşti. Funcţionar la poştă, scrie la Epoca lui G. Panu. Reeditează din 1899 „Moş Teacă" al lui Bacalbaşa, „jurnal ţivil şi cazon", iar din 15 septembrie 1904 vestita publicaţie umoristică „Furnica" îşi face apariţia sub egida sa plină de voioşie. Scriitor apreciat în egală măsură pentru scînteierile de spirit de G. Ibrăileanu şi pentru „miticismele" voioase de George Călinescu în monumentala sa „Istorie a literaturii române", G. Ranetti este autorul mai multor opere umoristice printre care parodia „Romeo şi Julieta la Mizil", „Domnişoara Miau", roman psihologic, „De inimă albastră", „Doru Paladu", poezii şi proză, „Cyrano", „Strofe şi apostrofe" (1900), „Eu rîd, tu rîzi, el rîde" (1903), „Fabule" (1907) „Săracul Dumitrescu" (1907), „Schiţe vesele" (1909), „Matache Pisălog" (1914), „D-atunci şi d-acolo" (versuri) — 1921, „Poezii" (1924).

        Considerat de G. Călinescu drept un scriitor cu suficientă cultură după ureche, împerechează cu abilitate umoristică rime şi schiţează dialoguri vesele, astfel că devine foarte popular. Poezia pe care o promovează este apreciată de Mihu Dragomir drept publicistică, cu multe jocuri de cuvinte şi asociaţii seducătoare. Ultimul său editor citat mai înainte exemplifică scînteierile sale de spirit prin cîteva distihuri precum:

Cînd înfloreşte liliacul 
Atunci îşi lasă Lili acul.

        Nu se dă în lături nici de la improvizaţii în franţuzeşte de genul:

J’aimais ton visage si charmant
Ta voix si pure, si douce, si belle
Tu m-as mangé soti enfant
En me tirant sur la ficelle!...

Mihu Dragomir se simte îndreptăţit, în prefaţa la ediţia amintită, să conchidă:
        „Astăzi, George Ranetti este chemat să-şi reia locul pe care demult i-l subliniase Ibrăileanu, printre fruntaşii umorului nostru. Vom rîde cu el din nou. Înţelegînd încă o dată ce prăpastie ne desparte, pentru totdeauna, de epoca pe care a zugrăvit-o. Şi poate că vom mai şi învăţa cîte ceva de la acest admirabil mînuitor al floretei literare."
        Cuvinte pline do luare-aminte şi îndemn cărora le dăm curs, între altele, prezentînd în fruntea unei noi ediţii din Perpetuum comic pe acest „moftolog" de renume: G. Ranetti.

NICULAE STOIAN

Omida şi furnica

— Eu te privesc de sus, furnică, 
Şi-mi pari atît de mică! 
Te văd cum jos munceşti 
        Din greu 
        Ca să trăieşti: 
        Cînd eu
Stau sus, stau sus ca Dumnezeu, 
Pe frunza-naltului copac 
Pe care trupu-mi se răsfaţă. 
Stau sus: atîta numai fac 
Ca să cîştig comoda-mi viaţă!

Furnica e de obicei
Cam prea modestă (treaba ei!):
Dar socoti că de-astă dată
Din cale-afară e prea lată
Ca să îi ţie o omidă
O cuvîntare-aşa stupidă.
Şi-i zise:
        — Bre, nu ţi-e ruşine? 
Eu merg, nu mă tîrăsc ca tine! 
Stai sus pe-o frunză cocoţată 
Ce mîine va muri, uscată, 
Cînd toată seva-i vei fi supt; 
Dar eu de-aici de dedesupt. 
Eu mîndră, fără s-arăt plînsu-mi 
Îţi strig, omidă parvenită,
        Că eşti o parazită; 
Cînd eu trăiesc prin mine însumi, 
Tu îţi furi hrana de la alţi 
Şi doar tîrîndu-te te-nalţi!


Cîntecul mărei

Ca hoţul, printre stînci, 
Eu noaptea m-am dus să fur mărei 
Secretul vrăjit al cîntărei 
Ce glasuri solemne şi-adînci, 
Cu patimă dîrjă, nebună, 
De veacuri-l’nalţă spre lună.

Dar valul, isteţ trubadur, 
de veste a prins că acolo 
Venisem cu cuget să fur, 
De nu simfonia întreagă, 
Măcar un crîmpei dintr-un solo. 
El vîntului semn a făcut 
Şi marea-ndată a tăcut.

Pe cînd ma plimbam abătut 
Pe ţărm, te zării: cea mai dragă
Şi cea mai frumoasă femeie!... 
Un farmec atunci s-a făcut:

Că-n foşnetul rochei de albă mătase. 
În tremurul vocei, în rîsu-i ştrengar, 
Găsii leit-motivul cătat în zadar 
Ce orga imensă-n ajun mi-l cîntase.

Degeaba, viclene, tu val, mai mi-ascunzi
                      Divină cîntare, 
În ea o am toată!...  Şi-n ochii-i profunzi 
                      Reflexul tău, - Mare!

Vecinic adoratei

Las tot, dau tot uitărei, plăcere ca şi muncă:
Spre tine iarăşi dorul, cu straşnică poruncă, 
Începe să mă cheme...
Nu vream să te văd iarna, oh, nu vream să te văd
Cum te frămînţi ca-n spasmul supremului prăpăd,
Şi nu vream s-aud glasu-ţi ce blestemă şi geme.
Eu te iubesc cînd, vara, senină, zîmbitoare,
Te legeni în hamacul de vorangic din soare,
Şi cînţi cu voluptate pe strune de zefir, 
O simfonie care, dac-ar fi s-o-audă 
Beethoven, surd, desigur, spărgea al său clavir,
Înnebunit de ciudă!... 
Alerg, sosesc îndată, 
Aşteaptă-mă-mbrăcată
În rochia-ţi de atlaz 
ţesută din beteală, safire şi smaralde, 
Dezleagă-ţi cingătoarea de spumă de spumă şi talaz,
Şi lasă al meu suflet, fecioară, să se scalde,
În nuditatea-ţi sfîntă şi pururi magnifică...
Aşteapta-mă, ah Mare, amanta mea unică!

Ţoţoi

Nu sunt boier. Sunt doar ciocoi. 
Consum carte blanche (1) şi icre moi. 
Oh, meprizez (2) pe ţărănoi, 
Sunt buni numai la plug ca boi: 
Qu’importe (3) dacă-s flămînzi şi goi? 
        Mă recomand: Ţoţoi.

Nu-s bun să joc nici tontoroi, 
Dar mă strecor printre eroi 
Pe la spectacole de soi. 
Qu’importe dacă susţineţi voi 
Că nu-s deştept nici cît trei oi? 
        Mă recomand: Ţoţoi.

Am dat să bea peste-un butoi 
La dalcauci (4) şi marţafoi, 
Scoşi din taverne şi gunoi, 
Ca să combată pentru noi. 
Qu’importe dacă-s plin de noroi? 
        Mă recomand: Ţoţoi.

(1) Carte blanche (fr.) - aici . cu sensul: fără să-mi pese de preţuri.
(2) Mepriser (fr.) - a dispreţui.
(3) Qu’importe (fr.) - ce-mi pasă.
(4) Dalcauci - paraziţi, trîntori.

(Perpetuum comic ’88, pag. 2)

Vezi toată postarea

Epigrame VI (pc87)

Epitaful unui carierist

Stă. Aceasta-i neplăcerea. 
Însă nu-i de tot răpus... 
Dînsu-aşteaptă re-nvierea 
Ca s-ajungi iarăşi SUS!

De-acum de incapabil am scăpat: 
Avea o rudă sus: l-a... promovat! 
Şi merge bine treaba - şi astfel, se arată 
Că promovarea-i fuse de-a dreptul indicată!

(Perpetuum comic ’87, pag. 176

Vezi toată postarea

Sonete indignate

Pagină de onoare
LUI D. BURILEANU 1)

PROPRIETARULUI MEU

Distins genealogist

M-am săturat de zarvă şi bucluc, 
M-am săturat să dau din puţ în lac 
Ca Diogene, marele sărac, 
Vreau să trăiesc o viaţă de bursuc.

Apartamentul meu e un copac – 
De cînd doream eu mobilă de nuc! 
Drept ceas deşteptător îmi cînt-un cuc, 
Iar patul meu e un splendid hamac!

Sunt fericit şi nici o grijă n-am... 
Dac-aş fi fost şi eu un cap mai logic, 
De mult din Capitală mă mutam...

Adio dar, proprietar infam! 
Şi du-te de te spînzură de-un ram 
Al arborelui tău genealogic!

1) Dimitrie N. Burileanu (1869 — ? — profesor de literatură elină la Universitatea din Bucureşti, membru în comitetul de redacţie al Revistei pentru istorie, arheologie şi filologie.

CREZUL MEU

Nu sînt Miron Costin, nici domnul
                                        Mille;
Pretenţii n-am s-ajung nemuritor, 
Dar cred că-i bine-n aste grave zile 
Să se audă rîsul meu sonor.

Voi rîde dar, în versuri săltăreţe, 
Din care nici un vers nu va fi şchiop, 
Voi învîrti în fel de fel de feţe 
Al vieţii noastre caleidoscop.

Voi rîde cu întreaga mea dantură 
Făr’să păstrez un dinte nimănui, 
Că nici nu am atîţia dinţi în gură, 
Iar alţii falşi nici n-aş dori să-mi pui.

Voi rîde sincer, fără de sfială, 
N-am să ascund lumina sub obroc 
Şi nefiind Mefisto sau Păcală, 
Eu voi fi eu, sau nu voi fi deloc.

(Perpetuum comic ’87, pag. 7)

Vezi toată postarea

Cum muzica te face om

        Îmi intrase în cap că voi ajunge cîntăreţ de operă! Şi nu unul oarecare, ci de talie mondială, să mă ştie lumea şi să nu se işte încurcături şi confuzii neprincipiale. Nu prea aveam eu cine ştie ce talent, ba acum chiar aş fi dispus să mărturisesc că nu aveam deloc, dar de mic reuşeam să strig tare, cu o voce sonoră de bas-bariton şi mă făcuse să cred că aş putea reuşi printre tenorii ce formează marea majoritate a populaţiei săteşti şi urbane de la noi din ţară, ca şi unele coruri de operă.
        Dar nu a fost să fie aşa. Nici de învăţătură nu m-am ţinut cine ştie ce şi, mama săraca, mereu se văita că o să ajung un vagabond, degeaba îi explicam eu că sînt îndrăgostit şi că asta îmi va folosi în viaţă, ea rîdea, clătina din cap şi îmi dădea pe ascuns bani de film fără să o rog prea mult: îi plăceau astfel de minciuni, de ce să nu-i placă? „Vezi să n-afle taică-tu că mă omoară!"
        Cînd a fost să dau examenul de admitere la conservator, am făcut tot ce am putut, ba un vecin m-a reclamat la administraţie, un geam s-ar fi spart din cauza vocii mele, dar la comisie nimeni nu s-a lăsat impresionat şi am fost sfătuit să intru în cadrul armatei că aş putea fi bun acolo.
        Şi cum în viaţă de ce ţi-e frică nu scapi, pînă la urmă cei de la armată au reuşit să pună mîna pe mine şi pe baza legii să mă încorporeze, cu toate că eu nu m-am lăsat uşor doborît. Am tot citit ascuns într-o magazie două săptămîni la un unchi în provincie, apoi m-am operat de apendicită şi s-a dovedit că tertipurile mele au fost inutile, cînd au vrut să mă ridice din salon doctorul a spus că nu simulez nimic, aveam peritonită, nici eu nu ştiam cum dar o făcusem, probabil mă concentrasem puternic şi se prinsese boala aşa cum îmi dorisem. Cînd s-a terminat şi cu asta, am stat o noapte întreagă pitit prin pavilionul de contagioşi încercînd să contractez orice fel de boală infecţioasă care să mă scape de armată, n-aveam preferinţe şi-mi era indiferent, tifos, holeră, sau icter, să am doar o justificare plauzibilă şi reală, dar n-am avut noroc. Şi spre marea satisfacţie a unui locotenent colonel de la Comisariatul Militar care mă avea de multă vreme în colimator, am păşit pe calea plină de onoare a serviciului militar.
        Unitatea unde am fost repartizat era situată departe de oraşul meu natal, aşa că luînd în spate valiza de lemn pe care cu multă greutate o achiziţionasem de la o rudă binevoitoare şi cu experienţă de viaţă, m-am suit în tren alături de alţi băieţi şi am luat împreună lungul drum al cătăniei. Dacă stau să mă gîndesc era primăvară şi abia înflorise liliacul.

        Distracţie mare, ce mai! Băieţii nu se lăsau deloc, necăjiţi trăgeau tare cu vin, cu vermut, vermut roşu, era mai ieftin, rom Jamaica, TRIPLE SEC, tescovină, vodca nu era la modă pe vremea aia, iar cum se terminau sticlele şi bineînţeles că se terminau, se aprovizionau din gara imediat următoare. Mi-au dat şi mie să beau, dar am refuzat, spunînd că-mi menajez vocea. Rîdeau de nu mai puteau şi erau atît de drăguţi că n-am putut să rezist pe poziţie pînă la capăt, la atîtea insistenţe: am capitulat. De multe ori încăpăţînarea dă roade cînd nici nu te aştepţi, cîteva păhărele, mai bine zis gîturi şi buna dispoziţie a noilor prieteni mi-au dat probabil mai mult curaj şi m-au făcut să le demonstrez calităţile mele de bas-bariton, lucru ce i-a impresionat teribil, se pare că ei nu mai auziseră aşa ceva. Cel puţin aşa încercau ei să mă convingă. Mi s-a făcut la un moment dat rău, şi astfel bucuria s-a transformat în tristeţe. Degeaba am fost scos cu capul pe fereastră, mă durea burta şi mă zgîria ceva în piept, nu mai ştiam de nimic. Voiam în pat să dorm, nu eram obişnuit cu astfel de aventuri bahice. Dar somnul nu l-am găsit atît de uşor. Cînd am ajuns la staţia de destinaţie, mai întîi ne-a adunat un gradat — eu nu ştiam, băieţii mi-au spus — a ordonat să ne încolonăm, numai că uşor de zis şi greu de realizat, băieţii erau obosiţi de atîta drum, imposibil să păstreze rîndurile strînse şi poziţia verticală, pînă la urmă am ajuns la unitate fiecare cum am putut.
        Era o zi senină, cerul albastru, pînă şi soarele pleznea de atîta căldură. Ce să mai vorbim de capetele noastre!
        Un locotenent-colonel, pe ăştia îi ştiam că mai avusesem un „prieten" şi în oraşul meu — a început să ţipe zicînd că sîntem nişte golani şi beţivi, lucru absolut neadevărat, fiindcă nici un băiat nu mi-a spus pe tren că ar fi de meserie golan iar de băut nimeni nu putea să jure că a băut prea mult, auzi vorbă! Dar dînsul nu s-a lăsat convins de argumentele şi explicaţiile noastre şi ne-a trimis pe toţi la tuns zero, ca să fie ordine şi să nu consumăm săpun prea mult. Apoi am făcut baie şi ni s-au dat haine noi, iar ceea ce m-a mirat mult, a fost că începusem să semănăm unii cu alţii, eram o apă şi un pămînt. Rîdeam de nu mai puteam că aşa e omul nostru din fire şi ne simţeam foarte bine. Păi nu?
         „Eh, acum e cu totul altceva" ne-a spus colonelul satisfăcut, aşa-i spunea toată lumea cu toate că eu ştiam bine că era doar locotenent colonel, citisem în Brăescu şi avea doar două stele mari şi nu trei, dar mie nu mi s-a părut deloc altceva, eram în uniformă şi cu părul tuns asta era tot.

