Se afișează postările cu eticheta C. Topan. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta C. Topan. Afișați toate postările
, , , , , , ,

Sonet autumnal

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
În toamna cu miros de razachie 
Octombrie în zori şi-ascute spada. 
Pe uliţe vecinele-ncep sfada, 
Dar se împacă iar la cumetrie.

Pe trenuri e în toi bidoniada. 
Nu toţi cîţi cară au muncit la vie, 
Dar asta-i parcă altă poezie 
Şi-oricum, aici e toată nostimada.

Şi străzile-s de-acum mai animate. 
Mai poartă unii semne de avarii, 
Ciocnind(u-se) paharele brumate.

Prin colţuri se adună boschetarii,
Că nu cunosc pe lume altă vrajă 
Decît atunci cînd beau direct din glajă.

DICŢIONAR

Autumnal: de toamnă; adică anotimpul cînd viii culeg viile, iar pe ei soţiile.
Razachie: străveche viţă-de-vie, care era cît pe ce să dispară definitiv. Şi zău că era păcat!
Cumetrie: petrecere ocazională, cu repertoriu la liberă alegere. Şi ce repertoriu!
Bidoniadă: odiseea bidoanelor, goale la dus, pline la-ntors. Sau măcar pînă-n clipa plecării.
Nostimadă: un fel de cacealma între neamuri.
Avarii: cicatrici, sechele, urme de traume, de tamponări sau alte glorioase vestigii.
Boschetari: băutori iconoclaşti, care nu recunosc bufetelor şi restaurantelor dreptul de preţ majorat sau de remiză.
Glajă: ulagă, adică vas pentru lichide, cu o capacitate variabilă, între 0,5 şi 5 litri. Ceea ce depăşeşte se cheamă ebrietate. Punct.

(Perpetuum comic ’91, pag. 139)

, , , ,

Un cal în plus

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
        Aşa ceva, îşi spuse paznicul, uluit, nu-i posibil. În atîţia ani, de cînd număra la fiecare asfinţit caii fermei, s-ar fi aşteptat să descopere, bunăoară, că lipseşte unul. Ce-i drept, lucrul nu se întîmplase încă; dar, să se ivească unul în plus... Asta chiar că era de neînţeles.
        Aprinse o mărăşească, trase cu sete cîteva fumuri şi repetă numărătoarea. Mai şi miros a ţuică, gîndi, cu năduf. Un păhărel nu-i mare lucru dar, dracu’ m-o crede c-a fost numai unul? Se scotoci prin buzunare, scoase un usturoi şi-l mestecă îndelung, cu coajă cu tot, să dispară damful. După care mai numără o dată caii, să fie sigur, şi se îndreptă spre clădirea conducerii.
        După o jumătate de ceas se aflau cu toţii la faţa locului: conducerea, contabilul, veterinarul, femeia de serviciu şi grăjdarii. Veterinarul, care cunoştea pe numele mic toţi caii de pe-o rază de cincisprezece kilometri, identifică imediat intrusul: un armăsar alb, cu pete, care nu semăna nicicum cu colegii de ţarc.
        — O fi al cuiva din sat, opină conducerea.
        Veterinarul ridică din umeri:
        — Un appaloosa pur-sînge? Aşa ceva nu găseşti cale de trei judeţe. Ăsta nu-i din zonă, fraţilor.
        Studiară armăsarul; un grăjdar, zelos din fire, îl căută la dinţi.
        — Straşnic exemplar, oftă veterinarul. O minunăţie.
        Calul fornăi aprobator.
        — Straşnic, aprobă contabilul; problema, însă, este ce facem cu el?
        — Cum, se miră grăjdarul Burugău, despre care se ştia că agerimea minţii nu-i punctul său tare — cum, ce facem? Îl păstrăm şi zicem mersi.
        — Îl păstrăm, iar la primul control ne-am ars cu toţii. Cum îl justifici, dacă-n acte nu există?
        — Păi dacă tot nu există, îl dăm cuiva din sat...
        — ...şi ne sar în cap ceilalţi, că de ce l-am dat ăluia şi nu lor. Pe urmă se află şi-ajungem tot acolo.
        — Atunci... Burugău îşi mototoli căciula, privind cu speranţă, către conducere... atunci, ce-ar fi să mi-l daţi mie? La o adică, zic că l-am cumpărat.
        — Mă, tu parcă n-ai şti cît costă un cal.
        — Zic c-am pus la ciorap...
        — Şi cin’ te crede?
        — Atunci să-i dăm drumul, şi se descurcă singur.
        — Da’ ăl’ care-l găseşte, nu-şi dă seama de unde vine? După aia controale, anchetă...
        — Cît trăiesc eu, sări paznicul, atins la coarda sensibilă, d-aici nu iese picior de cal fără docomenturi.
        — Atunci să-l tăiem şi să-l facem salam.
        — Mă, te ştiam tare de cap, da’ nu credeam că-i aşa grav. Taci dracului, dacă nu te ajută mintea; las’ să judece ăi’ care au cu ce.
        Judecară pînă se-noptă. Apoi duseră calul în pădure, îl împuşcară şi-l îngropară sub un frasin.

(Perpetuum comic ’89, pag. 130)

, , , , , ,

Frichinel dă la pedale

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu

        Pe la opt şi-un pic, Voicu Dănuţ a fost culcat cu forţa de mama sa, bineînţeles, ajutată energic de sora mai mare. Cu ochii umezi, strivit de o plapumă nedrept de groasă, Dănuţ, la cei opt ani ai săi, se gîndeşte cu destulă maturitate la nedreptăţile ce i se fac zilnic, la regimul de teroare pe care i-l impune sora în absenţa mamei, la toate pedepsele primite degeaba ori pentru prea puţin lucru, în timp ce colegii şi vecinii de bloc o boieresc...
        Această seară este foarte potrivită pentru a-şi aduce aminte de cea mai tare bătaie pe care a mîncat-o de la soră-sa, de Anul Nou, cînd, privind şi el emoţionat pomul de iarnă, un glob uriaş s-a desprins şi a căzut de la sine. A fost bănuit de o încercare de furt de dulciuri, încolţit în baie cu pantalonaşii deja daţi jos şi lovit sălbatic cu o riglă de lemn, de vreo cincizeci de centimetri, ciobită de atîta întrebuinţare. Ah, rigla aceea, cît de ascultător cîrmeşte înapoi tricicleta în parc, atunci cînd surioara i-o arată, ridicînd-o şi agitînd-o cam în dreptul urechii, ca pe un aparat de emisie-recepţie. Dar pentru a scăpa şi de acest minim efort al acţionării riglei, pentru a nu se mai deranja din lectură, mintea infernală a surorii denaturate a găsit o metodă hiper-eficientă: i-a legat picioruşele de pedale şi i-a dat drumul să se plimbe pe o porţiune de alee aflată între două scări abrupte de ciment. Dănuţ nu are de ales: dă la pedale pînă la epuizare pe aceeaşi bucată de asfalt, du-te, vino, du-te, vino, iar gînduri de sinucidere îi trec prin minte... Numai că se abţine de la supremul gest, de dragul unei răzbunări totale, al unei pedepse corporale exemplare pe care el, Dănuţ, i-o va administra căţelei cînd va fi mare. Doar acest ideal îl face să strîngă din dinţi, să rabde, să înveţe pentru nota zece şi premiul întîi. Dănuţ se întoarce pe-o parte, împinge puţin plapuma sufocantă, dar se potoleşte brusc şi susură ca şi cum ar dormi, căci uşa camerei se deschide. Întunericul e tăiat de un şuvoi de lumină, apoi şi de silueta musculoasă a surioarei, care se apleacă asupra lui şi îl întreabă: „Dormi?... Fir-ai al dracului, dormi?", apoi îl pupă pe obraz, nu de altceva, dar în cameră intrase şi mama, care îl sărută şi ea, neuitînd să-i tragă pînă peste urechi plapuma duşmănoasă. Rămas singur, Dănuţ analizează mirosurile rămase după vizită şi conchide: au musafiri! Căci, dacă nu se cinsteşte cu un păhăruţ peste zi, sora nu îndrăzneşte să bea în prezenţa mamei dacă nu le vine cineva în vizită. Dănuţ se gîndeşte la tînărul cu mustaţă şi ochelari care miroase frumos a tutun şi-i aduce cîte o carte, uneori, cînd se abate după prînz pe la domnişoara soră-sa, care se face numai lapte şi miere în prezenţa drăguţului, toarnă lichior în pahare, şi chiar îi oferă şi lui o cacao. În culmea fericirii, el se simte mai liber, descătuşat de griji şi complexe, înfiripă discuţii instructive cu mustăciosul, care îl tratează omeneşte, nici nu se jenează să folosească expresii mai colorate pe care Dănuţ le-ar caligrafia în jurnalul său, dacă ar avea unul, ca atîţia eroi-copii din literatură. Starea de optimism culminează cu ingurgitarea conţinutului dulceag şi frumos mirositor al ceştii, după care, invariabil, frăţiorului i se face somn. Este apoi culcat cu tandreţe de surioară. Însă de cînd a auzit o dată, cînd s-a cufundat în somn mai tîrziu ca de obicei, cheia rotindu-se pe dinafară în broasca uşii camerei sale, şi-a dat seama că e lucrat. În ce scopuri, bănuia... prima revoltă a avut loc cînd în locul mustăciosului a venit unul cu părul creţ. N-a vrut cu nici un preţ să bea poţiunea pregătită de vrăjitoare. În cele din urmă a fost silit şi încuiat fără menajamente în camera lui. Bineînţeles, cu prima ocazie i-a mărturisit mamei întîmplarea, insistînd mai ales asupra prezenţei creţului în locul mustăciosului. Mama a dat din cap şi, cu prima ocazie, i-a spus chestia fiicei abia intrate pe uşă. Cînd a început cu: „Am auzit că...", o privire cruntă, prevestitoare de rele, s-a abătut asupra lui. Apoi a fost trimis la joacă. De a doua zi a început o prigoană mai ceva ca înainte: controale inopinante între douăşpe şi două, însoţite de bătăile de rigoare, inspecţia chiloţeilor, spălatul pe picioare la diverse ore, îmbrăcatul în cele mai incomode haine cînd mergeau la plimbarea cotidiană prin parc, interzicerea orcăror lecturi necuprinse în programă, şi cîte şi mai cîte. El a răbdat bărbăteşte totul, fără a neglija lupta de gherilă, sabotînd din toate puterile vizitele admiratorului creţ, mergînd pînă la vărsatul ceştii. Dacă era cumva trimis la joacă, nu pierdea prilejul de a suna periodic la uşă, luînd-o apoi la fugă, de a trimite cu praştia inofensive guguloaie de pămînt în geamul de la sufragerie. Cînd mustăciosul a reapărut, în cele din urmă, a interpretat asta drept o izbîndă personală şi a băut cana de cacao pînă la fund, fără să crîcnească, apoi a mers singur, ostentativ, la culcare.

        Deci, încă de la această vîrstă, viaţa este o luptă pentru Dănuţ. Nu pentru a dobîndi cine ştie ce drepturi, ci pur şi simplu dreptul de a-şi folosi drepturile, pentru libertatea gîndului, pentru a-şi recuceri vîrsta copilăriei, pierdute într-un şir neîntrerupt de privaţiuni. De ce să pătimească pentru nişte fapte nevinovate care o calcă pe nervi pe o soră cu mult mai mare, obligată să-l păzească şi să-i facă educaţie? Dacă s-ar înţelege omeneşte cu el, ar avea numai de cîştigat. Complicitatea frăţiorului mai mic i-ar asigura o securitate absolută în faţa mamei, care ar putea fi uşor dusă prin minciuni de bun acord. Şi atunci să vezi lichioruri, ţigări, mustacioşi, creţi, distracţii felurite şi interzise de legile matriarhatului puritan care guvernează în familie. Înainte de a adormi, Dănuţ visează la un astfel de pact care să-i aducă independenţa. Zîmbeşte, dar imediat devine serios. Îi revine în minte, într-o străfulgerare, întîmplarea cu globul căzut din pomul de iarnă, apoi chipul descompus de furie al soră-sii, întrebîndu-l: „Ce-ai făcut, Frichinel (cît urăşte Dănuţ acest apelativ!), iar ai chef de ciocolată cu pumni în gură?" Imaginea se focalizează din nou asupra globului, asupra momentului desprinderii, înainte de care el s-a întrebat, inconştient, dorindu-şi asta, nu ştie de ce, cu ardoare, că ce-ar fi dacă ar cădea. Altădată, aflat în raza de acţiune a riglei înălţate, s-a gîndit că ar fi frumos ca, înainte de a poposi pe spinarea lui, ascuţişul să întîlnească unul din globurile lustrei. Acum, descompunînd imaginea, vede cum rigla îşi modifică milimetric traiectoria, pulverizează rotundul de sticlă şi se opreşte vremelnic. Ce a urmat a fost infernul... Şi şi-ar mai aduce aminte de alte asemenea întîmplări, la săniuş, bunăoară, în perioada admiratorului cu părul creţ, cînd, animată de un elan ciudat, sora lui a vrut să se dea cu sania, l-a pus pe flăcău înainte-i şi... la vale. Se vede treaba că insul nu era prea bun cîrmaci, de vreme ce a îndreptat sania spre un pîlc de arbuşti. În orice caz, neîndemînarea i-a adus trei copaci în frunte, iar pe coechipieră asta a costat-o o puternică sîngerare a nasului, cu umflarea şi învineţirea respectivei podoabe faciale. Ca prin minune, spre dezamăgirea lui Dănuţ, care privise oarecum fix sania pe drumul ei cotit spre marginea pistei, a scăpat de o fractură a piramidei nazale ori de o deviaţie de sept. Legînd toate aceste întîmplări, Dănuţ se agită în pat, căci trebuie să dea la pedale, sfoara de împachetat a lăsat urme adînci în pielea săndăluţelor albe, el gîfîie epuizat şi aude un strigăt. Întoarce capul, o vede pe soră-sa agitînd rigla, coteşte înapoi într-o curbă largă, zîmbeşte sarcastic şi observă cum mîna fetei tresare, cum scîndurica gradată se însufleţeşte şi-i arde una peste propriul ei cap, şi încă una, după care urmează o pleznitură peste pulpă, încă una în cap, şi aşa mai departe, se croieşte ca o nebună pe unde apucă, el continuă să surîdă cu răceală, trece pe lîngă ea, o aude icnind o întrebare printre şocurile loviturilor: „Unde... te... duci?...", e speriată şi pentru că el a ajuns la pragul de netrecut al scărilor care coboară, sînt pe puţin treizeci de trepte, Dănuţ continuă să pedaleze nepăsător şi, cînd e gata să cadă, cînd sora urlă animalic, el îşi continuă drumul rulînd pe o pantă invizibilă ce îl poartă pînă jos, de unde mai întoarce o dată capul, cu acelaşi zîmbet fix pe figură, apoi se îndreaptă spre scările care, de astă-dată, urcă, se înalţă odată cu ele, continuă să se ridice şi, cînd începe asfaltul, un mănunchi de raze de soare îl îmbracă în timpul ascensiunii, şi dintr-o dată începe o ploaie măruntă care se opreşte imediat: rolul ei a fost să întindă în faţa lui Dănuţ un curcubeu de care el se apropia dînd molcom la pedale.

(Perpetuum comic ’89, pag. 50)




, ,

Telefonul

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu

        Sucală şi Meliţă sînt doi cetăţeni oneşti. Ei au făcut un schimb de locuinţă. Şi de telefon. Sucală, om mai întreprinzător sau cu mai multe relaţii, se duce la telefoane. Vrea să găsească un dram de înţelegere, mai exact şi el şi tovarăşul său, Meliţă, să-şi păstreze telefoanele. Aşa cum sînt. Aşteaptă la rînd, politicos şi răbdător. Ajuns în faţa ghişeului încearcă să-şi facă oarecum cunoscută dorinţa, problema, ca să nu fim atît de pretenţioşi.
        — Stimată tovarăşă, eu schimb locuinţa...
        — Nu aparţine de noi, zice fruncţionara, încruntată şi indispusă ca un condamnat pe viaţă. La Consiliul popular...
        — O clipă, permiteţi-mi. Schimb şi telefonul. Eu îl las, cel care vine în locul meu îl lasă pe al lui...
        — Ce stradă? Ce număr?
        — Speranţei, tovarăşa. Numărul telefonului — 14421.
        — Adresă completă, vă rog.
        — Strada Speranţei 1092, Bloc Mo2, cvartal III, Aleea X, Sc. 7 et. 8, ap. 101.
        — Locuiţi într-un oraş sau într-un bloc?
        — În bloc.
        — Faceţi o cerere prin care solicitaţi schimbarea telefonului. Motiv? Aţi schimbat domiciliul. Plătiţi la casierie 800 de lei. Demontaţi aparatul şi-l aduceţi la noi. Îl demontaţi cu grijă, să nu-l stricaţi.
        — Aş avea o rugăminte...
        — Inutil. Dacă vreţi, poftiţi.
        — Nu s-ar putea...
        — Nu!
        — Sînteţi sigură? Nici n-am precizat ce doresc?!
        — Să nu aduceţi aparatul! Asta vreţi?
        — Exact! N-are nici un rost să-l mai demontez, să-l aduc, pe urmă, altcineva să-l readucă...
        — Insistaţi degeaba.
        — Mi se pare logic să rămînă...
        — Noi avem reguli aprobate. Ne conducem după ele, nu după logică, tovarăşe!
        — Eu voi avea în continuare un post telefonic la domiciliu?!
        — Aşa este. Dar trebuie să aduceţi aparatul, să-l predaţi. Aşteaptă şi alţii...
        — Ce să fac? N-am încotro. Dar Meliţă, cel cu care schimb....
        — Îl aduce şi dînsul aici!
        — Şi în cît timp îmi va reinstala telefonul?
        — În 10, cel mult 15 zile. Dacă nu apare vreun eveniment neprevăzut. În ultima vreme s-au înmulţit...

*

        Telefonul lui Sucală sună mereu şi cînd trebuie şi cînd nu trebuie. Sucală sună la deranjamente de mai multe ori. Vine un băiat drăguţ cu salopetă albastră, cu o sacoşă albastră şi chiar cu ochi albaştri. E luminos, radios, galant.
        — Ce are? întrebă el zîmbind amical.
        Sucală scoate o hîrtie. Vrea omul să fie exact:
        — Minute în şir nu are ton...
        — Se mai întîmplă, zîmbeşte iar tehnicianul şi se aşează pe un scaun.
        — Nu cuplează...
        — Toate au meteahna asta... Altceva?
        — Deseori ridic receptorul şi aud: pac-pac-pac, parcă e o mică mitralieră.
        — Sînt şi ele prea solicitate.
        — Vine ton continuu, fals, inutil...
        — Decît de loc...
        — Se formează aiurea, de cele mai multe ori, deşi eu nu greşesc. L-am supravegheat.
        — Supravegheaţi-l în continuare. E foarte aglomerată centrala...
        — Uneori e mut complet...
        — Da’, da-i trece!?
        — Sună şi la mine cînd cuplajul formează numărul.
        — Asta se remediază. Îl mai ungem, îl mai dregem noi.
        Băiatul cu salopetă albastră se apucă ager şi sigur de lucru. Sucală îl urmăreşte cu emoţie şi ciudă! „De-ar şti — gîndeşte el — cîţi pumni i-am dat, cît l-am izbit de masă..."

*

        După o vreme, vine iar un tehnician de la telefoane. Un om între două vîrste, mahmur, cu o pufoaică şi mustaţă. Între buze poartă o ţigară. Pufăie.
        — Nu v-am chemat, se miră Sucală.
        — Facem o revizie.
        — Nu, protestează Sucală şi barează brutal calea oaspetelui.
        — De ce? se opreşte dezorientat tehnicianul.
        — Nu admit. Telefonul merge excelent. Nu vreau să-l stricaţi.
        — Îmi pare rău. Vorbiţi cum nu e cazul.
        — Vă cer scuze, dar de telefon nu vă atingeţi. Merge extraordinar şi n-aş vrea să-l dereglaţi!
        — Cine vi l-a pus la punct?
        — Eu!
        — Vă deranjează dacă vă întreb cum? În ce mod?
        — De fel. Vă explic, dar nu-l atingeţi. Eu sunam acasă şi nimeream tot la cuplaj, la Baba. Într-o zi, am făcut numărul lui. Şi am nimerit la mine. De atunci, sunăm, şi eu şi el, invers! Eu formez numărul lui, el pe al meu.
        — Nu se poate!?
        — Nu? Sucală formează un număr. Îi întinde receptorul. „Casa tovarăşului Baba?" „Da". „Baba!?"
        „Da!" Tehnicianul rămîne uluit. Întreabă cu voce tremurîndă:
        — Pot să sun la mine acasă?
        — Vă rog. Ce număr?
        — 57322.
        — Perfect, zice Sucală. Poftiţi. Tehnicianul ia receptorul: „Alo, casa Pop? Scuzaţi!"
        — Nu, nici o problemă, îl linişti Sucală. Vi-l fac eu: 57321.
        — E greşit...
        — „Casa Pop? Da! O clipă" — Poftiţi?
        Pop nu are putere să ridice mîna. O voce zbiară în receptor. Din cameră ies copiii, de 10 şi de 12 ani, ai lui Sucală.
        — Tată, ghiozdanul lui — şi arată spre fratele său mai mic — e complet.
        — Şi al lui tăticule, zice Prîslea...
        — Bine. Să fiţi cuminţi.
        Copiii pleacă. Pop stă pe un scaun. Priveşte năuc. Nu mai înţelege nimic. Întreabă:
        — De ce-i puneţi pe copii să-şi facă unul altuia ghiozdanul? Asta nu înţeleg...
        — Vă e rău?
        — Parcă...
        — Vă dau un pahar cu apă!
        — Da...
        Sucală aduce repede un pahar cu coniac. Apoi adaugă:
        — Dacă îşi fac fiecare ghiozdanul lui, copiii uită acasă ba o carte, ba un caiet. Aşa nu uită nici unul nimic.

(Perpetuum comic ’88, pag. 150)

, ,

Buchetul de garoafe

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
        Ionela Stratan citi încă o dată cartea de vizită, rar, apăsat, ca un începător într-ale abecedarului — T-e-o O-n-i-s-i-e, director al Institutului Astronomic — reluă apoi titulatura în franceză, engleză, germană, aşa cum era inserat pe cartonaş, sperînd să depăşească eventuala criza de amnezie, îşi consultă apoi agenda, inventarie în gînd numele somităţilor care le vizitase şcoala dar, în ciuda atîtor eforturi, nu găsi nicăieri, pe un raft al memoriei sale, chipul celui care-i trimisese cele nouă garoafe. Tocmai acum cînd cu greu puteai procura cîteva fire de frezii. Dacă acest misterios domn Onisie şi-ar fi lăsat numărul de telefon, multe s-ar fi simplificat pentru proaspăta pensionară.
        Salvarea putea să stea în mîinile Marietei Drogeanu a cărei memorie alarma toţi colegii.
        — Mary dragă, i se adresă prietenei prin telefon, numai ce-am întîrziat puţin prin oraş şi la uşa mea s-a înfiinţat un tînăr care mi-a lăsat un buchet de garoafe...
        — Cine i-a deschis? o întrerupse alarmată Marieta.
        — Goguţă, nepotul meu. Dar să lăsăm amănuntele astea neimportante.
        — Sînt foarte importante! exclamă Marieta.
        — Mă rog, pentru memoria ta, dar să revin: odată cu garoafele a lăsat şi o carte de vizită a directorului Institutului Astronomic, Teo Onisie. Habar n-am cine-i omu’. Ţie îţi spune ceva numele ăsta? Te rog, ajută-mă, trebuie să-i mulţumesc.
        — Să-i mulţumeşti? se auzi vocea sugrumată a Marietei. Tu îţi dai seama în ce-ai intrat?
        — În ce? se interesă, uşor amuzată, Ionela.
        — În vizorul lor.
        — În vizorul cui? dădu Ionela un pas înapoi.
        — De cînd ai ieşit la pensie, ai cam pierdut contactul cu realitatea. N-ai auzit ce se întîmplă în jurul nostru?
        — Ce se întîmplă?
        — Operează organizat, într-un stil de te lasă mască. Draga mea, mi-e teamă pentru tine, ai ajuns pe lista lor. Începutul ăsta nu spune altceva. Se documentează mai întîi, că nu-şi riscă pentru orice fleac libertatea, observa cum stai, cîţi inşi sînt în casă, numărul şi felul zăvoarelor, cum se prezintă vecinii, la ce oră dispar, ca lovitura lor să se desfăşoare făra peripeţii. La tine e cît se poate de simplu şi tentant: eşti singură, pensionară. În plus, valorile pe care le deţii...
        Cu toate că i se înfipsese un cui în inimă, Ionela brava şi-i ceru Marietei o nouă favoare:
        — Fii bună, draga mea, mai gîndeşte-te! Chiar n-ai auzit de Teo Onisie? E foarte important să ştim.
        După cîteva clipe de tăcere, timp în care, probabil, făcuse eforturi de gîndire, Marieta Drogeanu spori şi mai mult îngrijorarea Ionelei.
        — Tu ştii că mie nu-mi scapă nimic: prietenii tăi sînt şi ai mei. De numele ăsta n-am auzit în viaţa mea.
        După o tuse înecăcioasă, se simţi obligată să-şi avertizeze prietena, cam visătoare din fire.
        — Fii cu ochii în patru, draga mea, şiretlicului cu flori îi poate urma o spargere în toată regula!
        — Să anunţ organele? scăzuse îngrijorător vocea Ionelei.
        — Au destule treburi şi ele acum. Important e să ne luăm noi măsuri de securitate înainte de toate. Nu deschide nimănui uşa, mai pune-ţi un rînd de zăvoare, roagă-l pe Goguţă să stea mai mult pe la tine!
        Mulţumindu-i Marietei pentru bunele ei sfaturi, Ionela îi respectă întocmai spusele dar, după cîteva zile, o fulgeră un gînd: dacă directorul Onisie există cu adevărat, era de datoria ei să-l avertizeze că-n numele lui acţionează un tînăr. Printr-o cunoştinţă intră în legătură cu o doamnă care lucra la Institutul Astronomic şi cînd o întrebă de numele respectiv, aceasta confirmă fără tăgadă. În plus, îi oferi Ionelei şi numărul de telefon care ar fi simpificat multe dacă l-ar fi avut la timp. Sună chiar a doua zi.
        — Ionela Stratan vă deranjează, se prezentă ea cînd auzi în receptor o voce baritonală, după cum bănuia, a unui bărbat în plină maturitate. Îmi fac o datorie de conştiinţa în a vă avertiza că-n numele dumneavoastră...
        — A, doamna Stratan, profesoara de naturale! Iertaţi-mă că n-am putut să vă prezint omagiile personal dar, din cîte înţeleg, buchetul a ajuns la destinaţie.
        — Buchetul, mormăi încurcată Ionela, da, a ajuns la mine, dar cui datorez această favoare? riscă ea o întrebare.
        — Nouă, tuturor, Niculinei, Odettei: sînt tatăl Odettei, fata pe care aţi pregatit-o pentru facultate.
        Ionela Stratan fu gata să scape telefonul jos. Sigur, îşi amintea de fata aceea blondă, dar fiindcă-i dăduse meditaţii la intervenţia unei cunoştinţe, nu se interesase niciodată de numele ei de familie.
        Mulţumindu-i încă o dată lui Onisie pentru gestul său neaşteptat, transmiţînd omagii doamnei Niculina şi domnişoarei Odette, studentă în ultimul an, după socoteala sa, Ionela abia aştepta să întrerupă convorbirea asta pentru a începe alta, cu Marieta, căci zvonista merita să primească o lecţie pe cinste. Formă numărul, aşteptă ceva pînă i se răspunse şi, după o pregătire amănunţită, glăsui:
        — Imaginează-ţi, Mary dragă, că Teo Onisie există şi nu e vreo parolă a vreunui clan rău famat, e însuşi directorul Institutului Astronomic, tatăl Odettei de care poate-ţi aminteşti, şi, culmea, chiar el personal mi-a dăruit garoafele. Ce zici?
        Dar fiindcă Marieta Drogeanu nu mai scotea o vorbă, Ionela se simţi obligată să-şi ceară scuze dacă deranja cumva.
        — Tu nu mă deranjezi, m-au deranjat între timp alţii: m-au lasat în sapă de lemn.
        — Cum? Cînd? Ce mijloace au folosit? Moderne?
        — Mi-ar fi fost foarte uşor să-mi dau seama ce mă paşte dacă s-ar fi comportat aşa, modern. Mizerabilii au recurs, se vede treaba, tot la acelea perimate, clasice, şi m-au luat prin surprindere.
        Imediat ce încheie convorbirea cu Marieta, Ionela trecu prin dreptul vizorului şi, instinctiv, îşi aruncă privirea spre casa scărilor. Acolo se zărea acum un ins. Oare, ce căuta?...

(Perpetuum comic ’88, pag. 105)

, , , , , ,

Altceva decît fotbal

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
        Sfîrşitul săptămînii m-a găsit pe malul lacului, cu undiţa în mînă, verde din cap pînă în picioare, să creadă peştii că-s vegetaţie, mai ales că fizicul meu te duce cu gîndul la o trestie care a făcut cură de slăbire. Deci, cizme verzi, pălărie verde, şi eu tot frunză verde, că de trei ore mă uitam ca un... ăla la poarta nouă cum pluta stă nemişcată şi doarme.
        Pe o distanţă de un kilometru nu-i nimeni, doar două libelule întoarse din ţările calde (dacă astea pleacă, cum pleacă păsările...) care executau picaje şi zumzăiau cu motoarele în plin. Liniştea mi-a fost tulburată de sosirea altui pescar care s-a aşezat la vreo 10 metri de mine. Nu ne-am privit, nu ne-am salutat, pescarii serioşi nu fac aşa ceva; chiar dacă nu se duşmănesc, ei sînt prieteni de moarte...

        Bucuria mea s-a amplificat cînd l-am văzut că e la fel de meşter, ca şi mine, în prinsul vietăţilor acelea pe care cei care le-au văzut, le numesc peşti. Şi meşterul ăsta anonim tot verde, din cap pînă la geanta în care credea că o să îndese scîrbele alea cu solzi. Spre deosebire de mine care păcăneam din pipă... el trăgea vîrtos din ţigară.
        Crapul ăla de 10 kile, cu care plecasem în cap — vorba vine! — de acasă, însoţit de urările soţiei care plîngea (rîdea) în şorţ, s-a transformat, cu timpul, într-o vietate microscopică din clasa amoeba proteus; mi-am zis că nu-i nimic, chiar dacă mă duc acasă cu purici de baltă, numai să duc ceva.
        Întîi am crezut că am halucinaţii auditive, dar mi-am dat seama că nu e cazul să mă îngrijorez de starea sănătăţii mele, deşi auzeam o muzică funebră. Pe drumeagul lateral, de pe marginea dealului, înainta agale un convoi mortuar. Vecinul meu pescar s-a ridicat încet, şi-a pus sculele jos, s-a dus pe marginea drumului şi, cu pălăria în mînă, a aşteptat pînă a trecut tot convoiul. S-a întors, şi-a pus pălăria pe cap şi, liniştit, a luat iar băţul în mînă.
        Pe mine gestul lui m-a impresionat: iată, mi-am zis, un om sensibil, un adevărat om care, fără cuvinte, a făcut un gest frumos, simplu şi adînc. I-am comunicat impresia mea, cu scuzele de rigoare, l-am lăudat pentru această înţelegere în faţa ireversibilităţii. El m-a privit fără să clipească, apoi a rostit scurt:
        — D-apoi cum? Treizeci de ani mi-a fost nevastă!
        După care a mai pus un gogoloi de mămăligă în undiţă...

(Perpetuum comic ’87, pag. 151)



, , , , , , , ,

Mama e numai una

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
        Urletele pe care le-a scos, într-o duminică, la orele prînzului, Stelică Răbăcel, funcţionar onorabil la o instituţie oarecare, cunoscut în general ca un om de genul celor pe care cu greu îi scoţi din fire, au speriat întreg cartierul. Unii au crezut că arde şi au început să alerge ca scoşi din minţi pe stradă, cu găleţi de apă în mînă, alţii s-au baricadat în case trăgînd preventiv storurile, au fost înregistrate şi două victime, o gospodină care şi-a vărsat, din cauza spaimei, castronul cu supă fierbinte pe burtă şi un tenor, care a sărit pe fereastră, de la parter, scrîntindu-şi ambele picioare şi o mînă. În ciuda alertei, Stelică, cu un fes galben pe cap, — era cam suferind, îmbrăcat într-o superbă pijama în dungi, dungile nu sînt nici un fel de aluzie la condiţia lui actuală — a continuat să strige îndelung:
        — Hoţilor! Aţi distrus-o pe mama! Bestiilor! Huoooo!
        Huo-ul era uşor explicabil, căci Stelică, microb incorigibil, abia se întorsese de la un meci de fotbal din campionatul judeţean, unde se încinsese peste măsură, sărind în teren să-l bată pe arbitru, faptă de la care fusese oprit la timp de suporterii echipei adverse, care-i şi învineţiseră un ochi, peste care ţinea o bucată de carne crudă. După ce se convinseră că nici nu a luat foc nimic, nici nu i-a murit mă-sa, oamenii intrară în case să-şi continue prînzul întrerupt de nebun, stabiliseră că omul nu mai e în toate minţile. Stelică intră şi el în casă gîfîind din cauza efortului şi cu o voce răguşită şi voit plîngăcioasă îi făgădui maică-si că nu o să lase lucrurile aşa, că o să-i aranjeze el pe toţi. Bătrîna sughiţa din cauza plînsului, în timp ce Stelică îşi frîngea mîinile, gemînd de furie. Nu mai putea fi vorba de mîncare, se dusese dracului şi meciul de la televizor. Cînd intrase în casă o găsise pe biata femeie, şaptezeci de ani, suferindă de diverse afecţiuni, într-o stare de nedescris:
        — Stelule, mamă, Stelule mamă, m-au distrus şi tu nu ai fost aici să mă aperi, Steluleeee...
        — Au ales-o pe aia?
        — Pe aia, mamă dragă.
        Stelică, trecut şi el prin multe în cei peste cincizeci de ani de viaţă, se pierdu cu firea şi trecu la acţiunea care a zguduit cartierul. Acum înţelegea de ce au pus şedinţa de alegeri a asociaţiei de locatari duminica dimineaţa, cînd se ştia clar că el merge la meci, orice s-ar întîmpla. Profitaseră, în mod odios, de slăbiciunea lui.


        Planul de bătaie se născu pe nesimţite. În primul rînd, un memoriu de zece-douăsprezece pagini spre consiliu, în care va arăta meritele mamei sale, activitatea ei de o viaţă, discreditată de nişte oameni lipsiţi de nivel şi educaţie, care nu urmăreau decît să-şi facă de cap, cu liotele lor de copii, în imobil şi în curtea aferentă. În partea a doua îi va picta, aşa cum trebuie, pe vecini. Noroc că-şi notase tot! Se apucă cu zel de treabă şi spre seară memoriul era gata, în prima formă, ceea ce o făcu pe bătrînă să se înfiinţeze cu clătite cu brînză şi mărar şi lichior de mentă, plăcerea supremă a lui Stelică, „dezmăţul" lui din fiecare duminică. După ce mîncară, nutrind gînduri de răzbunare, ascultară cam o jumătate de oră cu paharele lipite de perete ce se întîmpla la Ilieşti, care aveau oaspeţi, notîndu-şi cîteva bancuri pe care le catalogară ca periculoase şi pornografice, apoi bătrîna mamă adormi, în timp ce Stelică mai scrise două scrisori către consiliu, în care se indigna, în forme diferite, de nedreptatea ce se comisese. Una o semnă „O bătrînică", şi o băga în plic scrisă de mînă, pe a doua urma să o dactilografieze la birou, căci o făcuse în numele unui grup de oameni ai muncii, „cinstiţi, care urăsc inechitatea". După miezul nopţii se îmbrăcă în combinezonul de schi pe care şi-l cumpărase ca să se fandosească, starea sănătăţii nu-i mai permitea de ani de zile să practice vreun sport, gîfîia şi cînd urca scările, şi ieşi în curte. Scoase din magazie un tîrnăcop şi o lopată şi căutînd să nu facă zgomot, se apucă să mute stîlpul porţii, operaţie pe care o termină în jurul orei patru. Mulţumit, adormi buştean.
        La ora şase era deja în picioare, în balcon, simulînd că face gimnastică dar mai mult trăgînd cu ochiul spre poartă. Folea apăru ca de obicei în fugă certîndu-se cu nevastă-sa, care-i punea în regulă ţinuta din mers. Ca în fiecare dimineaţă femeia deschise poarta şi se lipi de zid să nu fie strivită de soţul grăbit, care scotea maşina din curte ca la raliu. De data asta manevra se termină cu un zgomot infernal, stîlpul metalic al porţii, izbit puternic, ieşise din pămînt şi, proptindu-se de zidul casei, se înfipsese în parbriz. Folea coborî din maşină, galben dînd din mîini, fără însă să fie capabil să articuleze un cuvînt. Stelică fugi în casă jubilînd. Bătrîna sărise din pat speriată.
        — Mamă, prima lovitură a fost dată. Maşina lui Folea e zob. He. he, he!
        În timp ce Stelică Răbăcel primea sărutarea recunoscătoare a mamei, Folea, în văzul majorităţii vecinilor ieşiţi pe la ferestre din cauza zgomotului, îşi fugărea nevasta, încercînd să o lovească cu un ştergător de parbriz, cules de pe jos, îndoit ca vai de el, strigînd:
        — Ţi-am spus să facem CASCO, ţi-am spus! Să te văd de unde scoţi bani, paştele şi grijania...
        Încă nu se dumirise cum el, care executa manevra respectivă de ani de zile cu ochii închişi, putuse să intre în stîlp. Noroc că îl temperă Iliescu, pornit să-şi facă programul de alergare:
        — Domnu’ Folea, cineva, şi zău că nu-i greu de ghicit cine, a mutat stîlpul porţii!
        Nu termină bine vorba şi la picioarele lui se sparse un ghiveci. Vru să înjure dar se opri la timp. Era floarea lui. Stelică, abil, o agăţase cu mătura, aveau ferestrele apropiate, dupa care se retrăsese operativ. Pe cînd Iliescu privea nedumerit la cer, coborî scările, cu o săpăligă pe umăr, arzîndu-i două perechi de palme, din mers, copilului lui Gagiolea, care venea de la lapte. Puştiul se puse pe urlete, ceea ce scoase din minţi întreg imobilul. Stelică săpa la rădăcina unui trandafir-tufă, galben, o specie rară cu flori imense, fluierînd marşul măgarilor, singura melodie pe care o cunoştea la perfecţie.
        — Te aranjez eu, măgar bătrîn, îi strigă Folea.
        Stelică, calm, scoase din buzunar un carneţel şi notă, data, ora, numele lui Folea şi, în ghilimele, ameninţarea. După care, îl anunţă:
        — Te dau în judecată.
        Folea apucă o piatră şi se repezi spre el să-i dea în cap, dar Iliescu îi reteză din nou elanul războinic. Familia Gagiolea, cu copilul urlînd, ieşi în curte înconjurîndu-l pe Stelică:
        — Ce ţi-a făcut copilul, domnu’ Răbăcel? De ce l-ai maltratat? Dacă eşti nebun, internează-te!
        Stelică deschise din nou carneţelul şi scrise cam o pagină.
        — Vă dau în judecată pe toţi. Insultă, calomnie, o să plătiţi de o să vă uscaţi.
        Apoi, se uită la ceas. Mai avea de săpat un sfert de oră. Părea din ce în ce mai mulţumit cînd de pe casa scărilor se auzi un urlet.
        — Mamăăă, răcni Stelică şi se îndreptă în fugă spre uşă.


