M-am întîlnit cu fratele meu Păcală şi l-am întrebat ce mai face şi mi-a răspuns că nu face nimic. Cînd nu faci nimic, înseamnă că totuşi faci ceva, şi el mi-a zis că, într-adevăr, el nu stă degeaba, se gîndeşte cum să se ducă la moară. Se teme să se ducă la moară, c-a mai fost odată. Mi-a zis: — Înainte cu trei zile de a mă naşte, mamei i-a venit poftă de pîine proaspătă şi cum n-avea grîu măcinat şi n-avea cine să se ducă la moară, că nu era nimeni pe acasă, i-am zis eu mamei: lasă că mă duc eu la moară! şi umplui patru boi cu grîu, îi pusei în car, prinsei şase saci la jug şi plecai la moară. Măcinai. La întoarcere mă apucă o sete grozavă. Apă, în jur... ca-n palmă. Cînd iată văd un lac îngheţat, căci ne aflam, am uitat să spun, în luna iulie. Cu ce să sparg ghiaţa? Mă gîndesc pînă cînd, nici una nici alta, îmi iau capul de la loc şi poc! poc! poc! sparg gheaţa cu el. Băui apă, dar fiindu-le şi la saci sete îi adăpai şi pe ei.
Merg mai departe. Ce aud? O ciocănitură? Să fie Woody, ciocănitoarea, mă întreb, mă uit şi ce văd?! O jumătate de om, călare pe o jumătate de urs, bătea mazăre într-un vîrf de nuc. Boabele rămîneau în nuc păstăile cădeau jos. Bă, ce minune! zic. Dar ăla zice: Nu te mira de mine, miră-te de tine, că umbli fără cap. Mă pipăi eu: da, n-aveam cap, mi-l uitasem la lacul unde băusem apa. Las carul şi mă întorc la lac. Dar acuma, altă drăcie! Capul nu se lăsa prins! Fug după el, nimic, nu-l pot prinde. Mişelul de cap îşi făcea de cap, îşi făcuse picioare de trestie şi acuma se da pe gheaţă. Cum să-l prind? Că fără cap se mai descurcă omul uneori, se descurcă chiar foarte bine, dar nu-ţi stă frumos să umbli fără el, cu pălăria pe umeri. Deşi e mai bine fără cap, că nu te doare capul şi nu te plouă în cap. Şi nu te bate nimeni la cap. Şi nu ţi se urcă gărgăunii la cap. Şi nu are cine să-ţi taie capul. Singura greutate e că te dor picioarele: căci se spune: de n-ai cap, vai de picioare. Aşa că aveam nevoie de cap, ca să nu mă doară picioarele şi ca să am pe ce să-mi atîrn pălăria şi să n-o duc în mînă.
Dar cum să-l prind, că se dădea pe gheaţă cu picioare de trestie?
Aprind trestia cu foc bengal, trestia arde, îmi prind capul şi hop îl pun la loc. Şi plec mai departe. Dar cum mă grăbeam, n-am băgat de seamă că mi-am pus la loc capul cu ceafa înainte şi cu nasul înapoi. Şi plecai mai departe cu faţa spre îndărăt şi privind înainte cu ceafa. Şi mergînd aşa cad într-o groapă, că mai sînt gropi, nu s-au astupat cu proşti toate. Cum să ies din groapă? Alerg repede acasă, iau o scară, şi ies teafăr din groapă. Şi ajung acasă cu grîul măcinat. Mama se puse la frămîntat făina, mîncă pîine proaspătă şi după trei zile mă născu pe mine.
Aşa că acuma, zice frate-meu, stau şi nu fac nimic şi mă gîndesc, să nu mă mai duc la moară o dată? Şi ce-aş zice eu atunci de m-aş întîlni cu mine pe drum? Mai bine stau aşa şi nu mă mai gîndesc, mi-am luat capul în palmă şi l-am pus sub mine ca să am pe ce sta şi să nu mă tragă umezeala la coaste. Şi e bine aşa, nu te mai dor nici măselele!
Şi mă uit la tine şi te întreb: tu de ce ai capul cu faţa înainte şi de ce îl porţi pe umăr?
(Perpetuum comic ’89, pag. 180)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu