Mi-am imaginat pentru o clipă, cu cîtva timp în urmă, că doar unii comentatori de la Vocea Americii mai folosesc din cînd în cînd forme ca ultimile, în loc de ultimele, sau alte cîteva perle ciobite, care ne zgîrie timpanul. Mi s-a părut explicabil. Departe de ţară...
Da’ de unde! Avem şi noi faliţii noştri, cum îşi dorea Caţavencu, prin pana lui Nenea Iancu.
De pildă, iată un adevăr incontestabil: Sîntem un popor credincios prin tradiţie ancestrală, de la origini. Dar, să vedem. Acum e libertate. Nu? Fiecare îşi arogă dreptul de a-şi exprima sentimentele şi resentimentele, chiar şi prin cărăuşia limbajului. Eşti liber să crezi. Ori să nu crezi. Dar această din urmă opţiune parcă aduce aminte de o epocă. De zgură şi de tinichea. Mai cu seamă atunci cînd vrei să continui — din cine ştie ce motive, parcă nu bănuiţi dumneavoastră care? — propaganda materialismului ştiinţific, discreditat.
Şi atunci, să folosim ortoepia, cîteodată sprijiniţi de dicţionare, elaborate pe atunci: Ferească sfîntul, Doamne-ajută, facă Domnul, dacă vrea Cel de sus. Care domn şi care sfînt? Şi de sus, de unde?
Să mai pomenim de creere sau creiere, pe care le auzim chiar şi din savante buze; în loc de creare? sau: Douăzeci şi una de minute; cînd spunem: un minut! Sau: O mie şi una de motive; cînd spunem: un motiv! Sau de îngrozitoarele: şaptisprezece, optisprezece, pronunţate cu umor negru, utilizate chiar şi de tineret; cînd spunem: şapte, opt! Nu? Ca şi gingaşul, coloratul „mişto", din argoul feminin cvasiurban!
Mai auzim de asemenea: preşidenţie. De unde? De la preşidente? A! Mă rog: prezidenţie. De la prezident. Altă poveste. (Ascultaţi chiar şi dezbaterile parlamentare). Mai auzim frecvent: întreprindere, investiţii financiare, investit cu putere.
Nu mai spun ce-am păţit cu un redactor, la o carte, apropo de termenul „apropriat". Poftim? A, nu. Aţi înţeles foarte corect. Era vorba de un redactor plin, un lector de carte.
— Uitaţi-vă. Aici aveţi un r în plus. Corectaţi.
Ca să relatez exact, m-am jenat. Am încercat o diversiune:
— A, înţeleg! Vedeţi, eu am făcut Dreptul: E un termen utilizat mai rar. (Auzi argumentare! Cînd e un verb folosit şi de franţuji: approprier. Şi de strămoşii noştri comuni, latinii: appropriare. Am continuat) A-ţi apropria înseamnă a face ca un lucru să devină al tău. Ştiţi?
— Da? Mă rog!
Şi l-am salvat.
Iar mai apoi, înfiorătorul: Uitaţi. Care s-a preschimbat din oaie în mistreţ, cum ar fi zis Gheorghe Ciprian. Îl folosesc spicheri de radio, comentatori TV, a trecut în literatură, în subtitrarea unor filme, unde actori îndrăgiţi îşi îndeamnă partenerii: Uitaţi despre ce-i vorba! Şi ei n-au nici o vină. N-au nici actorii noştri, în filme autohtone, dacă aşa pretinde scenariul. Şi chiar acum, după apocalips, îl auzim rostit de oameni elevaţi, din gura unor personaje populare, a unor miniştri plini. A realizat o vogă şi o epidemie. Îl preluăm din zbor şi-l trecem altora.
Îmi spunea consternat un prieten, poet, într-o convorbire telefonică, în legătură cu acest „Uitaţi", pe care mi l-a servit:
— Domnule, dacă stau să reflectez, ai perfectă dreptate.
Ceea ce îmi aduce aminte de o glumă veche:
Procurorul: Acest om e un criminal periculos!
Preşedintele: Mda. S-ar părea că ai dreptate.
Avocatul Apărării: E un biet nevinovat!
Preşedintele: Conform argumentării, mi se pare că şi dumneata ai dreptate.
Grefierul: Şi eu ce scriu aici, domnule Preşedinte? Aţi dat dreptate şi Acuzării, şi Apărării!
Preşedintele: Domnule, da’ ştii că... şi dumneata ai dreptate?
Tot respectul pentru seriozitatea cu care zidim cărămizi şi lapis rediviva la temelia acestei revoluţii extrem de zbuciumate. Căreia îi dorim fierbinte să-şi crească imaculaţi crinii şi aprinse rozele! Dar, hai să facem o haltă. O clipă de umor şi un moment de adevăr. Se spune că ajută în terapeutica — de ce nu? — şi a poluării. Chiar şi verbale. Ca să nu ni se încurce limbile şi să lunecăm în babilonie.
(Perpetuum comic ’91, pag. 42)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu