Un caz concret

NAE: Nu-i aşa, frate Gogule, că e plăcut să mănînci la restaurant, să fii servit prompt şi curat? În caz că ospătarul te cunoaşte, fiindu-i client vechi, te simţi ca acasă. Deşi...
GOGU: Ce vrei să spui cu asta?
NAE: Altceva e să ai căminul tău, casa ta, masa ta, nevasta ta. Nimic nu poate înlocui tihna şi comoditatea căminului conjugal. Vii acasă, obosit, nevasta îţi serveşte o mîncare caldă, îţi dă halatul şi papucii, te întreabă cum îţi merge la servici, plus alte diferite chestiuni intime. Din păcate, nevastă-mea...
GOGU: Ce vroiai să spui de nevastă-ta? Că nu-ţi asigură căldură sufletească necesară? Că nu te aşteaptă fericită în pragul casei?
NAE: Nu mă aşteaptă. Vin acasă şi stau singur cuc. Mă uit pe pereţi, sufletul meu e pustiu. Uneori mă uit la televizor. Îmi fac singur de mîncare. Îmi spăl singur ciorapii. Îmi calc singur cămăşile.
GOGU: Dar ea unde este?
NAE: Nu ştiu.
GOGU: Aşa făcea şi prima mea soţie. Dispărea. Cînd o întrebam unde a fost zicea că făcuse o vizită unei mătuşi. Îşi fabricase circa zece mătuşi fictive. Ar trebui să pui piciorul în prag. Nu trebuie să admiţi să fii umilit. Ia-i cheile şi încui-o în dormitor, leag-o de piciorul patului. Nevasta trebuie să stea permanent în casa, să asigure cu fiinţa ei căldura căminului conjugal. Eu am divorţat din cauza asta de trei ori pînă acum. Ultima soţie pleca şi întîrzia sistematic zece-cinşpe minute, deşi îi cronometrasem drumul minut cu minut. Am exclus-o din viaţa mea fără pic de remuşcări. Te sfătuiesc şi pe dumneata să divorţezi.
NAE: De cine să divorţez?
GOGU: De nevastă.
NAE: Care nevastă?
GOGU: De nevasta pe care ziceai că n-o găseşti acasă.
NAE: Păi cum s-o găsesc acasă dacă nu sînt însurat?!
GOGU: Nu eşti însurat?
NAE: Nu.
GOGU: Atunci despre ce nevastă vorbeai?
NAE: Vorbeam despre o nevastă posibilă. Vorbesc la figurat. Mă înţelegi? Localul public îţi oferă totul, în afară de căldură sufletească. Căldura sufletească nu ţi-o poate oferi decît o soţie. Dar merită să te căsătoreşti doar pentru căldura sufletească?
GOGU: Dragul meu, după părerea mea e mai avantajos să fii singur şi să aspiri mereu spre un cămin conjugal. Poate o să ţi se pară paradoxal, dar menajul de unul singur, cu două mese zilnice la restaurant, este mai avantajos din punct de vedere material decît o căsătorie care se sfîrşeşte cu divorţ.
NAE: Da, dar mai e ceva.
GOGU: Ce?
NAE: Un avantaj al căsătoriei. Copiii.
GOGU: Da, e adevărat. Una dintre raţiunile mariajului e copiii. Faci copii, ai bucurii.
NAE: Crezi?
GOGU: Ce?
NAE: Că, dacă ai copii, ai bucurii?
GOGU: Vorbesc în principiu.
NAE: În principiu, da. Dar în practică? Un văr de-al meu avea un copil excelent, premiant, fenomen. Ei bine, cînd s-a întors de la un examen — pe care îl luase cu zece plus, fireşte — a alunecat pe parchet, a ieşit prin fereastră, din fereastra în balcon şi din balcon...
GOGU: Nu mai spune, mi se face rău. Într-adevăr, cu copiii e o adevărată loterie; îi faci, îi creşti, ca să ai un sprijin la bătrîneţe... Adică să aibă cine să-ţi dea un pahar cu apă.
NAE: Auzi? Te întreb ceva: merită să faci un copil pentru un pahar cu apă? Dumneata ştii cît costă un copil per total, adică de la naştere pînă la majorat? O avere.
GOGU: Bineînţeles. Da’ de ce-l iei de la naştere? Ia-l cu nouă luni înainte, că de-atunci începe cheltuiala.
NAE: Păi cu banii respectivi angajez femeie cu ora. Sau îmi trag apă în dormitor, direct la pat. Nu?
GOGU: Păi sigur.
NAE: Cînd e mic, cumpără-i scutece, biberon, cumpără-i jucării. Te informez că, recent, s-au scumpit jucăriile. Ştii cît au ajuns nişte zdrăngănele? De la un leu şi nouăzeci şi cinci de bani la doi şi cinci. Păi merită?
GOGU: Auzi? Berea asta mă cam umfla în burtă. Hai să luăm cîte o tărie. Maistre, dă-ne cîte două vizichiuri mari.
NAE: Sigur că unii bat mult pe chestia sentimentală. Adică pe fiorul acela divin cînd auzi gînguritul copilului care zice: „tată". Cît o fi un vizichi la ăştia?
GOGU: Nu contează, fac eu cinste. Auzi? Ce vream să zic? A, da. Păi, dragă, există jucării care zic „tată" şi „mamă" pe bază de tranzistori!
NAE: Bineînţeles. Chiar dacă sînt scumpe, tot ieşi mai ieftin decît cu un copil natural.
GOGU: Plus că jucăria o poţi repara. Pe cînd copilul... Auzi, eu aş vrea să-mi faci un calcul precis, pentru că dumneata eşti de meserie: cît mă costă un copil făcut-crescut pînă la 20 de ani, şi cît scot eu de la el dacă mă întreţine pe urmă, 20 de ani, adică pînă la adîncă bătrîneţe?
NAE: Un moment. Am calculatorul la mine. (Calculează pe un calculator de buzunar) Ieşi în pierdere.
GOGU: Vorbeşti serios?
NAE: Da. Cu cîteva mii de lei.
GOGU: Serios?! Înseamnă că nu merită efortul şi riscul. Adică cum şă-ţi spun... Maistre, mai dă-ne două vizichiuri. Totuşi, mai controlează o dată, poate a greşit calculatorul.
NAE: Cum o să greşească dacă e electronic?! Nu-i avantajos copilul, îţi spun. Ieşi în pierdere. Am un caz concret în familie. Un văr de-al meu s-a însurat ceva mai tîrziu, adică la maturitate, a făcut un copil, l-a dat la şcoală, la facultate, a ieşit inginer...
GOGU: Şi?
NAE: La bătrîneţe, cînd n-a mai putut, i-a zis: „Măi băiete, eu te-am crescut pe tine, acuma creşte-mă şi tu". Ştii ce i-a răspuns fi-su, inginerul?
GOGU: Ce?
NAE: „Dă-te ’ncolo, parazit social! La muncă!"
GOGU: Şi? El, tat-su, ce-a făcut?
NAE: Cum „ce-a făcut"? L-a dat în judecată. Acum sînt deja la a treia înfăţişare. I-a cerut despăgubiri.
GOGU: Normal.
NAE: Păi, dar cum?!
GOGU: Pot să dau şi eu un rînd?
NAE: Dă. Auzi, nici nu mă gîndesc să fac copii. Să-ţi dau şi eu un caz concret. Fii atent. Un cumnat de-al meu.... Maistre, adu, dom-le, vizichiurile alea odată! Cum ziceam, un cumnat de-al meu, încă de pe vremea cînd era copil, avea un copil...
GOGU: Stai aşa, că nu pricep. (Năuc) Era copil şi avea un copil?!
NAE: Ai răbdare, că-ţi explic...
        (Discuţia continuă şi după căderea cortinei )

(Perpetuum comic ’91, pag. 73)

Vezi toată postarea

Furnizorul de cazuri

        Am fost, adesea, întrebat de către cititori, unde îmi procur cazurile, întîmplările şi tipurile din modestele mele lucrări beletristice. Bineînţeles, din viaţă, am răspuns eu de fiecare dată. Din viaţă, din viaţă — s-a insistat cu întrebarea — dar cum?
        Ei, aici e aici. Toţi cititorii de bună credinţă vor fi dispuşi să-şi închipuie că, dis-de-dimineaţă şi pînă noaptea tîrziu, bat străzile, alerg prin pieţe, trenuri, avioane, cîrciumi, instituţii de tot felul, pentru a cunoaşte oameni şi întîmplări; cu alte cuvinte, pentru a mă întîlni cu viaţa. Nimic mai neadevărat, din păcate. Sînt un leneş fără de pereche: mă scol pe la zece, citesc ziarele pînă pe la unşpe, cînd iau micul dejun, dau cîteva telefoane fără importanţă, după care trag un puişor de somn de o oră şi jumătate. Mănînc de prînz pe la ora patru, după care fac o lectură lejeră şi mai aţipesc un pic. Seara dacă nu e nimic interesant la TV pierd vremea cu cîte un amic care, la fel ca şi mine, n-are ce face; jucăm o tablă, un şah, un şaizeci şi şase, bem cafeluţe etc. În noapte, tîrziu, mîzgălesc o pagină-două, după care mă cuprinde un somn şi fără vise. Am citit şi eu în diferite cărţi, almanahuri şi reviste, despre unii scriitori devoraţi de pasiunea scrisului, robi pe viaţă ai condeiului sau pixului, care se scoală la două noaptea şi scriu cîte douăsprezece ore în şir, pînă le dă sîngele pe nas, şi care, apoi, citesc şi cercetează documente încă zece ore, rămînîndu-le timp şi pentru o zbenguială cu un nepoţel bucălat şi blond în parcul de vizavi. Toată admiraţia mea, domnilor, le zic, dar nu sînt în stare de aşa ceva, pentru mine, scrisul nu e decît o plăcere ca oricare alta: cum e ţigara, cafeluţa, plimbarea de seară sau pîinea prăjită.

        Dar să revenim la materialul de viaţă pe care-l folosesc în insignifiantele mele lucrări literare (fie proză, fie teatru). V-am spus că mi-e lene să ies din casă. Şi, atunci, de unde îl iau? Inventez? Nici vorbă. Am găsit un sistem mult mai avantajos: cumpăr. De la cine? Oho! Am o sumedenie de furnizori. A fost suficient să-i dau administratorului de bloc suma de 50 de lei şi o vodcă cu cinci măsline pentru cazul blondei de la etajul doi (tipa divorţa a treia oară pe motiv că soţul se gîdila atunci cînd ea rîdea din te miri ce) pentru ca individul să-mi aducă la fiecare trei zile o întîmplare proaspătă şi mustind de viaţă şi haz. Administratorul i-a a vîndut pontul unui nepot care bătea cîrciumile şi care venea chiar cu cîte două, trei cazuri şi întîmplări pe zi (fireşte, contra cost). Acesta, la rîndul lui, s-a destăinuit altor colegi şi cunoscuţi, astfel că, la ora actuală, dispun de subiecte pentru cel puţin cincizeci de schiţe, povestiri, piese de teatru sau scenete. Au fost cazuri cînd am cedat confraţilor aflaţi în impas întîmplări ce le-au servit la realizarea unor opere de pe urma cărora s-au ales cu o cantitate importantă de glorie şi bani. Fireşte, la un preţ avantajos pentru ei, uneori chiar şi pe credit.

        Recent, m-a vizitat un furnizori de cazuri oarecum ieşit din comun. Era un avocat pensionar, care mi-a mărturisit cu sinceritate situaţia financiară precare în care se află.
        — Ca pensionar — mi-a zis el, aprinzîndu-şi o ţigară „Carpaţi" ca semn sigur al decrepitudinii sale materiale — primesc o pensie. Dar, la rîndul meu, dau şi eu o pensie.
        — Alimentară?
        — Fireşte. O clientă pe care am divorţat-o în două rînduri — escroacă notorie — m-a ademenit într-o seară la ea acasă, m-a servit cu nişte alcool amestecat cu tranchilizante, eu am adormit pe canapea, iar ea m-a dezbrăcat şi m-a dus în dormitor. Dimineaţa, a venit femeia de servici să-i aducă laptele, aceasta m-a văzut în timp ce mă duceam spre baie ţinîndu-mă de pereţi şi aşa mai departe. Am pierdut procesul cu brio, deşi m-au apărat cei mai pricepuţi şi distinşi colegi şi deşi diferenţa de vîrstă dintre mine şi reclamantă era zdrobitoare: ea douăzeci şi nouă de-ani, eu şaizeci şi nouă.
        — Şi cu ce pot să-ţi fiu eu dumitale de ajutor?
        — Nu dumneata trebuie să mă ajuţi pe mine, ci invers.
        — Adică?
        — Dumneata cum eşti categorisit, la ora actuală, ca scriitor? Excelent, bun sau mediocru?
        — Ultima oară, un oarecare critic m-a numit „cunoscutul umorist".
        — „Cunoscutul"?! Cam puţin. Vrei să te fac „notabil"?
        — Adică cum „notabil"?
        — Adică, pe viitor, să se spună despre dumneata că eşti un scriitor notabil. Te-ar avantaja?
        — Da — zic, după circa trei clipe de gîndire — cred că m-ar avantaja. Asta ar îndemna ca întreaga critică literară să ia, vrînd-nevrînd, notă de mine.
        — Exact. Fii atent, am să-ţi dau nişte subiecte extraordinare, cu care ai să le rupi gura la toţi. Toate, deşi smulse din viaţă, sînt unicate. Trei sute bucata.

        Suma era cam aspră. I-am zis că, pînă acum, găsisem la cincizeci de lei cu ghiotura. Uneori, chiar şi cu douăzeci şi cinci.
        — Dumneata nu înţelegi că ce-ţi dau eu sînt unicate?! a strigat avocatul pensionar, nervos. O să-i umileşti pe toţi confraţii, toţi se vor zgîria pe obraji de invidie.
        — Bine, zic, dă-mi primul subiect, de probă.
        — Banii! ordonă el, întinzînd mîna.
        — Păi aşa, pe neve?!
        — Dacă-ţi convine. Nu lucrez decît cu plata anticipat. Nu risc să-mi răcesc gura de pomană.
        Am scos trei bancnote de cîte o sută şi i le-am dat. Le ţineam pentru un cadou de ziua nevestei. O să-i dau doar un pupic dulce după ureche, să zică mersi.
        — Ascult.
        — Cazul pe care ţi-l spun s-a judecat acum o săptămînă la tribunalul sectorului şase, a ţinut trei zile şi-a făcut sala întreagă să plîngă în hohote. El, douăzeci şi unu de ani, măcelar, ea, nouăsprezece, picoliţă la „Capşa". Copilăriseră împreună, erau vecini, părinţii la fel, au hotărît să se logodească, apoi să se căsătorească, nunta urmînd să aibă loc de lăsata secului. Îtr-o zi, tatăl fetei îşi lasă maşina (un „Mercedes" pe motorină) în faţa casei, n-o duce în garaj (era grăbit) şi, cînd iese afară, ca să plece din nou în oraş, după treburi, găseşte cîinele vecinului, adică al familiei băiatului, urinînd pe una din roţile maşinii. Tipul îi dă cîinelui un şut în burtă, cîinele începe să chelălăie, iese la poartă stăpînul lui şi întreabă: „Ce-ai avut, mă, cu cîinele meu, de ce dăduşi în el?" „Păi, zice, de-aia, că se freacă de maşina mea, şi n-am dat un sfert de milion pe ea ca să mi-o spurce javra ta", după care, din una-n alta, au trecut la înjurături de mamă, la palme şi la pumni, de a trebuit să-i despartă alţi vecini, care s-au şi mirat: „Ce dracu’, mă, din ce vă luarăţi?"

        Bine-nţeles, logodna a fost ruptă, iar nunta anulată. Copiii, însă, continuînd să se iubească, prea puţin le-a păsat lor de cearta părintească, îi durea în cot, au băgat actele şi s-au dus la Ofiţerul Stării Civile să facă formalităţile pe ascuns. Numai că, cei doi părinţi au aflat, au venit la sfat, le-au rupt tinerilor actul în bucăţele, le-au aplicat cîteva palme şi sictiruri, după care au început să se ocărască între ei, fiecare promiţîndu-i celuilalt să-l dea în judecată, ceea ce s-a şi întîmplat. Între timp, tinerii ce-au făcut? Băiatul nu i-a zis nimic fetei, s-a dus la el la măcelărie, a luat cuţitul cu care tranşa carnea şi şi l-a înfipt în inimă. Ea, avînd un sumbru presentiment, a fugit să-l caute şi, găsindu-l mort, a înghiţit verde de Paris (avea sticluţa cu ea, în poşetă). Peste trei zile i-au înmormîntat în acelaşi sicriu. O tragedie groaznică.
        — Într-adevăr, am exclamat eu, înmărmurit de uimire şi oroare. Crîncenă chestie.
        Şi, în aceeaşi seară, am scris o povestire cu subiectul respectiv, pe care o prestigioasă revistă semiculturală a şi publicat-o imediat. În zilele următoare am primit mai multe telefoane de felicitare de la cunoscuţi.
        — Dom-le, e autentică? mă întrebau.
        — Da, dom-le, le răspundeăm, autentică sută la sută.
        — Bravo! E grozavă.

        Peste cîteva zile, avocatul pensionar a venit din nou cu un subiect trăznet, tot unicat, tot rupt din viaţă: un tînăr ofiţer de infanterie, venit mai devreme de la manevre, în urma unei sesizări, îşi acuză soţia de infidelitate, aceasta nu are argumente convingătoare întru apărarea sa, drept pentru care el o strînge de gît. Trei sute, plata pe loc. Peste alte cîteva zile, alt subiect: doi fraţi gemeni, marinari, pierduţi unul de altul de cînd erau mici, eşuează fiecare cu vasul lui în Pacific, se salvează pe o insulă pustie, aici îşi dau seama că sînt fraţi, lacrimi de bucurie etc. Două sute cincizeci de lei şi un kil de vin superior. Alt subiect-bombă: un vînzator de Aprozar adună ban cu ban din mica lui lefşoară şi cumpără trei apartamente, pe care le dă ca zestre celor trei fete. Cînd ajunge la bătrîneţe, vrea să tragă la una din fete, ca să aibă adăpost şi îngrijire, dar aceasta nu-l primeşte. „Tată, nu te supăra, dar soţul meu nu suportă persoană străină în casă, el preferă să umble în pielea goală în orice sezon, n-am ce-i face". Se duce la a doua — la fel. „Dragă tată, nu te supăra, dar o am deja pe soacră-mea la mine, mi-e suficient". La a treia — la fel. După care, bătrînul moare, degerat, într-un parc public. Acelaşi preţ.
        Toate subiectele mi s-au potrivit mănuşă, transcriindu-le pe hîrtie cu mare plăcere şi măiestrie artistică. Dar nu mică mi-a fost mirarea citind, apoi, într-o revistă săptămînală specializată în urmărirea vigilentă a activităţii literare, o notă care se intitula: „Un plagiator notoriu" şi în care se demonstra că subiectele ultimelor mele povestiri erau furate, fără ruşine, după unele piese ale cunoscutului dramaturg englez Shakespeare.
        A doua zi, l-am aşteptat pe avocatul pensionar cu un picior de scaun în mînă, hotărît să-i sparg capul.
        — Nenorocitule şi escrocule, am urlat, din scriitor notoriu m-ai făcut plagiator notoriu! Pretindeai că toate cazurile sînt unicate, în timp ce dumneata le furai din Shakespeare! Secătură!
        — Dom-le, mi-a zis el, fii calm. Toate cazurile sînt, realmente, autentice, reale şi unicate. Vino cu mine la tribunal, ca să te convingi. Vino, te rog.
        M-am dus la tribunal, unde ne-a primit chiar grefierul şef. Acesta, binevoitor, mi-a pus în braţe un vraf de dosare pe care le-am răsfoit timp de opt ore. Într-adevăr, cazurile respective figurau acolo, negru pe alb, aşa cum mi le povestise avocatul: şi chestia cu măcelarul şi picoliţa, şi chestia cu infanteristul, şi cea cu fraţii, şi cea cu bătrînul rămas pe drumuri. Furnizorul meu lucrase cinstit, m-a obligat să-i cer scuze pentru insultă. Drept pentru care, venind, seara, spre casă, m-am întrebat, profund nedumerit: e posibil oare, ca şi eu, şi Shakespeare, să avem aceeaşi sursă de inspiraţie?!

(Perpetuum comic ’88, pag. 9)

Vezi toată postarea

Schema

        Eu şi cu Titi avem schema (dacă vreţi, puneţi cuvîntul între ghilimele) noastră de peste douăzeci de ani, cu ajutoul căreia scăpăm duminica de-acasă. Nu chiar în fiecare săptamînă, dar aproape. În principiu, sîntem şi noi de acord cu nevestele că duminica aparţine familiei, ziua în care au şi ele (plus copiii) dreptul la o distracţie, o ieşire la iarbă verde, un joc de societate, plus alte treburi gospodăreşti (faci o piaţă, faci o curăţenie etc), sigur că da, dar noi? Noi n-avem dreptul la o evaziune la o escapadă, la o aiureală, mă rog frumos?! Pînă acum o săptămînă treburile ne-au mers bine, adică înţelegerea era perfectă: odata venea el cu o schemă, altădată, eu. Acestea erau dintre cele mai diverse, spontane şi verosimile. Dau cîteva exemple: Titi apărea la uşa cu o telegramă pe adresa mea (dată de el, bineînţeles) din partea sucursalei noastre din Focşani care mă chema urgent pentru nu ştiu ce bucluc pe care numai eu îl puteam rezolva, exista pe telegrama chiar o notiţă expresă, cu creion roşu, ca din partea şefului: „Nelu, eventual şi Titi, să se prezinte imediat la faţa locului". Ce puteau să zică nevestele în faţa unui asemenea document irefutabil? Ne făceau valijoara şi ne urau drum bun. Iar noi ne duceam şi trînteam un chef monstru şi nişte partide de remi sau poker cu miză mică la „rezervaţia" unui coleg burlac de la Săftica, pînă luni dimineaţa, cînd ne întorceam acasă cu ochii roşii de oboseală: „Dragă, ce-a fost acolo, vai de noi, am tras o zi şi-o noapte ca nişte fiare, i-am scos din belea!" Altădată mă duceam eu la Titi şi-l sculam duminică dimineaţă la şase fără un sfert, anunţîndu-l că în noaptea respectivă a avut loc un incendiu la secţia noastră, se pare că au ars lucruri importante, materiale, chiar şi dosare cu acte, o luam la fugă în izmene, vai de mine, ce nenorocire, ce ghinion, veneam acasă luni seara tîrziu, poate chiar marţi dimineaţa, bineînţeles, fără a uita să ne mînjim niţel cu funingine pe mîini şi pe faţă. Altă schemă: un telefon trucat din partea şefului (Titi îl imită la perfecţie) prin care ne cerea un serviciu (să-i remorcăm maşina sau altă aiureală). Sau: eram invitat la el la masă, cu nevastă-mea duminică la prînz, plictiseală de moarte, nu ne pria nimic, mîncarea ne rămînea în gît, şpriţul avea gust de gaz, cum s-o ştergem? „Fetelor, lipsim cinci minute, ne ducem pînă la colţ să luăm nişte ţigări". „Păi trimitem un copil, de ce să vă deranjaţi?" „Nu, că vrem să luăm un pic de aer, digestia..." Şi veneam peste cinci-şase ore, sau şi mai şi, tocmai noaptea. Cum acopeream respectiva măgărie? Simplu: aveam eu pe cineva la Urgenţă care-i punea lui Titi (sau mie, depinde, dădeam cu banul) un picior în ghips. „Dragă, ce ghinion, ne-a călcat un Trabant, era să ne omoare". Sau, duminică pe la unşpe, apărea Titi în costum negru, cu cravată neagră, mănuşi negre: „Ce faci, dom-le, nu eşti gata?" „Gata pentru ce?" întreba nevastă-mea. „Păi nu ţi-a spus că azi mergem la înmormîntarea lui Vasilică Morcoveaţă, fostul nostru coleg de liceu?!" „A, ziceam eu, uitasem pur şi simplu". După care mă îmbrăcam şi eu în doliu, şi duşi eram, toată ziua şi noaptea următoare. La cheful care avea loc se făceau cele mai hazoase glume pe seama înfăţişării noastre mortuare. A doua zi dimineaţa, cînd ne întorceam să ne schimbăm, pentru a pleca la serviciu, le ziceam nevestelor: „Dom-le, ce jale a fost, ce sfîşiere, săracu băiat, a trebuit să stăm cu familia pînă acum, ca s-o consolăm, nu ne-au lăsat să plecăm..."

        Mulţi ne şi întrebau: „Mă, cum scăpaţi voi de la neveste duminică de duminică că pe mine (scuzaţi cacofonia) nu mă lasă nici pînă la ţigări, joc cu ea septic pînă-mi dă sîngele pe nas". „Ehe, ziceam noi, daţi dracului, avem scheme, avem imaginaţie".

        Acum o săptămînă, Titi mă anunţă încă de joi: „Vezi că se leagă sîmbătă de un botez la Măgurele, la un cunoscut de-al meu, l-am ajutat să promoveze, mi-e recunoscător, are un butoi de căpşunică virgin şi două verişoare divorţate, eşti la rînd, caută schema". Uşor de zis, greu de făcut, imaginaţia omului are şi ea limitele ei. Mă chinui joi noaptea, vineri toată ziua, termenul se apropia, sîmbătă la prînz, cel tîrziu, trebuia să le plasez nevestelor acoperirea dispariţiei noastre. Intrat în criză de timp, ce-mi zic? Ia să apelez pentru documentare la literatura de specialitate, să vedem scriitorii cum se descurcă în astfel de situaţii. Şi citesc volumul unuia care se dă drept umorist, mare autor de farse, bine cotat printre criticii de specialitate (dacă nu cumva totul e aranjat, cum am auzit că se obişnuieşte). Oricum, eu, ca om de bună credinţă, îl citesc de la un capăt la altul şi descopăr acolo o găselniţă care mi se pare folosibilă şi o aplic în viaţă pe loc. Adică le zic nevestelor o chestie foarte şoching, cu care le las cu gurile căscate de la început: cum că ne-a văzut ieri pe stradă un tip care, după ce ne-a măsurat din cap pînă-n picioare, ne-a zis că e regizor şi că el tocmai face un film cu subiect contemporan şi că noi am avea exact moacele care-l interesează, nu chiar pentru rolurile principale, dar, oricum, pentru ceva mijlociu, chestie de zece mii şi zece zile de filmare, ne interesează? Nevestele noastre n-au zis nimic (puteau să se opună şansei noastre de a deveni vedete?!), aşa că am plecat la botezul de la Măgurele, unde a început o distracţie ca-n filme, vinul era de nemaipomenit, iar verişoarele respective haioase şi brunete ca focul. Numai că, exact în toiul distracţiei, cine apare! Nevestele noastre. Cică: „Dragă, filmare-filmare, dar unde sînt aparatele?" „Păi, zic, filmarea s-a terminat şi-am mai rămas noi ca să terminăm vinul ăsta de recuzită". „Şi ăstea cine sînt?" „Păi, zic, nişte figurante, vai de capul lor se zbat şi ele pentru o bucată de pîine şi o friptură în sînge". În fine, am fost săltaţi şi duşi acasă ca nişte infractori de drept comun. Pe drum, mă întrebam: „Dom-le, de unde ne-au dibuit, de unde au prins pontul, că nu-l ştiam decît noi doi?!" N-am închis un ochi toată noaptea, dimineaţă n-am mai putut şi-am întrebat-o pe nevastă-mea: „Dragă, zi-mi adevărul, dar pe bune!" Şi mi l-a zis pe bune: văzîndu-mă citind respectiva carte, a respectivului autor, a luat-o şi ea la citit, din curiozitate. Şi-a descoperit poanta pe care o ciupisem eu.
        Fir-aţi ai dracului de scriitori, cu cine s-o mai lua după schemele voastre!

(Perpetuum comic ’87, pag. 17)

Vezi toată postarea

Papă-lapte

        N-am văzut în viaţa mea un om mai nenorocit, o fiinţă căreia să-i plouă zilnic în casă şi căruia să-i curgă belelele gîrlă ca lui Titel. Mă şi enervez cînd îl văd mereu cu ochii în lacrimi şi cu glasul plîngăcios.
        — Ce ţi s-a mai întîmplat, dragă, ce-ai mai păţit de eşti ca o curcă plouată? îl întreb.
        — Ştii ce sînt eu? mă întreabă, la rîndul lui.
        — Ce?
        — Un papă-lapte.
        — Cine ţi-a zis asta?
        — Nevastă-mea. Azi dimineaţă, la cinci şi un sfert, a urlat la mine: „Scoală, mă, papă-lapte, fii şi tu gospodar, cap de familie, du-te la piaţă, ia nişte spanac şi nişte ridichi, ia pîine şi lapte, nu dormi pînă la prînz, ca un trîntor!" Auzi, cică dorm pînă la prînz! Eu, care sînt în picioare la şase jumătate, ca să mătur prin curte, care-mi fac singur patul şi îi aduc şi ei cafeaua la nas!?
        — Şi? Te-ai dus la piaţă?
        — M-am dus, bineînţeles. Dar crezi că a fost mulţumită? Nu. „Măi, papă-lapte, mi-a zis, de unde-ai luat porcăria asta de spanac, care-i numai cotoare?!" „De la un ţăran", zic. „Îl duci înapoi şi i-l arunci în ochi! Dar ridichiie-astea dospite unde le-ai găsit? Ţi le-a dat cineva de pomană? De ce nu le încerci cu degetele, ca să vezi dacă sînt trecute?! Cum de te păcălesc toţi numai pe tine, mă, papă-lapte ce eşti!" Şi uite-aşa, nu mă scoate din expresia asta care mă scoate din minţi. Aş prefera să-mi zică ori cum — vită încălţată, idiot, ramolit, lepădătură — dar nu papă-lapte.
        — E vreo legătură între aceasta expresie şi faptul că-ţi place laptele?
        — Tocmai, că mie nu-mi place laptele, îmi dă colici. Cred că e vorba de o metaforă, fir-ar ea a dracului cu cine a inventat-o! Vrea să-mi dea de înţeles că nu sînt bun de nimic. Şi dacă mi-ar spune-o doar în intimitate, dar îmi zice şi în public. Mi-a zis-o şi la revelion, de faţă cu peste o sută de persoane cunoscute sau semi, după ce se pupase pe gură cu un tip necunoscut şi cu mustaţă pe oală: „Hai, papă-lapte, ţopăie şi tu, pupă-te şi tu!"
        — Şi te afectează chestia asta? îl întreb pe bietul Titel, care îmi producea, realmente, milă.
        — Bineînţeles. Pune-te în locul meu. După ce că sînt complexat la servici din cauza mediocrităţii profesionale, mă simt complexat şi acasă.
        — N-ai încercat să-i zici ceva în acest sens?
        — I-am zis. I-am zis-o franş: „Dragă, dacă mă mai complexezi, te las!"
        — Şi ea ce-a zis?
        — A pufnit-o rîsul. „Fugi dracului de-aici, că nici de asta nu eşti în stare!" Şi n-am fost. Dovadă că sînt, în continuare, cu ea.
        — N-am ce să-ţi fac. Tu eşti de vină. De ce ai luat-o?
        — Păi ce, eu am luat-o?!
        — Dar cine?
        — Ea m-a luat. Eram la munte, într-o excursie, cu un grup de fete şi băieţi. Mie îmi plăcea o puştoaică cu căciuliţă albă, roşcovană, sfioasă, dulce, liniştită. Ea, actuala mea nevastă, era cea mai drăcoasa şi zănatecă, făcea numai aiureli, noaptea a simulat un incendiu la cabană şi ne-a scos dezbrăcaţi în viscol, ne-a umplut bocancii cu zăpadă, ne-a pus lipici pe pîine în loc de unt, iar mie ştii ce mi-a făcut? Mi-a pus o pisică în raniţă, cînd am simţit că-mi mişcă în spinare, am leşinat. M-a frecat bine cu zăpadă, pînă mi-am revenit, după care mi-a zis: „Măi, papă-lapte, tu nu prea ştii de glumă, trebuie să te facă cineva bărbat, aşa c-o să mă mărit cu tine, n-am încotro".
        — Şi s-a măritat?
        — Da. În aceiaşi săptămînă. De atunci au trecut mai bine de zece ani. Ce mă sfătuieşti? Să pun piciorul în prag?
        — Dacă poţi...
        — Sau, eventual, să mai aştept şi alte dovezi şi abia pe urmă să introduc divorţ?!
        — Şi-aşa e bine.
        — Sau s-o reclam superiorilor ei de la servici?!
        — Eventual...
        — Sau să vorbesc cu mama ei?
        — N-ar strica.
        — Din păcate, mama ei seamănă cu ea. Ştii ce i-a făcut ieri lui bărbat-su, adică socrului meu?
        — Ce?
        — Pomenirea de patruzeci de zile.
        — Atunci du-te repede la un doctor.
        — Ce fel de doctor?
        — Un psihiatru.
        Titel se îngălbeni de frică.
        — Păi ce să-mi facă psihiatrul?
        — Să te vindece de complexele de inferioritate, să te pună pe picioare ca bărbat.
        — Ai dreptate, îmi spune el, gînditor. Există, oare, medicamente care să-i dea unui soţ curaj în faţa nevestei?
        — Sigur că există.
        — Atunci am să mă duc la doctor. Mulţumesc pentru sfat.
        Titel se îndepărtă în aceiaşi clipă, iar eu văzui în mersul lui hotărît şi drept o evidentă schimbare în bine.

(Perpetuum comic ’86, pag. 24)

Vezi toată postarea

Gigi

        — Alo!
        — Da.
        — Ce faci!
        — Bine. Cine-i la telefon?
        — Cum cine e?l Nu mă recunoşti? Vocea mea e inconfundabilă.
        — Totuşi...
        — Sînt Gigi.
        — Care Gigi?
        — Păi ce, ai mai mulţi prieteni cu acest nume?
        — Da, vreo cinci.
        — Bravo! Şi eu pe ce loc sînt?
        — Nu ştiu, că n-am făcut încă un clasament.
        — Te pomeneşti că m-ai pus pe ultimul loc! Auzi, să lăsăm glumele. Ce facem cu chestia aia?
        — Care chestie?
        — Ştii tu care. Fii atent că au intervenit nişte modificări în situaţie. Nea Gogu a fost destituit.
        — De ce? Ce-a făcut, săracul?
        — Bine ai zis „săracul". Avea de toate, adică era putred. Putred de bogat, bineînţeles. Şi s-a lăcomit. Acum e sărac. Ce să-i fac? Lăcomia strică omenia. Nevastă-sa insistă să mă duc, cu orice preţ, martor la proces, şi să spun că e nevinovat, că tot ce-a făcut a făcut din greşeală şi nebăgare de seamă, plus etîcî, etîcî. Ce zici, să mă duc?
        — Depinde.
        — Depinde de, ce?
        — Dacă nea Gogu e sau nu vinovat. Dacă e nevinovat pledezi în favoarea lui, dacă e vinovat, îl demaşti.
        — Să-l demasc?! Doamne fereşte! Păi cum să-i fac eu una ca asta lui nea Gogu? Dacă se enervează şi zice şi el de mine?
        — Ce să zică?
        — Păi, dacă am fost colegi în chestiune, are ce să zică. Are. Şi e şi rău de gură. Cînd se porneşte nu se mai opreşte. Mi-a mai făcut odată figura. Venise o inspecţie şi eu m-am fofilat şi l-am eschivat. Drept pentru care mi-a vorbit aşa de crîncen că abia am scăpat cu o imputaţie. N-ar fi mai bine să nu mă duc?
        — Unde?
        — La proces.
        — Faci cum crezi.
        — Păi eu nu ştiu ce să cred, pentru asta te-am sunat, ca să-mi dai un sfat competent. Eşti de meserie. nu? Eşti scriitor, cunoşti sufletul omenesc pînă în străfundurile lui, îi cunoşti toate stările abisale, ţi s-a zis că eşti şi moralist, dai lecţii de bună purtare.


        — Dragă, du-te.
        — Să mă duc?!
        — Da. Du-te şi răspunde la toate întrebările cît mai sincer cu putinţă.
        — Să fiu sincer?!
        — Da.
        — Ascultă, tu îţi baţi joc de mine?! Cum adică să fiu sincer?! Păi ăsta e sfat de om serios?! de prieten?! Să-ţi fie ruşine!

(Perpetuum comic ’85, pag. 11)

Vezi toată postarea

Capra cu doi iezi

        Erau odată, demult, foarte demult, doi ţărani care erau vecini. Pe unul îl chema Ion şi pe celălalt Gheorghe. Erau oameni nevoiaşi, aveau cîte un petec de pămînt şi cîte o capră. Într-o primăvară, cele două capre au fătat. Capra lui Ion a făcut un ied, iar cea a lui Gheorghe doi iezi. Ion a venit la gard şi l-a interpelat pe vecinul său:
        — Dragă, cum se explică faptul că capra mea (scuzaţi cacofonia, dar n-am încotro) a făcut un ied, iar a ta a făcut doi?
        — Dragă, i-a răspuns Gheorghe, nici eu nu-mi explic fenomenul, dar asta se întîmplă şi la alte animale. Există oi care fată doi miei sau vaci care fac doi viţei, ca să dau doar aceste exemple.
        Ion a plecat în chip evident nemulţumit de răspunsul lui Gheorghe şi nu i-a mai dat bună ziua vreme de o lună. Într-o zi, unul dintre cei doi iezi ai lui Gheorghe a intrat printr-o crăpătură a gardului în grădina lui Ion şi nu s-a mai întors.


        — Dragă, l-a întrebat Gheorghe, ştii ceva despre unul dintre cei doi iezi ai mei?
        — Cum să nu! a răspuns Ion. Întrucît l-am surprins pe teritoriul meu personal, l-am tăiat şi l-am consumat cu prilejul unei cumetrii. L-am făcut la cuptor şi pot să-ţi spun că a fost delicios, ne-am lins pe deşte.
        — Bravo, a zis Gheorghe, dacă tot te-ai decis să comiţi un asemenea gest abominabil, puteai, cel puţin, să-mi dai şi mie o ciosvîrtă sau să mă inviţi la cumetrie.
        — Îmi pare rău, a răspuns Ion, cu evidentă ironie, dar nu mi-a venit ideea.
        — Bine, atunci o să mai stăm de vorbă pe această temă, a zis Gheorghe.
        — Cu plăcere, a scurtat discuţia vecinul Ion.
        Au trecut o lună şi încă o zi şi jumătate şi se întîmplă că iedul lui Ion sare gardul în grădina lui Gheorghe. Ce face Gheorghe? Prinde iedul, îl taie, îl pune pe frigare şi-l mănîncă, după care vine la gard şi-i zice lui Ion, în timp ce-şi lingea degetele cu poftă:
        — Excelent a fost iedul tău. Dar ştii de ce? Pentru că am pus mult cimbru pe el şi pentru că l-am fript la foc mic. Învaţă chestia asta de la mine.
        Ion n-a zis nimic. De fapt, ce putea să zică? Erau unu la unu. Dar sufletul lui clocotea de răzbunare. Vendeta începuse. Aşa se face că, doar după o săptămînă, el sări gardul, în timpul nopţii, se repezi asupra celui de al doilea ied al lui Gheorghe, iedul încercă să behăie (de fapt, mai degrabă iedul mehăie), dar îi dădu cu o substanţă narcotică pe la bot, îl adormi pe loc şi plecă cu el în spinare. A doua zi, cei doi vecini se întîlniră la gard, ca deobicei.
        — Ştii ceva în legătură cu destinul celui de-al doilea ied al meu? a întrebat Gheorghe.
        — Cum să nu?! a răspuns Ion. Pot să te informez că a ieşit din el o pastramă extraordinară. Acum e la afumat. Cînd o fi gata, îţi dau să guşti.
        — Mersi, a zis Gheorghe, nu consum afumături, sufăr cu stomacul.


        Gheorghe n-a dormit o noapte, n-a dormit două, pînă a clocit o idee. Ce şi-a zis el? „Hai să mă răzbun pe capra vecinului". Şi s-a răzbunat. S-a dus noaptea, pe furiş, în curtea rivalului şi i-a tăiat coada caprei. Or, ce are mai mîndru şi mai simbolic o capră decît coada, pe care o ţine întotdeauna în sus, chiar dacă e flămîndă sau bolnavă de rîie?! Lui Ion i-a venit să turbeze. „Dom-le, înţeleg, şi-a zis el în forul lui interior, să tai un animal şi să-l mănînci. Dar să-l mutilezi?! Ăsta e un gest antiuman!" Drept pentru care, în noaptea următoare, i-a tăiat şi el coada caprei lui Gheorghe. Gheorghe, la rîndul lui, s-a enervat şi el şi a procedat în consecinţă: i-a tăiat coarnele cu fierăstrăul caprei vecinului său. Dar ce, faptele s-au oprit aici? Nici vorbă. Cei doi vecini au trecut la represalii reciproce mult mai serioase. Le-au tăiat bietelor capre ugerele, picioarele, le-au jupuit pielea etc., pînă cînd acestea au decedat. Cei doi le-au plîns cu lacrimi şiroaie. Cele două animale le erau dragi, dar nu numai atît: ele le dădeau hrana zilnică, adică laptele. Ion şi Gheorghe s-au întîlnit la gard şi s-au întrebat cu disperare:
        — Ce ne facem?
        — Nu ştiu. O să crăpăm de foame.
        Acum, dumneavoastră o să-mi spuneţi: „Povestea asta o cunoaştem. E veche".
        Ei, şi?!

(Perpetuum comic ’84, pag. 13)

Vezi toată postarea

Lacrimi

        Cu prilejul unui oarecare eveniment intim din viaţa mea, chemasem cîţiva prieteni la un pahar cu vin. Cînd nu mai aşteptam pe nimeni, sună cineva la uşă. Cine era? Titi, un vecin simpatic, săritor, îmi umfla o roata la maşină, mă împrumuta cu o bujie, îmi repara siguranţele cînd aveam vreun scurt circuit etc. Nu ştiu de unde aflase de eveniment, dar venise cu un buchet de flori. S-a simţit bine printre noi, a băut, a mîncat, a dansat. A doua zi, ce-mi spune nevastă-mea, indignată? Că acest Titi, atunci cînd o invitase la dans, îi propusese pur şi simplu o întîlnire, eventual cu ieşire la un local în afara oraşului. Mă duc imediat şi sun la uşa apartamentului lui, dar nu mi se răspunde, deşi dinăuntru se auzeau zgomote care îmi indicau prezenţa lui sigură acasă. „Nu-i nimic, mi-am zis, pun eu mîna pe tine, mizerabile!" Ceea ce s-a şi întîmplat într-o dimineaţă, cînd l-am întîlnit pe stradă şi i-am pus mîna în gît.
        — Cum ţi-ai permis, mizerabile, să...
        — Nu vă enervaţi, mi-a luat el vorba din gură, veniţi să vă explic.


        După care m-a luat de braţ şi m-a dus într-un părculeţ apropiat. Ne-am aşezat pe o bancă.
        — Te ascult, i-am zis eu, strivindu-l cu o privire colcăind de ură şi dezgust.
        În loc să se explice, Titi îşi propti capul de umărul meu şi începu să plîngă. La început, am crezut că simulează, dar nu, el plîngea de-adevăratelea, pe obraji îi curgeau rîuri de lacrimi care i se împreunau în bărbie şi care apoi se revărsau pe costumul meu. Pentru că lumea începuse să se uite la noi, şi pentru că nu suport niciodată să văd bărbaţi plîngînd, i-am zis:
        — Dragă, încetează, te rog, considerăm incidentul încheiat.
        Peste mai puţin de o lună vine nevastă-sa la mine şi mă roagă din suflet să-l ajut pe Titi, care e într-o situaţie dramatică, făcuse nu ştiu ce potlogărie la serviciu, să mă duc cu el împreună la şeful lui, care mi-e prieten şi să-l rog să-l ierte, altfel e în stare să comită un gest fatal.
        Milos cum sînt, a doua zi îl iau pe Titi de mînă şi mă duc la şeful respectiv. Nu apuc să deschid gura, că Titi se şi repede la picioarele şefului şi începe să plîngă în hohote, cu obrajii acoperiţi de o mare cantitate de lacrimi. Consternat şi intimidat de penibilul situaţiei, prietenul meu l-a iertat pe loc, după ce mai înainte ne-am chinuit amîndoi să-l oprim din criza de isterie în care căzuse.
        În drum spre casă, nu m-am putut abţine să nu-l întreb:
        — Dragă, dumneata cînd plîngi, plîngi de-adevăratelea?
        — Cum o să plîng de-adevăratelea? m-a întrebat el uluit. Chiar atît de naiv sînteţi?
        — Deci eşti un simulant?
        — Bineînţeles. Plîng în orice moment, la comandă, cu lacrimi adevărate. Din multe situaţii grele m-au scăpat pe mine lacrimile. Nu mai departe de ieri, cînd un miliţian îmi luase carnetul pentru o trecere pe roşu, i-am spus că vin de la înmormîntarea mamei mele, că nu mai ştiu pe ce lume sînt şi, ca să-l conving, i-am udat epoleţii cu lacrimi.


