Un bolnav fără leac

        Avînd o stare oarecum depresivă cauzată probabil de agitaţia unei metropole mari cum e New York-ul, m-am dus la un psihiatru.
        După ce m-a aşezat pe un pat violet care se ridica şi se lăsa aidoma scaunelor de frizerie, medicul a aprins o lumină discretă şi m-a lăsat să contemplu cîteva clipe pereţii pe care începuseră să se rotească nişte imortele şi cale, cum nu mai văzusem demult.
        — V-aş pune şi muzică — mi-a spus — am cîteva discuri de Mozart, o nebunie, dar ideea că muzica asta genială este înghesuită pe nişte disculeţe de plastic de la un timp mă deprimă.
        — Fiţi liniştit, nu doresc Mozart — i-am răspuns căutînd să evit florile lunecătoare şi supradimensionate care după ce se opreau pe tavan încercau să mi se înfigă în ochi.
        — Poate doriţi ceva de mîncare? L-am asigurat şi de faptul că mîncasem înainte de a ieşi în oraş.
        Psihiatrul scoase o farfurie din adîncul unui sertar şi începu să înfulece lacom nişte biftecuri uriaşe.
        — Şi eu am mîncat, însă de la un timp se întîmplă cu mine un fenomen foarte ciudat. Chipurile disperate ale pacienţilor îmi provoacă o foame grozavă.
        — Poftă bună! am zis, negăsind o replică mai potrivită.
        După ce făcu dispărute două biftecuri, cinci prăjituri şi trei sticle de bere fără să mă slăbească din ochi, hotărî că deocamdată îi este deajuns.
        — Mă simt mai bine, constată mulţumit.
        Cu toate că nu puteam spune la fel, mi-am manifestat bucuria.
        — Nu vă grăbiţi, mă cenzură psihiatrul şi ochii începură să-i joace în orbite ca florile pe tavan, în ultimele două luni am pus pe mine şase kilograme.
        — N-ar trebui să luaţi nişte măsuri?
        — Nu ştiu, nu ştiu... Dacă renunţ la pacienţi mor de foame, dacă nu renunţ crăp în curînd, izbucni el deprimat şi începu să-şi maseze concomitent ceafa şi inima.
        M-am ridicat de pe patul mobil şi l-am lăsat să se culce.
        — Eşti totuşi un om drăguţ, zise rîgîind uşurat. Dar faţa lui transpirată se crispă iar şi ridicîndu-se-n capul oaselor începu să ţipe la mine.
        — De ce m-ai lăsat să înfulec ca un apucat? De ce te gîndeşti doar la dumneata? Pe ce lume crezi că trăieşti?
        — Nu ştiu, am mormăit derutat, dacă mi-amintesc bine, înainte de a intra în cabinetul acesta, eram hotărît să vă pun şi eu această întrebare.
        — Atunci de ce nu te-ai dus la un astrolog sau un ghicitor? Ştiu, ştiu, mă ţintui iarăşi cu ochii săi bulbucaţi, ai venit aici să-mi faci rău, să contribui cu mutra dumitale deprimată la mania asta sinucigaşă a mea, hăpăitul. Vrei să crăp cît mai repede.
        L-am asigurat că nici nu-mi trece prin cap o idee atît de neghioabă şi am încercat să-i amintesc că vechii romani, după ospeţele copioase, aveau obiceiul să-şi bage degetele în gît pentru a scapa în felul acesta de efectele dezastruoase ale propriei lor lăcomii.
        După ce socoti în gînd cît îl costase masa suplimentară clătină capul nemulţumit şi rămase aşa privind la tavan.
        — Ştiu ce am să fac, spuse în cele din urmă şi ochii săi începură să sclipească din nou, voi trece pe o hrană absolut vegetală.
        — Şi vegetale de unde? Nu vedeţi că toată aşa-zisa natură este de plastic şi de asfalt?
        — Dacă altă cale nu e voi consuma florile de pe pereţi hotărî el cu o străfulgerare dementă şi după un salt furios începu să rupă pereţii cu dinţii şi să mestece motivele florale de pe tapet.
        L-am lăsat să mestece iluzia unei naturi dispărute şi am ieşit în anticamera plină de pacienţi care aşteptau. Oricum, eu nu puteam să-i ofer o altă soluţie. Dacă angoasa mea era trecătoare, florofagia doctorului ecologist nu avea nici un leac.

(Perpetuum comic ’91, pag. 35)

Vezi toată postarea

Aventura

        Numele celui care era să modifice radical destinul şi aşa destul de ciudat al lui Ostahie ar fi putut fi întîmplarea, dacă nu ar fi sunat la uşa lui, într-o seară ploioasă, bîiguind pe nemţeşte că îl cheamă Ladislau, că a venit din Bavaria să filmeze urşi transilvani pentru un documentar, şi că îl roagă să vină cu el să-l apere de îmbrăţişarea mortală a urşilor în timp ce umblă cu aparatul de filmare pe umăr. Era înalt, mătăhălos, păr blond, ondulat, ridicat spre urechi şi mai rar pe la frunte, genul de om hotărît care cu cît e mai sigur de sine se ridică mai greu din fotoliu, aşteptînd cu încrîncenare ceva ocult sau obscen, dacă nu chiar un ritual sacru, secret, care ori nu i se oferă oricui şi oricînd, ori e amînat din motive neaşteptate. Deci, tipul i-a explicat lui Ostahie ce dorea de la el, înjurînd birocraţii care îi amînau aprobările de filmare, scoţînd tot timpul sticle din buzunarele largi ale costumului-combinezon de o culoare vag-mercenară, vrînd să cînte cu toţi ai casei un cîntec rusesc dinaintea războiului, ceva cu nişte plopi de pe Nipru, nimeni nu îl ştia, mai toţi se născuseră după război, dar asta nu avea importanţă, el îl auzise de la un individ mort-beat căzut în faţa unei bodegi care i-a refuzat ajutorul cu indignare cînd a aflat că nu ştie cîntecul cu plopii şi Niprul. Deci, ăsta era contextul în care Ladislau şi nu mai ştiu cum, Ladislau Bavarezul, i-a propus lui Ostahie să-l apere de urşii din Transilvania, în timp ce-i filma şi, dacă mai vrea să cîştige un ban, să scrie şi comentariul. Îi făcea tot timpul cu ochiul, fără motiv, spunîndu-i că vor lua sigur un premiu, de fapt cu lumea asta a filmului nici n-ar fi fost de mirare, cînd deodată Ostahie l-a întrebat inocent „Dar de ce să te însoţesc; ca să scriu comentariul, mi-ar ajunge cîteva cărţi despre natură şi urşi", iar Ladislau, fără să mai aştepte să cadă şi de acord, începu să-l îndoape cu Kenturi, să-i ofere atenţii lui Miou-Miou, prietena lui Ostahie, să cînte cîntecul de pe Nipru şi, uneori, din plictiseală, să mai tragă cîte un cadru de amintire cu Ostahie. Souvenir, souvenir, îngîna Ostahie absent, pentru el neamţul nu era decît un beţiv cu buzunarele pline ca ale vestitului Peter Schlemil din basm, doar că în timp ce acela avea buzunarele burduşite cu monede de aur, Ladislau le avea pline numai cu vodcă. Mai avea un talent nemaipomenit să se întreţină. Fire nemţească, pentru el societatea şi conversaţia erau doar un spaţiu decorativ, un fel de paravan care să-l asculte cum rîgîie. Într-un fel, era şi de înţeles, de două luni dormea într-un microbuz utilitar, geamurile cabinei erau acoperite cu perdeluţe de catifea pe dinafară şi tăieturi din reviste sexi, pe dinăuntru. Tot ce-i lipsea era un fotoliu şi cîteva feţe care să asculte impertinenţele sale despre o anumită amorţeală balcanică, pînă cînd Ostahie, enervat, i-a scris textul, mai mult ca să scape, şi a zis: gata! Acesta a înţeles, a mai ras cîteva pahare de vodcă, a tras cîteva cadre de amintire şi a plecat să caute urşi pe măsura textului scris de Ostahie, şi toţi l-ar fi uitat, odată cu dispariţia vînătăilor pe care i le făcuse Miou-Miou în trecerile sale nesigure către baie, dacă cineva n-ar fi auzit, întîmplător, că Ladislau Barrow, aşa îl chema, n-a mai ajuns în Transilvania, din cauza unui accident, intrase cu microbuzul într-un tractor şi, chemat la Direcţia Circulaţiei, mai avusese şi impertinenţa să declare că a fost atacat de un tanc ultimul tip, acoperit cu o prelată anti-satelit, pictată cu struguri, declaraţie pentru care ori a fost dat afară din ţară, ori a fost rechemat, nu mai contează, povestea lui oricum s-ar fi terminat, dacă evenimentele nu ar fi luat o evoluţie surprinzătoare pentru Ostahie, încheie Bendic prima parte a relatării.

        — Da, spuse Pielescu, încercînd să-şi umple pipa cu un tutun ordinar şi, de ce nu, să o şi aprindă. Asemenea apariţii care se vor insolite şi nu reuşesc decît să provoace migrene sau gustul acela acrui, dimineaţa, cînd după o noapte de aşa zisă beţie nu-mai-ştii-cu-cine-ce-ai-băut-şi-ce-ai-fumat am avut fiecare, cel puţin de cîteva ori. Mai rău e pentru cel care aşteaptă oficial cîte o asemenea podoabă străină, socotind-o un eveniment pregătit îndelung; cînd să sosească, el îţi trimite ilustrate zugrăvind nu mai ştiu ce biserici sau castele din Bavaria, în culori cît mai distinse, cartoane date cu un lustru cel puţin dubios, ca şi cum noi, aici, am avea mîinile nespălate sau nu am văzut niciodată poze cu femei care cînd sînt în costumul Evei, cînd deghizate în domul din Köln, şi nu ne-ar trece prin cap că mai conţin şi un mesaj din partea lui: sosesc la jumătatea lunii septembrie. Îţi reprogramezi concediul, îţi amîni sarcinile de serviciu, te aprovizionezi, goleşti frigiderul, îl umpli din nou, îl împrumuţi şi pe-al vecinului, umpli cămările, balconul ca, exact la o săptămînă înainte de data fatidică, un alt nud ilustrat să bată la poarta de tablă a micuţei tale cutiuţe poştale, ca buzduganul trimis înainte de zmeul occidental, să-ţi anunţe că vizita iar se amînă, deci alte demersuri, alte cumpărături, pînă cînd, într-o zi, te trezeşti cu musafirul mult aşteptat exact cînd te pregăteai să pleci naibii undeva în refacere. Deci, Ostahie, din acest punct de vedere, a fost mai norocos, s-a trezit cu tipul în uşă, fără să îl aştepte, nu avea nici o obligaţie în afara surîsului bucuros totdeauna de oaspeţi. Discuţia e plăcută: cîteva nichitisme, aprecieri despre Toba lui Grass, întrebări despre proza lui Preda, dacă au mai avut timp să scrie înainte de a trece pe băutură. Ostahie a fost cel care a explicat de ce atentează regizorul Căsătoriei Mariei Braun la bunul simţ al burghezului şi ce îl leagă pe Hertzog de Brecht. Ostahie ar fi discutat cu însufleţire despre toate astea, şi încă multe altele, în timp ce germanul ar fi preferat o beţie crîncenă, fără egal, în care „combatanţii" să fie duşi la W.C. în spinare şi aduşi de acolo în sunetele Cavaleriei rusticane sau pe ritm de căluşari, cu mămăliguţă cu brînză, cu acompaniament de linguri şi furculiţe şi bătăi grosolane-n parchet, asigurarea percuţiei revenind cozii de mătură din mîna inspirat-enervată a vecinului de sub ei; toate acestea putînd să-i dea sentimentul că sosirea i-a fost remarcată şi dacă a putut trezi în felul acesta, din letargie, un cartier ca Titan, filmul pe care îl va realiza despre urşii din Transilvania va putea zgudui şi, de ce nu, muta, temeliile cinematografului mondial.

        Cam aşa văd omul şi situaţia, îşi încheie Pielescu scurtul năduf teoretic. Poate portretul este epigramatic, dar, trebuie să recunoşti, şi personajul este de operă-bufă. Şi chiar dacă în cazul lui mă înşel, portretul, totuşi, se potriveşte mănuşă pentru o mulţime de inşi.
        — Desigur, sînt destui, aprobă Bendic, cu o mină uşor exaltată. Ce e ciudat, după ce vin, beau, mănîncă, se plimbă, ba, uneori, se şi căsătoresc cu cîte o fătucă de pe la noi, pleacă nemulţumiţi. Aici Bendic se opri nehotărît, neştiind dacă să mai continue sau s-o lase baltă. Alese ultima variantă, mai ales că Pielescu, intrigat de faptul că încerca să-şi sufle nasul într-o batistă pe care scria: „Aceasta nu este o batistă", nici nu-l mai asculta. Hotîri să-l asiste într-o tăcere respectuoasă şi plină de luare-aminte, pînă cînd acesta va spune cu bineştiutul său zîmbet înduioşat: „Cadourile astea ale Fondului Plastic!", dar nu îl răbdă inima să nu întrerupă tăcerea în cele din urmă. „Ce-ar fi să bem şi noi o cafea-cafea tovarăşe Pielescu?" Şi de la biroul său, fără să aştepte răspunsul, apăsă de 16 ori pe un buton pe care scria: „Pentru cafea sunaţi de 16 ori!" Pentru ce alte servicii ar fi trebuit să sune de 15 ori, cu toate că primise odată o listă cu noile atribuţii ale minusculului butonaş, Bendic nu mai ştia.

        Revenind la Ladislau Barrow, continuă Bendic, deoarece povestea are o încheiere, întoarcerea lui a fost mai curînd o aducere, iar cei care finanţaseră filmul cu urşii văzînd că este prea beat, ca să poată să discute cu el, i-au luat aparatura, rolele, banda cu comentariul şi le-au înmînat unor tehnicieni să le ansambleze, treabă care a mers repede şi, peste o săptămînă, pe unul din canalele televiziunii, bavarezii putură viziona, cu o uşoară surprindere, un film intitulat: „Ursul din Transilvania" în care, pe textul de altfel inspirat, descriind în tonuri poetice viaţa unui „urs transilvan", rege al pădurilor ca de basm, stăpîn al tufelor de smeură, hibernînd iarna prin grote de nimeni ştiute şi ieşind primăvara la primele chemări însorite să-şi îndestuleze într-o nouă vioiciune mohorelile aparente, pe micul ecran, în locul vestitului urs, putea fi văzut Ostahie al nostru, agitîndu-se în micuţa lui garsonieră, scărpinîndu-se pe restul de ciuf roşietic, lovindu-se, udîndu-se şi strigînd nişte vorbe intraductibile de sub o chiuvetă cu buşoane stricate, făcînd vestitele lui macaroane la două tigăi, răsucindu-şi ţigări din mucurile unor foste ţigări, aprinzîndu-le la flacăra moale a aragazului, făcînd scurte drumuri de aprovizionare. Se pare că micuţul bavarez îl urmărise pe şest din maşina cu perdeluţe de catifea, străduindu-se să nu scape din mîini nişte punguliţe de plastic cu fund găurit. Mai apărea discutînd, despre fotbal, probabil, într-un grup entuziast şi spontan organizat în apropierea unei măcelării, căutîndu-se prin buzunare de fise, vorbind la un telefon al cărui receptor nu avea micul difuzor pentru ascultat, în timp ce altcineva, dintr-o cabină alăturată, ascultă sfaturile unui interlocutor nevăzut la un receptor fără microfonul pentru vorbit.
        — Foarte ciudat, mormăi Pielescu, îngîndurat. Şi neplăcut pentru Ostahie. Cum s-a putut întîmpla?
        — Pur şi simplu hazardul. Probabil că Ladislau dacă s-ar fi întors în Bavaria treaz, probabil că ar fi comunicat eşecul misiunii sale şi ar fi fost dat afară sau retrogradat.
        — Rezultatul, îl întrerupse Pielescu nerăbdător. Care a fost rezultatul?
        — Rezultatul? După ce primele trei-patru minute filmul a şocat telespectatorii, restul a fost socotit o metaforă, poetică uneori, caustică alteori, de o autenticitate stîrnind umorul cel mai absurd. Unii s-au crucit uluiţi, alţii au rîs, snobii au remarcat profunzimi geniale, criticii şi-au frecat mîinile mulţumiţi, un deputat din partidul de opoziţie a profitat de ocazie, ca să facă o interpelare în problema drepturilor umane şi o revistă cunoscută a acordat filmului un spaţiu de trei coloane, cu fotografia lui Ostahie în picioare, cu o blăniţă de urs bavarez intercalată abil peste piept şi cu o altă fotografie, mai vagă, „a marelui regizor internat pentru a se reface, după ceea ce s-ar putea numi eufemistic „încercarea de a împiedica demersul unui artist autentic!"... În cele din urmă, după cum era de aşteptat, cu filmul care era gata-gata să compromită liniştea lui Ostahie, L. Barrow a obţinut un premiu important pentru cel mai bun film al anului!

