Acţiunea începe în sala cantinei dintr-o staţiune montană de odihnă şi cură. A apărut responsabilul cultural şi turistic al staţiunii. După obicei bate din palme, strigă „Atenţiune! O clipă de atenţie, vă rog! Alo! Alo!" şi lingurile rămîn în aer; murmurul mesenilor încetează, toată populaţia mîncătoare ascultă:
Responsabilul: Stimaţi şi dragi prieteni! Pentru mîine, orele 9, conducerea întreprinderii locale de exploatare forestieră, rugată de noi, vă pofteşte la o excursie sui-gene-ris.
O voce baritonală: Adică gratis?
Responsabilul: Evident, gratuită. E o invitaţie.
O voce baritonală: Dar ce înseamnă suiş generic?
Responsabilul: Iertaţi-mă, e o vorbă latinească, adică o excursie unică în felul ei.
O voce piţigăiată: Vorbeşte cum trebuie, domnule, să înţeleagă şi cei cu studii medii...
O voce baritonală: Alo! Alo, cu studii medii! Află că eu am făcut Aseul, dacă vrei să ştii, dar n-am fost obligat să-nvăţ limbi străine...
O voce piţigăiată: Latina nu-i străină, e materna noastră.
O voce feminină: Ia lăsaţi, dom’le, să auzim ce spune omul!
Responsabilul: Dacă-mi permiteţi... Puţină atenţie, vă rog.
O voce incertă: Zi-i odată, că ni se răceşte ciorba.
O voce apăsată: N-ai decît s-o leorbăeşti între timp, dar să nu plescăi, că noi vrem să ascultăm!
O voce incertă: Ia ascultă, bă, am plescăit eu la masa ta?
O voce apăsată: La masa dumneavoastră!
O voce incertă: Vezi că eşti cam obraznic şi acuş’ schimb foaia!
O voce feminină ascuţită: Dar terminaţi, odată, că doar nu sînteţi copii! Ei, drăcia dracului (o clipă de linişte).
Responsabilul: Aşadar, sînteţi poftiţi la o excursie pe linia îngustă forestieră între staţiunea noastră şi Gherghina, prin defileul Socotiş. Sînt locuri splendide.
O voce răguşită: Dar pe acolo nu-s şerpi?
O voce gravă: Linişte, s-auzim pînă la capăt! (Linişte)
Responsabilul: Excursia e specială, în sensul că se ataşează o platformă liberă — sau două, dacă sînt mai mulţi amatori — la mocăniţă şi garnitura merge numai cu noi şi pentru noi. Oprim unde vrem, ne recreăm, culegem zmeură, alune, ciuperci...
O voce albă: Pere nu sînt?
Responsabilul: Numai pădureţe.
O voce albă: Şi alea ce au? Sînt otrăvite?
Responsabilul: Puteţi culege ce doriţi, vom bea apă curată de izvor, ne vom hîrjoni în iarbă.
O voce gravă: Cine cu cine anume se va hîrjoni?
O voce baritonală: Eu am înţeles că este de culturalizare, nu de hîrjonire... Pentru asta e loc şi aici, de ce trebuie să umblăm cu trenuleţul?
O voce piţigăiată: Mie-mi place. Eu merg.
Voci învălmăşite: Şi eu! Şi eu! Mă înscriu! E voie şi cu copii? Putem veni în trening şi bascheţi? Cît durează? Căpătăm hrană rece? Dacă plouă? Etc.
Responsabilul: Linişte, vă rog, ca să dau toate lămuririle: pentru listă trec pe la fiecare masă. Îmbrăcăminte: de excursie. Durata: cam 4 ore dus şi întors, deci la 13 sîntem înapoi la masă. Dacă nu e vreme frumoasă, nu plecăm. Vă doresc poftă bună, în continuare... Vă asigur că peisajele sînt splendide, merită să le vedeţi, să mîncaţi fructe de pădure de la sursă, să beţi apă de izvor, să vă hîrjoniţi...
Femeia de lîngă el: Ba eu m-aş hîrjoni cu dînsul, să ştii, e tinerel, frumuşel, vioi, iar tu dormi aici douăzeci de ore pe zi.
O voce bărbătească şăgalnică: Păi, nu sîntem la odihnă?
Femeia de lîngă el: A te odihni e una; a te afla în stare muribundă e alta...
O voce graseiată: Mergem şi noi, dar luăm şi nişte sacoşe, ai auzit că poţi culege pe gratis...
O voce feminină groasă: A zis că excursia e gratis, nu şi fructele.
O voce graseiată: Mă rog, dac-o fi şi-o fi, dăm şi noi acolo cîţiva lei, că nu e foc. În orice caz, cred că zmeura va fi mai ieftină ca la ţigănci.
O voce tînără: Bă, luăm şi mingea cu noi?
Altă voce tînără: Ia mingea, dar ia şi tablele...
O voce feminină groasă: Ţuţulică, eu zic că să băgăm şi ceva apă de izvor la canistră, s-avem şi acasă.
O voce îngălată: Ce-a zis ăla? Că sînt alune americane?
O voce voalată: Parc-aşa a zis... Şi pepeni...
O voce îngălată: Dar cum naiba să-i culegi din mersul trenului?
O voce voalată: Ei, vorbim înainte cu mecanicul: unde zăreşte pepeni, să oprească; îi dau eu o ţigară fină şi să vezi cum stopează la harbuji...
Responsabilul: Atenţiune, vă rog! S-a instalat toată lumea?
O voce albă: E cam tare platforma asta.
O voce şăgalnică: O voiai de cauciuc?
Voci: Da, da... Gata... Putem pleca!
O voce groasă: Dom’le, e sigur că nu plouă?
Responsabilul: Va fi frumos si cald!
O voce groasă: Noi am luat şi umbrelele.
O voce groasă: Bă, glumeţule: ia vezi să nu cazi din tren pe drum!
O voce feminină apăsată: Ce mai aşteptăm? De ce nu plecam?
Responsabilul: Înainte de a-i da semnalul locomotivei: mă aflu între dumneavoastră, pe platformă, şi cum cunosc foarte bine locurile pe care le vom străbate să-mi permiteţi să vă dau din cînd în cînd şi unele explicaţii geografice, istorice... Dacă doriţi, bineînţeles...
Voci: Da, da... şi botanice... Eu nu vreau explicaţii, eu vreau peisaj... Dar să vorbiţi tare, să auzim... Însă nu prea mult, da?... Şi cît mai popular, să priceapă tot omul, fără filozofii... Mersi, vai ce bine că avem ghid! etc...
(Şuier de locomotivă mică. Trenuleţul se pune în mişcare. Cîteva clipe murmure indistincte, exclamaţii, onomatopee şa.)
Responsabilul: Aceasta e Valea Lomiţei, după numele rîuşorului pe care-l veţi întîlni îndată. O legendă zice că Lomiţa era fata unui cioban vestit de pe muntele Licău.
Un bărbat curios: Am auzit că pe-aici sînt şi stîni cu brînză. Dacă dăm peste vreuna, să oprim, să luăm nişte caş... Caşul e foarte sănătos, şi la stînă e totdeauna proaspăt. Dacă vrea să ţi-l vîndă... Dar sînt şi perioade cînd ciobanii nu vînd. Eventual vorbeşti dumneata cu baciul, ca din partea direcţiei, nu? Îl intimidezi puţin. Eu aş lua vreo şapte-opt kile, dar să nu ridice preţul, că unii au obiceiul cînd văd prea mulţi solicitanţi. Şi nici nu cred că e civilizat să ne repezim toţi... Poate să facem de pe acum o listă... Am eu hîrtie şi pix.
O femeie matură: Eu vreau să aud ce-a fost cu Lomiţa...
Responsabilul: Nu este nici o stînă pe traseu, nu se pune problema caşului... Cum vă spuneam, într-o bună zi, în timp ce frumoasa Lomiţa cosea în iarbă o ie, vede venind spre ea un pîlc de cavaleri împintenaţi pe nişte cai mari, negri...
Un bărbat sever: Nu se poate să fi venit la munte cu cai mari, ce tot spui dumneata? Eu am fost ofiţer de cavalerie, mie să nu-mi vinzi gogoşi. La munte se folosesc cai mici, buni de povară, capabili să urce poteci repezi, întortocheate. Păi dacă e mare şi nimereşte în codru se încurcă în crengi şi acolo rămîne.
Responsabilul: Bine, mă rog, vor fi fost cai mici... Eu vă spun povestea cum am auzit-o...
O voce feminină tînără: Dacă nu-l lăsaţi să termine povestea cu Lomiţa măcar tăceţi din gură să putem admira ţinutul... Ia uite ce de-a flori! Ce sînt astea?
Responsabilul: Sînt felurite... E Mierea ursului... Alea sînt Albăstrici... Aici e prietena noastră, Romaniţa... Colo e Traista Ciobanului...
Un bărbat curios: Eu aş insista în problema caşului, fiindcă aţi pomenit iar de cioban... Poate că, totuşi, în apropiere, nu chiar la linia ferată, n-am pretenţie...
O voce repezită: Zi-i, dom’le, povestea care-o începuseşi, cu cetăţeanca aia peste care-au dat ăia... ce i-au făcut?
