Versuri III (pc84)

MEMENTO VIVERE

În această toamnă convertită
Spre originare galaxii,
Pesemne că şi căţelul pămîntului
Primeşte, în sînge şi os,
Porţia lui de lins şi de ros
Din nevoia de cosmos.

În acest anotimp absolut,
Cu un „memento vivere"-n ferestre,
Balcoanele devin extraterestre,
Leagănă ovulite arhetipale
Şi cîmpuri antigravitaţionale.

În acest anotimp insolit
Toate bietele noastre calote craniene
Se înscriu pe orbite uraniene,
Denunţînd categoric
Spaima de spaţiu şi timp infinit
(La urma urmei - nu-i aşa? - S+T=Ş+T)

În acest anotimp empiric
Toţi, de la mici pîn’ la mari,
Hăpăie-n modul cel mai oniric
(Astrofagi conştiincioşi şi autoironiei)
Pilafuri de sori neutronici,
Budinci de pulsari şi quasari,
Ciosvîrte şi porţii integre
De găuri negre.

(Perpetuum comic ’84, pag. 104)

Vezi toată postarea

Triumful anonimatului

        După ce sprijinise cu un entuziasm fără egal echipa de fotbal a judeţului, după ce pusese pe picioare trupa de căluşari a uzinei „Energia", de ajunsese model pe ramură, Vasile Buburuză nu se dase înapoi să conducă o secţie a întreprinderii „Prestarea", apoi să se ocupe direct de curăţenia oraşului şi amenajarea parcurilor. Pe unde trecuse, multe mai pusese la punct, devenise faimos şi orice unitate l-ar fi dorit conducătorul ei. Dar „nea Vasile" cum i se spunea familiar, într-o bună zi, încurcă toate pronosticurile: deşi toată lumea era mulţumită de persoana lui, singura excepţie fiind chiar el însuşi. Puse, deci, piciorul în prag şi hotărî: „Nu mă mai aleg nicăieri". Făcuse mulţi oameni fericiţi, întreprinsese multe la viaţa sa, dar pentru nemurirea lui, pentru eternitatea Buburuzilor nu reuşise nimic. Tot frămîntîndu-se zile şi nopţi, din întîmplare — fiindcă nu prea obişnuia să citească — descoperi o formulare într-un ziar, care suna în felul următor: „Cîtă viaţă, atîta literatură!"
        Asta era salvarea. Întîmplarea cu ziarul îi lumină într-atît mintea, că se crezu cel mai fericit om din lume. Da, îşi spuse, la o viaţă ca a mea, bogată, plină există şi o literatură pe măsură. Nu rămîne decît să o şi scriu. Dar cum? Nu se mai încercase niciodată în domeniul ăsta. Ajutorul, fireşte, se gîndi el, vedea tot de la cărţi. Ale altora. Cu firea sa de vajnic luptător, se puse chiar a doua zi pe treabă. Scutură rafturile a trei biblioteci şi cînd fu convins că-i era suficientă documentarea, trecu la masa de scris.


        Nimeni n-avea să ştie dacă faima sa de om întreprinzător jucase vreun rol, nici dacă aflase atît de repede misterul creaţiei, dar, de la prima carte, dădu lovitura. Culegerea sa de povestiri fu un succes fără precedent. Revistele înserară nenumărate cronici, televiziunea îi aduse chipul pe ecran, biografii se interesară de viaţa şi activitatea lui. Cu toate astea, Vasile Buburuză îşi păstră modestia, răspunsurile date de el fiind simple, directe, pline de un bun simţ. Numai că într-o bună zi, unul din reporteri, uimit de publicitatea care i se făcea, îl privi cu atenţie, din faţă, din spate, din profil şi găsi o strivitoare inadecvare între trupul său şi insecta căreia îi purta numele.
        — Trebuie neapărat să vă alegeţi un pseudonim, îl rugă el, fiindcă sînteţi oricînd pasibil de ironii, iar cînd va fi vorba să vi se traducă opera...
        Înţelesese imediat ce voia să mai spună reporterul. Fu de acord.
        — Dar cum credeţi că ar suna mai bine?
        — Simplu, se bucură omul că poate deveni un aşa naş literar: Bazil Buburu.
        O mai mare mîndrie nu se putea citi pe chipul lui Vasile Buburuză. Schimbîndu-şi numele, simţea că era nevoie să-şi schimbe şi firea. Căpătă o privire glacială, pasul deveni măsurat şi hotărît, capul părea a se ridica tot mai sus, ca al unui ales, ieşit dintre muritori. Această bruscă schimbare nu-i contrarie, cum s-ar fi aşteptat oricine, pe foştii lui prieteni, pe foştii subalterni ci, ciudat, chiar pe membrii familiei şi cîteva rude. Singurul furios se dovedea a fi fratele cel mare, Lisandru. Tuna şi fulgera. Cum adică, Vasile să i-o ia înainte cînd venise pe lume după el. Şi nici nu deţinuse funcţii de importanţa celora pe care le avusese el. Toate pînă cînd luă seama la mezinul familiei, Grigore. Ei nu se ostenise să arunce cu nori în fratele mijlociu, ci numai să-l imite. Adică să-i calce pe urme. Căpătă şi el curînd o morgă de maestru, se grăbi să-şi depună cărţile unde trebuia, le publică, avu mare succes. Asta era calea şi Lisandru, născut cel dintîi, ajunse la adevăr, dar şi la succes, cel din urmă.
        O nouă campanie se declanşă pe diferite unde. Familia Buburuză deveni cap de afiş a multor emisiuni. Ascultătorii, cititorii nu mai conteneau cu comentariile. Cei mai fericiţi erau cei ce-l cunoscuseră cu alte prilejuri şi nu puteau să nu se bată cu pumnii în piept: „Din mijlocul nostru s-au ridicat oameni de valoare", „Nasc şi pe la noi genii" şi-atîtea altele. Unii comentatori sesizaseră că scrierile celor trei se asemănau, dar nu se alarmară, dimpotrivă, descoperirea fu un nou prilej de a aduce vorba de puterea genelor, de predispoziţia neamului Buburuză pentru o anume creaţie. Tocmai cînd se făceau pregătiri intense să li se reediteze întreaga operă, unul din cercetătorii uitaţi în bibliotecă, făcu o descoperire iritantă: opera lui Bazil Buburu era o copie fidelă după nişte traduceri publicate cu vreo cincizeci de ani în urmă, la o tipografie din provincie.


        Această ştire zgudui iarăşi casa Buburuzilor. Afluenţa reporterilor fu şi mai mare. Se cereau amănunte, se înregistrau puncte de vedere, se avansau supoziţii. Noi am păstrat doar o parte din depoziţii.
        Soţia lui Bazil Buburu: Nu ştiu nimic, mai nimic, în actele lui nu m-am băgat niciodată. De cînd şi-a luat nasul la purtare, vorbea şi de-un divorţ, dar nu l-am primit, fiindcă eram ocupată cu bucătăria. I-am spus eu de cîteva ori: Vasilică, lasă cartea că pe mulţi i-a înnebunit drăcovenia asta!
        Fiul lui Bazil Buburu: Dacă primeam lovelele de la babacul, de ce l-aş fi tras de limbă de unde le are! Am stat şi prea puţin pe-acasă în ultimii ani, se vede că l-am pierdut de sub supraveghere şi uite ce-a făcut. Dar ce-a făcut? aş vrea să ştiu şi eu.
        Soţia lui Lisandru: E un criminal, domnule, Babaruză sau Parparuză cum şi-a zis! Mi-a stricat bărbatul, care mă iubea şi mă aştepta cu flori cînd ieşeam din schimb. N-am ştiut că fură, dar dacă a făcut-o, ruşine! Nu mai este demn de neamul nostru.
        Lisandru Buburuză: Nu-l cunosc pe Bazil Buburu. Am avut un frate, dar altfel se numea. Cine se leapădă de neam, nu mai trebuie cunoscut. Noi am avut o viaţă nobilă, de Buburuză, care n-a admis niciodată corpuri străine în familie. E un nenorocit tovarăşul Bazil Buburu! Onoare muncii!
        Grigore Buburuză: Luînd în consideraţie situaţia şi analizînd-o pe toate feţele, putem conchide că Bazil Buburu e un element duşmănos cauzei noastre drept pentru care cerem să-i fie aplicată cea mai drastică pedeapsă. În numele dreptăţii, trec pe numele lui opera întregii familii, ca să simtă cît de greu este s-o ducă în spate. Luptăm pentru adevăr!
        Părăsit de toţi membrii familiei, de rude şi de prieteni, Vasile Buburuză, alias Bazil Buburu, profitînd de microfoanele care i se întindeau pentru a da o ultimă declaraţie, a spus:
        — Sînt foarte fericit că las în urma mea o zestre atît de bogată: mărturii mincinoase, interviuri grăbite, studii necoapte, depoziţii răuvoitoare, copii legalizate, acte false. Cine şi-ar fi putut dori mai mult după o viaţă de om! Am scos din uitare nişte cărţi peste care se aşternuseră liniştea şi praful. Cu ele am ieşit şi eu la lumină. Numele meu va fi veşnic pe buzele generaţiilor viitoare. Vă salută întru eternitate Vasile Bazil Buburuză Buburu!
        Cîţiva anonimi care roiau întîmplător prin jurul lui, aruncară căciulile de pămînt şi exclamară:
        — Învăţătorule! Iată unde ne era speranţa!

(Perpetuum comic ’84, pag. 254)

Vezi toată postarea

Oglinzi de buzunar

ANUNŢ

N-am nimic
la schimb de dat.
Ce-am avut
s-a consumat
fiindcă-am fost
pe-a noastră sferă,
mînă spartă,
hahaleră,
şi din sufletu-mi
restrîns
n-am păstrat
şi n-am ascuns.
Azi,
săracă şi puţină,
mi-aş dori întinsă-o mînă
nu să-mi ceară
nici să dea
ci s-o strîngă
pe a mea
simplu,
din prietenie...

Amatorii, pot să-mi scrie!


PROMISIUNI

Într-un decor superb, de vis,
îndrăgostitul
i-ar fi zis:
O, de mă chemi - oriunde-ai fi - 
cu preţul vieţii 
aş veni!
Ca Saint Bernard-ul auster
te-aş căuta
prin munţi de ger
şi cu-al iubirii mele strop
te-aş smulge-avid
din horoscop.
De-ar fi-n păduri, cu iguane,
să zaci cuprinsă
de frisoane,
mi-aş lua bilet
sau doar cu-n cal
spre-un Matto Groso, tropical,
m-aş avînta. Şi-apoi în zori
te-aş duce-n ţara-mi
de răcori.
De te-ai afla
(cum? cine ştie?)
poate-n vreo altă galaxie
şi dîndu-mi semn din recea-ţi
sursă
eu aş porni în lunga cursă
spre mult rîvnitul
randevu.
Mă crezi, sau nu?

Şi l-a chemat pe-acest iubit
de mărţişor.
Şi n-a venit!

PÎNĂ LA STEAUA

De cînd prin vremi
ne-am mai şcolit
(îndemn înalt, de toată stima)
ştim cum să potrivim
şi rima.
De-o pildă, ştim că doar
bolînzii
se-ncurcă-n snopul
de gerunzii,
că ţie
de-l rimezi cu mie
e semn de seacă fantezie,
că asonanţa-şi are loc
doar în poziţie
de şoc...
Mă rog, acum, poate oricine
să-nşire pe hîrtie
rime
indiferent cît e de cult
şi cît la minte e de
teafăr.
Dar pîn’la Eminescu-i mult
(ca de aici
pîn’la Luceafăr)
iar pîn’la steaua lui Nichita
ce arde-n cerul mohorît
e tot atît! 


GIRAFELE

Girafele au gîtul lung.
De-aceea par că ceru-mpung
cu îngîmfare, insolente.
Dar antilopele,
prudente,
de coapsa lor se ţin aproape -
fiindcă - înaltele surate
văzînd primejdia în zare
le-acordă timp
de apărare.
La oameni jocul
e pe dos:
cînd dau de-un ins
crescut frumos
şi apt să vadă-n depărtare
cum se apropie urîtul,
nevrednicii, de neînstare,
îi taie, cu fervoare,
gîtul!

SECOLULUI VITEZEI

Merg prea încet a spus
omul grăbit
şi s-a suit în diligenţă.
Merg prea încet
a spus omul din diligenţă
şi s-a suit într-un tren aerodinamic.
Merg prea încet
a spus omul din tren
şi s-a suit într-un avion cu reacţie
Merg prea încet
a spus omul din avion
şi s-a suit într-o rachetă.
Merg prea încet
a spus omul, pe-o altă planetă ajuns,
şi cu aripi de pasăre
s-a-ntors
pe Pămînt!

(Perpetuum comic ’84, pag. 251)

Vezi toată postarea

Chemarea artei

        Mi s-a întîmplat un lucru neobişnuit şi întrucîtva neverosimil. Un zvon de glasuri şi scîrţîituri m-au trezit în toiul nopţii şi, în atmosfera halucinantă dintre vis şi realitate, am fost martorul scenei ce urmează:
        Un scaun tapisat, dansînd ca o balerină, bîrfea într-un colţ cu o canapea:
        — E „făcut" şi azi bufetul nostru. Nu vezi cum se clatină?...
        — „Făcut" e puţin spus! E turtit de-a binelea. Dar e şi cam sărit din balamale.
        — Mie să-mi plesnească chinga de nu i-o spun de la obraz. M-am săturat să mai convieţuiesc în aceeaşi sufragerie cu un bufet cu două feţe şi care pe deasupra se mai şi clatină.
        — Hei, bufetule!... Ce-ai băut azi?...
        — „Adio... masă", replică bufetul. Şi ca o confirmare, masa îşi dădu obştescul sfîrşit, împrăştiindu-se zgomotos cu picioarele răsfirate în cele patru puncte cardinale.
        N-am mai putut răbda. Am dat buzna în sufragerie şi am aprins lumina. Ca un huhurez în toiul nopţii, am cercetat piesă cu piesă mobila cumpărată în aceeaşi zi de la un magazin cu „recondiţionate". Pe undeva toată lumea avea dreptate. Pe suprafaţa neagră şi lăcuită a bufetului apăruseră pete argintii, uşile erau ieşite din balamale, iar picioarele i se clătinau. Scaunele aveau tapiseria inegală, chingile rupte şi picioarele de... balerină. Da, de balerină în focul dansului. Cît despre canapea, săraca, era dezlipită „pe ici pe colo şi anume în părţile esenţiale".


