Slujbaş la datorie

        Într-o zi oarecare, ori poate diferită de altele — asta nu are absolut nici o importanţă — slujbaşul se îndrepta spre slujbă... Faptul în sine nu are nimic spectaculos, este la mintea cocoşului că trebuie să fie aşa, din moment ce slujbaşul e dator să-şi facă datoria faţă de slujbă.
        Lume multă în troleibuz, lume şi mai multă în staţii. Slujbaşul îşi potriveşte ceasul şi dă oarecare semne de nelinişte. Simte că va întîrzia. Lucrul acesta nu că i-ar atrage cine ştie ce sancţiune, dar datoria? Cum rămîne cu datoria? Fiindcă acolo unde lucra el, problema aceasta era prioritară. Nu te puteai juca.
        Urcă în troleibuzul care oprise chiar în faţa lui, deşi observase că numărul acestuia era barat. La urma urmelor care să fie diferenţa între numărul şase şi şase barat? Îşi aminti vag că odată îşi întrebase colegul de servici iar acela, un tip intuitiv şi cu idei dintre cele mai originale, îi spusese că diferenţa respectivă constă doar în faptul că, în interior, unele troleibuze au bare de susţinere iar altele nu. Şi totuşi, lăsînd gluma la o parte, o diferenţă există, de altă natură decît cea pomenită, căci troleibuzul în care urcase slujbaşul avea capul de linie în dreptul altei instituţii decît aceea unde-şi făcea el datoria. O priveşte cu atenţie slujbaşul, o studiază în amănunt şi îşi dă seama că faţada este aproape identică, poate doar mai deschisă la culoare, ramele ferestrelor tot maro, poarta de fier a intrării tot verde. Tot atîtea etaje, tot atîtea ferestre, tot atîtea trepte de urcat pînă la uşa batantă care tot aşa de melancolic scîrţîie. Nici o diferenţă. În zare, la trei kilometri, ori poate chiar mai mult, se profila romantic, ca într-o aură de inaccesibil castel medieval, instituţia unde semna el condica în fiecare dimineaţă. Din tot calculul mental pe care şi-l face rapid în cîteva secunde, rezulta că într-un singur minut cît mai rămăsese pînă la ora de începere a programului, distanţa pînă acolo poate fi parcursă doar în condiţiile doborîrii recordului mondial pe trei mii de metri plat. Cum slujbaşul nu-şi propusese în programul de activităţi o asemenea performanţă — cel puţin pentru perioada imediat următoare — gîndul i se orientă rapid şi în timp util spre o altă rezolvare. „Şi, mă rog, frumos, — cugeta el cu profunzime — care să fie diferenţa?" Şi cu acelaşi pas sigur, apăsat, păşi pe poarta instituţiei la vreme. Exact la vreme. La secundă, cum se zice. Într-o încăpere largă mai era un birou neocupat iar slujbaşul se aşeză pe pernuţa pestriţă de pe scaun şi-şi trase meticulos mînecuţele negre peste mînecile hainei, privind cu toată atenţia în jur. Observă cu repeziciune, dintr-o rapidă ochire, că peisajul îi este deosebit de familiar iar atmosfera... ce să mai vorbim...
        „Fleacuri — gîndeşte el din nou — absolut nici o diferenţă. Am să şed aici cele opt ore pe care le am de stat, şi basta! Trebuie să-mi fac datoria. Păi cum altfel?"
        Şi şezu, cinstit şi conştiincios, opt ore bătute pe muchie, nici un minut mai puţin, nici o secundă mai mult. La sfîrşitul programului i se dă o adeverinţă din care rezulta că, într-adevăr, „în ziua de... între orele...” el a stat la instituţia respectivă, îndeplinindu-şi datoria, adeverinţă foarte necesară la instituţia de unde, de două ori pe lună, îşi ridica suma ce reprezenta contravaloarea datoriei îndeplinite.
        N-a avut nici o neplăcere, adeverinţa i-a fost luată în considerare, înregistrată, îndosariată iar în ziua de leafă îşi îndeplini din nou datoria, iscălind statul de plată, citeţ, apăsat, fără complexe, cu toată convingerea, pentru că şi acest gest superb de a-şi depune cu eleganţă autograful pe respectivul document făcea parte organică din datoria slujbaşului.

(Perpetuum comic ’91, pag. 108)

Vezi toată postarea

Triptic

ILUZIA

        Invitaţi la un botez, într-o regiune montană, la un medic cu un nume ciudat, medieval. Am plecat cu toţii de acasă la ora şase după masa. Se întunecase. Cînd ne-am dat jos din tren, după trei ceasuri de călătorie, soţia mea ne-a spus: „Sînt obosită, mergeţi voi mai departe, aici sînt cadourile"... A rămas în gară, în sala de aşteptare, pe o bancă, cu poşeta alături. Ne-am continuat drumul pe o alee de duzi, lungă de cîţiva kilometri. La intrarea în sat soacra mea s-a împiedicat şi a căzut... „Mergeţi voi mai departe, ne-a strigat de jos, eu, probabil, mi-am rupt un picior. Rămîn aici, încerc să adorm"... Am intrat în sat, pe primii întîlniţi i-am întrebat de doctor... „E vorba de botezul fiicei lui, ne amintim, dar totul e în satul celălalt, care se vede-ntre lumini, pe dealuri"... „Tată, eu rămîn aici, mi-a spus băiatul, sînt istovit de-atîta drum, găsesc eu unde să mă duc"... Am ajuns dimineaţa, prăfuit, cu pantofii în mînă. Satul era pustiu, plecaseră cu toţii mai departe, nici vorbă de vreun doctor Kekuvalen...

PRIVIREA

        Casele de vizavi, strîns lipite unele de altele, semănau în încremenirea lor cu dinţii unui mort. Tencuială galben-cenuşie, numele scrise cu litere de-o şchioapă, igrasia peste tot prezentă. Vara, umbrele se lungesc prin curţi şi coridoare mărind senzaţia de singurătate, toamna, vînturile vestejesc rondouri şi din nuci şi gutui împrăştie frunze ce ating pămîntul cu un foşnet stins. Uşile de la grădină scîrţîie, pe pînza şezlongului stă uitată o carte, o femeie păşeşte printre iepuri şi găini atentă să nu se lovească de pietre. Pătrund cu privirea dincolo de ziduri, în interioarele transmise din generaţie în generaţie, sume de oglinzi, şifoniere, dulapuri, cuverturi, noptiere, vitrine, abatjururi, sticluţe, lîncezind în mirosuri stătute. Unde vor fi oare primii proprietari, tinere perechi de odinioară, cu fericite surîsuri, cu dote şi voiajuri de nuntă în orăşele răcoroase, cu plaje animate şi case de joc?... Unii dintre ei au mai rămas prin albume, oarecum stingheri în costume şi toalete de o croială bizară, din cei mai mulţi s-a ales praful, amintirea lor dispărînd ca un nouraş în imensitatea firmamentului... Într-un colţ al dormitorului, sub podelele date cu ceară, printr-o muncă migăloasă şi ascunsă, şoarecii şi-au săpat o galerie din care ies noaptea cu prudenţă cînd toate luminile sînt stinse. În adîncul şifonierelor, în spatele unor paltoane, se află cuiburi de molii, iar din pălăriile cu voaluri se înalţă un praf mărunt, un colb înnecăcios mirosind a iod... Ce scenă ciudată în casa cu numărul şase, în cămăruţa cu jaluzelele lăsate... O femeie trecută, cu halatul desfăcut, cu forme masive, aproape revărsate, stă într-un fotoliu şi răsfoieşte o revistă. Din cînd în cînd, nervoasă, alungă cu mîna roiul de muşte ce se deplasează prin toată încăperea, avîndu-şi însă baza sub cele patru braţe ale candelabrului de bronz. Sună ceasul de pe o mică etajeră. Femeia abandonează revista şi ţipă răguşit. „Tzucule, dar vino odată"!... Printr-o uşă întredeschisă se strecoară o arătare cu pieptul scobit, un fel de stafie ce tulbură somnul copiilor. „E momentul să începem"... şi doamna-şi întinde picioarele paralel cu podeaua. Tzucu dispare şi revine cu un borcan cu miere de stup. În cîteva clipe tălpile doamnei sînt unse şi pe stratul lipicios şi gălbui se depun insectele negre de sub lampadar... „Ce plăcut, ţipă matroana, lăsîndu-se pe spate în fotoliu, acum du-te la pian, mieluşelule, şi cîntă-mi gavota căci vreau să adorm"...
        În casa cu numărul şapte, pe verandă, printre lăzi şi saci cu porumb, un bărbat cu baston şi ţilindru se plimbă şi vorbeşte singur... „Am să-nnebunesc... de ce nu e frumos pasajul... de cîte ori să-l mai refac?... ia să-l mai aud odată"... şi începe... „Toamnă frumoasă, lume amabilă, tramcare curate, belşug de copii talentaţi şi premianţi. Asist la un meci judeţean de fotbal mîncînd seminţe şi admirînd lufturi superbe. Galeriile se ceartă, vorbe groase, înjurături, ameninţări. Nimeni nu pomeneşte de Eminescu şi Shakespeare. Mă întorc acasă totuşi mulţumit de culoarea mulţimii. În drum, la o grădină, o bere rece ca un plumb în stomac. Tîrziu, de la Paris, se transmite integral, ceremonia tăierii în felii egale şi subţiri a „Tortului Naţiunilor". Pentru cîteva clipe, în prim plan, cu farfuriile întinse, un pitic ceh, un taragotist britanic, un comic mongol şi un vraci sudanez"... Se opreşte... l-a mai auzit odată... izbucneşte... „E şi stil şi ritm şi derulare cinematografică"... şi izbeşte cu piciorul într-o ladă... „Dar dacă se vor încăpăţîna şi vor spune iarăşi „NU", voi fi socotit în continuare un idiot fără talent"... Se aşează resemnat pe un scaun cu pînză roasă. Îşi lasă capul în pămînt. Stă ceasuri întregi aşa. Ţilindrul îi cade în vîrful bastonului... În casa cu numărul opt, în cămăruţa ei cochetă, o domnişoară încheie o scrisoare cu următoarele rînduri... „Ţi-am mai spus, în urmă cu doi ani, despre intenţiile mele de a mă fotografia-n cît mai multe situaţii. Am acum nu mai puţin de două sute de poze în care alerg, sărut, recit, îmi îmbrac blana, sub un candelabru, mă spăl pe cap, fac scandal. Cel mai mult îmi place grupajul intitulat după o revistă, „Cio-Cio-San urcîndu-se în vişini". Travestită în japoneză am patru poziţii „de căţărare" cu piciorul drept fîlfîind în aer şi patru poziţii „în pom", concepute după ritualul oriental de a sta printre crengi. Mă gîndesc să trimit cîteva mostre la studioul central Foto, secţia „Frumuseţi în devenire", să vedem ce se întîmplă. Pînă atunci de zeci de ori Pu...pu...pu..." ...În vila cu părculeţ şi garaj ce poartă numărul nouă e aparent linişte şi pace. Proprietarul, un inginer agronom, e văduv de mult. Trăieşte dintr-o pensie mică, a rupt relaţiile cu prietenii, merge foarte rar în Capitală, a auzit de metrouri, trenuri cu pernă de aer, maşini cu schimbător automat de viteză, grefe pe inimă, sateliţi ce transmit imagini de pe un continent pe altul. Pe el, însă, îl interesează cum de s-a putut petrece atentatul de la Sarajevo, mai exact unde a fost poliţia de elită a Imperiului în momentul în care Prinţip a apăsat pe trăgaci?... Şi-a strîns toată documentaţia posibilă. Maşina cu Franz Ferdinand şi Sofia înainta pe bulevardul Adormirea Maicii Domnului, cea mai sigură arteră, în faţa lăptăriei lui Bojan Milutinovici se afla un grup de studenţi integralişti în afara oricăror bănuieli, primarul oraşului se hurduca într-o trăsură mascată cu gîndul la o decoraţie, agenţii secreţi erau strecuraţi pînă şi sub fustele femeilor. Şi totuşi s-a tras... Intră în dormitor să facă patul şi strigă „trădare", traversează sufrageria cu o găleată-n mînă şi strigă „trădare", caută găinile de ouă şi strigă „trădare", într-o anumită încăpere trage apa şi strigă „trădare"...
        Trece o maşină cu rulotă evitînd discret un car cu fîn. Cineva îşi trage ceasul şi-şi şterge fruntea cu un şerveţel. El simte că sfîrşitul e aproape, ea se lasă învinsă de noi voluptăţi, despre ei de mult nu mai vorbeşte nimeni. O tempora, o mores... Din ferestre, din vizuini, din albastrul cerului, ochiul neîntrerupt priveşte...

PLIMBAREA...

        SINGUR, pe strada Benjamin Franklin pavată recent. Îşi aminteşte de New-York, Manhattan. Marele oraş văzut din filme şi seriale. Îl obsedează o pereche de tineri emigranţi. Indicaţii ciudate de regie. Alexander Juners Ford... adeptul jocului flegmatic... Revine-n Europa.
        Muzee, expoziţii, dinastii, istorie milenară, ţări cochete. Aceeaşi stradă Franklin numărul cincizeci şi patru. Pe tăbliţa de plexiglas scrie: Popescu Octavian, şef de birou. „Astăzi n-am fost la serviciu", îşi aminteşte. Prin perdele, în sufragerie, se văd perechi dansînd. „Aniversarea lui probabil,... acum e acum"... Se simte străbătut de o forţă teribilă, distrugătoare. Scoate din buzunar cocoloşul de hîrtie. Îl frămîntă în mîini, chipul desenat al şefului se fărîmiţează sub bruscări. Petrecerea-ncetează. Strînge din nou cocoloşul, vrea să-l înghită. Prin geamuri răzbate un strigăt... „Apă cu oţet... i-e rău de tot"... Recunoaşte glasul doamnei Popescu... Bietul Sabin, e-n mîinile mele"... Aruncă hîrtia plictisit. Se piteşte sub un gard. Ascultă. Din nou vocea ei... „Parc-a fost un blestem... aşa dintr-odată... acum e mai bine... simt că cineva-i sub geam... mă duc repede să văd"... El între timp se-ndepărtase, se afla în dreptul numărului doi. O siluetă nesigură printre copaci...
       Îşi aprinde din mers o ţigară. Scoate rotocoale repetate de fum, petrecîndu-şi degetul arătător prin ele. În dreptul unui gard de scînduri se opreşte. Respiră adînc privind peste oraş. Îşi întinde braţul stîng spre gară. Se aude un fluierat puternic urmat de un zgomot de sirene. Pe podul de fier staţionează un marfar. Pe undeva, prin apropiere, o fanfară face exerciţii...
       PE STRADA DONALD se urcă într-o carlingă de avion căzut. Roteşte manşa făcînd de cîteva ori ti... ti... De pe scaunul copilotului rosteşte următorul discurs: „Vă vorbeşte maestrul Tutu Pubă ţinînd să vă spună că în viaţa lui a fost pe deplin fericit. Natura l-a înzestrat cu mari talente. Pe cele mai înalte culmi s-a ridicat în muzică, concertînd de la vîrsta de opt ani. Prinţul Radziwill l-a ţinut în braţe cinci minute şi l-a sărutat pe frunte. La Dresda, din cauza ovaţiilor, era să cadă sala. Toate aceste lucrări şi încă multe altele le veţi găsi-ntr-o carte ce va apărea-n curînd. La revedere şi vă doresc în continuare un zbor plăcut"...
       PĂTRUNDE-N cimitirul „Noi vom învia ca miîne şi vom merge iarăşi la serviciu". Îşi lasă paltonul pe cripta unui traficant de ouă. Pliveşte un mormînt abandonat. Cu braţele pline de iarbă se îndreaptă spre capela centrală. Intră-n camera mortuară apropiindu-se de femeia-ntinsă între flori, pe catafalc. La picioarele ei depune grămada de pir şi urzici. Din spatele unor perdele apare un bărbat. Soţul sau amantul decedatei. Condoleanţe. Coboară scările capelei cu un aer absent. Şerpuieşte pe cărări. Îşi regăseşte paltonul, mai ud, pe cripta unui falsificator de vinuri. Un cîine îi aţine o clipă drumul. Pare incomodat vizibil de ninsoare. Vorbeşte singur bîrfindu-şi colegii de serviciu. În dreptul stîlpului de înaltă tensiune se opreşte. Îşi scoate bascheţii. Pe alocuri zăpada i-a intrat în ciorapi. Dinspre aeroport se aude un do diez...
       PRIVEŞTE înspre colinele împădurite ale agronomiei. Se arată cortegiul de nuntă ce şi-a propus să facă turul ţării pe jos. În faţă, căruţe şi remorci cu daruri. Călare pe catîri cei şase naşi. Mireasa şi mirele, în hanorac, pe-o targă, nuntaşii legaţi cu frînghii între ei. Animatorul de serviciu strigă... „Hei, domnule, ciocneşte un pahar cu noi"... Se apropie de miri cu gîndul să-i îmbrăţişeze. Zadarnic, tînăra pereche doarme, aceeaşi situaţie şi cu naşii. Se-ndepărtează cu gesturi amicale de nuntaşi. În urma lor rămîne-o pianină. O deschide sub ninsoare, atingîndu-i clapele, o clipă. Superbe acorduri de lied se răspîndesc în noapte...
       PĂTRUNDE ÎN HALLUL Oficiului Central de Registratură apropiindu-se de portarul în uniformă kaki adormit pe un scaun. Încearcă zadarnic să-l trezească. Iritat, îi scrie cu creta pe chipiu: Eşti un bătrîn sărac şi nemernic".
       E atras pentru moment de garderobă, apoi, cu liftul, urcă la etajul doi. Constată urmele unei festivităţi. Împleticindu-se în ghirlande şi franjuri de hîrtie creponată intră în următoarele birouri: „Decese aprobate şi respinse", „Gîlcevi de importanţă stradală", „Impozite contemporane", „Divorţuri din dragoste", „Înmormîntăi în etape sau fulger". Se opreşte în faţa ultimei uşi, cu inscripţia „Înregistrarea obezilor de interes naţional". Mîngîie o clipă clanţa strălucitoare de alamă.
       Pe o scară de serviciu ajunge la etajul trei. Pare brusc panicat. Îşi controlează buzunarele şi-şi mişcă umerii înţepeniţi sub crusta rece a paltonului. Caută cu obstinaţie un anumit birou. Consultă, din mers, o schiţă trasată cu roşu pe o hîrtie de calc. E nerăbdător. Pe o altă scară de serviciu se repede spre etajul patru. Parcurge coridorul de cîteva ori, intrînd, în cele din urmă, într-o încăpere umedă, pe stînga. „Locul meu de muncă, carapacea mea...”, rosteşte. Înregistrează modificările făcute. Calendarul sub geam, statueta lîngă plosca engleză, sugativele pe un stativ, struţul de gips lîngă broasca de bronz, acele de gămălie într-un bidonaş, lipiciul pe partea dreaptă a condicii de zi. Pe masa lui zăreşte o coală de hîrtie. Recunoaşte scrisul ordonat al şefului, Octavian Sabin Popescu... „Doamne, şopteşte, propia mea caracterizare"... Parcurge rîndurile cu sufletului la gură... „Distant, nesincer cu colegii, urmărindu-şi doar interesele strict personale. Pretinde că ar fi avut un trecut glorios, de pianist. Nu prezintă, însă, documente, nu lămureşte în nici un fel cum a făcut trecerea de la artă la conţopism. În birou stă într-un palton umed, strecurîndu-ne şi nouă frigul în oase. Nu vrea să renunţe la numele urît ce îl poartă şi nu face comunicări ştiinţifice. Într-un cuvînt, Alexandru Titi Pubă ne indispune de mult şi propun, cît mai grabnic, concedierea lui. Semnează pentru luare la cunoştinţă şi acord Taflan, Durdun, Potolea, Prînzoianu, Trixici, Octavian Sabin Popescu"... Vasăzică, asta e... de mîine nu mai sînt"... Repetă fraza de cîteva ori apoi, deschizînd uşa iese-n coridor. E mai mic cu aproape zece centimetri. Merge împleticit, uitîndu-se mereu în urmă. Etajul trei, etajul doi, etajul întîi. Îi apare în faţă portarul punîndu-i o nemiloasă întrebare: „Ce mai cauţi aici Baranache"?...Îl prinde de ceafă şi-l conduce spre poartă. Cu un gest smucit îl aruncă în stradă...
       PRIVIND cîteva clipe în jur îşi ridică gulerul paltonului după care se îndreaptă spre cartierul cafenelelor. În piaţă se opreşte o clipă, tulburat de apariţia unui grup de pisici. Îşi schimbă direcţia. Printr-un gard de nuiele iese într-un mic pasaj. Apreciază sărutul a doi îndrăgostiţi, se împiedică de cîteva busturi depuse sub prelate. Pare obosit. Caută o bancă dar fluierul unui sergent îl face să plece mai departe. Prinde, din mers, un tramvai. Seamănă din spate cu doctorul Jones, din filmul „Prinţul ultimei nopţi". Coboară la curba din dreptul abatorului. Marginea oraşului... Sute de oameni de zăpadă, cu nasuri de ardei. Case cu obloanele trase. Elevi singuratici, pe sub felinarele încărcate de zăpadă. Se apropie de lacul cu trestii. Din palton îi şiroieşte apa. Păşeşte pe ghiaţa subţire. „Domnule Pubă, îl strigă cineva, ce faceţi acolo?"... Păşeşte în continuare pe gheaţa subţire. Trestiile foşnesc sub vînt şi ninsoare. Prin coridorul de întuneric cineva mai strigă o dată vag, îndepărtat... „Domnule Pubă... Domnule Pubă"... Se face linişte. O clipă se opreşte vîntul. În turnul Primăriei bate miezul nopţii. O nuntă de cîini aleargă pe linia de tramvai...

(Perpetuum comic ’89, pag. 144)

Vezi toată postarea

Chibiţul

        Literatura scrisă sau orala a reţinut, de-a lungul timpului, figurile legendare ale multor vînători şi pescari. Despre veneraţia şi fantezia cu care sînt repovestite, toate acele isprăvi care le-au făcut gloria nu are rost să mai amintesc. Foarte puţini au fost însă aceia care s-au ocupat de un personaj rămas de obicei în umbră, dar fără de care reuşitele protagoniştilor nu ar avea aceeaşi strălucire, şi în orice caz n-ar putea fi autentificate cu atîta precizie: şi anume — chibiţul. Voi încerca, în rîndurile urmatoare, să repar această nedreptate şi iertată să-mi fie lipsa de modestie dacă voi începe chiar cu mine!
        Trebuie să mărturisesc de la început că nu am fost, nu sînt şi în nici un caz nu voi deveni pescar sau vînător. Ca orice chibiţ, am însă ambiţia că sînt cel mai bun observator, pentru ambele activităţi. De cum am intrat pe baltă, pot spune, cu o eroare de 0,05%, care pescar se pricepe şi, în funcţie de vreme şi „scule", pot aproxima, la acelaşi procent, şi ce va prinde fiecare. N-o să vă plictisesc cu drumul pe care l-am parcurs pentru a ajunge la această performanţă. Aş vrea să vă relatez doar una din primele etape care m-au adus aproape de perfecţiune. La începutul activităţii mele, pentru că îmi permit să o numesc aşa, am avut şansa să plec în Deltă cu unul dintre cei mai redutabili pescari din judeţ. Ca o observaţie lipsită de importanţă, aş vrea să notez că cele mai frumoase trofee se obţin, totdeauna cît mai departe de locul de baştină al pescarului şi în prezenţa unui singur martor. Chiar de pe vremea aceea, intuiţia mea ereditară m-a făcut să fiu sigur că prietenul meu va prinde ceva ieşit din comun. Stăteam de cîtva timp pe mal cînd, la un moment dat, prietenul meu a simţit în umăr o asemenea lovitură încît s-a întors mirat către mine, bănuind, în lipsă de altcineva, că eu aş fi autorul unui asemenea gest. Date fiind distanţa dintre noi şi faptul că în timp ce mă privea reprobativ, a mai primit o asemenea lovitură, am citit pe faţa lui o oarecare nedumerire. S-a întors brusc şi curba pe care o făcea lanseta, atingînd apa cu vîrful, m-a scutit de orice explicaţie. A fost o luptă scurtă dar intensă. La suprafaţa apei s-a iscat o vînzoleală din care eu, cu firea mea poetică, n-am sesizat decît curcubeul format de stropii care se ridicaseră în aer. Prietenul meu a mai apucat să strige: Salvează peştele! În timp ce alergam spre mal, mă gîndeam, cu o inocenţă care nu m-a părăsit, de ce trebuie salvat un peşte din apă? Explicaţia a venit de la sine cînd ne-am apropiat. Într-adevăr, apa era foarte murdară. Am sărit direct în mîlul de lîngă mal, secundă în care s-au întîmplat două evenimente simultane. Peştele mi-a dat o coadă peste faţă, care m-a ajutat să trec uşor peste capul lui Costel şi în timp ce planam i-am rupt şi naylonul lansetei. Eu am căzut pe spate în nişte ciulini, iar peştele a dispărut în apa murdară din care nu-l putusem salva. Am mai auzit un strigăt scurt, ca o bătaie de aripi, apoi ceva ca un somn m-a toropit. M-am trezit după cîteva clipe în timp ce prietenul meu îmi făcea fotografii. Grija lui pentru a lăsa o amintire celor dragi m-a emoţionat, în timp ce îmi lua un prim plan, mi-a spus: Urma cozii ţi-a rămas perfect întipărită pe faţă. Cred că avea cel puţin 200 kg.
        Într-adevăr, capul îmi ardea şi, pipăindu-mă, mi-am dat seama că umflătura care îmi acoperea faţa, şi întrucîtva vederea, părea să aibă forma cozii unui peşte. „Trebuie să mergem imediat la un doctor", a mai adăugat. M-am ridicat, concentrîndu-mă să privesc, printre steluţele roşii care îmi jucau în faţa ochilor. Pe drum am aflat că am neapărat nevoie de un certificat medical care să confirme că este vorba de o lovitură de coadă de somn.  O şalupă care trecea pe o acolo ne-a îmbarcat şi, la rugămintea prietenului meu, s-a îndreptat în cea mai mare viteză către cel mai apropiat dispensar.
        Imediat a fost pus în discuţie cazul „monstrului" care, cu ancora lui Costel, în buză, număra cincizeci şi două astfel de trofee, dintre care cel puţin zece aparţineau comandantului şi secundului său de pe şalupă. Am fost chemat de la umbra unde mă aciuasem, pentru a sta la soare, ca să nu mi se dezumfle faţa, cu care ocazie am mai fost fotografiat şi cu aparatul marinarilor.
        Discuţiile s-au aprins într-un asemenea hal încît a fost norocul dispensarului că a fost construit la o oarecare distanţă de mal, deoarece atunci cînd ancora a fost aruncată, de sub prova s-a auzit un guiţat straniu şi în loc de debarcader am coborît printr-un cireş. Doctorul n-a părut să fie mirat că am venit cu şalupa prin grădină, dar a refuzat categoric să elibereze un certificat medical prin care să ateste că semnul de pe faţa mea ar fi urma unei cozi de somn. Apoi a vrut să ştie la ce ar folosi un asemenea certificat şi dacă aveam de gînd să dau în judecată întreprinderea piscicolă pentru comportamentul agresiv al peştilor din teritoriul ei. Eu, avînd gura umflată, nu m-am pripit să-i răspund. În locul meu Costel i-a explicat că nu eu aveam nevoie de certificat, ci el, pentru autentificarea poveştii cu somnul. Doctorul s-a uitat lung la noi, apoi s-a uitat lung prin încăpere, în căutarea unui obiect contondent, dar negăsind nimic s-a enervat. Din cauza acestei enervări a declarat că nu-şi poate da seama dacă este o lovitură autentică de coadă de somn, sau povestirea este trucată şi am fost lovit de o vîslă. Costel s-a jurat pe copiii lui, marinarii s-au jurat şi ei împotriva regulamentului, am jurat şi eu cu gura strîmbă, dar fără nici un folos. Doctorul a susţinut că aceste jurăminte nu reprezintă o probă ştiinţifică. Atunci Costel s-a repezit afară, s-a întors cu o vîslă, şi l-a pocnit pe doctor peste faţă. Doctorul a căzut pe gînduri şi a rămas aşa un timp destul de lung. Noi aşteptam răspunsul lui cu sufletul la gură. Văzîndu-l atît de interiorizat, căpitanul i-a aruncat o găleată de apă în cap, după care l-a ridicat de pe linoleum. A urmat apoi proba oglinzii care a dovedit clar marea diferenţă de formă şi culoare între cele două lovituri.
        Doctorul a mai vrut să spună ceva, dar avea şi el gura umflată şi s-a gîndit că mai are încă doi ani de stagiu prin locurile acelea, aşa că a semnat repede certificatul. Toată lumea a fost de acord că tinerii care ies de pe băncile facultăţii de medicină sînt foarte bine pregătiţi în ziua de azi, drept pentru care am plecat cu toţii la bufet.
        În al treilea rînd, Costel îi povestea doctorului, fluturîndu-i certificatul sub nas, cum după ce a scos somnul pe mal, în timp ce îl măsuram, acesta m-a lovit cu coada de mi-a spart maxilarul. Eu am leşinat şi el a alergat după un doctor pe care l-a adus la faţa locului, a văzut peştele şi i-a dat certificatul. Din recunoştinţă, Costel i-a făcut cadou peştele, dar neputînd să-l ridice, l-au agăţat de barca doctorului şi l-au tîrît înapoi în apă. Peştele şi-a revenit şi a smucit barca cu doctor cu tot, tîrîndu-l prin cine ştie ce hăţişuri, de nici pînă în ziua de azi nu se mai ştie nimic despre el. Doctorul a vărsat o lacrimă pentru colegul lui iar marinarii şi-au amintit că au găsit un halat sfîşiat într-un loc unde nu putea pătrunde nimeni. Certificatul acela a stîrnit multă admiraţie în judeţ iar în iarnă a trebuit să facem o copie legalizată la notariat din cauza stării precare în care ajunsese. M-am supărat însă pe Costel pentru că în primăvară l-a împrumutat unui prieten, în primul rînd pentru faptul că este singurul document care îmi lipseşte şi în doilea rînd pentru că aşa îi încurajăm pe toţi cei care au făcut să nu mai poţi spune o poveste adevărată fără ca cei din jur să nu te privească ironic.

(Perpetuum comic ’89, pag. 137)

Vezi toată postarea

Comunicări ştiinţifice în anul 2089

        Într-un moment de străluminare (uneori, pe lîngă durerile de oase, am şi asemenea crize), ochii mi s-au împăienjenit, o dulce ameţeală mi-a cuprins fiinţa, bătăile inimii s-au înteţit şi, dintr-o nebăgare de seamă, am început să întrevăd ca-n vis scene din viaţa secolului următor. Cum mi se întîmplă a doua oară aşa ceva, avînd aşadar oarecare experienţă, n-am căzut în uimire şi derută: am luat repede un creion şi hîrtie de scris şi m-am apucat să notez cît mai sîrguincios cu putinţă.
        Fusesem anunţat cu mult timp în urmă că în luna mai se va ţine în institutul nostru o sesiune extraordinară de comunicări ştiinţifice şi că aveam de pregătit şi eu una. Alesesem ca temă un procedeu nou şi de mare importanţă, la care lucrasem un mare număr de ani, privind noi metode de săpare a tunelelor submarine cu tîrnăcopul. Mi-am scris comunicarea, m-am prezentat la sesiune şi am citit-o chiar în prima zi. Auditoriul a fost entuziasmat, un inginer s-a grăbit să spună că invenţia mea e epocală, o mare revistă de specialitate mi-a cerut spre publicare textul lucrării.
        Din păcate, n-am putut să mă bucur de succesul înregistrat pentru că, imediat după pauză, cineva a propus să scriu eu procesul verbal al şedinţelor, mîna mea fiind recunoscută ca foarte îndemînatică în treburi din astea şi avînd un scris foarte îngrijit.
        Din stenogramele luate, cititorul îşi poate face o idee despre mulţimea şi importanţa comunicărilor şi ale dezbaterilor sesiunii.
        Inginerul Ion Ionescu şi-a ales ca temă o plimbare cu barca pe lacul Tei, într-o noapte cu lună, împreună cu iubita (mult mai tînără decît cercetătorul). Astfel, el a arătat că a angajat o barcă nu doar pentru o oră, cum se obişnuieşte, ci pentru trei, ca să aibă timp suficient să se piardă în apele liniştite ale lacului şi să se bucure în tihnă de farmecul serii şi de graţia însoţitoarei sale. În termeni concişi, presăraţi ici-colo de cifre comparative, cercetătorul a detaliat impresiile dobîndite, insistînd pe frumuseţea apelor irizate de razele misterioase ale lunii, pe gradaţia savantă a transformării serii de vară într-o noapte-noapte dar cu iluminaţie universală. Farmecul plimbării nautice, a arătat referentul, decurge din utilizarea completă a factorilor naturali ai locului, din extragerea selectivă din peisaj a elementelor de pitoresc şi agrement, cum ar fi, de pildă, tresărirea pe baltă a peştişorilor şi a păsăretului tîrzielnic. Un fapt semnificativ, detaliat cu mult spirit analitic în comunicare, i s-a părut vorbitorului pierderea la un moment dat a unei vîsle, în căutarea căreia cei doi navigatori nocturni şi-au irosit oarecare timp.
        De o primire bună s-a bucurat referatul ilustrului specialist Gheorghe Gh. Gheorghe, intitulat: „Observaţii cu privire la consumul de energie umană în procesul de preparare al tăiţeilor. Într-un limbaj pe înţelesul tuturor, servindu-se de un bogat material ilustrativ (proiecţii, planşe, cocă crudă şi alte mostre etc.), referentul a demonstrat că operaţiunea de tăiere (debitare) a foii bine întinse cu făcăleţul tradiţional (laminor de casă) e cu 60 la sută mai spornică (eficientă) dacă se foloseşte în locul cuţitului de masă obişnuit (netăietor prin definiţie) un set de aşchietoare vidia, cu înclinaţie variabilă, procedeu folosit şi de americani. Analiza economică şi tehnică a întregii operaţiuni scoate în evidenţă că tăiţeii obţinuţi sînt fiabili, prezintă iregularităţi ce încîntă limba şi cerul gurii, mai ales dacă în aluat s-a încorporat (băgat) şi ou. Concluzia autorului e că efortul (consumul de energie umană) risipit în procesul de tăiere este recuperat integral de gospodină prin îngurgitarea produsului finit, fie cu brînză, fie numai cu nucă.
        Comunicarea economistului Vasile Vasilescu s-a oprit în special asupra rolului pe care îl are în viaţa modernă gimnastica de dimineaţă şi repausul S.R.L. Arătînd cu fapte concrete că domnia sa e supraponderal şi, în general, sedentar, suferind de gîfîială cronică şi emfizem, s-a gîndit încă din adolescenţă la soluţii practice şi rapide de derutare (minţire) a tendinţei organismului de-a lua proporţii. După strădanii îndelungate şi experimente în laboratorul pus cu amabilitate la dispoziţie de centrul de cercetări gravitaţionale şi evaluări (cîntăriri) al sportivilor, specialistul a ajuns la concluzia că supradimensionarea persoanei sale e de natură conjuncturală şi de habitudini (poftă sau apetit exagerat), ca atare şi-a îndreptat atenţia spre chestiunile, ignorate pînă atunci, de dinamică. Pasionantă e descrierea luptei sale cu inerţia şi comodităţile. Ideea salvatoare i-a dat-o vederea, într-o zi, a unei biciclete ce stătea sprijinită de-un gard, în cartierul unde locuia. Şi-a cumpărat bicicletă, a alergat zilnic cu ea, a făcut oarecari progrese, mai ales în privinţa păstrării echilibrului, pentru că nu ştia să pedaleze şi să ţină ghidonul, tatăl lui fiind aviator pe-un supersonic. În continuare, vorbitorul a arătat că poate ar fi rămas la acest stadiu dacă bicicleta lui n-ar fi suferit întîmplător un accident, cu ocazia căruia dînsul a trebuit să zacă o vreme la pat. După revenirea la parametri acceptabili, mersul fiindu-i greoi, articulaţiile anchilozate, medicul i-a recomandat gimnastică. În această gimnastică a întrevăzut ieşirea nu numai din situaţia în care se găsea temporar ci şi din aceea care îi amărîse pînă atunci viaţa. În scurt timp a combinat ştiinţa dinamicii cu contabilitatea, stabilind norme şi baremuri ale figurilor clasice — zise şi suedeze — ridicarea pe vîrful picioarelor, unu, îndoirea genunchilor, doi, aplecarea cu mîinile întise, trei..., cu inspiraţia şi expiraţia corespunzătoare. Metoda şi-a aflat repede configuraţia, talia experimentatorului a scăzut proporţional, pofta de mîncare s-a metamorfozat în poftă de viaţă şi, cu vremea, într-o nouă poftă de bicicletă.
         „Nu e pe lume mai mare plăcere decît cea procurată de întoarcerea trunchiului şi genuflexiunea, pedalarea la Şosea, dimineaţa, numărătoarea ascendentă şi cea inversă, cu condiţia să execuţi figurile într-un costum uşor şi elegant şi să ştii să ţii firul drept cînd apeşi braţele pe ghidon" — arată în încheiere cercetătorul, care pretinde a şti că despre rezultatele sale se interesează în prezent academia suedeză, atentă la tot ce apare suedez pe mapamond, şi că în privinţa premiului Nobel dînsul nutreşte numai vii speranţe.
        După epuizarea referatelor, s-a trecut la comentarea lor, înscriindu-se cu intervenţii numeroşi participanţi, majoritatea subliniind seriozitatea cercetărilor, calitatea referatelor. N-au fost ocolite nici aspectele critice, cum a fost aceea — a unui geolog — care a regretat că nici unul din specialişti n-a abordat problema pisicuţelor de casă, după părerea sa de-o acută actualitate.

(Perpetuum comic ’89, pag. 63)

Vezi toată postarea

Dincotro bate vîntul

        Maşina opri scurt cu un scrîşnet de frîne. Spîrnel se repezi în întîmpinare sărind din piatră în piatră ca o căpriţă. Bărbatul în trenci bleumarin şi pălărie tare nu-l mai aşteptă însă, ci coborî hotărît din maşină direct într-o băltoacă.
        — Să trăiţi, tovarăşe preşedinte! — strigă Spîrnel de la vreo trei-patru pietre distanţă, cocoţat pe un cataroi mai arătos.
        — ...astăzi şi mîine! — îşi termină preşedintele ideea începută. De ce nu asfaltaţi, bre? Uite ce mizerie!
        — Aşa e pe şantier, tovarăşe preşedinte! — zise Spîrnel clipocind concludent din cizmele de cauciuc în care îşi băgase pantalonii cadrilaţi.
        Preşedintele aruncă o privire bonapartistă în jurul lui şi mormăi în barba proaspăt rasă:
        — Cam puţini!
        — Ştiţi cum e cu munca voluntară, unul are copii, altul are soţia bolnavă, altul are soacra...
        — Toţi avem soacre — zice preşedintele schimbînd în mod democratic băltoaca. Asta nu înseamnă să dramatizăm. Spîrnel, să ştii că răspunzi!
        Spîrnel rămase o clipă derutat.
        — Păi... întrebaţi-mă!
        — Nu, nu, răspunzi de situaţia asta! Eu am dat o dispoziţie şi...

        Preşedintele rămase cu vorba în gură şi holbă doi ochi şeptelici către un tînăr care stătea rezemat de o lopată.
        — Ce stai, mă, ca barza în găleată? — se stropşi el furios. Pune mîna şi munceşte că n-ai venit aici la contemplaţie. Spîrnel, să mi-l treci în carneţel să mă ocup de el.
        — E tovarăşul Cintezoi! — spuse Spîrnel cu respect.
        — Poa’ să fie şi tovarăşul Flamingo, ce mă-nteresează?!
        — E fiul tovarăşului Cintezoi de la Consiliu...
        Preşedintele rămase cîteva clipe mut privindu-şi cu respect pantofii ce începuseră să se umezească.
        — Hei, tinere — zise el cu o voce în schimbare, intrînd şi mai mult în noroi — lasă dracului scîndura aia, ce ai cu ea? Tu ai venit aici să munceşti? Te-am chemat să mai discutăm împreună, mie îmi face plăcere să discut cu persoane inteligente ca dumneata, mai învăţ şi eu cîte ceva.
        Tînărul se apropie timid zîmbind tîmp şi mişcîndu-şi capul aprobativ asemenea unei limbi de clopot.
        — Apropie-te — deschise preşedintele discuţia. Ei, ce mai face tăticu?
        — Tăticu? — se miră tînărul. Păi, ce să facă, bine, e mort.
        — Aşa! E mort!... Şi, tu ce stai? Plimbă scîndura aia, nu te lenevi. Spîrnel, te-ai prostit? Nu ştiai că e mort?
        — Ba da, ştiam, cum să nu ştiu! Numai că pe tînărul Cintezoi l-a crescut fratele tovarăşului Cintezoi de la consiliu, tovarăşul Cintezoi de la comitet!

        Pentru un moment, preşedintele fu încercat de un sentiment penibil, trăit doar în copilăria sa timpurie, şi, instinctiv, ca şi atunci, duse mîna la spate.
        — Hm... Hm... — zise el după ce constată că locul e uscat. Să mai asfaltaţi pe aici!
        Spîrnel deschise iute ochii a dilemă, nepricepînd foarte bine de care loc vorbea preşedintele.
        — Hei, tinere, ce te-a apucat? Tu chiar nu ştii de glumă?! He-he-he! Vino aici. Nu ţi-e foame?
        Străduindu-se să fie cît mai convingător în încercarea sa de a aproba, tînărul fu cît pe-aci să-i dea un cap în gură tovarăşului preşedinte. Acesta îşi descuie servieta diplomat dotată cu cifru şi cheiţă şi scoase un pacheţel.
        — Ia de mănîncă — se adresă el tînărului care începu numaidecît să clefăie. Măi... Măi... Spîrnel, dacă eşti aşa de bine informat, de ce nu mă informezi şi pe mine?
        — Păi, tocmai vroiam să continui. Cum vă spuneam, tînărul a fost crescut de tovarăşul Cintezoi de la comitet pînă la 20 de ani, cînd tovarăşul Cintezoi de la comitet a fost scos la pensie. Din acest moment...
        — Mai ai? Da, cu tine vorbesc! N-ai terminat cu clefăitul? Adică, colegii tăi muncesc şi tu stai şi dai din fălci?
        Tînărul îşi schimbă brusc atitudinea şi se apucă să sape cu rîvnă folosind în acest sens o greblă cu trei dinţi. Preşedintele miji ochii către Spîrnel şi i se adresă scurt:
        — Nu prea e disciplină. Şi tocmai vroiam să te propun la primă. Oamenii stau şi se uită, unii chiar mănîncă din pacheţelele altora. Tînărul ăsta e un exemplu negativ.
        — E timid, tovarăşe preşedinte — căută Spîrnel o scăpare. Aşa a fost şi la nuntă. Ce mai rîdea tovarăşul Coţofană de la minister, ştiţi, socrul tovarăşului Cintezoi...

        În capul tovarăşului preşedinte prinseră să piuie diferite triluri exotice şi autohtone.
        — Hm... hm... Mi-am udat pantalonii... Nu, nu, la manşete... Hei, tinere, am vrut să te încerc. Ce naiba, nu înţelegi?! Mai bine vino şi stai la mine în maşină că, uite, a început să picure... Spîrnel!
        — La ordin!
        — Să te treci în carneţel. Cum ai îndrăznit să-l mobilizezi pe tînărul Cintezoi pentru acţiunea de astăzi?
        — Păi, dumneavoastră aţi semnat convocatorul!
        — Gura! Mă mir că nu l-ai mobilizat şi pe tovarăşul Coţofană, socrul tovarăşului... — mai zise preşedintele aprinzîndu-şi o ţigară.
        — A, nu, pe tovarăşul Coţofană nu puteam să-l mobilizez. L-au mobilizat alţii cînd l-au prins cu delapidarea aia şi i-au luat tot. Acum, săracul...
        Preşedintele îşi introduse ţigara cu vîrful aprins în gură şi înjură scurt, dar gros.
        — Ce... mă... te... să... Bă, băieţică, bă... bă, minte de cintezoi, ce cauţi tu în maşina mea? Ce e, mă, maşina mea, tramvaiul 12? Treci imediat la muncă! Ce neobrăzare! Spîrnel, să mi-l treci în carneţel.
        — Îl trec, şefu’, dar să ştiţi că oricum pleacă de la noi.
        — Foarte bine. Să plece. Noi n-avem nevoie de elemente păgubitoare.
        — Pleacă la centru. Îl ia frate-su lîngă el.

        Preşedintele se zgribuli sub trendul bleumarin şi blestemă clipa cînd luase hotărîrea să verifice acţiunea pe teren. Mai găsi totuşi resurse să i se adreseze tînărului care scurma pămîntul cu un băţ.
        — Măi, tovarăşe Cintezoi, nu ai înţeles ce vroiam să spun. Am spus că poţi pleca acasă, ce să cauţi dumneata aici?! Hai, du-te, şi mîine să nu vii. Eşti învoit.
        — Să trăiţi! — zvîcni tînărul bălăgănind din cap.
        — Du-te... du-te... Hm! — mai zise preşedintele bălăgănind şi el din cap într-o beţie de imagine consecutivă. Spîrnel! Puteai să-mi spui de la început toate astea, nu să mă porţi de la Scila la Caribda! Bine că pleacă la centru!
        — Da, pleacă. Îl ia frate-su care e portar acolo. Îl ia la el, la pază.
        — Să mi-l treci la nemotivaţi! — mai zise preşedintele înainte de a dispărea în maşină.
        Şi, în timp ce maşina înainta prudentă printre băltoace, preşedintele, ieşit pe jumătate prin geamul portierei, urlă către un Spîrnel căzut într-o stare de prostraţie:
        — Şi să-l penalizezi şi cu 15%! Trebuie să întronăm odată un climat de disciplină, un climat sănătos care...

(Perpetuum comic ’89, pag. 37)

Vezi toată postarea

Un expres pentru Daia sau cum călătoresc ardelenii

        Vine, mă rog frumos, ghezăşu-n Gara de Nord cu spatele înainte, ca un bolind. Pufăie, mă rog frumos, domnişorii controlori fac „ţîrrr!" din ţignale şi clatină flamurile de parcă ar fi arbitri cînd joacă ăi din Daia cu ăi din Sebeş, de nu mai mere nimeni să lucre.
        Amu, se ţîpă-n vagon baci Iuon, Ghiorghie, Văsălie şi Mărie, tăţi din Daia, adică: ei — dăieni şi ea — dăiană.
        — No, mă Ioane, tu şezi în picioare şi gîndeşti?
        — Nu, mă Văsălie, io numa’ şed.
        Baci Ghiorghie tace de nu se mai opreşte. În faţa lui e un sac, pe culoar. Vine şi controlorul.
        — Bă frate-miu, bă, mînca-ţi-aş gura, scoate beletu’ dacă te urcaşi.
        — Matalie, domnişorule controlor, aşa fain vorbeşti, de parcă ai fi controlor doctor.
        — Păi, sînt!
        — No, dacă eşti controlor învăţător doctor, musai că ăi fi din Tîrgu-Jiu!

*

        — Bă, frate-miu, bă, ăsta cu sacu’, pune, bă, sacu’ sus că te amendez.
        Baci Ghiorghie tace de nu se mai opreşte.
        — Dom’ controlor doctor din Tîrgu-Jiu, Ghiorghie şi-a uitat acasă cartela de vorbit.
        — A uitat-o, a uitat-o, bă frate-miu, da’ dacă nu pune sacul sus îl amendez Păi?! Dumneata, ăla cu clop, vezi că ai un morcov în ureche.
        — No, mă rog frumos, ce-aţi spus?
        — Ai un morcov în ureche.
        — Cum?
        — Ai un morcov în ureche.
        — Eee?
        — Ai-un-mor - cov-în-u-re-che!
        — Ceee?
        — Ai un morcov în ureche!
        — No, vorbeşte mai tare!
        — Ai... un... morcov... în... ureche!
        — No, domnişorule, vorbeşte mai tare, că io am un morcov în ureche şi n-aud!

*

        La Sinaia, apare ospătarul de la vagonul restaurant:
        — Aveţi măsline?
        — Avem măsline.
        — Daţi-mi două măsline.
        Văsălie ia două prune şi le vîră-n urechi.
        — No, mai aveţi măsline?
        — Mai avem măsline.
        — Daţi-mi două măsline!
        Baci Iuon cumpără două măsline şi le vîră-n urechi.
        — No, prunie aveţi?
        — Avem prune.
        — Daţi-mi două prune.
        Dăiana cumpără două prune şi le vîră-n urechi.
        — Dumneavoastră de ce aţi cumpărat prune?
        — No, mă rog frumos, domnişorule, dacă n-aveţi măsline...
        Vine controlorul doctor din Tîrgu-Jiu:
        — Bă, frate-miu, beletele, bă’. Hait! Bine, bă frate-miu, da-ţi spusăi să pui sacu-ală sus! O sută de lei amendă.
        Baci Ghiorghie nu scoate o vorbă, dar scoate o sută de lei.
        — Acu’ scăpaşi ieftin, da’ dacă nu pui sacu’ sus...
        Baci Ghiorghie tace de nu se mai opreşte.

*

        La Predeal, pîş-pîş, vine ospătarul:
        — Bananeee, bananeee!
        Negrul cumpără o banană. Ardelenii de la Daia cumpără şi ei cîte o banană, dar nu ştiu cum să înceapă. Negrul jupoaie banana. Dăienii îşi jupoaie bananele şi aşteaptă. Negrul duce banana la gură. Dăienii duc bananele la gură. Trenul intră în tunel, brusc se face întuneric, iar Văsălie ţipă ca din gură de şarpe:
        — Tu Mărie, nu mîncaţi bananele, că io cum am muşcat, am şi orbit!

*

        Vine controlorul doctor din Tîrgu-Jiu:
        — Bă frate-miu, beletu’, bă! Hait! Bine, bă frate-miu, da-ţi spusăi să pui sacu-ăla sus. Două sute de lei amendă!
        Baci Ghiorghie nu scoate o vorbă, dar scoate două sute de lei.
        — Acu’ scăpaşi ieftin, da’ dacă nu pui sacu’ sus...
        Baci Ghiorghie tace de nu se mai opreşte.

*

        Negrul a terminat banana. Dăienii şi-au terminat bananele. Dăiana îl întreabă:
        — Mă rog frumos, domnişorule, un’e mergi?
        — La Braşov.
        — La Braşov, la Braşov, da’ la cinie?
        — La mama. S-a născut în Daia, dar locuieşte în Braşov.
        — Şi, mă rog frumos, cum o ajuns aici?
        — Nu a ajuns... a rămas.
        — No, mă rog frumos, luminează-mă!
        — În timpul războiului, tata a sărit cu paraşuta dintr-un avion şi a căzut într-un lan de grîu de la Daia.
        — No, şi?
        — Mama dormea în lan.
        — No, şi?
        — Tata strîngea paraşuta.
        — No, şi?
        — Tata a găsit-o pe mama.
        — No şi?
        — Tata a trezit-o pe mama.
        — No, şi?
        — Mama a rupt-o la fugă.
        — No, şi?
        — Tata a lăsat paraşuta şi a început să fugă după mama.
        — No, şi?
        — Mama fugea, tata după ea.
        — Ioi, săraca!
        — Braşovu’ bă frate-miu! Coborîţi!
        Negrul îşi ia bagajele şi coboară, iar dăiana oftează din măruntaie:
        — No, mă rog frumos, da’ oare o fi prins-o tat-su pe mumă-sa?

*

        Trenul pleacă.
        — Bă, frate-miu, beletu’ bă’. Hait! Bine, bă frate-miu, da-ţi spusăi să pui sacu-ăla sus. Trei sute de lei amendă.
        Baci Ghiorghie nu scoate o vorbă, dar scoate trei sute de lei.
        — Bă frate-miu, bag de samă-n mintea mea că omu ăsta nu vorbeşte. Ce are, bă frate-miu?
        — A rămas aşa de zece ani.
        — Da’ ce-a păţit?
        — A plecat din Daia la Sebeş. Merea-n vînt’ mai răpide decît ghezăşu’... Ghiorghie dă s-aprindă ţigara, da’ vîntu’ mere tare în contra tui, dinspre Sebeş. Dă s-aprindă alt chibrit. N’ica! Se-ntoarce Ghiorghie cu spatele contra vîntului, adică spre Sebeş, aprinde ţigara şi mere tăt-nainte. Şi mere şi mere, cu vîntu-n spate, pînă-aude cîinii lătrînd. „Tulai, Doamne, cîinii ăstora din Sebeş latră tăt c-ai noştrii din Daia". De-atunci nu l-au mai lăsat neamurile să plece din sat, sau dacă mere-undeva — să nu scoată o vorbă!
        — I-auzi. Păi numa’ dintr-atîta?
        — No, că a mai făcut una.
        — E?
        — A murit un cal la cooperativă şi preşedintele, dragu de iel, zice: „No, măi Ghiorghie, îngroapă calu’!" Ghiorghie sapă groapa, leagă calu’, mă rog frumos, de picioare şi traje şi traje... intră în groapă şi traje şi traje... şi calu’, mă rog frumos, se ţîpă peste Ghiorghie-n groapă...

*

        Intră gîfîind, alt ardelean:
        — No, rogu-vă departe-i Braşovu’?
        — No, că tare aproape-i.
        — Mulţam fain!

*

        Trenul zăboveşte la Făgăraş. Vine controlorul doctor din Tîrgu-Jiu:
        — Bă frate-miu, beletu’, bă! Hait! Bine, bă frate-miu, da-ţi spusăi să pui sacu-ăla sus. Gata, acu’ hai cu mine la miliţie!
        În sfîrşit, baci Ghiorghie vorbeşte:
        — No mă rog frumos, amenzile le-am plătit cinstit. Da’ la miliţie de ce să merg pentru sacu’ altuia?

*

        No, rogu-vă, departe-i Braşovu’?
        — Nu prea.
        — Mulţam fain!

*

        Trenul ajunge la Sibiu. Apare alt ardelean, după port — dinspre părţile Devei.
        — Mergeţi departe?
        — Acasă!
        — Şi io tăt acasă!
        — No, binie!
        — Io mă hodin o ţîrucă. De cum ajungeţi acasă, mă sculaţi şi pe minie.
        — No, să te scoale ei! spune dăiana. La mine n-ai ce căta că mi-s cu bărbat acasă!

*

        — No, rogu-vă frumos, departe-i Braşovu'?
        — Acu’ chiar că-i tare departe!

*

        — Pasagerii pentru Sebeş Alba sînt rugaţi să coboare din vagoane!
        Dăienii şi dăiana îşi iau straiţele.
        — Bă frate-miu, io bag de seamă-n mintea mea, de ce sînteţi hazoşi ăştia din Daia?
        — Da’ia, mă rog frumos!

Selecţie si coomperaj de ION TIPSIE

(Perpetuum comic ’87, pag. 178)

Vezi toată postarea

Apariţia

        Ce lucru minunat e să-ţi apară o carte! Într-una din zile te duci la librărie şi te amesteci printre cumpărători.
        Încă de la intrare, te ciocneşti de un ardelean victorios în ale cărui mîini lucesc două volume: o culegere de întîmplări rutiere şi cartea ta, „Cazemata de sticlă", căruia un grafician modernist i-a desenat pe copertă o cabină telefonică din care un ficus vorbeşte cu provincia. Îl priveşti drăgăstos pe ardelean:
        — O fi bună? îl îmbii.
        — Cred că m-am prăjit cu asta cu ficusul — bate el în carte — da’ as’laltă tre’ să fie faină, aşa-i?
        Un miliţian tinerel, cu walky-talky-ul spînzurat de gît încearcă să obţină relaţii suplimentare:
        — Asta cu cazemata... Cît costă?...
        — Aici „Vulturul", „Vulturul"! Mă auzi, „Pituliceo"? răsună o voce gîjîită în walky-talky.
        — Aici „Pitulicea", „Pitulicea", te aud... tresare înroşindu-se miliţianul şi se retrage într-un colţ să discute cu „Vulturul".
        Un bătrîn impozant, cu plete, explică într-un grup:
        — Aţi citit „Cazemata de sticlă?" Are talent, nenorocitul. Şi cîtă, cîtă suferinţă...
        — Talent?... se răsfiră dezamăgită o parte din mulţime.
        — Suferinţă?... se dispersează şi cealaltă.
        Pe vînzătoare o trec năduşelile. Cartea ta, „Cazemata de sticlă", rămîne ca un Everest între celelalte titluri ale căror culmi se teşesc văzînd cu ochii.
        — Luaţi-o pe asta — o recomandă ea unui taximetrist cu faţă de student. Cuprinde poveşti de dragoste japoneze din China Evului Mediu.

        Taximetristul cumpără ceea ce i se pare lui a fi o carte umoristică, ceva despre anumiţi şefi ai lui de la I.T.B., poate: „Mizerabilii" de Victor Hugo.
        Un asistent de la facultatea de filologie, cu figură de boxeur, plimbă privirea.
        — Vă recomand „Cazemata de sticlă" — profită vînzătoarea pentru a-şi etala aptitudinile de psiholog. E cea mai bună carte pe care o avem: o culegere de schiţe umoristice, te topeşti de rîs... vai... oh...
        Asistentul cu fizionomie de boxeur pleacă să achite la casă un volum de studii dialectologice şi stilistice privind poezia aromână din secolul XIX şi în locul lui reapare miliţianul:
        — Cît costă volumul despre cazematele de sticlă?
        — Alo, „Pitulicea"? Aici „Vulturul", „Vulturul"! îi răsună iar, sub bărbie, glasul străin.
        Miliţianul dispare furios.
        — Aceasta este o carte poliţistă? Ai? Aud? Ceva bun, palpitant? „Cazemata de sticlă"? salivează o femeie grasă îmbrăcată ca o sorcovă, la gît cu o vulpe cu gheruţe atîrnînde.
        — Nu ştiu, doamnă, renunţă vînzătoarea. Acum ne-a venit, n-am citit-o.
        — Dă-mi-o.
        — Uite, dragă, o carte nouă — îi şopteşte o fată iubitului.

        Îţi vine să te duci, să le-o smulgi din mînă, să o deschizi la pasajele cele mai interesante, dar n-ai încotro, te uiţi neputincios cum o răsfoiesc, cum cartea se deschide, ticăloasă, numai şi numai la descrieri de natură.
        — Dă-mi alta! tună sorcova cu vulpea întorcîndu-se la ştand şi trîntind cu obidă „Cazemata de sticlă". Parcă spuneai că e poliţistă.
        Te întorci acasă amărît, ridici receptorul telefonului care sună.
        — Alo, dragă, ţi-am citit cartea. Încă de la primele rînduri m-a izbit cuvîntul „ţipirig". Nu ştiai că „ţipirig" înseamnă „clorură de amoniu"?
        E vecina de dedesubt, profesoara.
        — Ba e şi o plantă erbacee, Schoenoplectus tabernaemontani. Creşte prin bălţi.
        — Dragă, ce dicţionar ai tu? Oricum, să fii mai atent. În Şăineanu e altfel.
        Închizi. Ridici iar. E contabilul Ciocărdel, un prieten din armată.
        — Ura, bătrîne! Sînt cu cartea ta pe genunchi. Mă, mi-am extras deja pe o foaie cîteva nelămuriri. De ce spui tu „cei doi rivali se aflau într-o continuă emulaţie profesională, pe viaţă şi pe moarte". Cum pot să se afle doi rivali în emulaţie? „Emulaţie" e aşa, o prietenie, o înţelegere... Sau, aici: „evul mediu e un ev revolut"! Cum „revolut", frate? Poţi să spui despre 1848 că a fost un an revolut, despre 1907... Sau „fortuit"! Cum poţi să spui despre Anca şi George ca s-au întîlnit „fortuit" pe puntea aceluiaşi transatlantic... Cine-i forţa, dragă? Nu reiese de nicăieri.
        Spre seară te sună şi tata, bunul şi bătrînul tău tată, căruia i-ai trimis încă de acum o săptămînă, în coletul cu cărţi de citit, şi „semnalul", primul exemplar din „Cazemata de sticlă". Bietul moşneag, a venit cale de doi kilometri pînă la poşta din comună ca să-ţi telefoneze. Îl auzi slab.
        — Alo... fecioraşule... Eu şi maică-ta am primit scrisoarea ta şi cărţile care zici că ţi-au aparut. Eşti mare, micule, eşti mare! Eu şi maică-ta sîntem mîndri, în special aia în trei volume aia cu d’Ar-tag... nan... felicitări, băiatu tatii, şi la mai multe! Combaţi tare! Auzi... auzi tu., da’ noi ca cine să nu fim?

(Perpetuum comic ’86, pag. 166)

Vezi toată postarea

Tanti Mimi

        Tanti Mimi este o persoană foarte cunoscută în urbea noastră. Pentru concitadinii mei, care au o aversiune inexplicabilă faţă de orice fel de venetici, ea nu este o străină. Dimpotrivă. E iubită, adorată, populară. Ori de cîte ori soseşte în vizită la noi, adică la mine, că mie îmi este rudă. În tot oraşul nostru e o forfotă ca în ziua de tîrg (joia). Spre casa noastră se îndreaptă atunci atenţia tuturor, chiar dacă e zi de joi, iar primarul este fericit că nimeni nu-i mai cere nimic, lăsîndu-l şi pe el, săracul, să se ocupe de nevastă, de copii, să dea lături la porc şi să spargă lemne. Într-atît de fascinantă este tanti Mimi, verişoara de-a treia a bunicii mele.
        Cînd vine la noi, tanti Mimi se instalează pe fotoliul din sufragerie, primeşte vizite şi dă consultaţii. Mă veţi întreba: Ce fel de consultaţii? Tanti Mimi a fost moaşă, acum e la pensie. Dar să ştiţi că nu se pricepe numai la lehuze şi la tăiatul buricului. De unde! Ea are la degetul mic toată ştiinţa medicală. Pune cu uşurinţă şi numai din ochi cele mai felurite diagnostice, să nu-ţi crezi urechilor. De cînd a ieşit la pensie ne vizitează mai des şi are timp să stea şi să dea consultaţii. De atunci oraşul nostru s-a umplut de bolnavi. Fiecare are cîte o boală, de obicei foarte gravă, fiecare aleargă să se caute. Spitalul din tîrgul nostru, ca şi spitalele din localităţile învecinate, gem de pacienţi care se vaită ba de una, ba de alta, dorm cîte doi într-un pat, iar doctorii nu-şi mai văd capul de atîta treabă. La adunarea obştii s-a cerut cu insistenţă construirea unui nou spital şi mărirea capacităţii celui vechi.
        Tocmai de aceea competenţa minunatei mele tanti Mimi nu poate fi pusă la îndoială în niciuna din ramurile specializate ale medicinii. Ea însăşi este numai o rană şi o durere. Pe fiecare pacient îl asigură că şi ea are sau a avut: colită, rinită, otită, gastrită, cistită, artrită, spondiloză, artroză, polipoză, pietre la fiere, rinichi, vezica urinară, fibrilaţii, cardiopatie ischemică, furunculoză, picior scrîntit şi bătături. Probabil şi altele, imposibil de ţinut minte pentru un om ca mine. Dar tanti Mimi nu e ca mine, ea e un fenomen. Are o memorie de elefant (mă rog, aşa se zice) de care e conştientă şi mîndră. Fiindcă fără această uriaşă listă de boli, imprimată în centrii memoriei ei, s-ar mai fi bucurat de atîta faimă? La această întrebare, nevastă-mea ar răspunde: „Nu! Iar noi am fi scăpat de o pacoste".

        Vedeţi, aici e buba, ca să mă folosesc de o metaforă din domeniul mătuşii mele. Singurul om din tîrgul nostru care nu poate s-o sufere este nevastă-mea. Îmi pare sincer rău, deşi pînă la un punct trebuie să-i dau dreptate. De cîte ori vine în vizită la noi, în discuţiile dintre mine şi nevastă-mea subiectul principal devine divorţul. Trecem şi la detalii practice. Ne socotim de cîţi bani avem nevoie pentru proces, dacă, în general, îi avem, sau ar trebui să facem un împrumut la CAR, împărţim lucrurile din casă, dăm cu piciorul în pisică să fugă la vecini, numai cu unicul nostru fiu nu ştim ce să facem. Ajunşi aci, de obicei ne împăcăm şi ne decidem să o sacrificăm pe tanti Mimi. Îi facem vînt şi între noi se restabileşte pacea. E o pace provizorie, ca orice pace, ceva între două războaie. Acea perioadă mai lungă sau mai scurtă între două vizite ale scumpei mele mătuşi are două subdiviziuni. În prima etapă, nevastă-mea rîneşte noroiul din sufragerie, spală, freacă, deretică, dezinfectează şi cu un glas mai mult sau mai puţin dulce îmi pomeneşte de farmecul inegalabil al neamurilor mele. Eu mă apăr şi ripostez, vorbindu-i în termeni la fel de elogioşi despre neamurile ei. Acestea sînt zilele sau săptămînile fierbinţi de după vizită, cînd însăşi uniunea noastră conjugală stă pe muchie de cuţit. După aceea, în cea de a doua etapă, uităm. Ne povestim isprăvile lui tanti Mimi, rîdem, noaptea dormim liniştiţi şi visăm frumos. În aceste zile şi săptămîni uităm învăţămintele istoriei şi ale noastre personale că pacea e un interval mai lung sau mai scurt între două nenorociri, vigilenţa doarme ca o beşniţă umflată de bine, diavolul pîndeşte şi apoi sare drept în mijlocul sufrageriei noastre, noaptea sau în plină zi.
        Orice s-ar zice însă, tanti Mimi are suflet bun. Cînd nu dă consultaţii în sufrageria noastră, ea se află în mijlocul bolnavilor ca Napoleon în mijlocul ciumaţilor din Egipt. E capabilă şi de astfel de fapte eroice, conform jurămîntului lui Hippocrate pe care îl ştie pe de rost. Cînd vine la noi, vine cu mîna goală (dacă exceptăm seringa şi saprosanele), cînd pleacă i-ar mai trebui vreo patru mîini, ca să ducă sacoşele pline, care, grijulie, şi le aduce de cînd am refuzat să-i mai împrumutăm din ale noastre. Pînă la gară o conduc eu, justificîndu-mă în faţa nevesti-mii, ce-mi zîmbeşte cuceritor, că, date fiind kilogramele excedentare, exerciţiul fizic nu-mi strică. Bani de taxi nu-mi dă, se înţelege. Ea, nevastă-mea, declară că n-are nimic împotrivă şi că aş putea să-mi cîştig pîinea şi altfel, la serviciul de peron. La gara de destinaţie o aşteaptă un alt nepot care, la fel ca mine, are mare nevoie să mai slăbească, deşi din pricina acestor frecvente exerciţii i-a căzut rînza. Diagnosticul i l-a pus tanti Mimi.

        Pe cît îi e trupul plin de boli, pe atît îi sînt mintea şi sufletul pline de calităţi. Pe lîngă multe altele ea are şi darul prezicerii. Nu există vis care să-i dea pace şi în care să nu găsească un tîlc. Nu ştiu cum se face însă că visele ei sînt totdeauna tragice. N-am auzit măcar unul care să se termine cu nuntă sau botez sau la horă în sat. Dacă visează o pajişte înverzită — asta înseamnă sigur mormînt, dacă visează flori — e moarte curată, pentru că, nu ştiu din ce motive, florile nu se adună la ea în buchete de logodnă, ci numai şi neapărat în jerbe. N-ar zice, de pildă, că cineva care visează nuntă, se va scula dimineaţa mahmur şi va spune celor din casă că în curînd careva dintre rudele apropiate, dacă nu chiar dintre cele de faţă, va porni pe drumul fără întoarcere. Pentru tanti Mimi nunta înseamnă, fără doar şi poate, deces în familie. Şi cum se scoală din pat începe să socotească pe nişte boabe de fasole ce neamuri are, ce vîrstă au şi de ce boli suferă. Iată de ce toate neamurile pînă la a şaptea spiţă fug îngrozite din calea ei. Din gura ei nimeni nu vrea să-şi cunoască viitorul. Preferă să meargă la altă ghicitoare.
        Hotărît lucru, tanti Mimi e o fiinţă misterioasă şi fatală. Orice vizită de-a ei aduce după sine o nenorocire. După ce pleacă de la noi nevastă-mea pune zahăr în oala cu ciorbă şi sare în cafea. De vină e tanti Mimi. Se sparge o farfurie, se arde un bec, pierd cheia de la casă. De vină e tanti Mimi. „Face farmece", zice nevastă-mea. „E o vrăjitoare. Să n-o mai prind în casă la noi".
        Cu toate acestea, eu nu pot s-o abandonez. „N-a mai trecut pe la noi de peste două luni", îi zic nevestii. „Şi ce-i cu asta?" zice ea. „Păi s-ar putea să fie bolnavă, sau să i se fi întîmplat, Doamne fereşte, ceva mai rău", zic. „Nu-i purta tu de grijă", mă linişteşte ea, „tanti Mimi e mai sănătoasă decît mine. Se vaită, dar n-are nimic, crede-mă. Eu în schimb..." „Sfîntă Fecioară", strig eu, „şi tu începi?" „Aha, sare ea indignată, sigur, pe ea o crezi, pe mincinoasa, pe prefăcuta aia! Pe mine nu mă crezi niciodată, pot să şi crăp. Şi nu suport să mă compari cu ea, auzi?"
        Iar am făcut-o de oaie, îmi zic. Ştiu că nu suportă comparaţiile cu tanti Mimi şi totuşi o compar. Involuntar, fireşte, că nu-mi place să-mi aprind singur paie-n cap.

        O las în pace, schimb vorba sau ies în curte şi m-apuc să sparg lemne. E o treabă care mă linişteşte şi pe mine şi, mai ales, pe ea. E încîntată că fac şi eu ceva pentru casă, eu puturosul şi parazitul.
        Ca să mă recompenseze, dar şi pentru că are o inimă fagure de miere, nu alta, după un timp ia singură iniţiativa şi-mi zice: „Ce-ar fi să-i facem o vizită lui tanti Mimi?" „Ei, zic eu prudent, cum crezi..." Apoi, speculîndu-i spiritul de contradicţie atît de feminin, mă îmbăţoşez şi declar: „Acum sînt ocupat. Nu merg". „Sigur, zice ea, tocmai acum ţi-ai găsit să fii ocupat, cînd am şi eu chef de o plimbare, să mai ies din îmbîcseala asta de tîrg, să stau şi eu cîteva zile fără să vă gătesc, fără să vă deretic...” „Nu, zic scurt, nu pot". Încăpăţînarea mea o întărîtă în aşa hal, că pînă la urmă cedez bărbăteşte.
        Şi iată-ne ajunşi la tanti Mimi, care ne întîmpină cu un ropot de lacrimi de bucurie. „Credeam că n-o să mai apuc ziua asta", ne zice ea încă din prag, amintindu-ne ca deobicei în doi peri că pe undeva pe-aproape pîndeşte cositoarea gata să ne taie, pe ea sau pe noi. Abia intraţi în casă ascultăm un lung pomelnic de persoane necunoscute nouă decedate în timpul scurs de la ultima noastră veselă întrunire de familie. Nevastă-mea mă priveşte într-un fel incalificabil, de parcă eu aş fi insistat să batem drumul pînă aici. Tocmai ne povestea cum pierise un biet copil de patru anişori, un nepoţel din partea unei cumnate de văr, care înghiţise un ghemotoc de cîlţi muiat în motorina de la tractorul lui tat-su, pe urmă îi dăduse foc... O întrerup exact în clipa cînd povestirea promite să ia proporţii şi o turnură palpitantă (reacţia părinţilor, intervenţia tardivă a lui tanti Mimi, salvarea inutilă, înmormîntarea, număr de participanţi etc.). O întrerup cu tot regretul fiindcă nu pot să mai suport călcîiul (tocul) nevesti-mii, milimetric plasat pe bătătura cea mai dureroasă, cea de la degetul mic de la piciorul drept. Strig cu durere neprefăcută, dar şi cu grijă să nu o ofensez pe buna, simţitoarea tanti Mimi:
        — Mi se rupe inima, tanti Mimi. Da’ vorba aia: morţii cu morţii şi viii cu viii. Mie mi-e o foame de lup. Dă ceva de mîncare!
         Tanti Mimi abandonează nepoţelul în agonie şi trece veselă la cratiţă. Pînă seara ne pregăteşte o cină pe cinste. Nevastă-mea se repede să o ajute, dar inimoasa tanti Mimi n-o lasă. „Hodineşte-te, maică, zice, că destul te zbaţi acasă". Nu e deloc o aluzie la mine, însă nevastă-mea o completează ca să nu rămînă lucrurile nelămurite. Prima zi se încheie cu un adevărat ospăţ, urmat de un somn agitat.

        Dimineaţa tanti Mimi se apucă de cozonaci şi de prăjituri. Nu mai are acelaşi elan, se vaită că o dor oasele, nevastă-mea se oferă să-i ajute, dar se izbeşte de acelaşi refuz: Nu, hodineşte-te, maică. Frămîntă la cozonaci şi se vaită. Seara cade frîntă, mai apucă să ne spună că a murit nepotu Cristache cu gîtul frînt, apoi adoarme.
        A treia zi nu se mai scoală din pat. E grav bolnavă. Fierea, stomacul, intestinul gros. Poate şi vreun reumatism. Nevastă-mea aleargă de colo-colo prin casă, cotrobăie prin toate sertarele şi cutiile de bomboane în căutarea medicamentelor pe care tanti Mimi i le cere cu un glas jalnic. Dar pentru că trebuie să mai şi mîncărn, nevastă-mea găteşte, spală vase, aşează masa. La sfîrşitul acestei zile, nevastă-mea este zguduită: „Vizită mi-a trebuit!" zice.
        — Tu ai vrut-o, spun, încercînd să scap cu abilitate de furtună.
        — Zău?! Află că pentru tine am făcut-o, prăpăditule. Ca să-ţi fac o plăcere. Eşti mort după tanti-ta asta a ta, care e o tîmpită. S-a îndopat cu cozonaci şi sarmale şi acum se vaită de burtă şi de ficat.
        — Hai, zic eu împăciuitor, hai, nu fii aşa de rea...
        — Eu, rea? Eu care-am venit să văd ce face, crezînd că i s-a întîmplat cine ştie ce, tocmai eu sînt aia rea? Ei bine, eu pe la ea nu mai calc. Dacă o iubeşti atît de mult, n-ai decît să vii singur.
        Aşa s-a încheiat ultima vizită, cu ură şi cu sfîntul legămînt de a nu-i mai călca pragul. N-are decît să crape, nouă nu ne mai pasă de ea. Are destui alţi nepoţi şi nu toţi au murit înghiţind şomoiage de cîlţi.
        Întorşi la noi acasă, ne-am prăpădit de rîs, ne-am povestit de zeci de ori cum a fost în vizită la tanti Mimi şi iarăşi am rîs. Apoi am uitat-o. Apoi iar ne-am adus aminte de ea şi ne-am zis cu duioşie: „Oare ce-o mai fi făcînd săraca tanti Mimi?"
        Într-o asemenea stare sentimentală ne aflam cînd pe uşă cine intră? Tanti Mimi! Fără o sacoşă în mînă şi într-un hal de disperare greu de descris. Plîngea şi ţipa:
        — Unde e băiatul? Unde e nepoţelul meu? Unde e Gică?
        Gică e fiul nostru.
        — La Cluj, zic.
        — La Cluj!? Aoleu, maică, aoleu!
        — Ce ai, tanti Mimi? sare şi nevastă-mea de la bucătărie.
        — Maică, maică, fugiţi după el!
        — Ce-ţi veni, tanti Mimi? Aşază-te colea, bea puţină apă şi trageţi sufletul.
        Şi după ce face cum i se spune, aflăm:
        — Of, l-am visat azi-noapte. Ciocnea un pahar de vin cu răposatu bunică-tu! Şi arată spre mine. Adică bunicul din partea mea.
        — Şi ce-i cu asta, zic şi pun mîna pe un făcăleţ care nu ştiu cum se rătăcise pe masa din sufragerie.
        — E moarte, maică, moarte!... strigă şi plînge.
        Ridic încet făcăleţul cu gîndul la Raskolnikov şi la hoaşca lui de cămătăreasă.
        Noroc cu nevastă-mea. M-a salvat spiritul ei de contradicţie şi poate şi inima ei iertătoare. Eu eram decis s-o omor, ea era tot atît de decisă să o salveze. Mi-a prins braţul ucigaş şi eu am cedat bărbăteşte.
        Tanti Mimi nici n-a observat ce luptă se dă între mine şi nevastă-mea, fiind prea zdrobită. Şi în felul acesta eu am rămas în inima ei drept nepotul bun şi darnic, iar nevastă-mea tot cum a fost: cam urîcioasă şi cam zgîrie brînză, care nu vrea să-i împrumute nici măcar o sacoşă ca să aibă în ce să-şi pună ouăle de căpătat. În urma celor întîmplate, nevastă-mea n-a dormit toată noaptea, gîndindu-se la Gică. Eu, luptînd eroic contra superstiţiilor, am refuzat categoric să urmez calea ghionturilor ei şi nu m-am dus la Cluj.

(Perpetuum comic ’85, pag. 126)

Vezi toată postarea