Într-o zi oarecare, ori poate diferită de altele — asta nu are absolut nici o importanţă — slujbaşul se îndrepta spre slujbă... Faptul în sine nu are nimic spectaculos, este la mintea cocoşului că trebuie să fie aşa, din moment ce slujbaşul e dator să-şi facă datoria faţă de slujbă.
Lume multă în troleibuz, lume şi mai multă în staţii. Slujbaşul îşi potriveşte ceasul şi dă oarecare semne de nelinişte. Simte că va întîrzia. Lucrul acesta nu că i-ar atrage cine ştie ce sancţiune, dar datoria? Cum rămîne cu datoria? Fiindcă acolo unde lucra el, problema aceasta era prioritară. Nu te puteai juca.
Urcă în troleibuzul care oprise chiar în faţa lui, deşi observase că numărul acestuia era barat. La urma urmelor care să fie diferenţa între numărul şase şi şase barat? Îşi aminti vag că odată îşi întrebase colegul de servici iar acela, un tip intuitiv şi cu idei dintre cele mai originale, îi spusese că diferenţa respectivă constă doar în faptul că, în interior, unele troleibuze au bare de susţinere iar altele nu. Şi totuşi, lăsînd gluma la o parte, o diferenţă există, de altă natură decît cea pomenită, căci troleibuzul în care urcase slujbaşul avea capul de linie în dreptul altei instituţii decît aceea unde-şi făcea el datoria. O priveşte cu atenţie slujbaşul, o studiază în amănunt şi îşi dă seama că faţada este aproape identică, poate doar mai deschisă la culoare, ramele ferestrelor tot maro, poarta de fier a intrării tot verde. Tot atîtea etaje, tot atîtea ferestre, tot atîtea trepte de urcat pînă la uşa batantă care tot aşa de melancolic scîrţîie. Nici o diferenţă. În zare, la trei kilometri, ori poate chiar mai mult, se profila romantic, ca într-o aură de inaccesibil castel medieval, instituţia unde semna el condica în fiecare dimineaţă. Din tot calculul mental pe care şi-l face rapid în cîteva secunde, rezulta că într-un singur minut cît mai rămăsese pînă la ora de începere a programului, distanţa pînă acolo poate fi parcursă doar în condiţiile doborîrii recordului mondial pe trei mii de metri plat. Cum slujbaşul nu-şi propusese în programul de activităţi o asemenea performanţă — cel puţin pentru perioada imediat următoare — gîndul i se orientă rapid şi în timp util spre o altă rezolvare. „Şi, mă rog, frumos, — cugeta el cu profunzime — care să fie diferenţa?" Şi cu acelaşi pas sigur, apăsat, păşi pe poarta instituţiei la vreme. Exact la vreme. La secundă, cum se zice. Într-o încăpere largă mai era un birou neocupat iar slujbaşul se aşeză pe pernuţa pestriţă de pe scaun şi-şi trase meticulos mînecuţele negre peste mînecile hainei, privind cu toată atenţia în jur. Observă cu repeziciune, dintr-o rapidă ochire, că peisajul îi este deosebit de familiar iar atmosfera... ce să mai vorbim...
„Fleacuri — gîndeşte el din nou — absolut nici o diferenţă. Am să şed aici cele opt ore pe care le am de stat, şi basta! Trebuie să-mi fac datoria. Păi cum altfel?"
Şi şezu, cinstit şi conştiincios, opt ore bătute pe muchie, nici un minut mai puţin, nici o secundă mai mult. La sfîrşitul programului i se dă o adeverinţă din care rezulta că, într-adevăr, „în ziua de... între orele...” el a stat la instituţia respectivă, îndeplinindu-şi datoria, adeverinţă foarte necesară la instituţia de unde, de două ori pe lună, îşi ridica suma ce reprezenta contravaloarea datoriei îndeplinite.
N-a avut nici o neplăcere, adeverinţa i-a fost luată în considerare, înregistrată, îndosariată iar în ziua de leafă îşi îndeplini din nou datoria, iscălind statul de plată, citeţ, apăsat, fără complexe, cu toată convingerea, pentru că şi acest gest superb de a-şi depune cu eleganţă autograful pe respectivul document făcea parte organică din datoria slujbaşului.
(Perpetuum comic ’91, pag. 108)
Lume multă în troleibuz, lume şi mai multă în staţii. Slujbaşul îşi potriveşte ceasul şi dă oarecare semne de nelinişte. Simte că va întîrzia. Lucrul acesta nu că i-ar atrage cine ştie ce sancţiune, dar datoria? Cum rămîne cu datoria? Fiindcă acolo unde lucra el, problema aceasta era prioritară. Nu te puteai juca.
Urcă în troleibuzul care oprise chiar în faţa lui, deşi observase că numărul acestuia era barat. La urma urmelor care să fie diferenţa între numărul şase şi şase barat? Îşi aminti vag că odată îşi întrebase colegul de servici iar acela, un tip intuitiv şi cu idei dintre cele mai originale, îi spusese că diferenţa respectivă constă doar în faptul că, în interior, unele troleibuze au bare de susţinere iar altele nu. Şi totuşi, lăsînd gluma la o parte, o diferenţă există, de altă natură decît cea pomenită, căci troleibuzul în care urcase slujbaşul avea capul de linie în dreptul altei instituţii decît aceea unde-şi făcea el datoria. O priveşte cu atenţie slujbaşul, o studiază în amănunt şi îşi dă seama că faţada este aproape identică, poate doar mai deschisă la culoare, ramele ferestrelor tot maro, poarta de fier a intrării tot verde. Tot atîtea etaje, tot atîtea ferestre, tot atîtea trepte de urcat pînă la uşa batantă care tot aşa de melancolic scîrţîie. Nici o diferenţă. În zare, la trei kilometri, ori poate chiar mai mult, se profila romantic, ca într-o aură de inaccesibil castel medieval, instituţia unde semna el condica în fiecare dimineaţă. Din tot calculul mental pe care şi-l face rapid în cîteva secunde, rezulta că într-un singur minut cît mai rămăsese pînă la ora de începere a programului, distanţa pînă acolo poate fi parcursă doar în condiţiile doborîrii recordului mondial pe trei mii de metri plat. Cum slujbaşul nu-şi propusese în programul de activităţi o asemenea performanţă — cel puţin pentru perioada imediat următoare — gîndul i se orientă rapid şi în timp util spre o altă rezolvare. „Şi, mă rog, frumos, — cugeta el cu profunzime — care să fie diferenţa?" Şi cu acelaşi pas sigur, apăsat, păşi pe poarta instituţiei la vreme. Exact la vreme. La secundă, cum se zice. Într-o încăpere largă mai era un birou neocupat iar slujbaşul se aşeză pe pernuţa pestriţă de pe scaun şi-şi trase meticulos mînecuţele negre peste mînecile hainei, privind cu toată atenţia în jur. Observă cu repeziciune, dintr-o rapidă ochire, că peisajul îi este deosebit de familiar iar atmosfera... ce să mai vorbim...
„Fleacuri — gîndeşte el din nou — absolut nici o diferenţă. Am să şed aici cele opt ore pe care le am de stat, şi basta! Trebuie să-mi fac datoria. Păi cum altfel?"
Şi şezu, cinstit şi conştiincios, opt ore bătute pe muchie, nici un minut mai puţin, nici o secundă mai mult. La sfîrşitul programului i se dă o adeverinţă din care rezulta că, într-adevăr, „în ziua de... între orele...” el a stat la instituţia respectivă, îndeplinindu-şi datoria, adeverinţă foarte necesară la instituţia de unde, de două ori pe lună, îşi ridica suma ce reprezenta contravaloarea datoriei îndeplinite.
N-a avut nici o neplăcere, adeverinţa i-a fost luată în considerare, înregistrată, îndosariată iar în ziua de leafă îşi îndeplini din nou datoria, iscălind statul de plată, citeţ, apăsat, fără complexe, cu toată convingerea, pentru că şi acest gest superb de a-şi depune cu eleganţă autograful pe respectivul document făcea parte organică din datoria slujbaşului.
(Perpetuum comic ’91, pag. 108)