        — Şi ţi l-a dat înapoi?
        — Normal. Cînd am nevoie de bani, dau năvală în casa unui unchi, revizor contabil, putred de bani şi-l anunţ că, dacă nu-mi dă pe loc suma de douăzeci de mii de lei, care mi s-au imputat la serviciu, îmi pun ştreangul de gît. Pe nevastă-mea cum credeţi că am convins-o să se mărite cu mine, ea fiind în acel moment logodită cu un tip eminent? Tot cu plînsul.
        — Dar cum ţi-a venit ideea?
        — Pe vremea cînd eram copil, săvîrşind o obrăznicie, mama mi-a dat cîteva la spate, fireşte, cu blîndeţea unei mame, o bătaie absolut simbolică. Eu am urlat ca din gură de şarpe timp de trei ore, de parcă îmi rupsese o mînă sau un picior. După care i-am zis: „Azi nu mă duc la şcoală" „De ce?", a întrebat ea. „Cum o să mă duc după ce m-ai schilodit din bătaie?!" Şi nu m-am dus. Atunci mi-am dat seama pentru prima oară ce importante avantaje materiale şi morale aş putea obţine de pe urma plînsului. Mai tîrziu, devenind matur, am trecut la exerciţii şi studii intensive. De pildă, la început, îmi strîngeam mîna cu uşa, ca să plîng de durere. Pe urmă, mă imaginam în situaţiile cele mai nefericite, inclusiv pe catafalc, şi plîngînd de mila mea. În faza finală, plîngeam în faţa oglinzii, printr-un efort de concentrare psihică.
        — Eşti formidabil, zic eu, uluit. De ce nu te-ai făcut actor?
        — Din păcate, ideea mi-a venit prea tîrziu. Am trecut bine de patruzeci de ani. Oricum, dacă aveţi un rol episodic pentru mine, într-un film, nu mă uitaţi. Dar să fie neapărat melodramă.

(Perpetuum comic ’83, pag. 5)

Vezi toată postarea

Aventura sub pămînt

        Într-o noapte de insomnie ies să-mi plimb cîinele. Deşi văzusem de cîteva zile că pe strada mea se făceau nişte săpături, nu am luat toate măsurile de precauţie şi am căzut într-un şanţ. Speriat, am început să strig:
        — Ajutor! Ajutor!
        — Dragă, îmi zice un bărbat care era în aceeaşi situaţie ca mine, nu mai striga de pomană, că nu te aude nimeni. Eu sînt aici de două zile. Ai răbdare, că nu ni se întîmplă nimic, pînă la urmă vom fi descoperiţi. Cum stai cu ţigările?
        — Am un pachet neînceput.
        — Perfect. Hai să fumăm şi să mai schimbăm o vorbă. În privinţa mîncării, totul e în regulă: am la mine două pîini, un salam şi o sticlă cu borviz.
        Trebuie să mărturisesc că, în şanţ, ne simţeam excelent, stînd noi lungiţi pe pămîntul moale şi răcoros. Tipul, care mi s-a recomandat a fi profesor de istorie, era simpatic şi volubil. După ce mi-a povestit cîteva chestii foarte nostime din viaţa personală a lui Cezar şi mi-a dezvăluit adevăratul secret al bătăliei de la Waterloo, m-am culcat şi am avut un somn foarte adînc, fără să fie nevoie să recurg la barbiturice. De altfel, nevastă-mea îmi spusese mai demult că singura soluţie ca să scap de insomnii e să dorm în aer liber, adică să-mi mut patul pe balcon sau în curtea interioară a blocului. A doua zi de dimineaţă, am făcut împreună cu profesorul cîteva investigaţii asupra şantului şi am descoperit că acesta era opera ICAB-ului: la picioarele noastre se afla o conductă de apă.
        — Fii calm, mi-a spus profesorul. În cîteva zile tipii trebuie să apară ca să termine lucrarea.


        Într-adevăr, după exact două zile au apărut lucrătorii de la ICAB şi au început să astupe şantul. În zadar am urlat noi ca disperaţii, nu ne-a auzit nimeni. Ca să nu fim acoperiţi cu pămînt, ne-am refugiat într-un tub de beton destul de spaţios, uitat în marele şanţ.
        — Fii calm, mi-a zis profesorul, un optimist incorigibil, este exclus ca după ce execută ICAB-ul o lucrare să nu deschidă cei de la IREB alta.
        Într-adevăr, în ziua următoare am auzit zgomotul tîrnăcoapelor şi al ciocanelor pneumatice. Se lucra cu atîta zor, încît şanţul a fost redeschis foarte repede. Din păcate, zgomotul a fost prea mare, ca strigătele noastre să fie auzite de harnicii lucrători, aşa că am rămas, mai departe, în şanţ. Nu ne-a pierit curajul. Pentru a supravieţui, am hotărît să folosim fiecare cîte o bucăţică de pîine pe zi şi o felie de salam, cîinele urmînd să se mulţumească cu resturile. Ca să nu lungesc povestea, săpăturile s-au mai repetat de cîteva ori, pe strada respectivă acţionînd în continuare cei de la gaze, de la PTT şi de la Trustul de construcţii-montaj 45. La un moment dat, i-am exprimat profesorului îngrijorarea:
        — Nu văd cine ar mai putea veni să facă săpături pe strada noastră.
        — Să fim optimişti, mi-a spus el. O stradă atît de circulată şi spaţioasă ca a noastră nu poate scăpa nici o clipă atenţiei săpătorilor.
        Aproape imediat, deasupra noastră au început să bubuie ciocanele pneumatice. De astă dată eram hotărîţi să ne salvăm cu orice preţ. Am strigat atît de tare, iar cîinele a lătrat cu atîta violenţă, încît am fost auziţi. A coborît în şanţ un individ cu ochelari, chel şi foarte bronzat.


        — Dumneavoastră pentru cine faceţi săpăturile? l-am întrebat.
        — Sîntem arheologi. Dumneavoastră din ce comună sînteţi?
        — Sîntem de pe strada asta.
        — Nu sînteţi din comuna primitivă?! s-a mirat arheologul.
        — Nu, am răspuns noi. Sîntem contemporani cu ICAB-ul.
        — Păcat. Dacă aş fi găsit nişte piese străvechi, făceam o comunicare importantă la seminarul de balcanologie.
        — Ascultă, l-am întrebat eu, de ce n-ai venit să faci cercetări atunci cînd au săpat cei de la ICAB, de la IREB şi aşa mai departe? De ce a trebuit să sapi din nou?
        — Aveţi dreptate, mi-a spus arheologul, ar fi trebuit să ne sincronizăm, dar tocmai atunci mă aflam în concediu de odihnă.
        După ce i-am mulţumit călduros salvatorului, m-am întors acasă, unde i-am povestit nevesti-mi cumplita păţanie pe care am trăit-o: uite, dragă, am căzut într-un şanţ şi am rămas acolo patru zile şi patru nopţi, un ghinion rar întîlnit.
        — Of, Doamne, a strigat ea, apucîndu-se cu mîinile de bigudiuri, în ce hal mint bărbaţii în ziua de azi!

(Perpetuum comic ’82, pag. 152)

Vezi toată postarea