Responsabilul: Bine, vă spun: se apropie cavalerii, deci, de ea... În fruntea lor era unul tînăr, chipeş, dar rău, şi unde începe s-o cerceteze: că unde sînt românii, cîţi sînt pe acolo, dacă e oaste, mă rog, multe lucruri din care se vedea că ei umblau cu gînduri cam necurate... Mă iertaţi, mă întrerup o clipă; priviţi căderea aceea de apă, o mică şi minunată cascadă, o prăvălire de cam opt metri înălţime... ce ziceţi? Parcă-i un şuvoi de argint!
O voce mică: Căderile astea de apă ar trebui exploatate...
Responsabilul: Deocamdată, aici nu e cazul... frumuseţea naturii, geografia locală...
O voce mică: O microcentrală electrică, destul de simplă, ar scoate de-aici...
O femeie: Ziceaţi că este zmeură... Unde e zmeura? Pe mine mă interesează zmeura...
O voce agresivă: A! Apropos! De ce lăsaţi, dom’le, să se speculeze zmeura în staţiune? Aţi văzut că cer cinci lei pe pahar? Şi ce pahar e ăla? Un păhăruţ! Aproape un ţoi! Femeile alea nu trebuie să intre şi ele în mercurial? Pe urmă, merele: merg eu ieri la piaţă şi văd nişte mere roşii, arătoase, dar cînd să gust unul, acru de-ţi strepezea gura... Păi ce făcuşi, nene, zic, le vopsişi? Că nu erau coapte deloc. Nu, zice, dar aşa e soiul. Stai niţel, zic, soiul ca soiul...
O voce suavă: Mă iertaţi că vă întrerup: ce-i aia, o vacă sau o capră?
Responsabilul: E oaie, domnişoară, vai de mine, dar unde trăiţi dumneavoastră?
O voce suavă: La bloc, la Bucureşti. Dar dacă n-am văzut pînă acum...
O voce mucalită: Puteţi deosebi o găină de o lacherdă?
O voce suavă: Lacherdă? Ce-i aia lacherdă?
O voce mucalită: Seamănă cu o roşcovă.
O voce suavă: O roşcovă?...
O voce leneşă: Cînd oprim?
Responsabilul: Peste... staţi să mă uit... Da: exact opt minute, vom fi la Poiana Coţofenelor, unde facem o haltă de o jumătate de oră. Acolo e zmeură, sînt alune, ciuperci şi mai ales e un covor de ciuboţica cucului extraordinar, un miracol natural...
(Fluiere repetate de locomotivă, zgomotul frînelor, larma voioasă a oamenilor care sar din tren.)
O voce gravă: Ăsta e izvorul cu apă potabilă?
Responsabilul: Da, da... poftiţi...
O voce răguşită: Putem rupe flori?
O voce calmă: Cine merge după zmeură?
Responsabilul: Fiţi atenţi la ciuperci: niciuna colorată, coloratele nu-s bune! Dealtfel, bucătăreasa noastră le va tria cu atenţie, e cunoscătoare.
O voce calmă: Care sînt alunele? Cum arată?
O voce voalată: Nu văd pepenii...
Responsabilul: Ce pepeni?
O voce îngălată: Parc-aţi zis ceva de pepeni...
Responsabilul: A, nu, pepeni nu...
O voce feminină ascuţită: Dar dacă dau urşii peste noi?
Responsabilul: E foarte puţin probabil.
O voce mucalită: Peste dumneata nu dau, în nici un caz...
O voce, feminină ascuţită: Da’ ce am eu? Îi sperii?
O voce mucalită: Nu chiar, dar dacă a dat o dată peste ei o viespe, apoi suflă şi-n iaurt.
O voce feminină ascuţită: Da, da, că le-ai adus dumneata iaurt să sufle-n el...
O voce gravă: Ce-s glumele astea? Ce-s vorbele astea?
Responsabilul: De voie, treizeci de minute! Face fiecare ce vrea...
O voce calmă: Aţi spus că putem să ne hîrjonim... Eu sînt gata...
O voce clară (de departe): Cine vrea să vadă un arici? Aici, la arici! Este un arici!
Un bărbat curios: Stimabile, insist, totuşi, în chestiunea de care ţi-am vorbit... Pentru mine, caşul e aproape un medicament... Ce ţi-aş propune eu? Cît îşi fac toţi mendrele, pe-aici, eu m-aş mai duce cîţiva kilometri încolo, cu mecanicul, poate dăm peste vreun sat, ori vreo stînă, nu se poate să nu existe...
O voce severă: Tinere, îmi eşti simpatic, te văd omenos, dar o să mă ierte dumnealui că te întrerup, aş vrea să reluăm chestie aceea, cu povestea dumitale abracadabrantă: eu am fost ofiţer de cavalerie, am făcut şcoala la Sibiu şi cunosc bine regiunile muntoase... Povestea e poveste şi adevărul a adevăr. Dacă zici că oamenii veneau pe balauri e una, nu mai cercetăm anatomia lor, provenienţa etc. etc. Dar să-mi spui mie că apar în codru cai mari, adică de statură flamandă, atunci zău, să-mi dai voie să-ţi precizez...
Responsabilul: Domnişoară, bucuraţi-vă de aer, de soare, de apa dulce a izvorului, de fructele pădurii, săriţi dacă vă place, tăvăliţi-va în largul dv.
O voce suavă: Ah! asta e?
O voce cavernoasă: Dom’le, văd că a trecut jumătatea de oră şi n-aş vrea să întîrziem. Eu, la ora 14, trebuie să fiu în pat, pentru siestă, altfel am tulburări respiratorii şi mă simt rău. Dumneavoastră cunoaşteţi boala mea? N-o cunoaşteţi, e o boală rară, mie îmi face rău şi mirosul florilor de aici, eu nu le suport, trebuie să ştiţi că un caz ca al meu se întîlneşte la o mie, şi pe urmă nici nu consum zmeură, că-mi dă urticarie, iar alunele sînt indigeste, poate că nici nu trebuia să ne aduceţi aici, fiecare se repede şi nu ştie ce-l aşteaptă...
O voce veselă: Auziţi? Doamna zice că la întoarcere să ne povestiţi mai departe întîmplarea aia cu Lomiţa...
Responsabilul: Bucuros, dar am avut impresie că nu prea interesează.
O doamnă: Ba pe noi două ne interesează foarte mult. Uitaţi-vă, eu sînt însărcinată şi numele mi-a plăcut atît de mult încît vă spun sincer că dacă o să am o fată chiar am s-o botez Lomiţa. Soţul meu ţine morţiş că dac-o fi băiat să-i spunem Cocoş, auzi ce stupizenie! Iar dac-o fi fată s-o cheme Mierluţa... Dar e posibil?
O voce mucalită: Poate ies gemeni — şi atunci se rezolvă...
O doamnă: Şi ce-i dacă ies gemeni? Cum se rezolvă?
O voce mucalită: Atunci musai trebuie să capete două nume legate istoric.
O voce veselă: Eu nu înţeleg...
O voce mucalită: De pildă, dacă sînt băieţi, să le spună Castor şi Pollux, sau Matei Basarab şi Vasile Lupu...
O voce veselă: Şi dacă iese un baiat şi o fată?
O voce mucalită: Atunci îi botează Tibia şi Peroneul!
(Fluierul locomotivei prelung.)
Responsabilul: Poftiţi la trenuleţ! Gata! Plecăm! Poftiţi, vă rog! (Larmă, forfotă etc. Trenuleţul se pune în mişcare.)
O voce: Frumuseţea locului e absolut extraordinară! Priveşti şi nu te mai saturi! Nu ştiu cum să vă mulţumesc pentru excursia asta! E de neuitat!
Responsabilul: Eu aşa m-am gîndit, că...
O voce: Credeţi că, mergînd mai departe, am putea determina omenirea asta să tacă măcar un minut? Un minut de reculegere, să zic aşa, ca să ne putem pătrunde de minunăţiile locurilor!
Responsabilul: Nu ştiu dacă... Adică nu pot să... Eu...
O voce: Domnilor, doamnelor, domnişoarelor! Sînteţi în stare să amuţiţi pentru o clipă în faţa splendorilor care ne trec pe sub ochi?
Un glas batjocoritor: Da’ ce? Sîntem muţii de la Manutanţă? Taci dumneata, dacă vrei, de ce ne obligi şi pe noi? Ia te uită!... Să ştiţi că eu am mai cunoscut un caz ca al dumnealui, în 1959, la Piatra Neamţ, tot aşa eram, într-un grup, şi deodată unul, netam-nesam, nu-l pot uita, că avea un păr vîlvoi, odată ce începea a striga: toată lumea la clocit ouăle — cumpăraserăm toţi ouă de la o Alimentară! Nu ziceţi c-a trebuit să-l legăm şi să-l ducem la spital? Păcatele mele. Altădată, la fel, lucram la cărămidarie în Ialomiţa... Şi ne apucăm noi, nu eram mulţi, vreo 30.... Ne apucăm vasăzică...
(Perpetuum comic ’89, pag. 28)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu