Se afișează postările cu eticheta Molnar Denes. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Molnar Denes. Afișați toate postările
, , ,

Epoca bronzului

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
        Primarul Stănilă privea, pe sub cozorocul şepcii, statuia de bronz cocoţată pe postament, cu braţul întins spre înainte. Estimp Hăbăucă, adjunctul de primar, citea cu glas răspicat discursul scris în grabă pe hîrtie de caiet. În conştiinţa adjunctului de primar se petrecuse cea mai autentică revoluţie, el devenind din şef al comisiei organizatorice a fostului comitet p.c.r., şef al comisiei organizatorice a Consiliului Provizoriu. Astfel încît, pe măsura revoluţiei petrecute în conştiinţa lui, Hăbăucă ponegri cu atîta înverşunare memoria proletarului Ilie Tichie, încît cu siguranţă că, auzind acestea, nici un porumbel nu s-ar mai fi găinăţat vreodată pe creştetul lui. După ce arătă, cu lux de amănunte, că proletarul Ilie Tichie a cerut încă înainte de război ca Basarabia şi Bucovina să fie date Uniunii Sovietice, Ardealul să fie dat Ungariei, Cadrilaterul să fie retrocedat Bulgariei, Banatul să fie dăruit Serbiei şi ce mai rămîne să fie împărţit în mod egal, că, mai apoi, a fost informator al Siguranţei, al Legiunii, al lui Antonescu, al Anei Pauker şi al lui Tudor Postelnicu, că a umplut frumoasa urbe cu tot felul de lozinci cum ar fi: „Ceauşescu apare/ Soarele răsare" sau „Ceauşescu, nu uita/Toţi muncitorii te vrea", că ar fi fost fascist, stalinist, maoist, castroist şi alte asemenea lucruri despre care Ilie Tichie habar n-avea, deoarece nu ştia să citească, după toate actestea, deci, asistenţa indignată, ridicînd degetele în semnul victoriei, ceru ca statuia să fie demolată. Primarul avea, la rîndul lui, o hîrtie pe care o strîngea între degetele asudate şi din care voi să citească precum că pentru asigurarea victoriei revoluţiei doborîrea statuii e o condiţie „sine qua non". Se împotmoli, însă, atît de rău încît aruncă hîrtia, spunînd doar atît:
        — E musai!
        Iie Tichie, privindu-i chiondorîş de pe înălţimea postamentului, se învîrtoşă în faţa ingratitudinii posterităţii. Trebuiră să treacă două zile pînă ce adjunctul Hăbăucă, abia trăgîndu-şi sufletul, să se prăbuşească pe un scaun în biroul primarului, cu conştiinţa datoriei împlinite.
        — S-a ţinut tare..., spuse, întretăiat. Parcă l-ar fi făcut măsa pe statuie. Acuma, gata! L-am dat la topit...
        Primarul aprobă, apoi îşi bagă nasul şi cozorocul în hîrtii. Cînd şi le ridică, peste jumătate de ceas, Hăbăucă era tot acolo.
        — Ştii, şefu, spuse acesta, bustul din părculeţul gării? Stamatiade, primul director al liceului, care a fost şi la Academie...
        — Aşa...
        Hăbăucă privi în dreapta şi în stînga, apoi se aplecă spre urechea primarului:
        — A fost mason...
        — De unde ştii?
        — Nu ştiu. Da’ nici alţii n-au de un’ să ştie. E greu de verificat. Putem da liniştiţi bustul jos.
        — La ce ne trebuie?
        — La topit. Nu ne ajunge bronzul pentru statuia dumneavoastră. Aţi cerut mărime naturală.
        — Parcă spuneai ca Ilie Tichie era de aceeaşi înălţime cu mine.
        — Da, însă dumneavoastră aţi ordonat cu şapcă pe cap...
        Primarul se lasă pe gînduri, mîngîindu-şi cozorocul.
        — Cu şapcă, neapărat, concluzionă. Să vadă toţi că s-a petrecut o revoluţie...

(Perpetuum comic ’91, pag. 25)

, , ,

Cap limpede

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989.
        Atunci cînd Ţucurel, flăcăul meu de azi, era mic de-o şchioapă, vroia să devină corector la o redacţie, poate chiar la „Urzica". Grozav de mult îi plăcea expresia „cap limpede" şi, înainte de a se aşeza la masa de lucru pentru a face corecturi de şpalturi, se uita în oglindă, îşi pieptăna claia de păr, îşi punea nişte rame de ochelari fără lentile exclama: „Gata, mi-am aranjat un cap limpede ca apa minerală!" Apoi îmi cerea cu un ton imperativ: „Tovarăşe reporter, dă-mi un şpalt la corectat".
        Ca sa aibă ce corecta, îi dădeam o pagină din revista „Luceafărul", unde eram redactor. Alegeam o pagină la care chiar eu fusesem „cap limpede" şi se bucura copios pentru fiecare greşeală descoperită. Într-o zi, şi-a întocmit singur un text. L-a scris încet, răbdător, cu litere de tipar. L-am întrebat surprins:
        — Nu-mi mai ceri şpalt?
        — Nu.
        — De ce, dragă „cap limpede"?
        — Pentru că, azi, eu vreau să fiu redactor, iar tu corector. După ce termin de scris, îţi dau textul să-l corectezi.
        — De acord, zic eu, ca şi cum, devenit cu adevărat corector, vorbeam nu cu băiatul meu, ci cu secretarul de redacţie al revistei.


        După vreo două ore, mi-a înmînat următorul text, pe care vă rog să-l corectaţi şi dumneavoastră, cititorii „Urzicii", pentru că, după cum veţi vedea mai jos, copilul meu s-a dedat serios unui joc absurd şi frumos. Luînd diferite expresii, mai ales truisme ale conversaţiei cotidiene, le făcea erorile premeditat, dislocînd cîte o literă şi aşezînd alta în locul ei. Iată la ce rezultate urmuziene a ajuns:
        — Tovarăşe ospătar, ciorna asta-i fierbinte?
        — Sunaţi în ea şi se va răni.
        — Văr că sluţeşte şi o puşcă moartă în farfurie.
        — O scol cu scobitoarea.
        — Ară-l te rom pe bucătarul bef.
        — Îl adun într-o clisă, domule pliant.
        — Tovarăşe bucătar, ce-i cu nurca în farfuria rea? Arta-i mormidabil!

        — Vă cec erbare şi munte scule!
        — Şi caţa de rasă-i pătată de cuşte!
        — Nu-s de cină eu.
        — Fă-mi arunci nora de placă.
        — Nu mai dormiţi să prînziţi la boi?
        — Bu! Am să întorc la altă tensiune, cu meniu pix. Acolo este ciuci bei o rupă de pantofi, lapte lei o fractură de torc la navă, boi lei un pahar de obez cu şapte, dar ştiu că mărar sînt şervet cum se rade, nu ca în bocalul acesta care de pomadă se cheală „La carul banal".
        — Mă rod, fum zoriţi dumneavoastră, var să ştiţi că îi sare zău fiindcă aşa grăpit şi înjuriat de la noi.
        — Bucă ziua şi n-am cu linte.

(Perpetuum comic ’82, pag. 134)



Persoane interesate