        Am reclamat cazul magazinului de la care cumpărasem mobila recondiţionată. Responsabilul mi-a dat asigurări ferme că... nu sînt singurul client care reclamă şi, ca să mă consoleze, mi-a spus că sînt oarecari şanse să vină un specialist la faţa locului. Auzind că nu sînt singurul cumpărător care reclamă, m-am simţit la început întrucîtva jignit; aveam impresia că într-un fel sînt desconsiderat. De ce adică mă bagă în aceeaşi oală cu toată lumea, cînd mobila mea era cea mai „recondiţionată" mobilă ce s-a putut vreodată cumpăra? Mi-am spus apoi că, probabil, şi ceilalţi confraţi în suferinţă gîndesc la fel şi, fiind un spirit competitiv, ca să-mi disput întîietatea, m-am adresat unuia care venise „cu totul întîmplător" să reclame pentru a zecea oară:
        — Sîc, eu am cea mai deteriorată mobilă!
        Mi-a rîs în nas, apoi a plecat pentru a reveni, probabil, „cu totul întîmplător" să reclame pentru a unsprezecea oară.
        Ura, a sosit specialistul să-mi recondiţioneze mobila recondiţionată!
        Nu cred că s-a pomenit cîndva, undeva, harababură mai grozavă ca în sufrageria mea. Specialistul m-a dat deoparte şi a zis cu emfază:
        — Lăsaţi pe mine! Fac eu toată treaba.
        A răsturnat bufetul, şi cu joagărul i-a retezat un picior. Contemplîndu-şi apoi satisfăcut opera, a declarat plin de importanţă:
        — Am făcut o lucrare de artă. Unică!...
        Eu am rămas năucit, ca în faţa unei picturi suprarealiste. Ce ţi-e şi cu arta asta, domnule! Greu o înţelegi dacă nu-i simţi chemarea. Acum bufetul nu se mai clătina. Mă clătinam eu. Bufetul era şchiop de-a binelea, dar probabil că aşa se „poartă".


        După aceea a crăpat cu o iscusinţă demnă de invidiat piciorul unui scaun. Apoi a potrivit lîngă crăpătură un piron şi... a izbit cu sete, turtindu-şi cu ciocanul arătătorul mîinii stîngi. De durere a început să joace tontoroiul prin sufragerie şi, din întîmplare, a scăpat ciocanul pe piciorul meu. În atare situaţie mi-a fost imposibil să mai înţeleg chemarea artei şi cu toată opoziţia, l-am dat afară.

***********************************************************

        Am reclamat din nou cazul magazinului şi din nou am primit asigurări că-mi vor trimite un specialist care-mi va repara artistic mobila recondiţionată. Îngrozit, am părăsit în grabă unitatea şi mi-am zăvorit cu grijă uşa apartamentului.
        De atunci stau sub şapte lacăte deoarece încă nu m-am ridicat la înălţimea înţelegerii artei pure.

(Perpetuum comic ’84, pag. 248)

Vezi toată postarea

Nimic nou sub soare

        Pe la miezul nopţii, ultimul meu fiu, în vîrstă de patru luni, s-a înscris neprincipial la cuvînt, în stil personal. Am încercat să-l liniştesc paşnic, aşa, ca de la om la om, asupra faptului că gestul lui va avea grave implicaţii: dacă urlă — eu nu dorm; dacă eu nu dorm — nu-mi voi îndeplini planul la întreprindere; dacă nu-mi îndeplinesc planul — el va păpa mai puţin lăptic... după aceea, poate să urle ca un disperat, la mine nu va mai găsi înţelegere. Şef să-mi fi fost şi tot ar fi priceput! Drept pentru care i-am tras două palme părinteşti, chiar dacă a făcut un tărăboi şi mai teribil, avea — oricum — motive.
        A doua zi, am strunjit piesele la reşou, iar sandvişul l-am încălzit la strung, astfel că, pe la ora zece, am fost invitat la prietenii mei şefii. Colegii au pus privirile-n pămînt şi m-au condus în tăcere, de parcă m-aş fi aflat pe ultimul drum. De patru luni nu-mi îndeplinisem planul, întîrziam la serviciu, aveam ochii roşii, mîinile-mi tremurau, iar barba o rădeam de două-trei ori pe săptămînă. Din atitudinea lor am înţeles că mă compătimeau sincer şi-mi vor păstra o neştearsă amintire. În faţa biroului directorului, m-au îmbrăţişat prelung, o colegă mi-a aranjat gulerul la cămaşă, reverele la haină şi cîrlionţul de pe frunte. Alt coleg mi-a încheiat nasturii la haină. Aveau lacrimi în ochi şi asta m-a impresionat.


        — Păcat că eşti timid! mi-au spus.
        Ne-am fluturat batistele în semn de adio, iar eu am pătruns, ruinat, în anticameră. Erau acolo şefi de toate calibrele: directorii (adjuncţi sau mai mari), inginerii (şi ei de mai multe feluri), şeful sindicatului...
        — Vrem să cunoaştem părerea dumneavoastră sinceră, m-a mobilizat cineva. Vrem să ştim adevărul: fără copii recalcitranţi care trebuie alăptaţi la miezul nopţii! Fără literatură!
        A urmat un hohot general şi clinchete de pahare cu apă minerală. Mi-a venit în minte reproşul colegilor: „Păcat că eşti timid".
        — Ce copii, care copii? Eu nu-mi legăn decît nevasta. O aşez pe genunchi şi-i cînt „Nani, nani, nani!" Cum, nu credeţi? Alo, tovarăşa, m-am adresat secretarei, ia, aşează-te, soro, aici pe genunchi să pot prezenta convingător situaţia.
        — Cum vă permiteţi?!
        — Da-mi trebuie scaunul tovarăşului director... Hei, bătrîne, i-am făcut semn, ridică-te, acolo voi sta eu, dacă doriţi o autocritică sinceră.
        I-am luat scaunul şi am bătut cu pumnul în masă.
        — Băieţi, am nevoie de un florio, ca tovarăşul inginer şef... O autocritică sinceră nu se face oricum, în fiecare seară, trec dintr-un bar în altul!
        — Tovarăşe, dumneata eşti un om serios, a intervenit cineva prudent, ai un copil mic, de patru luni, nu doarme...
        — Poveşti! i-am liniştit. Apropo, florio se bea cu tovarăşa economistă de la contabilitate. În cinci minute să fie aici, altfel nu-mi pot face autocritica aşa cum se cuvine. Deci, măi băieţi, eu nu-mi îndeplinesc planul deoarece...
        — Ba, îl îndeplineşti, deşi ai copil mic...
        — Aş, îmi bat nevasta, la fel ca tovarăşul...
        — Nu-i adevărat! Dumneata ai o viaţă, de familie exemplară.
        — Literatură! Acum o lună, cînd trebuia să se dea prima aceea de cinci mii de lei...


        — A fost o încurcătură, dumnitale ţi se cuvenea, tocmai ne gîndeam să vă anunţăm...
        Peste o jumătate de oră, cu buzunarele pline şi decizia în mînă, ieşeam ţanţoş pe hol.
        În sfîrşit, odată în viaţă nu fusesem timid.
        Colegii îngînau trişti: „Adio, drag tovarăş, cu lacrimi te ducem pe ultimul drum!" Scumpii de ei, îşi luau la revedere de la mine.
        — Fără sentimentalisme, tovarăşi! De acum, eu vă sînt şef! le-am arătat decizia. La treabă, producţia să meargă din plin.
        I-am făcut semn colegei care-mi aranjase gulerul la cămaşă, reverele hainei şi cîrlionţul de pe frunte:
        — Dragă, eşti liberă: du-te la coafor şi recondiţionează-te! Deseară mergem la bar, să discutăm o foarte importantă problemă de producţie!

(Perpetuum comic ’84, pag. 246)

Vezi toată postarea

Marţiale *

Lui Marţial

Iertat să-mi fie dară, Marţiale,
De mă încumet azi să-ţi calc pe urme
Şi-ncerc cu stihurile-mi marţiale
Justiţiarul verb să nu se curme.

De-ar fi să spulber doar menajeria
Jivinelor proscrise de Baudelaire,
Şi tot ar trebui să am tăria
De a le arde cu-nroşitul fier.

Un lucru cer, maestre, ca şi tine:
Cuvintele-mi, mai drepte ca o rază,
Cu false tălmăciri să nu le-ntine
Acei pe care-i cauterizează.

Necrofagie

S-ajungă vrea amicul, din cîte înţeleg,
Şi cît mai sus, în frunte, îi dă inima ghes,
Ca necrofag vădind talente de strateg.
Pîndind al celui dinaintea sa deces.

Eu, unul, însă, de o viaţă, cîştigîndu-mi
Doar în sudoarea grea a frunţii plata pîinii
O-nţelepciune, trează, mereu o ţin în gîndu-mi
Că nu mor caii, totuşi, cînd vor cîinii.


Burtă verde

Te-ai cam ajuns, prietene, ce mai!
Eşti mare bos, de-afaceri te poţi ţine,
O casă cît o primărie ai
Şi-ntrînsa acareturi, nu puţine.

De blănuri fine garderobe gem
Şi pietre preţioase zac în scrinuri
Doar inima, ciujdită-n tine, ghem,
E-o cucuvea cobind pe reci ruinuri.

*) Dintru-n ciclu în pregătire

(Perpetuum comic ’84, pag. 245)

Vezi toată postarea

Aisbergul

BUTURUGĂ: Deranjez?
CARU: Nu. Intră... Ai ceva să-mi comunici? Ia loc, te rog.
BUTURUGĂ: Mulţumesc. Am venit ca să fiu alături de dumneavoastră. La greu. Că la uşor, se înghesuie toţi!
CARU: Asta cam aşa e... Lăudabil gestul dumitale... Îţi pot fi cu ceva de folos?
BUTURUGĂ: Acum, la spartul tîrgului? Nu, nu simt nevoia. Şi nici nu mi-ar conveni. Strategic. Reţineţi doar faptul că eu mă aflu, în momentul de faţă, în cea din urmă clipă, ce mai tura-vura, printre aceia, foarte puţini la număr, care încă vă apreciază la justa valoare. Cu alte cuvinte: prietenul la eşecuri se cunoaşte!
CARU: Tovarăşe Buturugă ştii cum e în meseria noastră: una caldă, una rece. Să nu dramatizăm situaţia...
BUTURUGĂ: Optimism de circumstanţă, tovarăşe Caru. Nu e nici caldă, nici rece, degeaba încercaţi s-o scăldaţi. Admit că aţi tras mereu de dîrlogi, cîteodată de unul singur, ca să ieşim cu faţa curată, însă gata serialul, gheaţă la mal, s-a lăsat cu aisberg, de ce să n-o spunem deschis? Vă meritaţi soarta, cu vîrf şi îndesat!
CARU: Vorbeşti ca şi cum ai fi dispus să-mi ţii companie pe... aisberg!
BUTURUGĂ: Ferit-a sfîntul! În astfel de împrejurări, fiecare se îneacă singur. Eu, la greşeli, nu mă fac asociatul nimănui.


CARU: Poate că nu e vorba de greşeli, ci de o simplă interpretare eronată...
BUTURUGĂ: Dumneavoastră credeţi ce vreţi, eu ştiu ce ştiu. Totuşi, nu vă compătimesc, deoarece cît aţi ţinut hăţurile în mînă, mamă-mamă, aţi fost biciul lui Dumnezeu!
CARU: Curios! Dumneata nu te-ai ales cu nici o... vînătaie!
BUTURUGĂ: Pentru că nu m-am băgat în faţă, ca păduchele. Am stat în umbră şi v-am urmărit de acolo, pe ascuns, aşteptînd cu răbdare.
CARU: Aisbergul?
BUTURUGĂ: Îhî!
CARU: Îţi eram antipatic?
BUTURUGĂ: Da’ de unde! Aţi fost şi rămîneţi modelul meu preferat. Indiscutabil, sînteţi un om deosebit, ca şi mine, dealtfel, numai că eu sînt pe invers, înţelegeţi?
CARU: Mă străduiesc...
BUTURUGĂ: Dacă stau şi socotesc cîte am învăţat de la dumneavoastră, mă pot considera dator vîndut. Eşecul şi pilda! Le-am notat pe toate într-un caiet special: „Greşelile lui Vasile Caru către emulul său Cameleon Buturugă". Succesele nu m-au interesat, decît în măsura în care descopeream în ele germenele unei viitoare erori. După părerea mea, a învăţa din succese înseamnă a repeta o experienţă deja consumată, a te plafona. Pe cînd eu, privind cu luare aminte la modul cum acţionaţi şi, mai ales, cum reacţionaţi, am ştiut de fiecare dată ce trebuie să nu fac şi în cine trebuie să nu mă încred.
CARU: Te întreb aşa, din pură curiozitate: ai avut vreun motiv să nu mă previi?
BUTURUGĂ: Desigur. Pasiunea de a vă studia greşelile şi de a mă bucura de ele a fost mult mai puternică. Prevenindu-vă asupra lor, ar fi însemnat să-mi schimb la 180 de grade concepţia despre lume şi societate.
CARU: Ei, da, e un argument! Oricum, mă bucur că am putut să-ţi fiu de folos.
BUTURUGĂ: Cu intermitenţe. O involuţie sinuoasă ca a dumneavoastră este greu de urmărit. Dar, în sfîrşit, bine că s-a terminat! Dacă aţi şti de cîte ori mi-am blestemat zilele, bineînţeles, înjurîndu-vă ca un birjar, ce să mai vorbim? Că aţi avut mînă bună, fir-ar al dracului, încă de la instalare: schimbări, restructurări, modernizări, toate vă mergeau din plin. Erorile, mici, unde să cauţi acul în carul cu fîn? Mă, Caru ăsta a fost botezat în hîrdău, sau ce mumă-sa? m-am luat la început de gînduri. Stă norocul în pălăria lui ca cloşca pe ouă.
CARU: Te scoteam din sărite cu iniţiativele mele?
BUTURUGĂ: Cînd te întorci de la pescuit cu mîna goală, nu dai vina pe baltă.
CARU: Dar nici pe undiţă!
BUTURUGĂ: Tocmai! Pe mine, v-am mai spus, succesele dumneavoastră mă lăsau rece. În schimb, eram descumpănit, la vremea respectivă, de faptul că greşelile pe care le pîndeam, fie nu existau, fie nu-mi picau în undiţă. Iată de ce, în disperare de cauză, am început să mă iniţiez în arta de a mistifica. Fiindcă — nu-i aşa? — dacă n-are balta peşte, o populezi cu puieţi.
CARU: Şi umfli băşica, o umfli pînă plesneşte!
BUTURUGĂ: Da, dar nu dintr-o dată. Treptat, în doze crescînde, că pofta — pofta de orice fel — vine mîncînd.


CARU: Sincer să fiu, nu mi-am dat seama că vrei să-mi iei locul.
BUTURUGĂ: Păi, nici nu vreau. Prefer să fiu un cadru de execuţie, decît un cadru executat. Cui îi place să stea în bătaia puştii n-are decît.
CARU: Atunci, ce ai urmărit cu înscenarea asta stupidă?! Cu cei de dinaintea mea ai procedat la fel?
BUTURUGĂ: Nu. Ar fi fost nedemn...
CARU: Zău dacă mai pricep ceva!
BUTURUGĂ: Explicaţia e simplă, deşi greu de crezut. Noi doi avem nume predestinat antagonice, aţi sesizat?
CARU: Ba, mai mult, ne desparte şi poziţia ocupată în schema de funcţiuni!
BUTURUGĂ: Aşa-i. De aici a şi pornit aisbergul spre dumneavoastră, fiindcă eu am vrut să verific dacă proverbul „Buturuga mică răstoarnă caru’ mare" se confirmă.
CARU: Indiferent de pregătire, de capacitate, de pricepere?
BUTURUGĂ: Indiferent de orice.
CARU: Şi la ce rezultat ai ajuns?
BUTURUGĂ: Se confirmă. Adineaori am înregistrat decizia cu revocarea dumneavoastră din funcţie.
CARU: Pariez că altminteri nu-mi spuneai nimic din cele ce mi-ai spus!
BUTURUGĂ: Mda... M-o fi chemînd pe mine Buturugă, da’ cap de lemn nu sînt, ca să rămîn de căruţă!

(Perpetuum comic ’84, pag. 241)

Vezi toată postarea

VIII. Ai noştri ca brazii

Redactorii care lucrează la o revistă de umor
sînt peste măsură de modeşti:
v-o spunem noi care, după cum vedeţi,
am rămas la urmă,
dîndu-le colaboratorilor şansa să se facă... de rîs cei dintîi.
Nu ştim dacă cititorii,
amuzaţi ori numai iritaţi pînă la aceste pagini,
vor mai avea curiozitatea să ne citească
— n-ar fi pentru prima oară cînd ar arunca o carte! —
dar noi tot ne mai amăgim cu dictonul „finis coronat opus".
Cei din urmă în acest caz vor fi
cei dintîi învinuiţi pentru lipsa de haz (dacă nu-i!),
pentru amăgiri (dacă au fost!),
pentru banii daţi (dacă v-au stat rău în buzunar!).
Mimînd poziţia outsiderilor,
nu vă relaxaţi: în secret, ştim că sîntem,
totuşi, ca nişte brazi:
avem ace în toate sezoanele!

(Perpetuum comic ’84, pag. 239)

Vezi toată postarea

Un an, o caricatură din patru decenii

        Rîsul a fost întotdeauna un erou în acţiune, îndrăgit şi căutat, exprimînd sincer, direct, curajos, deschis şi convingător manifestările împotriva injustiţiei şi afirmînd un spirit umanist. El a dat un prestigiu strălucitor şi de masă caricaturii, care în ţara noastră se bucură de o bogată tradiţie şi care, în cei patruzeci de ani de la 23 August 1944, a cunoscut o amplă dezvoltare şi diversificare a temelor, preocupărilor şi formelor de exprimare.
        O privire sintetică asupra evoluţiei caricaturii, în cei patruzeci de ani, reconstituie o cronică în imagini a momentelor celor mai semnificative din lupta poporului, a etapelor glorioase parcurse ca şi a îndreptării atenţiei critice asupra stărilor retrograde şi negative din ţară şi din lume.
        Caricatura a devenit un mijloc de cercetare a lumii înconjurătoare. Ea s-a transformat într-o metodă de cunoaştere pe lîngă aceea de satirizare, concentrînd realul şi fantezia, logica şi intuiţia, grotescul particular cu ideile universale, efemerul cu ceea ce este stabil şi durabil. Prin toate aceste trăsături, caricatura a răspuns prezentului şi a trăit intens temele actualităţii ca un reporter zelos şi conştiincios.


        Ea nu s-a rupt de tradiţiile ei ce continuă să fie un izvor de aur în actualităţile contemporane. Nu poate fi uitată contribuţia şi sclipirile de fină ironie şi acută luptă socială ale lui N. Tonitza, Fr. Şirato, C. Ressu, I. Iser, A. Jiquidi, V.I. Popa, Ary Murnu, Ion Anestin, Ion Sava, A. Dragoş ş.a., care au predat ştacheta lui I. Ross, M. Gion, E. Taru, Nell Cobar, Gh. Chiriac, Benedict Gănescu, A. Poch, A. Matty, Cik Damadian ş.a., ce s-au afirmat puternic, îndeosebi în deceniile patru şi cinci, şi care au contribuit la atragerea şi dezvoltarea unei noi generaţii de caricaturişti, începînd cu C. Ciosu, V. Crăiţă, Bour, N. Claudiu, Dragoş Anton şi terminînd cu popularul, dar totodată incisivul şi necruţătorul satiric, Mihai Stănescu.
        Înscriindu-se fericit pe linia progresului şi tradiţiei, arta caricaturiştilor contemporani a dat lucrări de stringentă actualitate în imagini metaforice şi hiperbolice, ale căror efecte critice, etice şi umoristice în dezarmarea curajoasă a negativului, în evidenţierea situaţiilor umane injuste, în blasfemierea personagiilor ridicule, făţarnice, zgîrcite, lacome, lăudăroase, servile şi linguşitoare, proaste şi fricoase, făţarnice şi duşmane moralei, a contribuit la sporirea potenţialului mobilizator şi emoţional în sensul pozitiv al negării şi al educării.
        Limbajul caricaturii s-a îmbogăţit şi el continuu. Şi poate unul dintre cîştiguri a fost asocierea unei certe valori artistice plastice, ce a imprimat recunoaşterea originalităţii şi personalităţii creatoare, diversificarea individualităţilor şi manierelor artistice, fenomene recunoscute şi apreciate şi pe scara valorilor internaţionale prin numeroasele şi meritatele premii şi distincţii internaţionale obţinute de caricaturiştii contemporani. Am mai putea sublinia cîştigul în claritate şi în eliberarea imaginii de textul explicativ.
        În cei patruzeci de ani succesele caricaturii româneşti sînt măgulitoare şi pline de promisiuni în îndeplinirea rolului ei social şi artistic dobîndit în artă şi în presă un rol esenţial în planul dezvoltării artistice şi al eficienţei etice, sociale şi politice.

(Perpetuum comic ’84, pag. 217)

Vezi toată postarea

VII. Un an, o caricatură din patru decenii

Bogată, complexă şi diversă este fresca
sub care ne înfăţişează realitatea
grafica noastră contemporană,
ilustrînd preocupările şi atitudinile civice
în legătură cu mersul treburilor, atît din lăuntru cît şi din afară,
cum ar fi zis cei vechi;
bogată, complexă şi diversă
cu toate că în selecţia de faţă
n-am putut reţine decît cîte o caricatură
din fiecare an al celor patru decenii.
Evident, sperăm noi, una reprezentativă, chiar dacă nu singulara.

(Perpetuum comic ’84, pag. 215)

Vezi toată postarea

Paznicul

        Prietenul meu, directorul Winkler, m-a invitat, undeva, la o mică gustare, în oraş. Am primit cu plăcere invitaţia şi iată-ne acum, împreună, la restaurantul „Amiralul zburător".
        Un ospătar s-a oprit lîngă prietenul meu şi îi spuse:
        — Vă anunţ cu respect că omul pe care îl căutaţi aşteaptă afară.
        — Vrei să fii atît de drăguţ să-l vezi şi tu? Aş fi încîntat să ştiu ce impresie ţi-a făcut, mă invită prietenul meu.
        În hol ne aştepta un om cu o statură de uriaş. Din întreaga lui înfăţişare se desprindea o nemaipomenită forţă dar şi o încăpăţînare la fel de impresionantă.
        — Impresia mea, după o simplă aruncătură de ochi, i-am spus, mi-aş îngădui s-o exprim astfel: pe acest individ mi-ar fi frică să-l întîlnesc nu numai, undeva, pe întuneric, dar şi la lumina zilei, în plină stradă.
        — Arată bine, zîmbi directorul încîntat. Apoi se adresă uriaşului:
        — Vino cu noi afară, Bergdal, la maşina aceea mare şi elegantă.


        Ajunşi lîngă maşină directorul vorbi în continuare:
        — Domnule Bergdal, o să păzeşti maşina asta pînă cînd ne întoarcem, să zicem o oră, poate două. Chiar dacă mă întorc mai repede, grija dumitale trebuie să fie aceeaşi. Nu trebuie să se apropie nimeni de ea, e clar?
        — Dacă asta-i tot, lăsaţi pe mine! răspunse Bergdal.
        — N-o să fie chiar atît de uşor! Acum, hoţii nu se sfiesc să arunce vreo bombă sau să te ameţească, după cum ştii, cu tot felul de gaze. Fără să-ţi dai seama, într-o clipă, au şi furat-o!
        — N-aveţi nici o grijă, cît sînt eu aici n-o să se apropie nimeni de maşină!
        Ne-am întors din nou în restaurant.
        — Hm, mormăi prietenul meu, O să vedem dacă e ceva de capul lui. Pînă acum am încercat vreo şapte paznici, dar n-a corespuns nici unul.
        „Aş, — gîndeam cu ironie, cine a mai pomenit ca ziua, în amiaza mare, să îndrăznească cineva să-ţi fure maşina?" Dar nici nu trecură cinci minute cînd un bărbat scund şi gras, ieşind dintr-o curte de peste drum, se apropie cu paşi repezi de maşină şi puse mîna pe portieră.
        — Hei, ce-ţi trece prin minte, şefule? zbieră Bergdal la el.
        — Ce te priveşte pe dumneata? răspunse cu impertinenţă omuleţul, privindu-l de jos în sus. Deschise portiera şi, aplecîndu-se, vîrî un picior în interiorul maşinii.
        În aceeaşi clipă mîna grea a uriaşului i se înfipse în umăr şi tipul fu azvîrlit pe trotuarul de alături, la cîţiva metri distanţă de maşină.
        — Ai face bine s-o întinzi, pricepi? Şi să nu mai îndrăzneşti să te atingi de maşina asta! îl sfătui Bergdal.
        — Eşti nebun de-a binelea! se înfurie omul. Îmi interzici să mă urc în maşina mea?
        — Gata, lasă gogoşile, scorneli din astea nu se prind la mine.
        — Vrei să chem poliţia?
        — N-ai decît. Să vedem dacă îţi dă mîna!


        Auzindu-l, omul ezita o clipă, apoi amintindu-şi probabil că nu are actele maşinii, o luă din loc fără să mai aştepte, o nouă intervenţie a lui Bergdal.
        Totul s-a desfăşurat, fulgerător, sub ochii noştri.
        — Ei, ai văzut? îmi spuse entuziasmat, prietenul meu.
        — E nemaipomenit! Ai de mult maşina asta elegantă?
        — Aş, nu am nici o maşină şi, de fapt, habar n-am a cui este. Am însă nevoie de un paznic de nădejde pentru grădina mea cu pomi fructiferi. Bergdal ăsta, îmi place, a fost grozav. Aşa trebuie să fie un paznic. Să nu se lase dus de nas, nici măcar de stăpînul său. Îl angajez imediat!
         „Aha, mi-am zis, cînd s-or coace fructele din grădina prietenului meu, în caz că mă invită să-i fac o vizită, trebuie să fiu foarte atent. De ce aş atîrna eu mai greu la cîntar, decît proprietarul maşinii?"

În româneşte de C. MARIN

(Perpetuum comic ’84, pag. 211)

Vezi toată postarea