S-a sculat din somn. Mai bine zis s-a smuls din somn, năucit de un asemenea vis. Se făcea că soţia sa Teodora, pe care o credea cea mai curată şi mai credincioasă soţie de pe suprafaţa pămîntului... Aşadar se făcea că soţia sa Teodora... Dar nici nu se poate gîndi la aşa ceva. Dacă e adevărat, atunci el este gata să-şi pună capăt zilelor. Pentru totdeauna!
Se smulse deci, din somn, făcu o baie rece, se bărbieri nervos de se şi tăie cu briciul în două locuri, se îmbrăcă în grabă mare ca la cazarmă şi o luă buzna spre centru unde bănuia că-l va întîlni pe domnul acela lungan şi fals politicos care îi îmbrăţişase soţia în vis. Nu ştia cum îl cheamă. Femeia de la pîine i-a spus: domn Făniţă, dacă numele de Făniţă poate fi alăturat atributului de domn. Se cunoşteau din vedere: în parc, la cafenea, la pîine, în piaţă. Se salutau politicos, şi atît. Ba poate că schimbaseră de două trei ori cîteva replici banale: dacă va ploua sau nu, dacă e proaspătă pîinea sau berea e rece. Aşa că de aici pînă la îndrăzneala de a se apropia de soţia lui, Teodora, de-a îmbrăţişa-o şi... Ptiu! îşi zise. Îl snopesc în bătaie".
Numai că el, Petre Bobocel era mărunt (deşi îndesat şi se lăuda că făcuse box şi judo în tinereţe) iar domn’ Făniţă era deşirat şi bine legat, putînd să-l trîntească cu o simplă şi leneşă mişcare a mîinii. Dar mînia dă pînă şi celor slabi forţe herculeene aşa că...
Şi iată-l pe Petre Bobocel, ajuns în parcul municipal, tocmai faţă în faţă cu presupusul său vrăşmaş şi rival, deşiratul domn Făniţă.
— Aici îmi erai, stimabile?! atacă el frontal.
— Aici! răspunse surîzînd cu blîndeţe lunganul şi ridicîndu-şi politicos pălăria, — uimit totuşi că Bobocel îl tutueşte. Dumneavoastră...
— Şi încă mai ridici politicos pălăria? se înfipse Bobocel, cu pumnii strînşi şi cu ochii bulbucaţi sub bărbia lunganului. Faci pe nisnaiu!
— Dar ce s-a întîmplat, dragă domnule, răspunse uşor înţepat lunganul, privindu-l, prin ochelari, ca pe o gîză ciudată. Drept cine mai iai?! Poate faci vreo confuzie...
Doi tineri, la braţ, trecînd pe o alee alăturată îşi spuseră zîmbind: „Parcă-s Pat şi Pataşon!"
Bobocel, auzind replica, se înfurie şi mai mult.
— Te iau drept cel ce eşti cu adevăratelea, mon cher! Nu fac nici o confuzie! Scurt pe doi: să-mi spui ce ai dumneata cu soţia mea. Sau, mai precis, ce există între dumneata şi soţia mea Teodora.
— Nu a existat şi nu există nimic.
— Sigur că n-a existat nimic că doar aţi fost dezbrăcaţi, amîndoi.
— Domnule!
— Nici-un domnule!
— Să ştii că chem miliţia!
— Cheam-o. Asta vreau şi eu! Proces Verbal! Auzi?
— Şi mă rog, cine e soţia dumitale Teodora? Ce meserie are? o luă lunganul, prin perifrază.
— Cum, ce meserie?
— Da, ce meserie. Ce învîrte?
— Învîrte? Nevastă-mea nu învîrte, nimic, domnule! Dumneata te învîrţi după ea, acolo, la tutungeria din colţ, unde lucrează cinstit, la C.A.M.
— Pardon! Eu nu fumez!
— Atunci mergi de-ţi cumperi lame de ras.
— Pardon! Eu mă bărbieresc la frizerie căci mă respect.
— Atunci să-ţi cumperi timbre, domnule! urlă în plin parc Bobocel.
— Nu sînt filatelist! urlă şi Făniţă.
— Atunci mergi să dai telefon public! Auzi?
— Un moment, omule, — scăzu lunganul tonul. Dar, mă rog, cine v-a spus dumneavoastră că eu mă ţin de nevastă-ta? Aud?
— Am văzut eu cu ochii mei proprii.