        Am fost adunaţi toţi şi buluciţi pe un platou mare din beton. Noi ne mişcam încet şi dezordonat iar cei din anul doi rîdeau, ce să facă şi ei, urmau să ne ia în primire după ce ne împărţeau pe criterii care pe moment îmi erau obscure.
        Aşa s-a şi întîmplat.
        — Cei care au mai mult de şapte clase să facă un pas înainte! Hi! Hi! Hi! rîdeau de nu mai puteau. Chiar aşa, ce era de rîs? Din cei peste opt sute, pasul ăla a fost făcut de cinci băieţi. Ne uitam unii la alţii cam stingheri.
        — Spuneţi pe rînd fiecare, ce studii aveţi şi unde... Tu! „Doi ani politehnică...", colonelul arăta cu mîna, „Tu", „Doi ani politehnică... Coleg cu...", „Tu!", Iosif Rangheţ şi şcoala de maiştri...", un plăvan mai copt decît noi, apropiat de limita celor douăzeci şi şase de ani cînd nu mai putea fi încorporat, „Tu!", şi a arătat spre mine „Să trăiţi! Liceul Petru şi Pavel din Ploieşti, am vrut să mă fac solist la operă dar n-am reuşit...", şi am început să spun tot ce ştiam pînă mi s-a făcut un semn cu mîna, ajunge! Colonelul s-a strîmbat dar n-a zis nimic, am bănuit că n-a prea pus cine ştie ce preţ pe veleităţile mele artistice.
        — Deci ăştia sînteţi... Buuun... Treceţi fiecare în spatele unui sergent, şi ne-a arătat cu mîna încotro trebuia să mergem.
        — Să trăiţi, am îndrăznit eu, aş vrea să fiu laolaltă cu dînşii, şi i-am arătat pe cei doi băieţi de la Politehnică, doar călătorisem împreună o noapte întreagă în tren şi apoi, cum să nu alegi nişte oameni pe care-i cunoşti cît de cît. Cine n-are nevoie de prieteni?
        — Asta nu se poate şi de azi înainte să nu mai spui să trăiţi ci „Sînt soldat cutare... permiteţi să raportez" şi abia pe urmă spui ce ai de spus... Dar lasă asta, o să înveţi dumneata... Nu se poate! Şi a ridicat glasul ca să fie mai convingător. Dar nu m-a convins.
        — Să trăiţi, am înţeles, am răspuns imediat pătruns de importanţa momentului cu toate că nu pricepusem deloc ce-l încurca pe dînsul dacă eram şi eu la un loc cu ceilalţi doi.
        — Acum un pas înainte cei cu antecedente penale..., a continuat colonelul să-şi vadă înainte de treaba lui. Ştia şi el ce are de făcut, nu se încurca.
        — Puşcărie?, m-a întrebat discret un băiat de lîngă mine, cu tenul mai închis, „Puşcărie băiatu?", am dat din cap şi m-am mirat de întrebare de ce să facă oamenii puşcărie? Vorba dulce mult aduce, îmi spunea mama mereu. Probabil ceva nu se potrivea. Ce anume?
        — Hai, frate-miu, i-a zis unuia de alături aici e de noi, un pas înainte arătîndu-şi dinţii afumaţi unu altuia.
         În total erau vreo sută şi i-a împărţit şi pe ei, dar eu cred că şi lor le-ar fi făcut plăcere să fie împreună, zău aşa. Probabil nu era iar ceva pe înţelesul meu. „E om rău colonelul... ăsta", mi-am zis. Dar tot m-am ales cu ceva, am aflat şi eu de viol şi de delict silvic, e bine să-nveţi mereu cîte ceva, săraca mamă avea iar dreptate.
        Cîteva zile nu s-a mai întîmplat nimic, era cald rău de tot şi abia aşteptam să stăm undeva la umbră
        — Cei care au meserie, „Cizmar, croitor, bucătar, şofer... Un pas înainte! A răsunat vocea autoritară pe care o cunoaşteam, ştiam deja cui aparţine. Începusem să mă obişnuiesc cu ea. Ba pot mărturisi că-mi şi plăcea, o voce puternică, bună pentru un Wotan.
        S-au adunat iar vreo patruzeci de băieţi în mijlocul careului. Pe ăştia în loc să-i împrăştie i-a strîns la un loc. Păi nu-i discriminare mi-am spus, ce mai, e om rău, asta e, fiecare cu norocul lui, dar am tăcut n-am zis nimic, de ce să-mi aprind paie-n cap din prima zi?
        Tăcerea e de aur şi peştelui îi merge bine numai în apă. Nu zicea şi bunica că tăcerea e mama înţelepciunii? Începusem să-mi dau seama ce de sfaturi utile pentru viaţă primisem de-alungul anilor şi mă vedeam la rîndul meu peste alţi ani împrăştiind celor mai tineri, ca un adevărat părinte, strălucirea experienţei de viaţă, că numai cine nu s-a lovit cu capu’ de pragul de sus...
        Pînă la urmă am fost împărţiţi în grupe şi trimişi la dormitor. Cică eram un pluton, mă rog, dacă aşa le plăcea lor să ne zică am acceptat şi chestia asta. Ce era să facem?
        — Ne vedem la apelul de seara! Bună ziua, a strigat colonelul. Şi apoi ne-a spus că trebuie să-i răspundem: Să trăiţi... lon’t colonel E clar? Ia să vedem... Şi am strigat cu toţii. Grupul în care eram eu a ieşit cel mai bine.
        — Care e ăla care zbiara acolo? Un pas înainte. Şi am ieşit.
        — Ce ziceai că eşti?
        — Nu sînt nimic, am vrut să fiu, să trăiţi, cîntăreţ la operă... Da’ n-a fost să fie... O să mai încerc nu mă las cu una cu două... Sînt neam cu Niculescu-Basu...
        — Generalu?
        — Nu, cîntăreţu’ să trăiţi!
        — Nu-mi mai spune să trăiţi! Cîntăreţ, zici, la operă... Mda... Nu-i rău, nu-i rău deloc...
        O să am nevoie de tine aici... Avem şi noi brigadă artistică...
        — Ştiam că o să aveţi nevoie, să trăiţi!
        — Nu mai spune să trăiţi că mă enervezi! Nu auzi bine sau eşti turc? De unde ştiai că o să avem nevoie de tine aici?
        — Mi-au spus cei de la comisie, la conservator, că sînt foarte bun pentru armată. Şi nu sînt turc ci ploieştean, mi-am umflat eu pieptul plin de mîndrie că provin din urbea unde nenea Iancu a ţinut berărie şi că mi se dă atîta importanţă.
        — Şi ce ţi-au mai spus cei de la comisie?
        — Că ţip tare şi am plămîni buni... Să trăiţi... N-am avut noroc, dar mai vedem noi... Uneori cei din urmă vor fi cei dintîi...
        — Asta cam aşa e... Bine... Mai vorbim noi... Intră în front...
        — Să trăiţi, am înţeles! şi am revenit de unde plecasem. Băieţii îşi dădeau coate, rîdeau, dar mie nu-mi păsa, cine nu se fuduleşte cînd e în atenţia lumii?
        — Sergent major...
        — Ordonaţi!
        — Dacă pînă seara nu-l dezveţi, să mai zică „să trăiţi" ai cinci zile arest şi nu mai pleci în permisie!
        — ’nţeles... Şi a urmat mai mult printre dinţi, să nu se audă prea tare, o suită de înjurături adresate mai mult mamei mele decît mie şi a zis şi a mai zis că poate mă pocneşte dacă mai fac pe nebunul. Da’ nici eu nu m-am lăsat, cînd mă arde ceva la pipotă mă fac al dracului la suflet şi i-am răspuns calm că am fost campion de judo, centura neagră cu diamante şi că-i fac dublă fractură la orice os vrea el, să-şi aleagă numai, pe un ton fioros şi o căutătură a ochilor cum văzusem eu în Boris Godunov. Asta l-a impresionat şi a zis că e mai bine să fim prieteni dar să nu-i fac greutăţi că vrea şi el să-şi vadă copilul. Ne-am împăcat şi a fost mai bine, aşa, ca să ştie fiecare pe ce picior dansează.
        Am ajuns şi la dormitor, o cameră mare, lungă, luminoasă, înaltă, şaizeci de paturi suprapuse, ferestre pe ambele părţi, uşi la capete, o minune, nici la Mamaia nu văzusem aşa ceva.
        M-am trîntit pe primul pat care mi-a ieşit în cale, căci eram mort de somn şi n-am mai vrut să aud de nimic. Nu ştiu ce s-a întîmplat între timp dar m-a trezit un băiat. Mă frecam la ochi, eram amorţit şi mă durea capul. Băutura, bat-o vina!
        — Haide, scoală, mă, se face apelul de seară...
        Nu am prea înţeles de ce se mai face apelul taman seara, ne număraseră doar şi la venire şi nu vedeam rostul să pierdem vremea, mai ales că la opt şi douăzeci era să fie Telecinemateca. Era într-o miercuri. Sergentul meu a spus că a înţărcat bălaia cu cinemateca vreo lună de zile şi apelul se face atît seara cît şi dimineaţa. „Ia uite, frate, am exclamat, la fel face şi unchiu Ene din Pogoanele are vreo sută de oi le numără şi seara şi dimineaţa, ce şmecher mare nu mi-a spus niciodată de unde şi de la cine a învăţat!"

        Apelul a decurs bine, au tot strigat ba pe unul ba pe altul, ne-au aliniat în fel şi chip, au raportat mai ştiu eu ce, şi s-a hotărît ca eu, avînd şcoală mai mult decît ceilalţi să fiu ajutorul comandantului de grupă care era un caporal şaşiu din Moreni dar mi-am zis în sinea mea că au ţinut cont de voce şi nu de şcoală. Apoi comandantul cel mare a întrebat dacă are cineva vreo problemă, să iasă la raport. A venit unul slăbănog şi s-a plîns că are ulcer şi vrea mîncare de regim şi comandantul a spus că nu-i nici un necaz, se rezolvă, apoi altul a întrebat dacă poate să meargă şi să doarmă acasă că el e din apropiere, s-ar mai face un loc liber în dormitor şi ar rămîne în plus o porţie la masă, dar comandantul s-a răstit la el imediat cu un Nu! atît de categoric că nimeni nu a mai îndrăznit să deschidă gura. Doar din grupa mea a ieşit în faţa frontului — că aşa se zicea cînd eram adunaţi cu toţii — un băiat îndesat de parcă îl bătuseră cu maiul de mic, aşa de vînjos era, voinic tare de tot, ce mai, parcă tăiat din piatră. Dar i se cam încurcau cuvintele în dreptul gurii şi nu ieşea nimic. Tăcea.
        Comandantul l-a poftit să raporteze ce are de spus. Şi el s-a pornit să povestească împleticindu-se că e fierar şi că e din Valea Iadului, undeva prin Apuseni, apoi a început să plîngă că o să vină iarna şi nu o să se găsească nimeni să aibă grijă de măicuţa lui care e bolnavă şi bătrînă.
        — Dacă eşti susţinător de familie de ce nu ţi-au dat o hîrtie cei de la Comisariatul Militar să te amîne? a întrebat comandantul care le ştia pe toate. Noi nu-i vedeam faţa că stătea mai în întuneric dar avea o voce ca a mea şi mi-am zis că o să avansez repede dacă din prima zi eram pus ajutor de comandant de grupă. Mă şi vedeam împărţind ordine în stînga şi în dreapta şi încremenind în drepţi pe cei de lînga mine.
        Dar băiatul ăsta din munţi n-a minţit şi a spus adevărul, el a avut o hîrtie şi a pierdut-o şi pe urmă nu a mai adăugat nimeni nimic de frică să nu fie pedepsit, în front nu se vorbeşte.
        Ce copii pot fi unii, a dat din cap comandantul cam nemulţumit, nu pot să te trimit acasă, aşa, fără nici o dovadă... De ce ai fost neglijent?
        — Dar o să vină iarna şi la noi la munte îi tare frig, a spus băiatul care era fierar, pe măicuţa şi tăicuţu n-are cine să-i ajute... Şi ce-o să se facă dînşii?... a continuat să se văicărească băiatul cel voinic. Comandantul se tot frămînta, deh, trebuia să dea un răspuns d-aia era el acolo şi lua leafă.
        — Sigur că trebuie să-i ajute cineva, m-am pomenit vorbind în front neîntrebat şi cum am o voce care ştiţi bine cum sună, s-au speriat şi au început să şuşotească, ba chiar să rîdă. Eu crezînd că este de datoria mea să fac dreptate şi să-mi spun cinstit părerea fără să-mi fie frică de nimeni, cum mă învăţase nenea Adrian că este de datoria mea să fac dreptate, i-am spus comandantului că nu se cade să lăsăm în pragul iernii doi bătrîni neputincioşi singuri. Şi vocea mea a răsunat iar pe platou. Toţi tăceau, de la opincă la vlădică adjunct, nu se mai pomenise atîta curaj, un soldat de o zi să-l înfrunte pe coşgogeamite comandantul unităţii care era om bun dar nu suporta să fie contrazis.
        — Bine, a răcnit comandantul, s-a făcut, o să te duci tu acolo în satul ăla de la munte şi o să-i ajuţi pe cei doi bătrîni... O să-i pun să-mi scrie dacă-ţi faci datoria, dacă nu, te trimit la batalion disciplinar, s-a înţeles sau nu?
        Nu mişca nici măcar o frunzuliţă, o perdea, nimic. Încremeniseră toţi.
        Eu, bucuros că scap de armată, eram în stare să promit orice, aşa că „Da"-ul meu a întrecut orice închipuire, dar apoi mi-am dat seama şi am înţeles că totul a fost o manevră a comandantului ca să mă gonească de la unitate, cred că-i era frică de mine să nu-i fac concurenţă şi să nu-i iau locul, voce ca a mea nu cred că mai pomenise.
        Aşa am ajuns aici unde sînt şi acum, un flăcău şi iarna trece şi vă rog să mă credeţi că regret amarnic pasul făcut, tăicuţu’ e cam de o vîrstă cu fratele meu cel mare şi nu e deloc bătrîn, fumează toată ziua şi e un leneş fără pereche, mă pune de dimineaţă pînă seara să sparg lemne şi să car apă, să fac focul să dau de mîncare la iepuri şi la porci, să spăl calul, să mulg vitele şi să am grijă de viermi, că e şi sericicultor, într-un cuvînt să le fac toată treaba, în timp ce măicuţa, care nu este chiar măicuţa lui băieţelu’ de la unitate, că ea a murit la naşterea lui, săraca, se plimbă toată ziua de colo-colo şi-mi face ochi dulci, dar nu are nici o şansă să mă cucerească, eu sînt bas-bariton şi ea complet afonă şi asta mă deranjează cel mai mult.
        Stau aici, la poale de munte, scriu la prieteni care nu-mi răspund din motive doar de ei ştiute şi aştept să se întoarcă băiatul care plîngea la unitate după tăicuţu şi măicuţa lui ca să plec şi eu acasă, şi să mă apuc serios de treabă, anii trec şi e păcat să nu-mi valorific vocea mea de bas-bariton, că omul are doar o viaţă şi tot ce se strecoară printre degete e bun pierdut. Asta e şi pace, n-o să-mi scoată nimeni din cap ideea că muzica te face om.

(Perpetuum comic ’86, pag. 155)

Vezi toată postarea

Old-boys: festivitate finală

        Dacă vă mai amintiţi, ceea ce vă doresc din toată inima, ţinerea de minte fiind un simptom îmbucurător de funcţionare normală a releelor neuronice însărcinate cu sectorul respectiv din cortex, am mai pomenit despre terificii old-boys de la Frăsinet. Chiar anul trecut. În gazeta noastră.
        Bineînţeles, cînd fantasticii fotbalişti ai „Forestierului" au aflat despre apariţia numelui lor în revistă, aceasta a dispărut imediat. Din cele cinci exemplare care sosesc (uneori) în localitate, peste cîteva zile circulau prin orăşel vreo treizeci. Cel puţin. Nu! Nu sportivi, care să mă ia la rost. Ci „Urzici". Procurate cu mari dificultăţi. Fie din capitala judeţului, fie, telefonic, de la neamurile stabilite în capitală. Şi-acelea însă (revistele), de la „mîna a doua".
        Apoi, după cum era şi normal, a urmat cooptarea mea în clubul sportiv al „băieţilor". Ca suporter. De onoare, din moment ce eram unicul. Gestul lor m-a obligat. Moralmente. Aşa că, săptămînă de săptămînă, în fiece vineri, după-amiezele, eram prezent pe stadionul „Forestierul". În tribuna de protocol. Unde, de unul singur, admiram înspăimîntătoarele evoluţii ale diabolicilor jucători.
        Şi n-am regretat niciodată. Cinstea ce mi se acordase îmi pria. Nu-mi recomandaseră şi medicii (pentru a mai slăbi niţel, şi-a mai da jos din greutate) — mişcarea în aer liber?
        Deci, aproape un an întreg, am asistat cu fidelitate la meciurile „amicale" ale old-boyşilor, mai totdeauna încheiate cu scoruri catastrofice. Cînd 19—3 pentru „albaştri", cînd 2—1 pentru „roşii".
        Ce-i drept, albaştri erau şi mai bine dotaţi fizic, echipa lor fiind alcătuită din organele de conducere ale uzinei, notabilităţi locale, sau, adeseori, amici de-ai acestora, sosiţi anume de la municipiu. Ca să întărească formaţia sedentarilor şi pentru a-şi mai pune sîngele în circulaţie. Rutieră sau arterială, asta nu conta, ci aerul şi... atmosfera generală.
         „Băieţii" (old-boys între 25 şi 55 de ani, cîntărind de la 60 ocale şi pînă la 100), au fost singurii ce-au izbutit, vreodată, să mă reţină atîta timp pe un stadion.
        Mai fusesem odată, parcă prin ’38, la un meci din cadrul unei Balcaniade. Cînd jucaseră, pe Giuleşti, ai noştri cu turcii. Copilandru, mă dusesem cu nişte prieteni de-aceeaşi vîrstă, însă microbişti autentici şi experimentaţi. Nepricepîndu-mă la fotbal, îi încurcasem mereu pe otomani cu românii. Cînd primii ne vîrau vreun gol, urlam ca apucat: „Bravo, fraţilor!" Pînă şi-a sărit din balamale un spectator mai versat, în materie de istorie, şi mi-a tras una după ceafă. Cu-o sticlă de limonadă. Din fericire, goală. Lămurindu-mă apoi cu duhul blîndeţii: „Bă, blegule, ăia-s turcii, pe care i-am bătut la Plevna!"...

         Ei bine, pe stadionul de la Frăsinet nu mi s-a mai întîmplat aşa ceva. Cu-atît mai mult cu cît ţineam cu ambele echipe, indiferent de culoare. Însă, deoarece eram unicul spectator, n-avea cine să mă admonesteze. Limonada dispăruse din comerţ, la mare vogă fiind „Pepsi-Cola". Doar la... bufetul din centrul orăşelului. Un kilometru şi ceva, pînă la stadion.
        Astfel decurgînd lucrurile, pe la sfîrşitul anului am constatat o ameliorare apreciabilă, a stării sănătăţii. Dar şi-un plus de două kile. În greutate. Însă n-am pus chestia asta la ficat, fiindcă m-am pomenit invitat, pentru 30 decembrie, la meciul final al old-boyşilor, pe ’85, precum şi la festivitatea de premiere a celor mai vajnici jucători ai anului.
         Bucuros nevoie mare, în cele din urmă am nimerit stadionul Frăsinetului, cu toată ceaţa care se lăsase. Şi mi-am parcat „Bombiţa", cam în jur de orele 16, în spatele tribunei de protocol. Cînd ceaţa s-a risipit brusc, de-ndată ce-am izbit maşina de ceva nevăzut, am realizat că nu eram în spatele tribunei, ci-n autobuzul „Forestierului". Mai precis, sub acesta. Unde intrasem niţel, pînă-n parbrizul din faţă. Cu capotă cu tot. Binecuvîntînd apariţia soarelui, un soare nemaipomenit, de primăvară în decembrie, am dat în marşarier. Şi-am tras lîngă „Lada" primarului. Tot un old-boy, şi dînsul. Oare mi-a luat niţică vopsea de pe portieră („Lada", nu proprietarul acesteia). Mă rog, prea mă vîrîsem în ea.
        Felicitîndu-mă singur, pentru sufletul de excepţie pe care-l posed, m-am repezit în tribună. Să asist la meciul final.
        Curat final... Cu forţe reunite, sporite, întărîtate şi arţăgoase echipele luptau din răsputeri să-şi cîştige punctele aducătoare de premii. De data asta, nu mai absenta nimeni de la înfruntare. Veniseră cu toţii. Peste treizeci de jucători. Cei de la albaştri, parcă erau mai numeroşi. Dar nici roşii, atîţia cîţi se aflau, nu se lăsau mai prejos. Alergau ca apucaţii, driblau (dacă puteau), trăgeau din orice poziţie şi oriunde, chiar şi la ţurloaie, convinşi că buletinul meteo (invers decît cel anunţat) îi favoriza. De mult nu mai avuseseră un soare atît de strălucitor.

         Cînd s-a încheiat meciul, cu un scor plat, absolut bizar, 4—3, ceea ce nu se prea întîmpla la old-boy, toată lumea s-a avîntat la bazin. Să-şi dea jos năduşeala acumulată cu-atîta abnegaţie. În ce mă priveşte, bine că m-am oprit la timp, deoarece era cît pe ce să mă vîr şi eu la scaldă. Îmbrăcat. Din prea mult entuziasm. Posibil însă, şi din pricină că-mi amintisem de versurile poetului, „cînd eram mai tînăr şi la trup curat" (Cezar Ivănescu).
        Retras şi eu, în cabina de masaj, unde asistenta medicală a clubului „Forestierul" îi reînvigora pe „bombardier" şi pe „omul în bleumarin", principalii animatori ai formaţiei de old-boys, ascultam încîntat urletele lor de durere (căci maseuza îşi cunoştea meseria, nu glumă), bucurîndu-mă dinainte la gîndul că-mi va fi dat să particip la încununarea unor eforturi ce dăinuiseră aproape un an.
        Şi chiar mai cugetam: „În definitiv, ce anume îi obliga pe bărbaţii aceştia, trecuţi de prima tinereţe, dacă nu cumva şi peste, să-şi piardă timpul liber alergînd demenţial pe terenul stadionului, în fiece săptămînă, ore de-a rîndul?". Şi mi-am răspuns, tot singur: „Precis, dorinţa de a-şi recăpăta tinereţea!" Că de-aia îşi ziceau, mai în glumă, mai în serios — old-boys...
        Cînd s-a terminat şi cu torturarea mai sus pomeniţilor, răstimp în care „băieţii" se-mbrăcaseră festiv, la mare fix, toată lumea a fost convocată de Căpcăonu, şeful clubului, în sala unde urma să se desfăşoare sărbătorirea celor mai buni dintre cei mai buni. Orice s-ar zice, frumos obicei! Iar lumea era încîntată şi voioasă, ca o liotă de copii. Chemaţi în jurul pomului de Anul Nou. Să-şi primească darurile cuvenite, conform datinei din străbuni.
        Emoţionat, mai ales că depistasem prin văzduh unele arome apetisante, de cîrnăciori prăjiţi şi fripturi OZN (adică Orătănii Zburătoare neidentificate), m-am alăturat şi eu echipelor reunite şi reîmpăcate, la invitaţia expresă a „bombardierului", animatorul de bază al old-boyşilor.
        Cînd am pătruns în sala destinată jocului de popice, amenajată special pentru marea festivitate, am rămas cu gura căscată. Pe centrul halei, deasupra agregatului în formă de culoar, scobit în lemn, pe unde se lansau biloaiele ce trebuiau să doboare popicele, se instalase o masă enormă. De vreo zece sau doisprezece metri lungime. Zărind şi ce se pusese în farfurii, brusc a pornit să-mi lase gura apă.

        Roşii şi albaştri, de-o parte şi de alta a uriaşei mese, aşteptau în picioare declanşarea sărbătoririi. „Animatorul", căruia i se mai spunea şi „bombardierul", datorită şuturilor sale fantastice, la un semnal al primarului, şi-a extras din buzunar un teanc de hîrtii. Era ciar. Sosise momentul atribuirii premiilor. Pasionantă clipă. Deoarece old-boyşii, colectiv sportiv de amatori, mai mult ca sigur se... autofinanţa.
        Lipsit de emfază, zîmbind şugubăţ, a demarat imediat, lecturîndu-şi spiciul. Care, rostit calm, aproape grav, suna astfel:
         „Dragii mei old-boys! Agenţia de ştiri din metropola Frăsinet, precum şi cotidianul fotbalistic local şi oral „Strîmbă-Lemne", ne comunică lista laureaţilor la fotbal pe anul 1985, desemnîndu-i pe cei mai remarcabili jucători de la noi. Bineînţeles, n-au făcut-o de capul lor, ci consultîndu-se cu specialiştii de la asociaţiile sportive „Căprioara" (Staţiunea pomicolă Prunăreşti), „Doagele" (I.A.S. Valea Vinului) şi „Cazanul" (C.A.P. Trăscău-Chiauneşti). Aşa!... Bun, şi-acum să dăm cetire laureaţilor.         Cel mai bun jucător al anului 1985: Caşu Lică, zis „Bîtă". Drept pentru care i s-a decernat „Diploma de analfabetizat în fotbal" şi cunună din lauri de coceni, vopsiţi în culorile clubului.
        Al doilea jucător al anului: Emil Carpeţ, zis „Tatăl vacii".
        Al treilea: Strate Onică, zis „Levier".
        Al patrulea: Tanu Ghiţă, zis „Bordură". Toţi aceştia, fără diplome şi coceni. Căci nici nu le meritau.
        Goalgeterul pe ’85: Drăguţ Tică, zis „Şeptarul". Premiul acordat — „Gheata de aur". Reprezentînd un bocanc cu talpa din lemn de frasin (pentru piciorul stîng).
        Jucătorul cel mai tehnic: Vlase Gheghe, zis Gonzales. Premiat cu un set de cărţi pe profil („Mulsul mecanic al bovinelor", „Broşura zootehnistului fruntaş", „Agenda veterinarului" şi „Calendarul montatorului").

        Jucătorul cel mai vîrstnic: Jora Dan, zis „Puştiulică". Premiu — un tub gros de plastilină.
        Jucătorul cel mai tînăr: Gheu Mitică, zis „Fachirul". Premiu — un biberon cu etichetă din import „Old White Tzuisky"
        Cel mai bun portar: Gigi Vioară, zis „Suta de ocale". Premiu — palmares pentru muncitor transporturi.
        Apoi, după un scurt răgaz, pentru ca asistenţa să-şi mai reducă din hohotele de rîs, au fost enumerate celelalte premii: decernate celor mai buni fundaşi, înaintaşi, antrenori etc. Cărora li s-au atribuit diplome simple, necolorate, certificate medicale şi bilete de învoire.

         Ultimele premii, cele mai interesante şi neaşteptate, m-au tulburat pînă-n străfundul rărunchilor. Erau premiile speciale. Unul, pentru cel mai statornic spectator. Unicul dealtfel. Atribuit mie şi constînd din două suveniruri tăioase (un coup-papier şi-un cuţit de bucătărie, ambele din inox garantat autentic). Iar celălaltul, pentru cel mai înfocat, gălăgios şi turbulent susţinător. Decernat lui Fane Ţintaşul, zis „Mehmet Ali Sugiuc" sau, într-o variantă hispanică, „El Sugativo". La meciurile „Forestierul"-ui, nimeni altul nu poseda un fluierici mai strident ca al rotofeiului de Mehmet. Însă era atît de penetrant, încît publicul înmărmurea, jucătorii echipei adverse înţepeneau pe loc, iar ai noştri, profitînd de ocazie, vîrau golul necesar calificării. În „B"!

        Momentul culminant, cel mai haios, s-a petrecut atunci cînd au fost înmînate premiile şi distincţiile. Fiind invitaţi să urce pe un podium improvizat (dintr-o măsuţă slăbuţă şi lejer instabilă), laureaţii, în pofida excelentei condiţii fizice generate de ceea ce aveau în faţă, pe masă, au prezentat serioase dificultăţi la suirea pe fragila instalaţie.
        Din fericire, măsuţa a rezistat eroic. Spre mirarea şi dezolarea asistenţei. Care aştepta nerăbdătoare şi înveselită prăbuşirea aşa zisului podium. Numai cînd „cel mai bun antrenor" a escaladat-o dintr-un salt, gata să treacă dincolo de ea, însă izbutind să rămînă deasupră-i, pe vine, lumea l-a aplaudat. Furtunos şi neîncetat. Pînă şi-a recăpătat verticala. Ovaţionîndu-l: „Bravo, nea Buliule! Iacă, te mai ţin balamalele..."
        Bineînţeles, personal am renunţat să urc pe infernalul „podium". Nu fiindcă eram cu cuşitelke în mînă. Dar, nu ştiu de ce, căpătasem convingerea că, sub valoarea personalităţii subsemnatului, maşinăria avea să cedeze. Şi nu mi-ar fi plăcut deloc să străbat prin tăblia măsuţei, cu riscul de a-mi executa un harakiri dublu (coup-papier plus cuţit de bucătărie). Aşa c-am preferat partea a doua a sărbătoririi. Atacul asupra... farfuriilor.
        Care, după mine, a reprezentat un alt moment memorabil. În afara „uverturilor", s-au mai servit cîrnăciori.

        În orice caz, din clipa aceea am fost cîştigat definitiv pentru „sportul-rege". Indiferent dacă era practicat de echipa divizionară „Forestierul", sau de old-boys. Şi i-am asigurat pe „animatorii" băieţilor:
        — Oameni buni, dacă izbutesc să mai dau jos din greutate, la anul mă angajez să joc şi eu. Tot pe lîngă poartă, aşa cum procedează „bombardierul"... Dacă nu, fiindcă-mi plac nespus copiii, am să scriu despre voi un roman. Pentru tineret. Să afle şi tineretul ce-l aşteaptă, cînd va ajunge la vîrsta voastră. Adică: sănătate, voie bună, avînt şi energie, puritate sufletească, şi multe alte avantaje generate de sport. E bine?...
        — E bine, maestre! — m-a bătut pe umăr „omul în bleumarin", primarul Frăsinetului. Haide, mai serveşte un puişor... Dacă ai s-o ţii tot aşa, preţuind sportul şi bucatele noastre, am impresia că mai curînd vei scrie cartea, decît să te vedem pe teren!
        — Mda! E cam posibil! — l-am aprobat lejer mîhnit. Nu ştiu de ce, însă fotbalul vostru îmi dă o poftă de mîncare absolut anormală. Să fie din pricina mişcării în aer liber?...
        — Precis! — şi-a dat cu părerea „bombardierul". Noi ne mişcăm şi jucăm, iar tălică ne priveşti şi te... întăreşti. Tot e ceva!
        Abia aştept să vină şi festivitatea de încheiere a anului fotbalistic 1985, Am înaintea mea toate şansele.
        Ori să fiu premiat: „cel mai bătrîn old-boys", ori să-mi apară cartea despre aceşti frumoşi nebuni ai balonului rotund. Care, de ce nu, şi-aceea poate fi premiată. Dacă nu cu obiecte tăioase, atunci cu altele. Eventual, chiar şi din hîrtie. Bune, şi-alea.
        Pînă atunci, mă rog, om trăi şi-om vedea!
        Un lucru însă e sigur. Făcînd sport, la orice vîrstă şi la orice nivel, „Forestierul" îşi îndeplineşte totdeauna planul. La toţi indicatorii. Rămîne să obţin şi eu aceleaşi rezultate. Deci, vinerea, în fiece săptămînă, pe stadion, frate old-boy!

(Perpetuum comic ’86, pag. 97)

Vezi toată postarea

Catrene (pc86)

Pagină de onoare

„N-o să mai iubesc", zisese
Biata-mi inimă naivă.
Dar văzîndu-te pe tine,
A căzut în recidivă.

*

Supărările iubirii
Sunt ca ploile cu soare:
Repezi, dar cu cît mai repezi
Cu atît mai trecătoare.

*

Musafiri la mine-acasă,
Fără să-i poftesc vreodată,
Am un şoarec, doi painjini
Şi, din cînd în cînd, o fată.

*

La fereastra ta-mi zîmbiră
Toate florile din glastră,
Numai floarea cea mai dulce
A fugit de la fereastră.

*

Cum pierzi noaptea cu cetitul!
Am trecut din întîmplare
Şi-mi venea, aşa, să intru
Şi să suflu-n lumînare...

*

Zici că la război, iubito,
Vii cu mine fără preget...
O, dar cum plîngeai asară,
Cînd te-ai înţepat la deget!

*

Greu mi-i, dragă, fără tine
Şi te chem de-atîtea ori,
- Nu din zori şi pînă-n sară,
Cît din sară pînă-n zori...

*

Multe-i spun cînd nu m-ascultă.
Dar tresar şi tac din gură
Cînd, c-un zîmbet, îşi ridică
Ochii de pe cusătură.

*

Ochii negri, faţa albă,
Păr întunecat şi mare,
Inima - un sloi de gheaţă.
Alte semnalmente: n-are.

*

Draga mea, fără cuvinte,
Doar din ochi pricepe toate.
Numai cît mă uit la dînsa
Şi-mi răspunde: Nu se poate!

*

„Toate-s vechi", a zis poetul.
Chiar şi cîntecul acesta
A mai fost, odinioară,
Publicat în Zend Avesta.

(Perpetuum comic ’86, pag. 3)

Vezi toată postarea

Ţigări ierarhice

         Muncitorul Laie a fost trimis după ţigări. Tocmai umbla prin anexa administrativă, cu gînd să obţină nu ştiu ce adeverinţă, cînd s-a deschis uşa de la conducere şi cineva — n-am observat prea bine cine — l-a pescuit pe Laie, trimiţîndu-l după ţigări. Laie a salutat mai întîi, înţepenind smirnă în faţa mîinii autoritare, după care, copleşit de atenţia acordată, a uitat şi de adeverinţă şi de tot, a repetat prompt: „Snagov, să trăiţi!" şi s-a dus glonţ unde fusese trimis.
        Pînă ajunge insul la chioşc, o să-mi daţi voie să-l critic puţin, zicînd că unul, căruia i-ar fi fost foarte dragă treaba, n-ar fi umblat brambura prin fabrică în timpul serviciului, lăsîndu-i în aceste minute pe colegii săi de echipă să lucreze şi pentru el. Sau, poate, şi-ar fi amintit că şi el, muncitorul, este deopotrivă conducător al întreprinderii, iar atunci ar fi discutat cu şeful respectiv amintindu-i că el este angajat pentru altă treabă şi în acest caz, mîna întinsă după ţigări s-ar fi retras ruşinată. Ba, poate că şeful însuşi s-ar fi repezit personal la tutungerie, să-i cumpere ţigări lui Laie.
        Iată, însă, că Laie a ajuns la chioşc. Un chioşc cu de toate. Inclusiv, înghesuială. Tovarăşa Pachiţa, femeia de serviciu de la etajul întîi, venise cu o listă pentru birourile plan-dezvoltare, investiţii şi retribuirea muncii. Colega ei de la etajul doi, Caterina, lua pentru birourile contabilitate şi personal. Şi, tot aşa, pînă se terminau toate birourile şi serviciile: tovarăşa Vasilica, organizatoarea unei grupe de sindicat, pentru forul ei ierarhic superior. Cei doi de la urmă nu se amestecaseră, evident, cu restul lumii, aşteptînd deoparte.
        Mai erau acolo cîţiva muncitori trimişi de maiştri şi cîţiva ucenici expediaţi de şefii de echipă. Portarul lua pentru ofiţerul de serviciu pe uzină. Laie se trezi tare încurcat în faţa mulţimii de la chioşc. El fusese trimis de cineva din conducere! I se părea normal să se plaseze în faţă. Dar cît de în faţă!? Ceru cu glas tare: „Două pachete de „Snagov" pentru un tovarăş din conducerea întreprinderi!" „Aşteaptă dumneata la rînd! îl fulgeră cu răspunsul un tovarăş. „N-ai auzit de disciplină? La voi nu s-a prelucrat? Dacă nu, o s-o facem de acum înainte. Fiindcă am mai observat şi alte abateri. Uite, chiar şi acum, aici, la chioşc: protocolul stă în urma registraturii, casieria înaintea contabilităţii, normarea după portar. Păi, nu se poate aşa, măi tovarăşi! Ordinea."
        Şi, luîndu-şi pacheţelele, porni important spre comitet. În urma lui, cei vizaţi au încercat să se aşeze într-o ordine firească, dovedind astfel că ştiau ce-i aia disciplina muncii...

(Perpetuum comic ’85, pag. 101)

Vezi toată postarea

Adio, Miţa; Inculta

Adio, Miţa

Adio, că văd bine cine-mi eşti!
Am ros, cîntîndu-ţi, lira lui Apollo.
Nu mă mai pupi tu de aici încolo, -
Doar poate la calendele greceşti!

Decît cu tine, e mai bine solo,
pierdut la margine de Bucureşti,
să pescuiesc, cu braconierii, peşti,
sau, cu mucoşii, să joc vesel polo.

Căci tu mi-ai pus, şireată, scrum în rom
ca, beat fiind, să-mi umbli-n buzunare
Crezînd că dai peste o sumă mare.
Puteam să fiu, desigur, galanton
dar m-ai dezamăgit pe-o viaţă-ntreagă.
Adio, Miţo dragă!

Inculta

Noi ne-am iubit focoşi v-o patru zile
dar iată azi constat că eşti incultă.
Pînă la urma urmei, - ia-n ascultă:
citit-ai tu „Balade şi Idile"?

Sau ştii tu cine fuse maica Smara
care-l iubea pe Iorga (dar discret)
Ştii tu că şi eu mă visez poet
şi-mi pierd cu scîrţa-scîrţa toată vara?

Deh! Completez şi eu, cu lira flancu’
poeţilor expuşi în galantar!
Dar dacă-ai şti tu cine-i Traian Iancu
şi ce înseamnă „Fondul literar"

m-ai săruta cu patimă mai multă,
mi-ai face poate chiar copil din flori
cu care să mă duc la şezători
prin întreprinderi. Însă eşti incultă.

Vezi, fa? Încă pe cînd erai fecioară
ar fi fost necesar să mai citeşti, –
poate că astfel ai fi scris poveşti
pentru copii. Legende, bunăoară.

Dar, vai!, e prea tîrziu. Ne despărţim.
Nu plînge dragă. Nu mai fă teatru.
Mai bine bea aici un vin pelin
Iar mîine ne vedem la ora patru!

(Perpetuum comic ’85, pag. 20)

Vezi toată postarea

Căldură mare

Pagină de onoare*

        Termometrul spune la umbră 33° Celsius. Sub arşiţa soarelui, se opreşte o birjă în strada Pacienţei, la numărul 11 bis, către orele trei după amiaz’. Un domn se dă jos din trăsură şi cu pas moleşit s-apropie de uşa marchizei, unde pune degetul pe butonul soneriei. Sună o dată... nimic; de două, de trei... iar nimic; se razimă în buton cu degetul, pe care nu-l mai ridică... În sfîrşit, un fecior vine să deschidă.
        În tot ce urmează, persoanele toate păstrează un calm imperturbabil, egal şi plin de dignitate.
        Domnul. — Domnu-i acasă?
        Feciorul. — Da; dar mi-a poruncit să spui, dacă l-o căuta cineva, c-a plecat la ţară.
        D. — Dumneata spune-i c-am venit eu.
        F. — Nu pot, domnule.
        D. — De ce?
        F. — E încuiată odaia.
        D. — Bate-i să deschidă.
        F. — Apoi a luat cheia la dumnealui, cînd a plecat.
        D. — Care va zică a plecat?
        F. — Nu, domnule, n-a plecat.
        D. — Amice, eşti... idiot!
        F. — Ba nu, domnule!
        D. — Zici că nu-i acasă.
        F. — Ba-i acasă, domnule.
        D. — Apoi, nu ziseşi c-a plecat?
        F. — Nu, domnule, n-a plecat.
        D. — Atunci e acasă.
        F. — Ba nu, da n-a plecat la ţară, a ieşit aşa.
        D. — Unde?
        F. — În oraş.
        D. — Unde!?
        F. — În Bucureşti.
        D. — Atunci să-i spui c-am venit eu.
        F. — Cum vă cheamă pe dv.?
        D. — Ce-ţi pasă?
        F. — Ca să-i spui.
        D. — Ce să-i spui? de unde ştii ce să-i spui, dacă nu ţi-am spus ce să-i spui? Stăi, întîi să-ţi spui; nu te repezi... Să-i spui cînd s-o întoarce că l-a căutat...
        F. — Cine?
        D. — Eu.
        F. — Numele dv...?
        D. — Destul atîta... mă cunoaşte dumnealui... sîntem prieteni...
        F. — Bine, domnule.
        D. — Ai înţeles?
        F. — Am înţeles
        D. — A!... Spune-i că să ne-ntîlnim negreşit.
        F. — Unde?
        D. — Ştie dumnealui... Da, să vie neapărat.
        F. — Cînd?
        D. — Cînd o putea.
        F. — Prea bine.
        D. — Ai înţeles?
        F. — Am înţeles.
        D. — A!... şi dacă vede pe amicul nostru...
        F. — Care amic?
        D. — Ştie dumnealui!... să-i spui că nu s-a putut reuşi cu afacerea ştiută nimic, fiindcă am vorbit cu persoana... Nu uita!


        F. — Se poate să uit?
        D. — ...şi zice că acuma e prea tîrziu, dacă n-a venit la vreme; căci, dacă venea măcar cu cîteva zile înainte, altă vorbă! ...poate că s-ar fi putut... Ţine minte!
        F. — Ţiu, domnule...
        D. — ...deoarece nu plecase încă mătuşa persoanei care s-a dus pentru ca să dea arvună tutorelui minorilor, şi el nu aflase încă, deoarece nu-i spusese nepotul cucoanei, cu care era afacerea ca şi terminată, dacă mai avea răbdare pînă luni seara, cînd trebuie neapărat să se-ntoarcă avocatul, fiindcă s-a dus cu o hotărnicie; dar acuma, cu regret, este imposibil din mai multe puncte de vedere, care le ştie dumnealui... Aşa să-i spui.
        F. — Bine, domnule.
        Domnul pleacă... Feciorul dă să-nchiză... Domnul se-ntoarce.
        D. — Al... ştii ce ? nu-i spune nimic, fiindcă poate nu ţii minte exact persoanele. Trec eu mai bine deseară să-i spui.. La cîte vine d. Costică seara la masă?
        F. — Care d. Costică?
        D. — Stăpînu-tău.
        F. — Care stăpîn, domnule?
        D. — Al tău... d. Costică.
        F. — Pe stăpînu-meu nu-l cheamă d. Costică; e propitar...
        D. — Ei! şi dacă-i propitar?
        F. — Îl cheamă d. Popescu.
        D. — Şi mai cum?
        F. — Cum mai cum?
        D. — Fireşte... Popescu, propitar... bine... şi mai cum?
        F. — Nu pot să ştiu.
        D. — Nu-l cheamă Costică Popescu?
        F. — Nu.
        D. — Nu se poate.
        F. — Ba da, domnule.
        D. — Apoi vezi?
        F. — Ce să văz?
        D. — Îl cheamă Costică?
        F. — Ba, Mitică.
        D. — Mitică?... peste poate!... Ce stradă e aici?
        F. — Numărul 11 bis.
        D. — Nu e vorba de 11 bis.
        F. — A zis domnul că nu vrea să puie 13, că e fatal.
        D. — N-are - aface 13... eu te-ntreb de stradă. Ce stradă e asta?
        F. — Strada Pacienţii...
        D. — Strada Pacienţii?... imposibil!
        F. — Nu, domnule, e strada Pacienţii.
        D. — Atunci, nu e asta.
        F. — Ba-i asta.
        D. — Nu.
        F. — Ba da.
        D. — Eu caut din contră strada Sapienţii, 11 bis, strada Sapienţii, d. Costică Popescu.
        F. — Aşa?
        D. — Aşa.
        F. — Atunci, nu e aici.
        D. — Foarte bine.
        Domnul pleacă şi merge la birje. Birjarul doarme pe capră. Caii dorm la oişte.
        Domnul. — Haide, birjar!
        Birjarul. — Nu slobod... este muştiriu, mo roc...
        D. — Care muştiriu?
        B. — Nu ştii la mine, mo roc...
        D. — De unde l-ai luat?
        B. — Ghe acolo, mo roc.
        D. — Apoi, nu sunt eu?
        B. — Iè! La domnu este, mo roc.
        Domnul suie... Birjarul trage bice. Caii se deşteaptă şi pornesc. Domnul se ridică-n picioare, la ceafa birjarului.
        D. — Ascultă-mă; ştii dumneata unde e strada Pacienţii?
        B. — Ala nu ştii, mo roc.


        O babă trece. Domnul opreşte birja.
        Domnul. — Mă rog, jupîneasă, ştii dumneata unde e strada Pacienţii?
        Baba. — Asta e, măiculiţă.
        D. — Ei, aş!... Teribil e de ramolită!... Mînă ’nainte birjar!
        Birja porneşte. Domnul face semn să oprească la o băcănioară în colţ, unde pe prag moţăie la umbră un băiat cu şorţul verde.
        Domnul. — Tînărule, ce stradă e asta?
        Băiatul. — Strada Pacienţii.
        D. — Eşti un prost!... înainte, birjar!

        Birja merge încă o bucată bună... Un sergent de stradă stă pe o bancă la poarta unei curţi mari. S-a descălţat de cisme să-şi mai răcorească picioarele. Domnul face semn; birja opreşte.
        Domnul. — Sergent!
        Sergentul. — Ordonaţi!
        D. — Mă rog, nu ştii dumneata unde e strada Pacienţii?
        S. — Chiar asta e.
        D. — Imposibil.
        S. — Da, domnule, asta e.
        D. — La d. Popescu, numărul 11-bis.
        S. — Ei, da, mai în sus, pe mîna stîngă, nişte case galbene-n curte, cu marchiză...
        D. — A!... Atunci feciorul e un stupid!... Mersi! întoarce, birjar!

Publicată în „Moftul Român"
18 mai 1901

* Odată cu această ediţie, „Perpetuum Comic" îşi face un titlu de onoare din a-şi deschide fiecare număr cu o pagină de aur reluată din opera unui mare scriitor satirico-umoristic. Începutul nu-l putea face decît I.L. Caragiale, pe care îl cinstim în acest an şi cu prilejul sărbătoririi în aprilie al centenarului premierei cu „D’ale carnavalului".

(Perpetuum comic ’85, pag. 3)

Vezi toată postarea