Primarul Stănilă privea, pe sub cozorocul şepcii, statuia de bronz cocoţată pe postament, cu braţul întins spre înainte. Estimp Hăbăucă, adjunctul de primar, citea cu glas răspicat discursul scris în grabă pe hîrtie de caiet. În conştiinţa adjunctului de primar se petrecuse cea mai autentică revoluţie, el devenind din şef al comisiei organizatorice a fostului comitet p.c.r., şef al comisiei organizatorice a Consiliului Provizoriu. Astfel încît, pe măsura revoluţiei petrecute în conştiinţa lui, Hăbăucă ponegri cu atîta înverşunare memoria proletarului Ilie Tichie, încît cu siguranţă că, auzind acestea, nici un porumbel nu s-ar mai fi găinăţat vreodată pe creştetul lui. După ce arătă, cu lux de amănunte, că proletarul Ilie Tichie a cerut încă înainte de război ca Basarabia şi Bucovina să fie date Uniunii Sovietice, Ardealul să fie dat Ungariei, Cadrilaterul să fie retrocedat Bulgariei, Banatul să fie dăruit Serbiei şi ce mai rămîne să fie împărţit în mod egal, că, mai apoi, a fost informator al Siguranţei, al Legiunii, al lui Antonescu, al Anei Pauker şi al lui Tudor Postelnicu, că a umplut frumoasa urbe cu tot felul de lozinci cum ar fi: „Ceauşescu apare/ Soarele răsare" sau „Ceauşescu, nu uita/Toţi muncitorii te vrea", că ar fi fost fascist, stalinist, maoist, castroist şi alte asemenea lucruri despre care Ilie Tichie habar n-avea, deoarece nu ştia să citească, după toate actestea, deci, asistenţa indignată, ridicînd degetele în semnul victoriei, ceru ca statuia să fie demolată. Primarul avea, la rîndul lui, o hîrtie pe care o strîngea între degetele asudate şi din care voi să citească precum că pentru asigurarea victoriei revoluţiei doborîrea statuii e o condiţie „sine qua non". Se împotmoli, însă, atît de rău încît aruncă hîrtia, spunînd doar atît:
— E musai!
Iie Tichie, privindu-i chiondorîş de pe înălţimea postamentului, se învîrtoşă în faţa ingratitudinii posterităţii. Trebuiră să treacă două zile pînă ce adjunctul Hăbăucă, abia trăgîndu-şi sufletul, să se prăbuşească pe un scaun în biroul primarului, cu conştiinţa datoriei împlinite.
— S-a ţinut tare..., spuse, întretăiat. Parcă l-ar fi făcut măsa pe statuie. Acuma, gata! L-am dat la topit...
Primarul aprobă, apoi îşi bagă nasul şi cozorocul în hîrtii. Cînd şi le ridică, peste jumătate de ceas, Hăbăucă era tot acolo.
— Ştii, şefu, spuse acesta, bustul din părculeţul gării? Stamatiade, primul director al liceului, care a fost şi la Academie...
— Aşa...
Hăbăucă privi în dreapta şi în stînga, apoi se aplecă spre urechea primarului:
— A fost mason...
— De unde ştii?
— Nu ştiu. Da’ nici alţii n-au de un’ să ştie. E greu de verificat. Putem da liniştiţi bustul jos.
— La ce ne trebuie?
— La topit. Nu ne ajunge bronzul pentru statuia dumneavoastră. Aţi cerut mărime naturală.
— Parcă spuneai ca Ilie Tichie era de aceeaşi înălţime cu mine.
— Da, însă dumneavoastră aţi ordonat cu şapcă pe cap...
Primarul se lasă pe gînduri, mîngîindu-şi cozorocul.
— Cu şapcă, neapărat, concluzionă. Să vadă toţi că s-a petrecut o revoluţie...
(Perpetuum comic ’91, pag. 25)
— E musai!
Iie Tichie, privindu-i chiondorîş de pe înălţimea postamentului, se învîrtoşă în faţa ingratitudinii posterităţii. Trebuiră să treacă două zile pînă ce adjunctul Hăbăucă, abia trăgîndu-şi sufletul, să se prăbuşească pe un scaun în biroul primarului, cu conştiinţa datoriei împlinite.
— S-a ţinut tare..., spuse, întretăiat. Parcă l-ar fi făcut măsa pe statuie. Acuma, gata! L-am dat la topit...
Primarul aprobă, apoi îşi bagă nasul şi cozorocul în hîrtii. Cînd şi le ridică, peste jumătate de ceas, Hăbăucă era tot acolo.
— Ştii, şefu, spuse acesta, bustul din părculeţul gării? Stamatiade, primul director al liceului, care a fost şi la Academie...
— Aşa...
Hăbăucă privi în dreapta şi în stînga, apoi se aplecă spre urechea primarului:
— A fost mason...
— De unde ştii?
— Nu ştiu. Da’ nici alţii n-au de un’ să ştie. E greu de verificat. Putem da liniştiţi bustul jos.
— La ce ne trebuie?
— La topit. Nu ne ajunge bronzul pentru statuia dumneavoastră. Aţi cerut mărime naturală.
— Parcă spuneai ca Ilie Tichie era de aceeaşi înălţime cu mine.
— Da, însă dumneavoastră aţi ordonat cu şapcă pe cap...
Primarul se lasă pe gînduri, mîngîindu-şi cozorocul.
— Cu şapcă, neapărat, concluzionă. Să vadă toţi că s-a petrecut o revoluţie...
(Perpetuum comic ’91, pag. 25)