        Aici se produse o busculadă, toţi cei din curte încercînd să intre o dată, soacra lui Gagiolea căzu şi cineva, probabil ginerele, o călca pe mînă iar progenitura aceleiaşi familii primi o nouă serie de palme. Victima nu era însă mama lui Stelică, ci doamna Ignatyuk, care, întinsă pe burtă, scotea răgete de fiară. Din capotul, lipit de spate, ud leoarcă, ieşeau aburi. I-l scoaseră cu piele cu tot. La etajele superioare nu se vedea nimeni. Doamna Ignatyuk, proaspătă văduvă, noua preşedintă a asociaţiei de locatari, nu mai putea articula prea multe cuvinte. Se înţelegea însă destul de clar expresia „scorpia aia bătrînă a lui Răbăcel", drept care Stelică o notă şi pe ea în carnet anunţînd-o că vor mai discuta în faţa tribunalului. Intră în casă şi o luă în braţe pe bătrîna mamă, sărutînd-o de zeci de ori pentru formidabila iniţiativă. Făcu un duş, mîncă zdravăn, dupa care porni fluierînd spre birou. La ora prînzului depusese deja şi memoriul şi scrisorile.
        Pînă la convocarea şedinţei extraordinare a asociaţiei de locatari, din iniţiativa forului tutelar, evident, disputa continuă cu „harţuri", cum le numea profesorul Gomoiu, nimeni nu mai riscă acţiuni decisive. O hîrtie de muşte pe clanţă, o coajă de banană în faţa uşii apartamentului, devastarea metodică a grădinii lui Stelică, baterea şniţelelor sau folosirea aspiratoarelor la miezul nopţii, spargerea cutiilor de scrisori, trimiterea salvării pentru infarct la Folea, care era suferind într-adevăr şi orice şoc putea să-i cauzeze, închiderea apei de la şahtul din curte pe furiş, în zori, s-au înscris printre preocupările curente ale locatarilor în perioada de incertă aşteptare. Copiii nu mai respectau pe nimeni, extinzînd raza de acţiune şi la imobilele vecine. Stelică nu dădu în judecată pe nimeni, deşi, pe lîngă necazul cu florile, i se zgîrie maşina şi i se aruncară în balcon o pisică moartă şi mai multe lămîi stricate, pe care le păstra în garaj, considerîndu-le corpuri delicte.
        Ziua şedinţei îi găsi pe toţi cu nervii încordaţi. Doamna Ignatyuk, care stătea de aproape două săptămîni pe burtă, din cauza arsurilor, fu adusă cu un pat pliant. Suferise încă o lovitură cruntă. Nevasta profesorului, care o îngrijise cu un devotament nemărginit, spera să se extindă, văduva avea trei camere, veni de dimineaţa, plîngînd, cu pechinezul ei, cu Boby, singurul suflet care îi mai alina durerea, mort. Îl otrăvise Stelică. Acum ofta cu sughiţuri, de rupea inima asistenţei. Familia Gagiolea se învîrtea în jurul ei. Locuiau la acelaşi nivel, aveau şi ei, mulţi cum erau, nevoie de o cameră. Doamna Folea se coafase pentru eveniment. Stelică veni cu maică-sa, şi cu un sac de plastic în care băgase pisica şi lămîile. Purta mănuşi de cauciuc. Inspectorul de la consiliu, prietenul lui, îi dădu cuvîntul. Cel de la I.C.R.A.L. adormise, era la a patra şedinţă în ziua aceea.
        — Tovarăşi, ne-am adunat aici, la cererea mea, recunosc, am făcut un memoriu, dar şi a altor oameni cinstiţi după cum am fost informat de tovarăşul inspector, pentru a repara imensa nedreptate ce i s-a făcut mamei mele, pentru a ţine alegerile în perfectă legalitate, în spiritul eticii şi echităţii noastre.


        Aici Stelică se sufocă. Pe cînd încerca să-şi recapete respiraţia normală, gîfîind ca un înecat, cineva aruncă o întrebare:
        — Da, cîţi ani ai, bebeluşule?
        — Cincizeci, răspunse cu o voce subţiată Folea, stîrnind hohote de rîs.
        Stelică însă nu capitulă şi deşertă sacul pe masă:
        — Poftim! Infirmaţi realitatea dacă vă dă mîna! Maşinaţiuni, maşinaţiuni, teroare, murdărie!
        Se sufocă iar, acoperit de strigătele de protest. Inspectorul de la I.C.R.A.L. se trezi şi văzînd pisica moartă şi lămîile pe masă o rupse îngrozit la fugă, răsturnînd patul pliant pe care zăcea preşedinta aleasă. Iliescu, cel mai antrenat dintre toţi, îl placă exact în momentul cînd puse mîna pe clanţă. Între timp „porcăriile lui Răbăcel" fură aruncate pe fereastră cu faţă de masă cu tot. Cînd spiritele se liniştiră apăru copilul lui Gagiolea cu un covor oltenesc pe el şi cu o cutie de Radeberger în care se afla o altă mortăciune, pechinezul doamnei Ignatyuk, pe care pionierii din imobil hotărîseră să-l îngroape „creştineşte" în straturile de flori ale lui Stelică, bănuitul asasin. I-l adusese femeii să-şi ia rămas bun. În timp ce nefericita striga: „Daţi-mi-l, daţi-mi-l, nu mi-l duceţi pe Boby al meu", Gagiolea junior fu scos din sală cu aplicarea tratamentului corespunzător, respectiv bătaia, de la vecini pentru că intrase cu mortăciunea, de la familie pentru că găurise covorul oltenesc, de Tismana, ca să-şi facă patrafir. Şedinţa era compromisă. Cînd inspectorul de la I.C.R.A.L. întrebă dacă mai este necesar să se ţină alte alegeri, toţi mai puţin Stelică şi maică-sa strigară în cor că nu. Prietenul reclamantului îi spuse peste umăr:
        — Măcar cîţiva oameni să fi avut şi tu... Aşa...


         Doamna Ignatyuk fu cărată în triumf pînă acasă. Pe doamna Răbăcel o tîra Stelică singur. Leşinase. Era disperat. Făcuse tot ce fusese omeneşte posibil. Nu scăpase nici un amănunt. În memoriu reclamase pînă şi un mort, pe Ignatyuk, turnase tot ce ştia şi ce bănuia şi totuşi pierduse. Nu mai exista dreptate. Bătrîna plîngea amarnic. Situaţia devenise insuportabilă. Stelică îşi îmbrăcă combinezonul de schi, puse mîna pe piolet şi coborî pe casa scărilor fără să aprindă lumina. Se furişă pînă la uşa doamnei Ignatyuk, decis să o forţeze. Avea noroc. De cînd biata femeie fusese opărită, uşa stătea deschisă pentru ca ajutoarele să poată interveni în caz de nevoie. Intră în hol unde rămase cîteva clipe pentru a se obişnui cu întunericul. Bucătăria era în dreapta. În colţ, aragazul alb. Răsuci toate butoanele şi ieşi din nou în hol. Închise uşile de la baie şi sufragerie, apoi o deschise uşor pe cea a camerei de unde se auzea sforăitul preşedintei, care dormea cu o lampă de carte aprinsă la cap. Stelică rînji făcînd spre ea un gest urît cu mîna îndoită şi pumnul strîns, apoi începu să şteargă grăbit clanţele cu o batistă. Era aproape gata cînd auzi zgomot la uşă. Abia avu timp să se refugieze în baie. Nevasta profesorului venise să vadă ce face bolnava. Stătu cîteva minute în camera acesteia, o trezise ca să-i arate devotamentul, apoi intră în bucătărie să-i facă un ceai. Aprinse chibritul din mers, nesimţind nici fîsîitul nici mirosul de gaz. Stelică Răbăcel, care tocmai se pregătea să o şteargă, se trezi cu picioarele în sus, în vană. În peretele dinspre casa scărilor se căscă o gaură. Doamna Gomoiu, cu părul arzînd ca o torţă, se repezi afară urlînd. Pe scări se produse o îmbulzeală de nedrescris. Pe Stelică l-au luat aşa cum se găsea, în combinezonul de schi şi cu papucii de casă în picioare. Întrucît la examenul medical se constată că era în deplinătatea facultăţilor mintale i se aplică procedura de urgenţă. La proces, care se desfăşură în sala de şedinţe din cartier, în prezenţa unui numeros public, strigă de cîteva ori, cu glas piţigăiat, „Mama e numai una", dar nu reuşi să influienţeze în nici un fel sentinţa.

(Perpetuum comic ’85, pag. 41)





, ,

Proporţii

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989.
        • Nu există şosele pustii, toate sînt pline de reguli de circulaţie.

        • Ajunge un păhărel ca să răstoarne o cisternă.

        • Curajul e unul singur, frica e de fiecare dată alta.

        • Nu numai munca cere cap, ci şi odihna.

        • Nu astupaţi gura palavragiului, destupaţi-i mintea!

(Perpetuum comic ’82, pag. 254)




, , , , ,

Estivale

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989.


Orarul de vară

Argumentul cel cuminte,
Îl subscriem toţi voioşii:
Dăm noi ceasul înainte,
Însă cum să dăm... cocoşii?!


Cîntece de pahar


Spre artisticele cote,
Ameţit mă las acum,
Nu de cele 7 note,
Ci de nota de consum!



La Hanul Ancuţei


Deşi n-am depăşit măsura,
Mi-s paşii tot mereu mai grei:
Amestecasem băutura,
Cu zîmbetele dumneaei!


Avarul

El adună tot în pungă,
Asta-i tot ce-a învăţat
Şi-i deprins mereu să strîngă
Chiar şi pietre la ficat!

(Perpetuum comic ’82, pag. 108)



 


 






, ,

Aforisme I (pc82)

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989.
        • Toţi oamenii sînt trecători, dar nu toţi trecătorii sînt oameni.

        • Relaţia inimă-inimă poate da rezultate mai bune decît relaţia cap-cap.

        • Cea mai periculoasă minciună e minciuna cu un sîmbure de adevăr.

        • Oglinda nu-ţi poate arăta mai mult decît îi poţi arăta tu ei.

        • Chiar dacă e fiul legitim al naturii, omul o tratează ca pe o soacră.

(Perpetuum comic ’82, pag. 29)



Persoane interesate