— Unde? Cînd ai văzut?
— În vis! Azi noapte, în vis! Către zorii zilei.
Lunganul făcu ochii mari, se retrase doi paşi îndărăt aşa cum face omul sănătos la minte din faţa unui nebun şi căuta, în jur, un miliţian. Nu era. Un grup de sportivi. Nicăieri. Mă rog, nişte oameni mai robuşti. Nimenea. Se uită la ceas, cu gîndul să simuleze o chestiune urgentă şi importantă, dar Bobocel îl prinse de guler şi, roşu foc, îl somă:
— Nu pleci nicăieri, pînă nu lămurim situaţia, stimabile! Şi nu te uita la mine ca la un nebun. Sînt om în toate facultăţile mentale. Dar cred în vise! Nu numai imaginativ, superstiţios ci şi ştiinţific. Îl cunoşti pe Freud?
— N-am avut onoarea. Ce-nvîrte?
Bobocel se înfurie iarăşi şi începu să răcnească.
— Ce să-nvîrtă, domnule, că e mort de mult! E un filozof şi medic celebru. Un geniu. A scris despre vise. A spus că sînt refulările noastre şi că au un substrat de viaţă adevărată. Înţelegi?
— Nuuu! urlă lunganul. Fiţi-ar Freu- dul al dracului, — lasă-mă că-ţi dau două trei refulări peste mutră de te las lat aici în mijlocul parcului.
— Numai să poţi, se burzului Bobocel încordîndu-şi ţîvnos bicepşii. Muşchii ăştia au făcut sport de performanţă!
Alţi doi tineri, la braţ, trecînd pe aleea alaturată, bufniră în rîs, spunîndu-şi: „Parcă-s Stan şi Bran". De data aceasta, auzind replica, se înfurie lunganul.
— Ne facem de rîs, tooovarăşe, pentru prostiile dumitale.
— Cu mine nu eşti toovarăş, îi răspunse Bobocel.
Atunci, atunci în creierul ostenit şi hărţuit a lui Făniţă lunganul, înflori o idee genială, mai genială chiar decît ideile lui Freud. Ceva ca o revelaţie. Faţa lui se destinse într-un rîs luminos. Bătîndu-l pe umăr, el spuse cu tonul cel mai sigur următoarele:
— Domnul meu, nu se poate! Eu nu pot nici cum să mă leg de soţia dumitale! Îmi este strict oprit. Am la îndemînă cea mai plauzibilă dovadă.
— Care? întrebă Bobocel, gîfîind.
— Cum care? întrebaţi-o dumneavoastră înşivă. Să vă spună ea!
— Ce să-mi spună?
— Ce mi-a spus mie, scurt şi răspicat: Domnule Făniţă Hoptîrlău („mamăăă, ce nume!" îşi zise Bobocel), te rog să nu te apropii de mine, să nu mă agrăeşti. Nici măcar să mă saluţi. Eu îmi iubesc foarte mult soţul, nu l-am înşelat niciodată şi nici n-am de gînd să-l înşel! Mai ales cu unul deşirat ca dumneavoastră!
Circumspect, clătinînd cu scepticism din cap, Bobocel întrebă pe două voci:
— Unde şi cînd ţi-a spus soţia mea Teodora aşa ceva?
— Ehe! Azi-primăvară, într-o noapte, în vis. Alaltăieri, noaptea, tot în vis, mi-a repetat porunca să n-o uit. Pentru că, dragă domnule, şi eu cred în vise
Faţa lui Bobocel se lumină brusc, ca la o bunăvestire. Mîinile îi căzură pe lîngă trup învinse de neputinţă. Surîse larg, naiv, copilăreşte. Înlăuntrul său se umplu de lumină, de căldură, de odihnă.
— De ce n-ai spus, domnule, de la bun început vestea asta îmbucurătoare9 Vezi? Sînt savanţi mari, erudiţi de seamă care au crezut în vise. De exemplu, de la Cicero încoace... Necum noi, anonimii?
— Da, da! foarte mulţi, — mimă lunganul prinderea în joc. De la Cicero încoace, mai cu seamă... Aşa e!...
Cei doi se îmbrăţişară şi, la despărţire îşi schimbară cărţile de vizită. Iată, în sfîrşit, ştiu şi ei cum se cheamă şi ce adresă are preopinentul! Şi ce băiat bun este el!
(Perpetuum comic ’89, pag. 18)
