În tren

1. POVEŞTI DIN MERSUL TRENULUI

        Acum vreo două veri, dacă nu cumva chiar trei, mă sui într-un tren personal care se pregătea să taie cîmpia Bărăganului pe din două. N-aş putea zice că trenul era prea aglomerat, măcar că a trebuit să străbat vreo patru vagoane ca să-mi pot găsi un loc. Am intrat într-un compartiment în care se aflau fix şapte inşi, ceea ce presupune că eu aş mai fi lipsit ca mecanicul să dea semnal de locomotivă şi să ne aşternem la drum. E un obicei mai vechi de-al meu să circul cu personalul şi asta nu pentru că m-ar apuca ameţeala din pricina vitezei acceleratelor, ori că aş fi, Doamne păzeşte, zgîrcit la bani! De ce fac treaba asta? Simplu; ca să-i aud vorbind. Povesteşte unul una altul alta, nici nu simţi cum trece vremea... Uneori am noroc, alteori nu. În vara despre care veni vorba aveam de făcut un drum lung. De la un capăt la celălalt al cîmpiei. Aşa cum am spus, nu mă grăbesc. Plecasem din Bucureşti puţin după ora prînzului şi din precizările conductorului aveam să sosesc spre apusul soarelui. Era spre toamnă, aşa cam pe la mijlocul lui septembrie, şi de-abia aşteptam să ieşim din oraş ca trenul să se poată aşterne gospodăreşte la drum. Făcusem călătoria asta de nenumărate ori; cunoşteam numele aproape al tuturor gărilor. Socotindu-mă orăşean sută la sută, bărbaţii care se aflau în compartiment la intrarea mea îmi făcură cu amabilitate loc lingă fereastră, cer permisiunea să fumez, mi se îngăduie, toţi cei şapte ocupanţi ai compartimentului îşi aprind ţigările odată cu mine, fumul mă îneacă, îmi vine să-mi dau palme, mi-arunc privirea prin geam, trenul a pornit, mi-ar fi dor de o fluturare de batistă, dar nimeni nu m-a condus — „Doar nu pleci peste pămînt!" cum mă alinta o dragoste mai veche — şi încerc să sper într-o minune: adică toţi şapte să coboare la cea mai apropiată gară, eventual la Moara-Vlăsiei fostă Moara-Săracă, rebotezată de un funcţionar dornic de avansare, dar lipsit total de cele mai elementare noţiuni de istorie. Toata lumea tace, pe coridorul vagonului forfota a înţepenit în nemişcare, cum-necum fiecare şi-a găsit un loc pe undeva, nu mi-e foame, nu mi-e sete, nu mi-e dor de codrul verde, strivesc ţigara în scrumiera în care sînt înghesuite cotoare de mere, dar ceilalţi nu-mi urmează exemplul, închid ochii şi încep să număr. (Mi-a mărturisit un expert că este exclus să nu aţipeşti dacă numeri pînă la nouă mii nouă sute nouăzeci şi nouă şi jumătate...). Se vede că expertul avea partea lui de dreptate. Cînd m-am trezit, nu fumegau decît două ţigări. Soarele se mutase de cealaltă parte a vagonului, vîrîndu-mi degetele în ochi.
        — ...trag eu într-o parte, trage el în alta, nimic. Aşa mi-am adus aminte de coşciugul lui Epifanie Cozărescu.
        O întîmplare se sfîrşea, alta începea?... M-am prefăcut că dorm.

2. CUM SE CUMPĂRĂ UN COŞCIUG

        Epifanie Cozărescu murise pe la vreo şaizeci şi ceva de ani. La viaţa lui fusese negustor de vite şi strînsese ceva avere. Două năravuri mari avusese: băutura şi femeile; dar mai cu seamă femeile. Ţinuse cinci neveste. Ultima, mai mică decît el cu aproape patruzeci de ani, se gîndise să-i cumpere coşciug lăcuit, să n-o vorbească lumea ca i-au rămas atîţia bani şi n-a fost în stare să-i facă o înmormîntare măcar. Avea un frate ceva mai mare decît ea. Pe el l-a trimis la Bucureşti după cumpărături... Era cam spre sfîrşitul lui noiembrie. Ploua de cîteva zile fără întrerupere, o ploaie măruntă şi deasă ca o ceaţă. Cumnatul lui Epifanie Cozărescu să fi avut pe-atunci vreo treizeci şi cinci — treizeci şi şapte de ani. Avea năravul băuturii şi-l are şi-acum. Ca să-l ajute pe drum, l-a luat cu el pe Cristea Stănceru. Dacă-l plăteai bine, Cristea ţi-ar fi adus un coşciug în spinare şi de la Paris, nu numai de la Bucureşti... Îl tocmea lumea la tot felul de corvezi. Din asta trăia. De la gară au luat drumul Oborului. Coşciugarii de elită îşi ţineau prăvăliile pe Calea Moşilor. Au încercat în mai multe locuri şi nu din pricina preţului. Îi dăduse bani pentru patru coşciuge nevasta lui Epifanie. „Numai să nu te-ncurci pe undeva la băutură şi să mă laşi cu mortu’ în casă", îl rugase văduva. Ştia că o să aibă partea lui, aşa că s-a jurat: „Alege-s-ar prafu’ cine o pune mîna pe pahar..." A încercat în mai multe coşciugării fiindcă nu-i convenea nici materialul — scîndură de brad arsă cu lampa de benzină şi cu trei straturi de ulei pe deasupra, ca să-ţi ia ochii şi să crezi că e stejar — , nici înfloriturile de pe capac. Pînă în cele din urmă s-a hotărît. Umblaseră prin ploaie pînă aproape de piaţa Sfîntu Gheorghe şi cînd au ieşit cu marfa în uşa prăvăliei, Cristea Stănceru era ud pînă la piele şi tremura ca un cîine scos din apă. „Acum ar fi bună o ţuică fiartă", aruncă el într-o doară către cumnatul lui Epifanie Cozărescu. Cunoştea înţelegerea dintre cei doi fraţi şi nu punea cine ştie ce bază pe vorba aruncată. „Treaba am făcut-o, vreme, slavă Domnului, este..." „Crezi că ne primesc ăştia cu coşciugul în cîrciumă?..." „Ieşim la Bariera Colentinei. Ştiu acolo un negustor care te-ar primi şi cu mortul, numai să-l plăteşti!..." Au luat un camionagiu care să-i scoată pînă la marginea oraşului. În cîrciumă, lume puţină. Dacă erau cinci-şase inşi. Pe o asemenea vreme nu-ţi prea venea să ieşi din casă. Stănceru luase coşciugul în spinare şi intrase cu el, răsturnîndu-l pe două mese în preajma tejghelei. Lîngă rafturile cu băuturi spirtoase veghea o femeie ciolănoasă, cu un cap osos, cu fruntea aşezată ca o minge enormă peste un nas cîrn şi numai nări. Gura deschisă lăsa să i se vadă nişte dinţi ca de cal şi sub buza care îi spînzura nu se zărea nici urmă de bărbie. Cîrciumarul moţăia lîngă un godin ruginit, cu un ziar deschis în faţă. Era alb şi umflat ca o balenă căzută într-un butoi cu ţincvais. Cerură o jumătate de drojdie ca să se încălzească. Circulau în vremea aceea între Bucureşti şi Slobozia nişte căzături de maşini, cumpărate de la nemţi pe lucru de nimic. Nu se ştia cînd pleacă. Să nu mai vorbim că dacă apucai un loc, era la fel cum te-ai fi băgat de bunăvoie într-o fîntînă părăsită şi l-ai fi rugat pe unul să-ţi aşeze cîteva pietre de moară deasupra. Prin satele dinspre Valea-Măcrişului se abătea o dubă hodorogită şi căptuşită cu tablă, proprietatea unuia Mihai Pivniceru, care-şi schimba traseul de la o zi la alta, după cum i-o cereau clienţii. Oricîtă înghesuială ar fi fost în maşină, el tot oprea la cîrciumă de la bariera Colentinei. Exista o înţelegere între el şi cîrciumar. Pivniceru îi aducea clienţi, cîrciumarul îi dădea zeciuială din vînzare. Pe firma de deasupra uşii fuseseră desenaţi în culori ţipătoare o mulţime de bărbaţi bînd bere direct dintr-un butoi, iar dedesubt scria: „Hai să bem la drumu’ mare". Cam după două ceasuri, şoferul apăsa pe claxon, pornea motorul cu manivela, punea apă în radiator şi cine mai apuca loc, se urca. Maşina asta o aşteptau cei doi în cîrciumă de la bariera Colentinei, ca să poată duce coşciugul lăcuit al lui Epifanie Cozărescu... Afară continua să cearnă o ploaie măruntă şi deasă. Cînd şi cînd, cumnatul mortului ieşea pînă în uşa prăvăliei şi se uita în lungul şoselei. Ajunseseră la a treia jumătate de drojdie. Hodoroaga lui Mihai Pivniceru sosi cam la jumătatea timpului dintre prînz şi seară. Stăpînul ei era un om mic, grăsun, cu capul rotund şi creştetul pleşuv, cu faţa rotundă, cu ochii rotunzi, un om făcut din cercuri perfecte... Ca să nu se deschidă uşa din mers şi să-şi piardă călătorii pe drum, sudase două belciuge pe dinafară, pe care le încuia cu un lacăt a cărui cheie o purta legată la gît. Călătorii se înghesuiră în faţa tejghelei. Pivniceru nu-l refuză pe cumnatul lui Epifanie Cozărescu. Se cunoşteau mai de mult. Îi ceru cît nu face, chipurile n-ar fi avut „autorizaţie de transport" decît pentru vii, celălalt nu se tocmi, îi dădu banii înainte, Cristea Stănceru ancoră coşciugul deasupra maşinii, trăgîndu-i prelata deasupra. Înainte de a porni motorul Mihai Pivniceru dădu pe gît două dorobanţuri de secărică. Asta era măsura pe care şi-o îngăduia. Era mîzgă pe şosea şi n-avea poftă să nimerească în vreun şanţ. Pe cumnatul lui Cozărescu, fiind clientul lui cel mai de vază îl urcă în faţă lîngă el. Lumea a plătit ce a băut, şi cîrciuma a rămas la fel de goală.

3. CĂLĂTORIND ÎNTR-UN COŞCIUG

        Profitînd de înghesuiala de la uşa maşinii, Cristea Stănceru s-a strecurat sub prelată şi s-a întins în coşciug. Pînă nu se înnopta bine tot nu ajungeau şi era păcat să nu tragă un pui de somn ca lumea. Cumnatul mortului îl bănuia înghesuit în spate şi nu l-a strigat. El stătea boiereşte. În faţă se întindea şoseaua pustie, udă. Păcat că în faţa lui nu era un ştergător de ploaie, ca să vadă mai bine satele prin care treceau. Pivniceru era sărac la vorbă. Sîsîia printre dinţi un cîntec porcos şi fuma ţigară de la ţigară. În duba din spatele lor s-a aşternut o linişte lipicioasă. Secărică, verdele şi caisata şi-au făcut efectul. Din pricina monotoniei drumului, a frigului şi a ploii, moţăie cît moţăie şi adoarme. Are vreme destulă să şi viseze. Parcă ar sta călare pe coama casei lui Epifanie Cozărescu şi s-ar uita la coşciugul pe care l-a cumpărat pentru el cum zboară pe deasupra satului. De sub capacul lui scot capul o mulţime de şerpi. Se trezeşte şi se freacă la ochi. I-a înţepenit gîtul. Ştie că nu visezi şerpi decît atunci cînd te ia frigul. „Nu putea să moară şi ăsta vara", gîndi ridicîndu-şi gulerul de la haină. Şoseaua era la iei de pustie. Ploaia se înteţise, formînd o pînză deasă, Mihai Pivniceru sîsîia acelaşi cîntec ţinîndu-şi ţigara între dinţi. „Am trecut de Urziceni?" îl întrebă pe şofer. Omul de la volan clătină din cap. Dacă nu trecuseră încă de Urziceni, era peste putinţă ca dincolo de oborul de vite să nu stea vreun întîrziat pe marginea drumului ca să-i facă semn să-l ia şi pe el. Măcar că l-ar fi aruncat peste capetele celorlalţi şi Mihai Pivniceru nu-l lăsa jos. În faţa lui drumul se întindea la fel de negru, de pustiu, de nesfîrşit. Cînd se trezi pentru a doua oară — nu mai visase nimic — maşina era oprită în faţa unei fîntîni. Stăpînul ei turna apă cu o căldare în radiatorul care fierbea din pricina încărcăturii. Alături de el, murat pînă la piele, un bărbat cu o paporniţă goală. Cunoştea locurile; trecuseră de Urziceni. Mai erau vreo cîţiva kilometri şi aveau să se abată la stînga, tăind cîmpul spre Cocora. „Mă, nea Mihai, nu mă lăsa în mijlocul drumului, că nici măcar n-am unde trage", se ruga omul cu paporniţa. „Unde să te urc, în capu’ meu? Ac de gămălie dacă ai fi şi tot nu ţi-aş găsi loc!..." Omul nu se dădu bătut. „Mă sui pe maşină şi mă bag sub prelată." „Asta, da; Da’ preţu' să ştii că tot ăla e!". „Îţi plătesc cît îmi ceri, numai nu mă lăsa noaptea în drum." Mihai Pivniceru îi luă banii — întotdeauna plăteai la urcare — strînse capacul radiatorului şi înainte de a învîrti de manivelă îi spuse celui care se agăţase de scara din spate a maşinii: „Vezi cum îţi găseşti loc, că e un coşciug lăcuit al unuia Epifanie Cozărescu. Să nu-l zgîrii, că-l plăteşti ca nou!..." Maşina pornise. Omul se ţinea cu disperare de fierul care mărginea acoperişul, în întunecimea de sub prelată. Cristea Stănceru îl auzise cînd s-a urcat. Nu putuse să doarmă. De atîtea zdruncinături îl dureau toate încheieturile. Scoase mîna prin deschizătura pe care şi-o lăsase ca să aibă ceva aer şi-l căută pe proaspătul călător, îl apucă de pulpana hainei şi spuse numai:

4. MORTUL DIN COŞCIUG FACE POCINOAGE

         „Rău al dracului să fii mort şi să te care dintr-un loc într-altul cu o rablă ca asta!..." Celuilalt îi stătu inima. Smuci prelata într-o parte şi văzînd mîna care-l ţinea de marginea hainei, înţepeni. Simţind picăturile de ploaie, Stănceru îl întrebă plin de curiozitate: „Tot mai plouă, mă neică?..." Mihai Pivniceru s-a trezit cu el pe capota motorului. Omul a căzut greoi, ca un sac plin, şi într-o frîntură de gînd s-a aruncat în şanţul şoselei. Din căzătura n-a păţit mare lucru: şi-a sucit un picior şi şi-a rupt două degete de la o mînă. Pe stăpînul maşinii l-a dus mintea ce s-a întîmplat. L-a scos pe Stănceru din coşciug, i-a dat doi pumni de l-a umplut de sînge, le-a aruncat marfa în mijlocul drumului, l-a dat jos şi pe cumnatul lui Cozărescu, în locul lui l-a urcat pe cel din şanţ şi a plecat mai departe fară să le înapoieze măcar banii pentru drum. Aşa se face că Stănceru a trebuit să care coşciugul pînă la Cocora în spinare, unde au găsit o căruţă care să-i ducă pînă-n sat. Cînd l-a văzut, soră-sa i-a dat două perechi de palme. Îi întîrziase înmormîntarea cu o zi şi-o noapte...
        Abia după ce isprăvi de istorisit îşi dădu seama de ţigara stinsă, uitată între degete. Mă aflam în mare încurcătură. Dacă mă prefăceam în continuare că dorm, aveam şansa să ascult şi alte întîmplări: dacă deschideam ochii, tovarăşii mei de drum şi-ar fi putut alcătui o părere greşită despre persoana mea. (Adică îmi place să trag cu urechea!) Se pare însă că nu-i interesam într-o prea mare măsură. Un simplu pasajer nimerit din greşeala în compartimentul lor...

(Perpetuum comic ’86, pag. 20)

Vezi toată postarea

Lupul şi nasturele

         Spre sfîrşitul lui septembrie s-au pornit nişte ploi mocăneşti, de mă scoteau din minţi. Mă gîndeam că dacă au apucat-o aşa, în octombrie — lapoviţă, în noiembrie — zăpadă, ţi se lungesc urechile pînă la primăvară!... Plouă o zi, plouă două, plouă o săptămînă, oile sus pe dealuri, mă gîndeam să le cobor la fermă, să stea mai la adăpost. Încalec pe cal şi mă pornesc de la stînă la stînă, să mă sfătuiesc cu ciobanii. Unii, că să mai stăm, că nu se poate să nu se schimbe vremea, alţii, dimpotrivă, că să ne tragem la iernat; pe cine să asculţi?... Cînd am ajuns la Mănăstirea Măgarului, eram ud pînă la piele. Mi-au ieşit ciobanii în întîmpinare, mi-au luat calul, l-au tras la adăpost, l-au buşumat cu un şomoiog de paie şi i-au atîrnat o traistă cu grăunţe pe după urechi. „Dacă rămîn noaptea asta la voi, aveţi unde să mă găzduiţi?" i-am întrebat, mai în glumă, mai în serios. Erau vreo douăzeci de kilometri pînă la fermă şi nu-mi prea cădea bine să bat drumul la întoarcere pe o asemenea vreme. Se uită lung la mine şi zic: „Cum nu, dom’ doctor? Se poate una ca asta?!"... Mă trag lîngă foc, aprind o ţigară, că mai fuman încă — îmi pun un cojoc în spinare, blana îmi prinde bine. Începuse să se însereze. Şiroia ploaia peste lume şi peste acoperişuri, de îţi venea să crezi că se întorsese vremea lui tata Noe. Mă uit la ei, simt că-i stingheresc. Nu-mi prea găseam locul. Vine unul cu o cană de lapte prins. „Fugi cu ea de-aici, Miroane", se sperie baciul. „Da’ ce-ţi închipui tu, că de lapte are nevoie acu’ dom’ doctor?!"


        Miron ăsta era un bărbat voinic cît uşa, cu o faţă deschisă şi cu un zîmbet cum n-am mai întîlnit la un alt om în toată viaţa mea! Tovarăşii lui povesteau că ar fi fost în stare să doboare ursul cu o singură mînă: stînga. „Cu dreapta fumează, dom’ doctor, şi nu vrea să piardă ţigarea!"... Coborîse într-o zi la fermă cu nişte treburi. Cînd a intrat la mine în birou, l-am întrebat: „Mă, Miroane, tu n-ăi fi vreun strănepot al lui Sfarmă-Piatră?!"Păi, oi fi, Dom’ doctor, că neamu’ nostru e neam mare! Dracu mai ştie!" Pe-acasă trecea rar. Poate o dată la două, trei săptămîni. Asta, vara. Iarna, în fiecare seară. Fusesem la o cumetrie la el. Bun gospodar! Casă pricopsită, orătănii, un petic de vie, vacă, vreo douăzeci de oi, ce să-ţi spun, îţi era mai mare dragul să-i intri pe poartă!... Cînd păşunam pe dealurile mai din apropierea satului, îi aducea nevasta de mîncare. În rest, se gospodăreau singuri. Îmi plăcea s-o urmăresc de la fermă, că drumul începea să urce ceva mai sus de saivane, cu basmaua legată ştrengăreşte, la ceafă, cu mîinile cărînd povara şi cu desaga pe umeri, grăbindu-se spre poala pădurii unde păştea turma celor de la Mănăstirea Măgarului. Frumoasă muiere! Mă gîndeam uneori la ei. Potrivită pereche! Ce nu pricepeam eu — ce nu pricepeam, zic, era de ce femeia nu făcea niciodată drumul pînă la capăt. Urca şi cobora, urca şi cobora şi tot aşa mereu, pînă ajungea pe un fel de platou aflat pe coama unui deal. Acolo lăsa greutatea jos, desfăcea desagii pe care-i purtase pe umeri — îi aducea totdeauna o sticlă cu rachiu şi o damigenuţă plină ochi cu vin din via lor — se întorcea cu faţa spre răsărit, apoi spre apus, de parcă ar fi vrut să verifice direcţia vîntului; cu bărbatul nici o vorbă, nici un semn. După tot ritualul ăsta, începea drumul de înapoiere: vale, deal, vale, deal, pînă ajungea pe drumul drept care trecea pe dinaintea fermei, nu intra în vorbă cu nimeni şi se pierdea prin grădinile care o scoteau ceva mai pe ocolite drept în faţa casei ei. Să întreb pe careva despre povestea asta, nu se cuvenea. Se bagă doctorul în treburile altora? El să-şi vadă de ale lui!... Acum, cînd stam dinaintea focului, cu cojocul pe umeri şi ascultam cum plouă afară, îmi venise în minte toată istoria asta cu nevasta lui Miron. Baciul îmi întinsese o ceaşcă de pămînt destul de mărişoară, plină ochi cu rachiu de pară ca să mi se pornească sîngele ca lumea după udătura şi frigul pe care le îndurasem.

        Am închinat în sănătatea lor şi am sorbit o înghiţitură dublă. Am simţit că-mi ia beregata foc. Mi-au venit şi două lacrimi în ochi, dar m-am prefăcut că fumul a fost de vină şi ciobanii s-au prefăcut şi ei la rîndul lor că-mi dau crezare. Miron a tăiat vreo cîteva felii de brînză — „să luaţi ceva în gură, dom’ doctor" — a tăiat şi ceva caş. Mitu Lixăndroiu a zdrobit în pumni vreo cinci cepe de-alea de apă, le-a presărat cu sare grunjoasă la mijloc, ca să le înmoaie foaia şi să le taie iuţeala şi baciul mi-a mai umplut o dată ceaşca. Aveau pe lîngă stînă o adevărată gospodărie. După ce am isprăvit brînza — odată cu ea s-a isprăvit şi rachiul de pară — au tăiat bucăţi de slănină afumată, le-au înfipt în ţepuşe dinainte meşterite şi le-au ridicat deasupra jarului, la răscopt. Baciul nea Ştefan Profeta, a făcut semn unuia care s-a grăbit să aducă o ploscă plină cu un vin rozaliu „vin din ăl an, domne doctor" şi ne-am aşternut pe povestit. M-am uitat la ceas; nouă fără douăzeci. Era încă devreme. M-au întrebat dacă vreau să mă culc. „Poate sînteţi ostenit de drum şi de vreme..." Le-am spus că nu-mi era somn. Miron cu încă unul s-a dus să dea o raită la saivane şi să controleze posturile la cîini. Au luat cu ei două felinare de vînt, măciuci cu capetele noduroase sprijinite pe umăr şi s-au pierdut în noapte. Am închinat o cană cu vin în sănătatea lor. Cred că numai Dumnezeu în rai îşi poate permite să guste cînd şi cînd o asemenea licoare! Aveai impresia că zdrobeşti bob de tămîioasă în gură! Baciul Ştefan mi-a făcut semn cu capul în direcţia celor doi înghiţiţi de întuneric. Şi ca să nu-i încurc, a ţinut să precizeze: De la Miron. I-a lăsat nevasta o damigenuţă înainte de a se porni ploaia. De-atunci n-a mai venit. „Drum greu, noroi, o murează pe biata femeie, a căinat-o el. Bate Huşiu’ în vin, dom’ doctor", a zis Mitu Lixăndroiu. „Şi-aici nu e vorba numai de soi, mai e şi de priceperea omului! Asta a moştenit făcutu’ vinului de la tac-su, şi tac-su de la tac-su, şi-ăsta se vede că tot de la tac-su l-a moştenit, că altfel n-avea de unde. "Da’ nu-ţi dezvăluie taina", se amestecă în vorbă unul ceva mai mărunţel din cealaltă margine a focului, „nici să-l pici cu ceară! Auziţi dumneavoastră, nici lu’ socru-su nu vrea să-i vîndă secretu’, ce să mai vorbim de noi, care mîncăm aceeaşi pîine de atîţia ani?! Adică-ţi spune el ceva-ceva, da’ te lasă cu ochii în soare, tocmai cînd ţi-e lumea mai dragă!... Se laudă că tac-su i-ar fi lăsat taina sub prestare de jurămînt, iar dacă-l calcă, se duce dracului vinul; face floare şi se borşeşte!..." Necăjit, mărunţelul îşi scoase o ţigare, aprinse un băţ de chibrit — că se aprindeau toate în vremea în care se petreceau cele ce-ţi povestesc acum, nu-ţi săreau nici în ochi, nici pe cămaşă, să ţi-o găureşti cu catran — şi-i dădu foc, prilej pentru baciul Ştefan Profeta să-l ia cam peste picior: „Nu te văd eu pe tine procopsit, mă Pirone" că aşa-l chema pe mărunţel, Tudor Pirone . Ciobanul îşi înălţă ochii spre el. „De ce, nea Ştefane"? întrebă nedumerit. „Cum de ce, mă? Păi dacă scaperi tu băţ de chibrit ca să-ţi aprinzi ţigara, cînd ai la picioare un maldăr de jăratic, semn de chibzuinţă crezi tu că e ăsta?" ...(Mai pe iarnă am aflat întîmplător că baciul era aşa de pornit şi pentru faptul că el fusese silit să se lase de fumat în urma unui pariu pe care nu vrusese să-l piardă, pariu care rămăsese încă în picioare.) În ce mă privea, nu ştiam de unde s-o iau ca să pot afla de ce drumul nevestei lui Miron se isprăvea întotdeauna pe platoul acela de deal despre care ţi-am pomenit. Pe deasupra capului îmi pluteşte unda unui pui de somn şi ca să nu mi se coboare pînă pe pleoape, trag cu disperare din ţigară. Faţă în faţă cu mine, doctorul e mut. Priveşte cu un fel de nostalgie paharele pline, în care luna luceşte ca un ban de aramă atins de cocleală. „Îmi pare rău că n-am avut destulă vreme la îndemînă să trec şi prin B.", se trezeşte el vorbind. Eu sorb din pahar şi mă prefac, atît cît mă pricep, că nu mă interesează ce spune. Soarbe şi doctorul dintr-al său şi, fără să mă ia în seamă, continuă, parcă pentru sine: „Măcar pe Tudor Pirone să-l fi întîlnit. El e mai rău de gură, cum spunea baciul Ştefan Profeta, şi nu l-ar fi răbdat inima să nu-mi povestească dacă s-a împăcat sau nu cu nevasta şi dacă femeia continuă să-i ducă şi-acum mîncarea tot numai pînă sub poala pădurii, unde ies ciobanii cu oile la păscut, ori se cară cu desagii pe umeri pînă la saivanele de la Mănăstirea Măgarului." „Asta înseamnă că ai dezlegat misterul în care era învăluit drumul nevestei lui Miron," l-am întrebat, fără să-mi pot ascunde curiozitatea care începuse să mă roadă... Păi, mi-au povestit ei cam pe la jumătatea nopţii, după ce s-au întors cei doi din rondul lor. „Mi se pare mie, ori s-a mai domolit ploaia?... s-a interesat Mitu Lixăndroiu, cînd i-a văzut scuturîndu-şi căciulile de apă. „Parcă..." a răspuns tovarăşul lui Miron şi s-a tras în preajma focului. „Dacă dă niţel soare, nu s-a lăsat păgubaş Lixăndroiu, să vedeţi iarba cum înverzeşte ca primăvara, domnu’ doctor!... Era cald în adăpostul ciobanilor, focul dogorea gospodăreşte, lemnele uscate dădeau o flacără auriu-albăstruie, băusem două căni bune cu vinul acela dumnezeesc, mîncasem bine şi o moleşeală plăcută începuse să-mi dea tîrcoale. Oamenii vorbeau domol de ce-au să facă după ploaie, mie mi se închideau ochii şi Ştefan Profeta mi-a zis: „Să vă pregătim un aşternut, domnu’ doctor. N-o să vă odihniţi dumneavoastră chiar ca acasă..." „Mai bine să ne mai toarne Miron cîte o gură de vin. Dacă se-ndreaptă vremea, mîine vine nevastă-sa cu mîncare şi-i mai scapă ea o ploscuţă...", îi recunoscusem vorba. Era Pirone: Tudor Pirone. Am deschis ochii. Somnul îmi dispăruse, parcă mi l-ar fi luat cineva cu mîna. „Ai avut noroc de femeie, mă Miroane. Nu pregetă, săraca. A mea nu vine decît din an în paşti... Da’, da’ vine pînă aici, nu numa’ pînă la Muchia Spinului!..." Iată că se ivise prilejul să aflu numele locului în care nevasta lui Miron se oprea de fiecare dată să cerceteze direcţia vîntului şi să-i lase bărbatului ei prînzul pentru acea zi. Am înţeles că omului nu-i plăcea să se vorbească despre el şi femeia lui, dar n-a protestat. Dacă ar fi făcut-o, cu siguranţă că le-ar fi dat apă la moară, iar muşcătura lor ar fi fost mult mai adîncă. Să mă amestec şi să-l întreb ce şi cum?... I-aş fi trezit mîhnirea şi, fără îndoială, hazul celorlalţi. Am zis să mai aştept. Presimţeam că era mai bine aşa. „Mai cu scaun la cap" cum ar zice unul mai înţelept decît mine... Am sorbit o gură de vin; lîngă mine, Mitu Lixăndroiu a făcut la fel, după care a vorbit cu multă seriozitate, adresîndu-se unuia singur şi totuşi tuturor: „Hai, mă Miroane, că şi tu eşti cusurgiu! Om sucit, mă; om sucit, asta eşti! Ţine omu’ supărare o zi, o săptămînă, hai o lună, da’ uite că la tine iarna asta se împlineşte anu’!"„Dacă era a mea în locul Lisavetei lui ori îmi făcea mîncarea nesărată, ori îi arunca doi pumni de sare, aşa încît să beau apă două zile şi două nopţi în şir, fără să mă satur!"... „A ta ar fi şi-n drept s-o facă, Tudore", i-o reteză baciul, ca să mi se adreseze de astă dată numai mie! „A greşit şi ea o dată în viaţă, dom’ doctor, o dată a greşit, da’ nebunu’ ăsta de Miron — că nu poate fi decît nebun! — nu şi nu, că dacă i-ar fi cusut nasturele de cu seară..." Am clătinat cu nedumerire din cap. El mi-a simţit încurcătura în care mă zbăteam şi dorind să-mi dea o mînă de ajutor: „Adică vreau să zic: dacă femeia i-ar fi cusut nasturele de cu seară, cînd a venit lupul..." Mi-a venit să-mi dau doi pumni m cap. Ce legătura dracului putea să existe între un lup şi un nasture?...

        Îmi era cunoscută strînsa legătură dintre brînză şi mămăligă, dintre friptura de pui şi mujdeiul de usturoi, dintre tren şi locomotivă, dintre măr şi purcelul de lapte, dintre vin şi sifon — măcar că în cazul de faţă nu este întotdeauna tocmai fericită, dar mă rog, s-o acceptăm — legătura dintre vişine şi spirtul rafinat... Dar să existe o cît de mică legătură între ditamai lupul şi un pîrlit de nasture... Ei nu, că asta întrece orice închipuire! Miron ăsta, domnu’ doctor," i-a luat vorba din gură baciului Tudor Pirone şi mi-a fost pe plac — Pirone avea vorba mai ţepoasă, mai plină de venin — „are şi el, cum aveam şi noi ăştialalţi, vreo douăzeci de oiţe, acolo pe bătătură. Ne îngrijim din vreme pentru iarnă de fîn, de coceni, de ceva grăunţe — că fără ele nu se poate — şi pînă dă colţul ierbii le băgăm la adăpost. Ei, domnu’ doctor, luă el o notă ceva mai de sus, aici e aici; de-aici începe tot necazul lui Miron cu femeia; de la adăpostul ăsta... Că să ştiţi de la mine, e un ce cu el!..." „Adică cum?" aş fi vrut să-l întreb, dar m-am răzgîndit, să nu rup cumva firul povestirii. „Pe la noi nu se fac grajduri de iernat pentru oi. Aşa am apucat. Nişte sîlpi de salcîm bătuţi în pămînt, nişte grinzi sprijinite pe capetele lor, grinzile înţepenite în scoabe ţigăneşti, căpriori, va să zică acoperişul din stuf, pereţii tot din stuf, că se găseşte berechet în baltă... Sub acoperiş, ieslea pentru fîn şi drobul de sare, că fără el nu se poate — avea vorba asta, pe care-i plăcea s-o repete cît mai des — şi cam atît. Restul, cît să se mişte animalele, o bătătură îngrădită cu gard, tot de stuf, cît e el de înalt, ca să nu sufle crivăţul cînd se porneşte. Că o să vedeţi dumneavoastră, bate al dracului cînd o ia din loc! Ce-avem noi, are şi Miron, ce-are el, avem şi noi... Astă iarnă, cumva după Bobotează, venim noi de la fermă, ne-abatem pe la MAT, şi-n poartă la mine ne dăm bună-seara şi ne despărţim. Zăpada, cu vreo două laturi de palmă peste o jumătate de metru. Ei, e zăpada mare, e şi anul bogat; aşa că nu e cu supărare... Cu vreo două zile în urmă se înseninase. Cerul, ca sticla. Strălucea soarele pe zăpadă de ţi se tăiau ochii de-atîta alb! Vreme frumoasă. Vreme de sănii!... Numai noaptea şi dimineaţa muşca gerul, de ţi se lipeau palmele de clanţa uşii!... În asemenea nopţi dihăniile coboară pînă în sat. Le mînă foamea din urmă. Le simt mirosul cîinii şi se pun pe urlat. N-ai încotro: pui mîna pe topor şi ieşi să-ţi aperi avutul. Dintr-o margine de sat unul strigă: Lupuu, băăă!. Dintr-alta: Vulpea, băăă! Cine cu ce se trezeşte pe bătătură!... Cum vă zic, în poartă la mine mă despart de Miron". Aici face o pauză, ca să-şi aprindă ţigara. De la jar şi-a aprins-o, ca să nu-i mai dea baciul Ştefan peste nas. Mă uit pe sub sprîncene spre bărbatul cu numele pomenit. Ascultă întîmplarea cu luare-aminte, de parcă n-ar cunoaşte-o ori n-ar fi fost vorba despre el.

        Tudor Pirone trage cu sete din ţigară — Ştefan Profeta umblă cu nasul după fumul slobozit în încăpere, semn că-i mai mare poftă, dar pariu-i pariu! — după care reia povestea exact din locul în care o întrerupsese: „Intră el în casă, la căldură, o întreabă pe nevastă-sa dacă a dat la animale ori să se ducă el, dacă a legat ca lumea poarta de la oborul oilor, femeia îi răspunde că da, şi Miron zice că ar bea o cană de vin fiert, că l-a răzbit gerul pînă la oase! Femeia nu pregetă, umple cana, aşa-i place bărbatului — întăreşte focul şi după un timp vinul începe să cînte şi să scape un abur uşor, de să te apuce ameţeala! Bea Miron o ceaşcă plină, bea şi nevastă-sa o jumătate. Mai bea el una, şi încă una, mănîncă, dă o roată prin curte, că aşa are obiceiul să facă în fiecare seară — cerul ca sticla, gerul ca un cîine turbat — totul în regulă, hai să ne pregătim de culcare. — Mă, Lisaveto, zice omul înainte de a se băga în aşternut. Mie mi s-a rupt nasturele de la betelia ismenelor. Ia un ac şi întăreşte-l ca lumea, ca să nu te mai scol mîine dimineaţă cînd plec. Ce-o fi fost cu nevastă-sa, că nu e firea ei, să lase dracului nasturele pentru dimineaţă, că nu s-o face gaură-n cer dacă n-o să i-l coasă chiar în clipa aia şi-o să-l lase pentru a doua zi! Miron s-a posomorît el, dar n-a mai scos o vorbă. Şi-a turnat în ceaşcă un rest de vin, l-a băut fără plăcere şi s-a culcat. Muierea a rămas să mai lucreze, că ăsta le e năravu’ în nopţile lungi de iarnă. Cînd s-au uitat la ceas, apropia de zece. Nu e tîrziu. A încercat să lege o vorbă cu bărbatu-su, dar Miron, morocănos din pricina nasturelui, s-a prefăcut că doarme şi nu i-a răspuns. Cînd s-a uitat a doua oară, ceasul tot în preajma lui zece. Ei i s-a părut că se apropie de unsprezece. Se vede că la plecare, dimineaţa — că numai el îl întorcea şi-l potrivea cînd era cazul — omul uitase, şi ceasul stătuse. O răzbise somnul după cîte a povestit mai tîrziu, aşa încît, după mintea ei, trebuie că era trecut bine de miezul nopţii. Se mira că n-auzise cocoşii cîntînd. Se vede că din pricina gerului prea mare încurcaseră şi ei mersul timpului. Nu poţi să mergi nici pe mîna lor totdeauna!... Şi-acu’, atenţie la mine: întii s-au pornit pe lătrat cîinii lui Mie Zglobiu, da’ nu aşa ca de lup. Ai fi zis că latră mai mult ca să se încălzească. Ilie, la vreo două curţi de el. Au tăcut ăştia, au luat-o ai lu’ Antone. Lisaveta tocmai se lăsa în cămaşă de noapte. Cînd au început să urle şi-ai lor, mai întîi Floriu, după el Ursu şi-n cele din urmă Gogu — botezat aşa după numele unui agent fiscal cam prost la gură — femeia a înţeles că lupul venise dinspre baltă, pe după grădini, şi-a dat năvală în saivanul lor, dacă nu cumva — Doamne păzeşte! — o fi împins poarta în lături, ca să dea buzna peste oi. Să ştiţi, domnu’ doctor, că muierile noastre nu se tem de lup. Aşa numai în cămaşă cum era, Lisaveta a trecut în fugă prin tindă şi a ieşit pe prispă. Ger de crăpau pietrele. Cerul curat, fără lună. Stelele, cît pumnul. Cîinii se zbăteau pe lîngă saivan, oile se îmbulzeau în pereţii adăpostului. A lăsat uşile vraişte şi s-a apropiat de pat, zgîlţîindu-l pe Miron. — Scoală bărbate, că a intrat lupu’ la oi! Aveau un felinar de vînt în tindă, care ardea toată noaptea pentru te miri ce nevoi. Aşa ţin şi eu; aşa ţinem toţi. N-a trebuit să-l strige de două ori. Miron a sărit din aşternut, cum sari la militărie cînd se sună alarma. Nasturele lipsă de la betelia izmenelor i-a făcut figura. Abia, abia, să rămînă omul gol puşcă, ca la botez. În disperare, s-a agăţat cu mîna dreaptă de betelie, aducîndu-şi îmbrăcămintea într-o poziţie cît de cît apropiată cu normalul. S-a repezit în tindă, a pus stînga pe felinar şi în goana mare pînă la adăpostul oilor. Aici, poarta crăpată. A scăpat o înjurătură printre dinţi — doar o întrebase pe nevastă-sa dacă a legat-o strîns şi sus şi jos — şi s-a strecurat prin deschizătură. De cum a intrat, a văzut ochii lupului sclipind printre oi. Tot omul ştie că fiara se pierde cînd vii spre ea cu lumină. Cu dreapta ţinîndu-se de brăcinarul ismenelor, cu stînga purtînd felinarul de vînt deasupra capului, Miron înainta printre oi. Simţind furia omului, lupul se trăgea îndărăt, căutîndu-şi o gaură în peretele de stuf prin care să poată scăpa cu obrazul curat. Peretele, împletit de mîna lui Miron. Nici o vrabie n-ar fi putut ieşi prin el. Miron, un pas înainte, lupul unul îndărăt. Ce gîndea Miron: — Să fi avut eu nasturele cusut, aveam o mînă liberă; în mîna liberă, ciomagu’ ori toporu’... Îţi tăiam eu pofta de carne proaspătă, dom’le lup!... De partea lui, lupul, necunoscînd încurcătura în care se afla Miron din cauza nasturelui, gîndea şi el aşa: — Pe unde ies? Dacă s-apropie mai mult de mine şi mă cotonăgeşte, cu te miri ce, aici îmi putrezesc oscioarele! Îmi rămîne lupoaica văduvă şi lupanii orfani şi pe drumuri!... Se vede că-i ajunsese la urechi isprava lui, Miron cu ursul, că umblă vorba... Ăsta a strîns urs de gît, domnu’ doctor, zău aşa!... Cînd spuse aceste cuvinte, aruncă şi-o privire furişă în direcţia celui despre care povestea. Numai că pe faţa acestuia nu se clintise nici o cută. Ba parcă se înseninase chiar, apropiindu-se de zîmbet. Mai face Miron un pas înainte. Mai face lupul unul îndărăt. Ce mai gîndeşte fiara: — Singura scăpare, poarta.

        Dar pe unde s-o iau? Simţind prezenţa stăpînului, oile parcă se mai potoliseră. Afară ştia că-l aşteaptă cîinii. Dar să iasă el o dată afara, şi-acolo vede ce plan nou mai trebuie ticluit. Din ce pricină nu se cunoaşte, o parte din oi au luat-o spre răsărit, alta spre apus, lăsînd drept pe mijlocul adăpostului o cărare de te puteai plimba cu mîinile la spate pe ea. Bărbatul nu putea din pricina brăcinarului şi a felinarului, lupul nu-şi permitea să se plimbe. Pentru o clipă, om şi animal s-au privit ochi în ochi. Dacă Miron o mai fi avut parte de vreun gînd, asta numai el poate să ne-o spună. Lupul, însă, şi-a luat inima-n dinţi şi şi-a zis cu spaimă în glas: — Acum ori niciodată!... Şi şi-a făcut vînt cu toată forţa drept înainte. Văzîndu-l cu cîtă hotărîre se apropie, pe Miron l-a apucat deodată cea mai neagră frică. — „Ăsta se repede la beregata mea!"... şi ca să-i rămînă dreapta liberă pentru apărare, a dat drumul brăcinarului de la ismene, exact în clipa în care duşmanul său îi intrase cu capul între picioare, singura posibilitate pentru el de a ajunge la poarta saivanului. Miron a simţit o zmucitură puternică, din pricina căreia era gata-gata să se prăbuşească pe spate cu felinar cu tot. Lupul intrase cu capul drept în turul ismenelor omului, care îi alunecaseră neputincioase pînă aproape de genunchi. În disperare de cauză, fiara nu s-a oprit. A continuat să pornească cu capul acoperit în acel sac de o croială atît de curioasă, se pare ultima invenţie a omului în materie de vînat lupi!... Cum s-a deschis poarta, nici omul, nici fiara nu ştiu. Lupul îl bănuia pe Miron, pe care-l purta în spinare, în vreme ce acesta, fără să lase felinarul de vînt din mîna stîngă, se străduia s-apuce cu dreapta brăcinarul, ca să nu-şi piardă îmbrăcămintea pe drum, în această goană drăcească şi să se facă de rîsul vecinilor, care auzind hărmălaia făcută de Lisaveta, începuseră s-apară pe la porţi.  „Lumeee, lume! Sări, lume, că mi l-a luat lupu’ pe Miron în spinare şi nu ştiu unde l-o duceee!" Ea, pe prispă strigînd, Miron prin curte, călare pe lup, cu cîinii tîrîş după ei şi oile behăind în obor! — Dacă scap cu viaţă, gîndea Miron, o omor! Fir-ar mama lui a dracului de nasture!... L-a aruncat într-un morman de zăpadă. Ismenele îi ajunseseră aproape de glezne. S-a scuturat, şi le-a tras în sus, a înţepenit mîna dreaptă pe brăcinar şi a suflat în flacăra felinarului tocmai cînd intram eu pe poartă ca să-l întreb: „— Ce e, mă, Miroane? Ce tot strigă femeia asta a ta?!..." A mormăit ceva, n-am înţeles bine ce, a intrat în casă, şi-a luat hainele pe el, şi-a pus căciula în cap, a dat o roată pe la oi să vadă dacă n-a rămas vreuna pe dinafară, a strigat cîinii, a legat poarta adăpostului în trei locuri, sus, jos şi la mijloc, a mai intrat o dată în casă — se vede că-şi uitase ţigările şi pînă la ziuă mai era — s-a uitat plin de curiozitate la ceas, l-a întors, fără să-l potrivească şi, înainte de a coborî scara prispei, i-a aruncat femeii peste umăr, fără prea mult necaz: — Eu o să mă mut la fermă pînă mi-o trece. Dacă mi-o trece!... Vezi cum te descurci cu gospodăria şi fă bine de nu-mi prea ieşi în cale, mai cu seamă cînd sunt la mînie! Iar din poartă: — Fir-ar al dracului de nasture cu naţia lui, că parcă-ţi cădea mîna dacă mi l-ai fi cusut de-aseară!...

(Perpetuum comic ’85, pag. 12)

Vezi toată postarea

Despre prietenie şi încă ceva pe deasupra

        Dumneata, domnule să nu-mi explici mie ce-nseamnă o prietenie, am sărit ca ars întru apărarea — cel puţin în mintea mea — unui distins amic, pe care nu-l mai văzusem de patru zile, douăzeci şi două de ceasuri şi trei minute (secundele nu le-am mai pus la socoteală, dar nu cred că o să-mi faceţi cine ştie ce scandal pentru treaba asta) vina aparţinîndu-mi în exclusivitate mie, deoarece plecasem fără veste la nişte şezători literare. Altfel ne vedem zilnic; uneori — aici nu-mi vîne la îndemînă să folosesc termenul „deseori", prea m-ar lua lumea la ochi — chiar şi noaptea. Ne vedem de două, de trei şi chiar de patru ori pe zi, ori ce ar fi dispuse să clevetească persoanele cu gură rea. Sincer fiind, el vine să mă vadă. Are maşină; mai întîi un „Fiat 600", după aia o „Scodiţă" ultimul tip — ăsta este felul în care o alinta el — iar în ultima vreme i-a pus Dumnezeu mîna în cap, ca să-l mai îndese puţin, şi l-a procopsit cu o superbă „Dacie 1300 lux". Pentru cine e dispus să-l asculte, lansează povestea cu „cecul" şi carnetul de cinci mii. Mă rog; economiile lui, poate să-şi permită să facă ce vrea cu ele, chiar să arunce cinci mii pe o maşină nouă!... Ziceam că ne vedem şi de patru ori pe zi mai ales de cîtva timp, de cînd datorîndu-i nişte gologani, trece pe la mine să se intereseze ce am sub tipar şi dacă am intenţia să aştern pe hîrtie un cap de operă... Dacă n-a venit o zi şi spre ghinionul meu a trecut şi-a doua fără să mă vadă — ca să mă deplasez pînă la reşedinţa lui de vară eu trebuie să mă sui în «rată», trei lei cincizeci dus, trei lei cincizeci întors, în cazul în care şoferul nu are control pe parcurs îmi ia numai doi franci de fiecare drum, dar eu cînd mă urc n-am de unde să ştiu dacă e ori nu control pe traseu aşa că pot să risc prima sumă — pun mîna pe telefon, că nici eu nu sunt un fiecine, şi cu sufletul la gură încerc să aflu dacă nu i s-a întîmplat cumva, Doamne fereşte, ceva grav. Dacă aflu că e trimis de Asociaţia scriitorilor din Bucureşti în nu ştiu care ţară străină la un congres al traducătorilor, mă mai liniştesc şi-i aştept cu emoţie reîntoarcerea. Chiar vara asta a fost obligat de numita asociaţie să stea mai bine de o lună la Varna, la nu ştiu ce adunare a cunoscătorilor de limbă bulgară. La mai puţin de o jumătate de ceas de la înapoiere — cu maşina face cam douăzeci şi ceva de minute de la el pînă la mine — a şi venit să mă vadă. A oprit la poartă, a claxonat îndelung să-mi dea de ştire şi să mă bucur din toate măruntaiele, după care a coborît cu sprinteneala-i caracteristică, şi-a şters fruntea cu batista ceva mai îndelung decît eram obişnuit, motiv pentru care l-am bănuit adînc preocupat, ca să mă întrebe „Ţi-au scos ăia de la „Eminescu" romanul, domnule?...” Am înălţat din umeri a neputinţă şi i-am deschis poarta cu multă prietenie. Cum, domnule, încă nu ţi l-au scos? Păi, te ştiam în plan. Da’ cum sunt ăia... Are dreptate lumea!... Şi după o pauză, cît să-şi dea foc la un Kent: N-ai aflat cam cît au să-ţi dea pe el?..." Am încercat să-i spun că am mai predat un roman la «Ion Creangă», roman pe care cei de-acolo îl socotesc de-a dreptul genial. Nu l-a interesat într-o prea mare măsură. „Ăştia plătesc prost, îi cunosc eu, tocmai de aceea refuz să colaborez cu ei..." Am făcut cîţiva paşi, l-am condus de braţ ca pe un prieten ce-mi era şi am încercat să-l descos cu ce noutăţi s-a întors de la congresul la care a fost obligat de asociaţie să participe. Mi-a răspuns plictisit, nu înainte de a mă întreba dacă fac cafeaua la fel de bună, că la ăia ori nu i-o potriveau din zahăr, ori îl ciupeau la doza de cafea.


        „Sînt peste măsură de obosit, domnule. A trebuit să iau parte la tot felul de recepţii, să mă duc la te miri ce spectacole... Ştii, nu i-am putut refuza; eram invitatul lor, nu?... Din treizeci şi trei de zile cît am stat la Varna, numai treizeci şi două de după-amiezi am putut să ies la mare!... (Întîmplarea face ca după o vreme să aflu că în ziua aia plouase...). De teamă să nu mă întrebe cînd sînt programat la „fond", m-am grăbit cu cafeaua — am pus două linguriţe în loc de una, de parcă aş fi luat din cutia lui — i-am potrivit-o din caimac şi mi-am tras un scaun cît mai aproape, să-i urmăresc chipul şi să-i admir eleganţa sorbiturilor. „Pe acolo, am îndrăznit, ce fel de lume?..." (Aş dori să fiu înţeles că mă refeream la congres nu şi la numita localitate de pe litoralul bulgăresc.) S-a uitat la mine îndelung, aşa cum te-ai uita la o ilustrată care nu-ţi spune nimic, a luat prima gură de cafea — e cam lacom, s-a fript şi în interiorul meu m-am bucurat — m-a întors pe-o parte şi pe alta ca pe o monedă scoasă demult din circulaţie, ca să-mi spună cu doza de plictiseală atît de necesară unui maestru într-ale romanului de aventuri: „Englezi, americani, re-fe-ge. Lume foarte subţire. În ce mă priveşte, aici a lăsat o pauză de mare efect, singur. Au vrut să mi-l dea pe Fănuş Neagu, dar el cunoaşte o bulgară mai dinspre nord. Cum să-ţi spun? Zona Giurgiu, Olteniţa, Turnu — Măgurele... Nu puteam să risc". Am înţeles că n-avea rost să mai insist. M-a impresionat mărimea personalităţilor, am încercat să le bănui şi greutatea luate prin comparaţie cu prietenul meu şi m-am prefăcut preocupat de cu totul alte probleme, mai cu seamă că se arăta foarte grăbit. Aşa se arată întotdeauna. Cum ia piciorul de pe accelerator, ţine să-mi precizeze: „Nu insista; nu pot să rămîn decît cîteva clipe. Nu-mi văd capul de treburi. Pe la tine am trecut numai din prietenie. Trebuie să predau un roman la «Albatros», numai în genunchi nu mi-a stat directorul, altul la «Junimea» ca să-şi facă şi ăia planu’, am trei romane în curs de elaborare, ca să nu le amestec subiectele îl bat pe fiecare la maşina lui, plus trei traduceri... (Îngăduiţi-mi ca acum să mă întorc la ziua cu pricina.) „Şi?..." Cam astea sînt frazele mele cînd dialogăm direct. „Plec pentru o lună la Breaza. Are altitudinea care îmi comvine. Trebuie să mă odihnesc şi-n plus să-mi alcătuiesc un regim alimentar adecvat. Am dat jos vreo trei kilograme la congresu’ ăsta!..." L-am privit uimit. Mi se părea că la Varna fusese aşezat într-un scaun de stomatologie sau poate într-unul de frizer, legat burduf şi răzuit de carne la fel cum e răzuit Kebabul — cine a apucat să vadă şi să guste dintr-o asemenea minune a lumii, a cărei reţetă s-a pierdut din lipsa de interes a bucătarilor care în zilele noastre rătăcesc prin te miri ce ţări ale lumii, să se specializeze în pregătirea sarmalelor cu mămăliguţă şi a mititeilor. „Pe la Uniune nu treci?..." „Am fost..." Şi ca să mă convingă, mi-a spus cu precizie ce director de editură n-o să mai fie director, ce redactor-şef adjunct va deveni redactor-şef şi cine o să-l numească, cine pleacă, unde pleacă şi cu cine pleacă, cît stă şi de ce se duce, ce autor a fost scos din plan, cîte coli are romanul cutăruia şi cum a fost respins volumul de nuvele al cutăruia de editura cutare, pentru simplul motiv că nu-l înghite secretara. Mă pune la curent cu totul, ca din vreme în vreme să mă atenţioneze: „Ai grijă, nu ştii nimic de la mine. Te-am pus în temă fiindcă îmi eşti prieten, altfel..." Cunoaşte tot, pînă la cel mai mic amănunt. Este singurul om din lume care poate să te informeze pe ce rute vor zbura avioanele «Concorde» (varianta franceză) peste două luni, obiceiurile de nuntă la tribul «Klan—Klan» din inima junglei amazoniene, numele unui bijutier din Los-Angeles la care şi-a comandat inelele de logodnă nu ştiu care fotbalist sud-american — (de fapt i-am reţinut numele, dar spre ruşinea mea nu ştiu cum se scrie) — mă rog, ştie totul, cel puţin cu un ceas mai înainte ca evenimentul să fi avut loc. Şi asta la scara întregului univers. Dar marea lui pasiune este să-ţi dea veşti proaspete din lumea scrisului: „Ai auzit dom’le de Fulga? Tocmai lui să-i dea numai cinci sute cincizeci şi cinci de mii, cinci sute cincizeci şi cinci de exemplare tiraj?!... Nu spune care a fost monstrul care l-a lovit pe vicepreşedinte cu un tiraj atît de mic. Te lasă să fierbi, să te loveşti cu capul de pereţi, el trece mai departe: Da’ de Petre Stoica ce ai de zis? S-a propus singur la premiul Nobel. Parcă o să-l ia cineva în consideraţie. Mai sînt ei şi alţi nedreptăţiţi!... Şi oftează. Mă rog, că Zallis s-a dus la preşedinte să-i ceară premiul special al Uniunii... Şi deodată, ca să-ţi reteze răsuflarea: La urma urmelor, ce-are Pituţ cu Ungheanu de-l sapă? Vrea să-i ia locul, să i-l ia, da’ nu aşa cu mişmaşuri, că doar ţine rubrică pe prima pagină şi ia ceva gologănaşi... Sau: ce caută Zincă la Leningrad şi Sântimbreanu la Paris? Ce, parcă nu mai sînt şi alţi autori de romane de aventuri care să ne reprezinte peste mări şi oceane?!... Uite că mai sînt! Şi, ca nu cumva să comit vreo gafă la o eventuală întîlnire cu cei doi, mă avertizează: Nu ştii o vorbă de la mine. Dacă nu-mi erai prieten..." A sorbit ultima picătură de cafea, m-a privit cu o undă de reproş — ca şi cînd eu aş fi fost vinovatul principal pentru nu ştiu care stas după care îşi execută comenzile fabricile de ceşti — a mai tras un fum de Kent, (cred că în ochii lui nu mă bucur de cine ştie ce stimă şi pentru faptul că eu fumez Mărăşeşti), s-a ridicat şi m-a întrebat consultîndu-şi ceasornicul: „Mergem să gustăm ceva?..." Dacă îmi îngăduiţi să vă reamintesc, la începutul rîndurilor de faţă pomeneam că „am sărit ca ars" cînd la o masă de vagon restaurant, un oarecare textieraş de muzică uşoară, dacă nu mă înşel chiar cel care-i scrie inegalabilele şlagăre — ca vorbe vreau să zic cunoscutului pe toate meridianele Temistocle Popa — mi-a atacat prietenul cu toată violenţa: „Domnule, m-am ridicat alb de furie. Oi fi dumneata cine-oi fi, e drept că n-ai datorii la «fe-le», nu dai ochii cu Traian Iancu de două ori pe săptămînă, dar pînă aici! Nu-ţi permit să te întreci cu gluma şi află că dacă spre norocul dumitale trenul ar fi căscat gura într-o staţie, coboram din vagon în semn de protest. Este prietenul meu şi nu-ţi admit!..." Se vede că în acele clipe semănăm cu un măcelar proaspăt scos la pensie, altfel nu ştiu de ce ar fi bătut în retragere tipul cu pricina, încercînd totuşi cîteva explicaţii copilăreşti care să-i susţină punctul de vedere asupra prietenului meu. Este cazul să menţionez, pentru cei care nu-mi cunosc zîmbetul destul de amabil — şi bănuiesc că sînt destul de puţini la număr, doar mi-au apărut destule cărţi cu poza pe ultima copertă, (editorii susţin că în interiorul romanului nu-ţi pot pune chipul decît după ce mori), ca să nu mai vorbesc de revistele care se bat să mă publice, cu poză cu tot; (să fiu clar: se bat redactorii şefi între ei, adjuncţii iar între ei, mă rog, pînă la nivel de dactilografe, adică nu adjunctul de la cutare revistă din Iaşi, cu dactilografa Maria Craiovă, din Soreşti;) nu, nu; să nu mă confundaţi, la televizor n-am apărut niciodată; ăla e cîntăreaţa de muzică uşoară Adriana Păuneasca! — că nu semăn cu un luptător şi de greco şi de romane supărat pe un confrate care i-a şterpelit centura de campion, dar se vede că în acele clipe — îmi vorbise prietenul de rău şi nu era puţin lucru — cred că devenisem cu adevărat fioros! O, dacă în locul lui m-ar fi văzut ştiu eu care critic literar... de teamă să nu dau de vreun necaz, am încercat să devin ceva mai amabil şi l-am încurajat: „Hai, domnule să-ţi aud argumentele cu care vrei să te aperi." „Prietenul dumitale, zice, fost prieten bun şi cu Ionel Băieşu, aşa că aşteaptă-te — dacă n-ai avea datoria aia cu siguranţă că te-ar bîrfi şi pe dumneata, dar asta nu mă priveşte — s-a plîns în dreapta şi în stînga că Băieşu a mituit juriul să nu-i dea lui premiul pentru umor, că dacă l-ar fi luat el, omu’ cu preşu’ ar fi dat faliment, adică i-ar fi rămas copiii pe drumuri..." Nu puteam să cred o asemenea născocire. Ăştia cu textele de muzică uşoară fiind maeştri, nu erau primiţi în concurs?! Din gura lui am aflat. Şi pentru că rămăsesem, probabil, cu a mea mult căscată: Din a prietenului dumitale..." Aş vrea să aflu ce-aţi fi făcut în locul meu.


        Să recapitulăm: Deci, tren; şi nu orice fel de tren; tren rapid; Baia-Mare — Bucureşti Nord; noi în vagonul restaurant, ca să zic aşa, vagonul ochi, nu găseai un loc, confraţii se uitau la mine, adică „te-ai săturat dom’le să mai pui obrazu’ pentru un prieten?..." De la o masă din spatele meu, am auzit destul de clar: „Auzi, dom’ne, să-l facă de două parale un fietecine, un textier de uşoară. Şi pentru cine!..." În clipa aceea mi-a fost dat să înţeleg că toate pozele mele la un loc apărute în publicaţiile literare, erau total insuficiente. Zîmbăreţul tinerel de uşoară era mult mai cunoscut. Oricum, aveam de apărat onoarea unui prieten, nu puteam să dau îndărăt. Am cerut urgent un «ness a la Iordache», (se poate pune accent pe oricare literă) — obişnuiţii vagoanelor-restaurant. Îi cunosc, sper, calităţile; taie pofta de mîncare, pofta de voiaj tip «circuit cefere», ba cred că dacă ai avea curajul să bei trei ceşti într-o singură călătorie, ţi-ar tăia pînă şi cheful de a mai ajunge la destinaţie!...

Trebuie să „consum" ness-ul ca să mă calmez, altfel cu siguranţă i-aş fi făcut o rană la gît: „Domnule, să ştii că eu nu-l cunosc de ieri de-alaltăieri..." „Puţin îmi pasă, mi-a răspuns el stăpîn pe situaţie şi convins de un veritabil succes la public. Susţii că-l cunoşti cu mult înaintea mea. Răspunde-mi atunci la o singură întrebare: (Am strîns toată răutatea din mine într-o singură privire şi, ca să-l dau gata, mi-am dozat-o într-un singur ochi; stîngul.) Să-mi spui, a continuat el, cîte ouă mănîncă prietenul dumitale la micul dejun?!..." „Paişpe", am răspuns cu sufletul la gură, ca o tînără concurentă de la «cine ştie cîştigă», atunci cînd emisiunea este prezentată de fermecătorul Ro Vulpescu. S-a uitat la mine cu un dispreţ total. Îşi comandase şi el un ness. „Şaişpe..." Am văzut portocaliu înaintea ochilor. Atleticul poet Nicolae Dragoş mi-a făcut semn să nu mă enervez. „Te-ntreci cu gluma, domnule. Află de la mine că am luat nenumărate mic-dejunuri împreună. Şi ca să vă conving, am să vă reproduc fără greşeală meniul prietenului meu. Atenţie, şi am ridicat un deget în sus; mă refer la mic-dejunuri. Mari-dejunuri şi cine, n-am avut încă onoarea să servesc în compania domniei-sale!..." Întreaga suflare din vagonul-restaurant era cu ochii pe mine. Simţeam că trebuia să-i dau marea palmă inpertinentului. M-am ridicat pe trei sferturi de la masa mea şi am început, gîtuit de emoţie: „Stimaţi călători. (Aşa sîntem numiţi atunci cînd posedăm «legitimaţie de călătorie», chiar de către fermecătoarele şi neîntrecutele în amabilităţi casieriţe de la oficiul de voiaj care, ca să ne facă o călătorie cît mai plăcută, ne aşează cîte trei «legitimaţi» pe un singur loc — uneori chiar mai mulţi — aşa încît nu rare ori am văzut urcîndu-se în vagoane oameni sănătoşi de la Slatina să zicem, ca să coboare în Bucureşti-Nord măcar cu un ochi vînăt.) Deci, stimaţi călători. Amicul meu, proaspăt întors de la Congresul internaţional al traducătorilor de limbă bulgară, congres care s-a ţinut în localitatea estivală Varna, la care în afara «re-fe»-ului au participat şi englezi, da, da; englezi adevăraţi, mi-a povestit cum a pus mîna pe ei, m-a onorat cu vizita sa după întoarcerea acasă. Să ştiţi că am fost primul dintre prieteni care s-a bucurat de această mare favoare. (Simţeam cum adversarul începe să se încovoaie.) M-a pus la curent cu marile probleme ale literaturii universale, eu cu mîna mea şi în propriul meu ibric i-am fiert cafeaua, după care mi-a făcut următoarea invitaţie: «Mergem să gustăm ceva?...» Şi ne-am dus. Meniul micului dejun? Că în ultima instanţă aici trebuie să ajungem. Ei bine, iată-l: Patrusprezece ouă ochiuri — patrusprezece fix, nu şaisprezece cum susţine dumnealui — aşternute în tigaie pe un strat de aproximativ una a doua muşchi ţigănesc ori şuncă de Praga. Nu e pretenţios; ori una ori alta... Şi ca distanţa dintre bucătărie şi masă să devină cît mai uşor de suportat, iar noi să mai putem schimba cîteva vorbe, cere un martini roşu — neapărat roşu — bineînţeles dublu şi cu un cubuleţ de gheaţă. Mă rog, şi ce vedeţi rău în asta?!... Vin ouălele. Mănîncă atent, nu soarbe, nu plescăie. Îi place: ca chelnărul să fie cît mai aproape de el, ca să-i spună cu un glas blînd: «Drăguţă, aş dori doi şălăiaşi, aşa cam la vreo şapte, opt sute de grame bucata, puşi la tigaie, înainte de a mi-i aduce, bagi în fiecare şi cîte o jumătăţică de pacheţel de untuleţ...» Tînărul care ne serveşte stă puţin aplecat — aşa se cade să stai în faţa unui proaspăt întors de la un congres internaţional la care în afară de «re-fe» şi englezi au participat şi nişte americani, bineînţeles tot adevăraţi — îşi notează ceva într-un carneţel, după care pleacă. Înainte de a părăsi salonul, prietenul meu plesneşte repetat din două degete — e foarte manierat, cînd iese în oraş cu treburi editoriale ori redacţionale ia masa numai la «Capşa» — şi-l strigă: «Să nu uiţi verdeaţa, băiete. Peştele fără verdeaţă îşi pierde optzeci şi trei la sută din calităţi!...» Aici ar fi ceva de adăugat, lăsîndu-mi prietenul să-şi ia în linişte micul dejun: Sînt unii, printre care şi acest textier de uşoară, care-l vorbesc de rău, uitînd fiecare în parte cît s-au bătut pentru un autograf pe una din cărţile aventuroase ale maestrului. Măre, Doamne, că ar mînca şasesprezece ouă la un mic-dejun! Mă rog; invidia pe talentul romancierului de aventuri poate căpăta cele mai neobişnuite forme, aşa că prin voia dumneavoastră am să mă întorc în sala intimă a cochetului restaurant, în care la acea oră eram numai amîndoi. «Bei un păhărel cu vin? m-a întrebat. Eu am să iau o sticlă de roşu de Sîmbureşti. Nu suport vinurile albe!...» Mîncasem acasă două ouă ochiuri, fără şuncă, fără muşchi, aşa încît mi-am îngăduit o jumătate de Valea Călugărească. Eu suport cu mai multă uşurinţă vinurile albe. Ba, de ce să-l mînii pe bunul Dumnezeu, chiar îmi plac... După cel de al doilea pahar, am început conversaţia: «Spuneai că vrei să scrii un scenariu de film? Şi tot el, fără să-mi dea răgaz de răspuns: Mă rog, să zicem că-l scrii, ce-ai să faci cu el?... Unde să-l duci? O să zici că unde e un scriitor de-al nostru. Nu te sfătuiesc. Eu am douăzeci şi trei de scenarii, gata pentru primul tur de manivelă. Douăzeci şi două le-am predat chiar la casa de filme a numitului Leu. S-a făcut ca funinginea şi de invidie, pentru douăzeci şi trei de ore din douăzeci şi patru posibile, nici măcar nu s-a mai rîrîit!... M-am oferit să le fac eu regia. Decît să cadă pe mîna lu’ Radul Băieşu... Înţelege-te cu Leu. El scrie scenarii, scrie şi Leoaica, şi din cîte mi-au ajuns la urechi, se pare că au început să scrie şi puii de Leu... Aici s-a întrerupt pentru cîteva clipe, ca să-şi trosnească degetele întru avertizarea chelnerului. Spune-mi, băiete o fripturică se poate gusta la dumneata? Băiatul s-a aplecat, dînd pagină nouă la carnetul de comenzi. Ce-aveţi?...» «Păi, maestre şi porc, şi văcuţă...» Maestrul a rămas o clipă pe gînduri. Am avut senzaţia că în acea clipă coace titlul unui nou roman şi îl aşteptam să strige «Evrica!!!» «Ia să pui mătăluţă pe un platou un muşchiuleţ de porc şi unul de văcuţă şi vino cu ele să le văd.» Băiatul a dispărut. Pînă la reapariţia lui cu cei doi muşchiuleţi simţeam că n-o să fie posibilă continuarea discuţiei, aşa că pentru dumneavoastră — măcar că n-are nici o legătură — am să bag şi vreo cîteva floricele de stil, aşa cum face Fănuş Neagu atunci cînd scrie despre a treisuta optzeci şi doua etapă de fotbal a diviziei a mic. Atenţie, încep: O clipă se ridicase vălul de pe un colţ nebănuit al inimii lui şi lumina magică a lunii, în această noapte de toamnă, pătrunse în el şi încălzi o parte obscură pînă atunci. (Şi pentru că băiatul nu s-a arătat încă în uşa bucătăriei, am să mai bag o floricică de stil, ca să zică mîine, poimîine nu ştiu care critic — hai să dau totuşi un nume; bunăoară, Dan Cristea — că eu aş avea capul total gol, în zilele în care n-am nimic de spus într-o coală de autor): Fruntea îi era pură şi neprihănită, ca o fîşie de cer de toamnă. Buzele ei stăteau nemişcate, dar în arcuirea dulce a cuvîntului nerostit semănau cu un mugur fraged... Acum, gata; văd că aveţi ochii în lacrimi, dar vă rog nu insistaţi, mai ales că în clipa asta a venit şi chelnerul cu cei doi muşchiuleţi. Maestrul i-a privit cu interes, a cerut să fie întorşi pe-o parte şi pe alta, i-a împuns cu degetul şi, în sfîrşit, s-a hotărît: «Taie mătăluţă de-aici pînă aici din ăsta de vacă — (aproximativ douăzeci şi opt virgulă cinci centimetri, în lungime) — şi de-aici pînă aici din porc — (aproximativ douăzeci şi trei, tot în lungime) — cel de vacă să fie mai în sînge, un fir de verdeaţă deasupra şi o jumătăţică de pacheţel de unt. Să ştii, băieţaş că untul frăgezeşte cărniţa de văcuţă!...» Mă rog; să-l fi ciupit băieţaşul cu doi, trei centimetri în lungime la fiecare muşchiuleţ... Are şi el o mulţime de greutăţi: dacie una mie trei sute unu, nevasta la fără frecvenţă, directorul liceului cam pretenţios, nu mănîncă decît grătar uscat, nu pune buza pe altă ţigară în afara Kent-ului — îi trebuiesc şi lui doi, trei centimetri de muşchiuleţ, acolo... «Asta este. Nu face să scrii scenarii de film, reluă el discuţia, exact din locul în care o lăsase. Mai bine teatru. Da’ teatru, dramă; că dacă te bagi în comedie n-ai loc de Băieşu, de Everac, de ăsta cu oltenii, că-mi scapă numele, mă-nţelegi? O dramă, dramă ţapănă, cam în genul succeselor lui Cornel Pitic, ăla!... Am încercat un gest subţire, dar nu mi-a îngăduit să-l întrerup. Ştiu, ştiu că n-ai talent. Da’ ce, parcă ăştia pe care i-am pomenit au?... S-au dat bine cu critica şi...» Nu-mi dau seama ce-a vrut să spună în continuare, dar aici s-a oprit brusc. Şi-a turnat un pahar din vinul meu — «ca să văd ce otravă bagi în tine...» — l-a băut, a gîndit o vreme un nou roman cu detectivi şi detective, după care, consultîndu-şi plictisit ceasul mi s-a adresat: «Greu servesc ăştia! Să ştii că o să plec fără să-mi beau cafeaua şi fără să-mi mănînc prăjitura. Mai am de stat fix patruzeci de minute. Am făcut ochii mari. Hai să zic patruzeci şi trei, nici unul în plus. M-aşteaptă nevasta cu prînzul. Ştii că ţin regim. Nu mă simt prea bine. Uite, bunăoară astăzi; n-am avut poftă de mîncare!... Am să mănînc acasă o supă de zarzavaturi, un ghiveci şi ceva salate...» Cînd am ajuns aici şi cu micul dejun şi cu povestirea, am cerut îngăduinţa celor care mă ascultau să mă aşez pe scaunul meu. Am fost invitat cu bunăvoinţă să iau loc. În tot vagonul restaurant se consumau numai ness-uri. Tînărul textier era ţinta tuturor privirilor. M-am uitat la responsabil. Ochii lui păreau să spună: «Bine, dom’le cum ai fost capabil să vorbeşti de rău un asemenea om şi culmea, chiar în faţa unui prieten?!...» Stimaţi consumatori, am îndrăznit emoţionat. Ăsta este meniul mic-dejunului. Mă tot gîndesc cum poate acest individ să născocească pe seama prietenului meu că ar consuma şaişpe ouă ochiuri la masa de dimineaţă?!...Aş dori să reţineţi că l-am condus la maşină fără să-şi mai poată lua cafeluţa şi prăjiturică. Ar fi întîrziat la prînzul de regim şi în afară că şi-ar fi supărat nevasta, la sănătatea lui... Înainte de plecare am chemat băiatul care ne servise să ne alcătuiască nota. Prietenul meu are o ţinută morală dintre cele mai alese. Asta am uitat să vă spun. Nu îngăduie nimănui, oricît i-ar fi de apropiat, să-i achite la restaurant. De aceea s-a ridicat foarte demn, m-a privit ţintă şi m-a avertizat: «Dragă colega, cunoşti fundamentul principiilor mele. Nu îngădui, domnule; simplu, nu îngădui. Sîntem amîndoi membri ai Uniunii, aşa-că o să plătim nemţeşte. Şi ca să nu-mi închipui cine ştie ce obiceiuri pe seama nemţilor în materie de achitare a notelor de plată la restaurant — eu nu cunosc limba germană; nici el n-o cunoaşte, dar a venit în contact cu ei pe ia congresele internaţionale ale traducătorilor — mi-a explicat pe înţelesul meu: jumate-jumate...» Nu m-a dus cu maşina pînă acasă, fiindcă se grăbea. M-am întors pe jos. Tot drumul, destul de lung altfel, spuneţi şi dumneavoastră dacă n-am avut dreptate să mă minunez: «Ce om, domnule; ce om!... ce ţinută, cît rafinament!...» Explozia de aplauze care au izbucnit de la toate mesele vagonului restaurant — chiar şi responsabilul aplauda frenetic — m-au făcut să înţeleg că partida fusese cîştigată. Foarte mulţi cunoscători au năvălit la masa mea, rugîndu-mă să le acord un autograf fie chiar şi pe fotografia Corinei Chiriac — în majoritatea pozelor pe care le aveam asupra mea, eu eram cu soacra — ca să nu mai spun cît au insistat ca să-mi ofere fiecare un „ceva", cît de mic, şi să mă roage — rapidul abia apropia Braşovul şi de obicei scoate măcar un ceas, un ceas şi ceva de întîrziere pînă la Nord — să le mai poves-tesc ceva legat de distinsul meu prieten. Sigur, nu-i puteam refuza. Erau atît de entuziasmaţi încît, dacă le-aş fi cerut, am convingerea că mi-ar fi oferit pînă şi posibilitatea de a-i fi prezentat fotbalistului Şoarece, centru înaintaş al echipei F.C. Olt, pe al cărui pseudonim sînt foarte invidios... „Cu siguranţă că îndată ce veţi ajunge acasă, veţi şi primi vizita prietenului dumneavoastră, „am auzit întrebarea, venind de la o masă dinspre locomotivă. Cel care mi-o adresa era atît de emoţionat, încît trăgea din ţigară de la capătul aprins... Nu, domnule, i-am răspuns cu adîncă tristeţe. În această perioadă, prietenul meu stă la Breaza. Asta este singura localitate pe care şi-o îngăduie din punct de vedere al altitudinii. «De ce nu mergi la casa de creaţie de la Sinaia? l-am întrebat cu prilejul unui mic-dejun, plătit nemţeşte. Are cam aceeaşi cotă...» «Ce spui, domnule?! s-a mîniat el. Dumneata crezi că eu sînt ca ăialalţi? Adică, vreau să zic, crezi că eu mă duc acolo ca să mă odihnesc, cum face Costică Bărbuceanu?!... Ei bine, nu. Eu nu-mi îngădui odihna. Eu scriu romane de aventuri, domnule. Şi pe deasupra mai există şi un motiv al motivelor, pentru că am fost în vreo paişpe, ori şaişpe rînduri. Îmi ia Zincă urma. Ai auzit de Haş Zincă. Trage cu coada ochiului la diagrama pe care o întocmeşte numitul Bărbuceanu şi după sosirea mea, chiar de a doua zi din faptul zorilor, îşi ia cameră în aceeaşi vilă cu mine. Mă lasă o noapte, două, trei pînă scriu două, trei sute de pagini, mă pîndeşte pînă plec la barul hotelului Pallas — am obiceiul să beau zilnic un Martini cu gheaţă — îmi descuie camera cu chei potrivite şi cu un aparat de fotografiat identic cu cele folosite în romanele lui, îmi fotografiază întregul manuscris!... Ăsta e motivul motivelor pentru care prefer Breaza... Ultima oară cînd am fost, mi-am montat un sistem de alarmă, a reluat el după o clipă de respiro. M-a costat o groază de parale. L-am montat singur, ca să nu mă desconspir. La plecare, un fir agăţat de balamaua uşii... M-am urcat în maşină şi am plecat. Dincolo de pod, am abandonat-o pe dreapta, m-am căţărat pe munte, mi-am sfîşiat pantalonul, mi-am scrîntit două degete de la mîna stîngă şi m-am ascuns în brazii din dosul vilei. Am avut vreo patru ceasuri de aşteptat. Noroc că era vară... Întîi s-a aprins lumina din hol. Am început să gîfîi de emoţie. Mi-am încleştat degetele sănătoase pe măciulia bastonului — trebuia să-i dau o lecţie pe măsura detectivilor din romanele mele — şi am încercat să mă stăpînesc. Am auzit soneria de alarmă. Mi-am dat drumu’ la vale. Am alunecat, am căzut pe burtă, m-am agăţat cu cămaşa într-un ciot, mi-am sfîşiat-o, am izbutit să scap şi... Ei, prietene, aici e aici. Nici prin gînd nu-ţi trece. Soneria tăcuse. În uşa vilei m-am întîlnit cu Nicu Velea. Avea o canistră în mînă. Ştiam că-i place apa de izvor — îşi lua de seara pentru a doua zi, să nu rămînă în pană — l-am chestionat dacă nu l-a văzut cumva pe Zincă, mi-a răspuns dulce că a plecat cu vreo două ceasuri în urmă la Bucureşti să predea un roman nou la editură — am simţit cum mi se înmuiau picioarele — m-am tîrît pînă la camera mea, am găsit uşa dată de perete — o mînă criminală desfăcuse contactul soneriei de la balama — m-am trîntit pe pat aşa îmbrăcat cum eram şi am încercat să aflu care dintre confraţii aflaţi la odihnă în acea serie s-o fi apucat de scris romane de aventuri. Să fi fost oare Ileana Mălăncioiu?... Am zăcut aşa vreo două jumătăţi de oră, după care mi-am aruncat ochii prin încăpere. Toate obiectele personale la locurile lor. Pînă şi canistra cu vin pe care o adusesem ca s-o predau cu mîna mea şi cît mai ferit de privirile lumii unui cunoscut editor cu care aveam contact, dar nu mă trecuse în planul ferm, se afla exact acolo unde o ascunsesem. M-am liniştit. În noaptea aceea n-am mai scris nici un rînd. Am fost trezit cu brutalitate în zori, de puternice bătăi în uşă. Era paznicul, care mă anunţa să mă prezint de urgenţă la miliţie cu buletinul de identitate şi ceva bani asupra mea, privind achitarea amenzilor pentru „parcare interzisă" şi „deranjarea liniştei publice..." Şi cum un necaz nu vine niciodată singur, ei bine dragul meu, în aceeaşi dimineaţă am primit şi vizita editorului cu pricina. Pleca undeva în oraş, avea şi el o obligaţie, şi s-a lăudat că aduce o canistră cu muscatt-hamburg. I-am oferit-o plin de încîntare. În privinţa planului ferm, m-a asigurat că voi fi trecut imediat ce-şi va isprăvi vacanţa. Am mîncat de prînz — ăştia dau o masă total insuficientă, trebuie să ţi-o completezi cu un muşchiuleţ ceva pe deasupra altfel te retezi pe picioare — şi m-am dus să mă culc. Îmi cunoşti obiceiul dorm zilnic între două şi patru, post meridiane. M-am trezit într-un zgomot infernal. Ceva ca o explozie sau ca prăbuşirea unui munte. M-am uitat la ceas: două şi douăzeci şi două. Lăsasem geamul deschis, să mă lăfăi în cît mai mult ozon. În mijlocul încăperii, canistra. Canistra mea cu vin, aruncată pe fereastră. M-am făcut palid. Să ştii că eu mă fac palid cînd vreau, mai cu seamă în discuţiile purtate cu Traian Iancu cînd solicit un ajutor. Ei bine, editorii ăştia întrec orice măsură. Nici muscatul-hamburg nu le mai e pe plac?!... Am luat un pahar şi mi l-am umplut. Era apă. Da, da; apă de izvor... Seara, la cină, mi-a spus cineva, nu-ţi pot spune numele că eram negru de supărare, dar după profesie trebuie să fi fost textier de muzică uşoară, că domnu’ Velea a fost chemat de urgenţă la redacţie şi că a plecat cu un tren de dimineaţă...»
        — Cîtă răutate, domnule, l-am auzit pe consumatorul care-mi pusese întrebarea cu pricina la plecarea trenului din Braşov şi pentru că rapiduleţul tot zăcea înaintea unui semnal de intrare în staţia Ploieşti Vest, am cerut nota, am achitat-o şi m-am ridicat.
        — Stimaţi pasageri, am zis, mie îngăduiţi-mi să cobor. Am o rubedenie pe meleagurile ploieştene şi mă duc s-o văd. Pentru textieraşul de muzică uşoară, nici măcar o privire. Înţelesesem că nu avea nici cele mai vagi cunoştinţe în arta prieteniei...

SNAGOV - IANUARIE 1984

(Perpetuum comic ’84, pag. 74)

Vezi toată postarea

Excursie pe bază de tabel

(Însemnări dintr-o trecută vacanţă)

 

        — Ce mi se pare foarte important ca să petreci un concediu ca lumea — îmi spunea într-o zi un amic, directorul unui liceu din preajma capitalei — e să nimereşti o serie bună. Am fost astă vară cu nevasta-mea şi mai bine stăteam acasă. Eu parcă eram cuc, ea parcă era barză. Masă bună, casă la fel, da’ dacă nu te cunoşti cu nimeni ca să te mai încurci şi tu seara, la o bere, n-ai făcut mare brînză! Şi pînă să-ţi faci doi, trei prieteni, se isprăveşte seria şi pleci acasă.
        În ce mă priveşte, nu sunt întru totul de acord cu amicul. Eu mă duc să mă odihnesc. Da nici ca să fiu cuc şi nevastă-mea... Nu; asta ar fi prea de tot!... Eu, care de bine de rău am „marea" mea la Snagov, nu mă prea înghesui. Zic: lasă-i pe-ăia care stau la bloc, săracii, să mai schimbe şi ei cada de baie şi să mai vadă un vapor pe linia orizontului! E drept, nici vila Uniunii nu e prea încăpătoare să aibă loc într-o vară chiar toţi membrii, plus stagiarii, cu soacre şi cumnaţi, că nici pe ei nu-i poţi lăsa pe ştrandul «Izvor». Oameni suntem!... Şi ca să nu-mi supăr nevasta, care n-a văzut litoralul decît cu Oneteul — excursiile o zi — am zis, hai domnule.


        Înţelepte sunt nevestele noastre, domnule! Noi nici nu ştim ce bulgăr de aur avem în casă, în materie de critici... Spuneam că în privinţa liniştei nu mă pot plînge. Am avut vecini buni. În stînga, Damian Necula cu un tranzistor japonez ultimul răcnet. Ca să ne convingă de superioritatea tehnicii nipone, îi dădea drumul în cameră şi abia de ne mai puteam înţelege între noi pe terasa unde prînzeam. E drept că lăsa uşa deschisă la culoarul etajului doi... În dreapta cunoscutul poet şi traducător, Dudu Olariu, intelectual subţire care, ca să nu ne deranjeze, bătea la maşină cu uşa închisă.
        Cam în felul acesta mi-am cheltuit prima treime a vacanţei. Mai erau două treimi, aşa că nu existau motive de panică. Mă obişnuisem, mă cunoştea lumea, mă salutam cu criticii, era o performanţă! La soare nu mă prea înghesuiam, că eu am „bronzul" moştenire de la Dumnezeu.

        După amiezile erau mult mai triste. Specialiştii susţin că nu este indicat să faci plajă, timpul afectat pentru o asemenea ispravă rămîne numai dimineaţa. Alcătuitorii seriei mele plecau să se plimbe cu mini — carul şi să cotrobăiască prin bazare, fără să facă cine ştie ce cumpărături. „Ne mai omorîm vremea dom’le, ce să facem?!..." Pe terasa vilei, discuţia era polarizată de sensibilul poet Valeriu Gorunescu, care vorbea atît de tare, încît şi astăzi mă mir cum de nu i-a pus nimeni piedică pe dig. Auditoriul — două fete de la bucătărie care curăţau cartofi şi din pricina cărora, sau a povestitorului, am rămas fără garnitură în cîteva seri, trei-patru copii puturoşiţi de căldură şi, nelipsite, cîteva doamne, al căror nume n-am să-l pomenesc din lipsă de spaţiu — era copleşit de farmecul poetului — se temea de soare, rămînînd singurul „alb" rătăcit printre celelalte arătări — care profita cu mărinimie de memoriile sale şi de amabilitatea acestui distins public. (Gurile rele susţin — întîmplări nepovestite, însă — că amicul, într-o îndepărtată tinereţe, ar fi circulat călare pe un măgar, străbătînd burlevardele unui oraş de dincolo de munţi şi că s-ar fi declarat prefect al unui tîrguşor oarecare numai ca să poată cuceri inima unei fermecătoare apariţii terestre.) Dacă te nimereai prin preajmă, erai desfiinţat cu o singură replică, fapt pentru care puţini îşi îngăduiau să-i stea alături cînd se dezlănţuia. Riscam să plec numai cu o jumătate de vacanţă, măcar că eu o achitasem integral la casieria fondului literar. M-am chinuit ceasuri în şir şi vreo două nopţi pe deasupra, provocînd îngrijorarea soţiei mele care, văzînd că de la o zi la alta deveneam mai palid şi mai nervos, ajunsese la concluzia că mie nu-mi prieşte marea. Am consumat cafele peste cafele şi în cele din urmă am găsit soluţia salvatoare: Dudu Olariu. Numai cu ajutorul lui se putea readuce liniştea care domnise pînă atunci, măcar după-amiezile, pe terasa vilei scriitorilor de la Neptun.
        — Ai auzit de excursia la Istanbul pe care a organizat-o Uniunea? l-am întrebat în aceeaşi seară la un pahar cu bere. I-au sticlit ochii.
        — Eu am văzut Istanbulul. E formidabil! Şi-a început să mi-l descrie cu lux de amănunte, contînd şi pe faptul că eu nu-l cunoşteam nici măcar din poze.
        — Asta nu înseamnă că nu vrei să-l mai vezi odată, i-am aruncat cu o uşoară nepăsare, văzîndu-mi planul atît de aproape de o definitivă eşuare.


        — Merg, domnule, cum să nu merg. Te-ai înscris prin «onete»?!...
        — N-auzi că e excursia Uniunii? Pe mine m-a trecut cineva de la Bucureşti. Dar ca să-ţi dovedesc că-ţi sunt prieten, îţi vînd pontul. Cu o condiţie, însă: nu-l ştii de la mine. M-a strîns cu putere de mînă. Tabelul e la Valeriu Gorunescu. Să ştii că mai sunt trei locuri. Ar fi păcat să nu mergi, mai ales că nu costă decît şaptezeci şi trei de lei şi nouăzeci şi cinci de bani. Restul pune Uniunea, aşa s-a hotărît. Te duci la el, să te treacă pe tabel. Vezi că n-o să recunoască, ia-l tare; adică de ce să meargă nu ştiu ce alt membru de familie şi nu tu...
        — Îi bag cu sila banii în buzunar.
        — Mă rog; poţi să faci asta, dar dă-i suma absolut exactă, ca să-şi dea seama că ştii tot. După agitaţia bruscă de care fusese cuprins, am înţeles că mă aflu pe drumul cel bun. Ascultă, Dudule; domnule, nu mă bagi pe mine în gura lui Gorunescu. Spui c-ai aflat direct de la sursă.
        — Lasă, domnule, se poate?! m-a asigurat el. Şi după o pauză. Ascultă; cum arată Valeriu Gorunescu, ăsta?!...
        I l-am descris pînă la cel mai neînsemnat detaliu, am mai cerut o bere şi am rămas pe terasă să-l aştept. Plecase ca din puşcă la fermecătorul nostru confrate rămas alb, să fie trecut pe tabelul excursiei pentru Istanbul...

        În seara cu pricina, a făcut o documentare foarte minuţioasă. Aş îndrăzni să afirm că nici măcar Vlad Muşatescu dedectiv de profesie, nu l-ar fi întrecut. L-am aşteptat pînă aproape de miezul nopţii. Mi se făcuse inima cît o schiţă semnată de Vasile Băran. Nu s-a întors. În zori, mi-a bătut în perete. M-am dus la el. Era ca o fiară în cuşcă. Fuma ţigară de la ţigară şi se plimba în diagonala încăperii cu mîinile la spate. Cred că nu închisese ochii.
        — Nu recunoaşte, domnule. Spune că nici n-a auzit de un asemenea tabel.
        — Păi, tu ce-ai fi vrut? l-am cercetat dezinvolt. Să-l fi scos din buzunarul de la piept şi să te fi trecut în capul listei?!...
        — Am procedat cum ne-am înţeles, a continuat el, fără să mă lase să isprăvesc, l-am băgat cu sila banii în buzunar. Mi-a zis că sunt nebun, i-a aruncat după mine şi mi-a trîntit uşa în nas.
        — Cînd ai fost la el?
        — Aseară; cred că era vreo zece jumătate; l-am sculat din somn...
        — Cum vrei; dar să ştii că mi-ar fi plăcut să mergem împreună.
        Cred că asta a fost picătura care a umplut paharul. S-a uitat la mine fără să mă vadă, poate că în faţa lui şi-l închipuia pe cel care refuza să-l treacă pe tabel, şi-a trecut mîna peste faţă, a dat de cîteva ori din cap şi adresîndu-mi-se — sigur că mie mi se adresa — a zis numai:
        — Bine, îi arăt eu lui! Ai să vezi ce n-ai văzut de cînd eşti!...
        Am intrat în panică. I-am spus nevestei că nu mă simt bine, să mă ierte dar n-am să cobor la masă. După plecarea ei am răsucit cheia şi m-am ascuns după draperia uşii care da spre balcon. Aflîndu-ne la etaj, înţelegeam că dinspre curte nu puteam fi atacat. Pe terasă, coborît destul de matinal, Dan Zamfirescu transmitea „învăţături către fiul său..." Rezemat cu spatele de zid, poetul-pescar — sau invers — explica unui critic din Timişoara pe care nu-l cunoşteam nici din faţă, nici din spate, tainele vînării rechinilor cu momeală vopsită. Romancierul Şerban Nedelcu se plimba la braţ cu Ion Molea, mărturisindu-i din experienţa sa de narator rural. Prefăcîndu-se că nimic din jur nu-l interesează — asta era tactica lui — Damian Necula îşi încărca pipa cu tutun autohton, dar păstrat într-o pungă franţuzească, să nu-ţi dea mîna să-i ceri o încărcătură. Seria întîi la masă, seria a doua de veghe. Totul cît se poate de firesc, numai eu la pîndă, avînd toate şansele ca pînă la sfîrşitul vacanţei — noroc că nu mai erau decît patru, cinci zile — să-mi fie adusă mîncarea în cameră, ca într-un domiciliu obligatoriu. Mare mi-a trebuit? Iată-mă la mare!... În clipa imediat următoare, pe terasă a năvălit — vă jur că acesta e termenul cel mai conform cu realitatea — a năvălit, zic, Dudu Olariu. Am văzut roşu. S-a repezit la Mihai Gavril — de ce la el şi nu la altul, că doar eram destui, n-am putut să aflu niciodată — l-a prins de piept şi l-a întrebat cu violenţă:
        — Unde e, dom’ne, Valeriu Gorunescu, ăsta?... Mişa l-a împins cu mîna.
        — Ce, domnule, eu sunt responsabil cu cartea lui de imobil? Umblă omul pe unde vrea, că doar de-aia e în vacanţă!
        — În vacanţă, zici, bun. E în vacanţă, puţin îi pasă, pleacă la Instanbul şi de mine îşi bate joc! Pescarul s-a ferit din calea lui. Asta n-o să meargă la infinit, domnule! Adică dacă eu nu vin toată ziua, bună ziua, pe la Uniune, înseamnă să nu mă treacă pe tabel. Să ştii că n-am s-o las aşa. Am să mă interesez la Bucureşti cum de-a căzut tabelul tocmai în mîna acestui Gorunescu, şi-atunci o să mai vorbim noi! Criticul din Timişoara s-a scuzat că are de dat un telefon şi a dispărut ca un laş. Pe nici unul dintre cei doi combatanţi nu i-a interesat această dispariţie minoră. Mişa se înfuriase.
        — Eşti nebun, domnule!
        — Sigur, sunt nebun! Dumneata eşti pe listă; e normal să-i iei apărarea. Dar să ştii că eu n-aş fi procedat aşa cu un coleg, mai ales că dispun de informaţii absolut exacte. Mai sunt încă trei locuri, domnule, sau mai precis aseară existau aceste trei locuri, pe care Valeriu Gorunescu al dumitale probabil că le-a oferit cine ştie cui, ca să-şi facă ceva relaţii şi să-şi mai scoată un volum de poezii. Cunoaştem noi tehnica!...

        Auzeam şi vedeam. „Teribili sunt scriitorii, mi-am zis, în clipele în care constată nereguli comise de alţii!..." Nu mi-am îngăduit să fac şi alte asemenea constatări savante, pentru că în acel moment treptele care veneau dinspre faleză erau urcate de poetul incriminat. Povestea ceva unui grup de doamne, care-l urmau ca pe-un predicator trimis să creştineze un trib de canibali. Cînd l-am văzut, roşu care-mi colorase pînă atunci imaginile, s-a transformat brusc în verde. S-a oprit la numai cîţiva paşi de prietenul meu.
        — Domnule, regret foarte mult neînţelegerea din seara precedentă, mai ales că nici nu mă cunoşteaţi.
        — Nici nu mă interesează să vă cunosc, domnule, i-a ripostat Dudu Olariu, descoperindu-i indignat prezenţa. Un om care are o asemenea comportare faţă de un semen de-al său... Dar asta este o altă latură a problemei. Pentru cazul în speţă am să telefonez la Bucureşti, direct la Uniune. Să vedem ce-o să spui cînd ai să primeşti dispoziţie să mă treci pe tabel. Doar nici eu nu sunt un nimeni oarecare, domnule!...

        Dialogul s-a purtat pe un ton atît de aprins, încît nouăzeci şi doi virgulă patru la sută din seria întîi s-au ridicat de la masă, componenţii celei de-a doua, printre care mă număram şi eu, lipsindu-se de bună voie. În urma acestui duel verbal, planul de încasări al mandatarilor de la grădina cu guvizi a crescut cu şapte sute douăzeci şi unul la sută. Bărbaţi şi femei, tineri şi vîrstnici s-au împărţit fix în două cete, comentînd pînă seara de partea cui era dreptatea. Şi pentru că ne aflăm la capitolul procente, pot să spun că jumătate — jumătate nu s-a izbutit să se împartă pînă în cele din urmă, adică pînă la închiderea amintitei grădini de vară. Valeriu Gorunescu s-a lipsit de ultimele două zile, mutîndu-se cu tabel cu tot în apartamentul său proprietate personală din Drumul Taberei. Distinsul traducător, Dudu Olariu, a încercat să ia legătura telefonică cu Bucureştiul (în ce mă priveşte, nu cunosc amănunte legate de acest punct al problemei.) Plecarea m-a întristat. Majoritatea scriitorilor aveau cîte un neam cu maşină — fie personală, fie de instituţie — cu care s-au grăbit să vină să-i care pe la casele lor, perfect refăcuţi şi buni de aşezat la masa de lucru. Noi ne-am întors cu trenul. Pînă o să am şi eu pe cineva cu maşină, drumul pe calea ferată mi se pare mult mai deconectant. La vagonul restaurant n-am putut prinde o masă, aşa că am rămas în picioare pe culoar. Era accelerat cu locuri, dar toate agenţiile de pe litoral vînd locuri. Poţi să-i scoţi ochii unui om pe care nu l-ai văzut în viaţa ta pentru simplul motiv că stă pe locul tău? Ori poate să ţi-i scoată el ţie? Ar fi prea de tot, mai ales că te întorci din vacanţă. Şi la urma urmei, uneori chiar şi în viaţă ne ocupăm unii altora locurile, măcar că nu avem bilete pentru ele!...

        — Domnule, mi-a zis prietenul meu, mutîndu-se de pe un picior pe altul, cu privirile pierdute undeva în nemărginirea Bărăganului, tu te-ai văzut cu ochii tăi trecut pe tabelul lui Gorunescu?...
        — Ca să fiu sincer, nu. Da, am toate motivele să cred că cel care mi-a spus că mă trece, n-a făcut o glumă.
        — Ei, vezi? hotărî el atent la explicaţia pe care mă străduiam s-o alcătuiesc cît mai veridică, bănuiam eu. Află de la mine că nici tu n-ai fost trecut pe tabel pentru excursia la Istanbul. De-aia a plecat el cu două zile mai devreme. Tabelul era pentru seria care a venit după noi. Oameni cu nume mult mai sonore! Da’ am să-l caut la Bucureşti. Nu se poate să nu dea ochii cu mine. Îl învăţ eu minte!...
        După aceste ultime cuvinte a început să-mi explice cu lux de amănunte cum pe vremea cînd era într-a opta la liceu, a vrut să-l păcălească un coleg, dar nu i-a mers. Ar fi însemnat să fiu nebun ca să-l contrazic...

*

        Snagov — Ianuarie 1976 — la un an fără o lună de la cele întîmplate, dar fără aprobarea alcătuitorilor de tabele pentru unu — cinsprezece ori cinsprezece — unu, nu mă aflu în nici una din seriile care vor merge anul acesta la vila scriitorilor de la Neptun. Nu-i nimic; stau acasă...

(Perpetuum comic ’83, pag. 92)

Vezi toată postarea