(Perpetuum comic ’85, pag. 168)

Vezi toată postarea

Legea şi carnavalul

        Mihăiţă B. nu era ceea ce îndeobşte se poate numi un om resemnat. Dimpotrivă, de cîte ori avea de traversat o perioadă mai grea, un deces, un proces de divorţ, un control financiar, o retrogradare, în loc să se lase pradă disperării sau să dea bir cu fugiţii ca alţii, ieşea sărbătoreşte în întîmpinarea necazului respectiv de parcă ar fi fost o nuntă cu dar. În loc să intre în panică, chipul său exprima bucuria de a se şti părtaş la un eveniment care poate uni nişte inimi singuratice şi aparent antagonice, la focul sacru al controlului financiar de exemplu.
        Îşi făcuse chiar o deviză, pe care o pusese pe peretele de deasupra uşii de la intrare şi de cîte ori pleca sau se întorcea de la treabă, găsea o clipă de răgaz ca s-o citească, şi apoi, îmbărbătat se ducea la culcare sau se azvîrlea în iureşul întîmplărilor cotidiene mai sigur pe el, potrivit devizei care spunea: „Atunci cînd lupţi, poartă-te ca un filosof şi atunci cînd eşti filosof, luptă-te!"... Şi deviza asta pe care nici el nu mai ştia de unde o adunase i se părea cheiţa miraculoasă capabila să deschidă portiţe în cele mai dramatice fundături.
        De aceea, cînd îl sunau binevoitorii, era casier la o secţie de reparat televizoare şi aparate de radio, şi îl anunţau speriaţi: „Mihăiţă, e lată, strînge kenturile şi Whiskiul de pe masă şi pune în locul lor Mărăşeştii că vine controlul", el în loc să facă dispărute corpurile delicte mai dădea şi un telefon să o cheme pe Mimi, blondina cu picioare năstruşnice şi ochi albaştri, aşa că atunci cînd pica controlul peste el, acesta nici nu mai ştia unde se află.
        — Intraţi, îmi pare rău că ne-aţi surprins pe nepusă masă, zicea el făcîndu-se că ignoră sticlele de Hennessy şi cartuşele de Kent aşezate spectaculos la vedere, dar ştiţi, domnişoara Mimi, care mi-e nepoată, tocmai vine de la decesul unei rude apropiate şi pentru că nu are o locuinţă ca lumea, i-am oferit biroul meu pentru pomană.


        Inimă de oţel să fi avut şi tot nu rezistai unui anunţ atît de trist şi de elocvent ilustrat de băutură şi de ţigările puse pe masă, precum şi de pulpele vag acoperite ale drăgălaşei Mimi, a cărei fustă, cît un abajour, în toiul parastasului uita într-un mod tot mai scuzabil de datoria ei de a îndolia ceea ce în mod normal ar fi trebuit să îndolieze.
        Desigur că viaţa ca şi controalele financiare, nu erau făcute numai din funcţionari coruptibili, şi Mihăiţă B., ştia asta mai bine ca oricine, aşa că acolo unde dădeau chix micile atenţii şi şuşanelele, el nu se speria şi tocmai cînd oamenii legii se pregăteau să îi pună cătuşele, scotea la iveală ca pe o armă de distrugere în masă, optimismul său înfiorător.
        — Şi ce dacă o să fac puşcărie şi puşcăria este făcută tot pentru oameni! Am petrecut şase ani ca în sînul lui Adam, am pierdut sute de mii la pocher şi table, am făcut cadouri de milioane unor fete superbe şi fără salariu, mi-am pierdut zilele şi nopţile în chefuri interminabile, acum în sfîrşit o să pot şi eu să mă odihnesc. Destul, am tot dat bacşişuri regeşti ospătarilor de la Continental, să-mi vegheze odihna şi gardienii de la Aiud, destul Hennessy am înghiţit fără apă, e timpul să beau şi apă de la mama-fîntînă. N-am avut răgaz cu atîtea beţii şi chiolhanuri să mă tratez de ulcerul incipient, acum regimul celular o să mă vindece şi fără asistenţă medicală.
        Atitudinea lui veselă, degajată, ochii surîzători şi deschişi, erau o dovadă concretă că Mihăiţă B. nu brava, ci deruta. Legile, pedepsele, de cînd au fost ele făcute îşi aveau sensul lor justiţiar şi nu pe acela de a oferi condamnaţilor odihna mult aşteptată, aveau sarcina să îl înveţe minte pe infractor şi să-l oblige să se căiască, nu să îl ţină la o cură de însănătoşire. Închisoarea nu era concepută ca un sanatoriu, reprezenta o pedeapsă nu un cantonament pentru campionatul intercelular de ţintar cu bobiţe de pîine şi ca atare, cei însărcinaţi cu verificările ezitau să-i întocmească dosarul gîndindu-se că omul ăsta robust, optimist, poate este mai pedepsit dacă e lăsat în libertate unde după cîte auzeau nu se odihnea nici o clipă.
        Şi astfel, Mihăiţă B. trecea dintr-o încercare într-alta cu un optimism nezdruncinat şi cu ochii la deviza de pe perete, divorţa fără să-i pese, cumula pensii alimentare, făcea procese de departajare şi altele noi de divorţ, rezista controalelor financiare pentru că era în proces de patrimoniu, amîna procesele de patrimoniu ca să scape de o acuzaţie de dare de mită, viaţa lui agitată dintre tribunal şi restaurante semănînd cu un nesfîrşit carnaval pitoresc amînat şi iarăşi reluat spre stupefacţia şi exasperarea judecătorilor şi procurorilor obosiţi de procese şi chinuiţi de probleme familiale şi de stomac. În timp ce Mihăiţă B. Îşi modifica meniurile la restaurant după sentinţe, peşte alb şi ciorbă de perişoare cu mazăre pentru departajare, biftec tartar, pentru paternitate, votcă şi icre negre pentru divorţ şi doar pentru depăşire de viteză soldată cu accident şi plata spitalizării, momiţe cu friganele. Şi carnavalul continuua, ziua la tribunal, seara la restaurant, noaptea la el acasă şi doar cîteva ore, aşa ca să-şi mai căptuşească şi el buzunarul, la casierie.
        Mihăiţă B. ajunsese să îşi considere propria existenţă ca singura posibilă, adevărată, şi nici nu îşi mai putea închipui că există oameni care în loc să aibă procese în sălile tribunalelor şi tratative cu avocaţii la Athenee şi la Capşa, duc o viaţă familială tihnită, ocupîndu-se în timpul liber de filatelie, pescuit, sau lecturarea cărţilor de călătorie şi război din colecţia Meridiane. Auzise ceva despre asemenea oameni, dar în sinea lui socotea că de fapt ei nu există cu adevărat, ci sînt numai o pură ficţiune, o născocire a caselor de filme Trei şi Patru precum şi a studiourilor de televiziune.
        Ce fel de viaţă să mai fie şi asta, zicea el cugetînd la înfăţişările care îl aşteptau a doua zi la tribunalul sectorului 5, fără să fii inculpat şi să poţi sărbători inculparea, fără să iei mită şi s-o dai repede mai departe ca pe-o castană fierbinte, unde s-a mai văzut om cu scaun la cap să se însoare pentru ca să rămînă căsătorit?... Viaţa i se părea ca o sfoară întinsă degeaba dacă nu era înnodată, descurcarea şi încurcarea iţelor fiind după el în natura firească a omului.
        Se gîndea cu groază cîţi ani de tinereţe irosise încercînd să trăiască cinstit, fără să se complice, de cîte emoţii şi încordări se frustrase în numele unor principii stupide şi convenţionale din care pînă la urmă nu se alesese nici cu emoţii, nici cu beneficii materiale, nici cu inima bătînd nebuneşte de teama de a nu fi prins, nici cu legea indusă-n eroare. Îi venea să-şi dea pumni în cap cînd îşi amintea cît de tîrziu şi cu totul accidental descoperise că şi legea poate fi eludată în ciuda ameninţărilor ei ultimative şi repetate ca de femeie îndrăgostită, atunci cînd chiţibuşurile prin care el reuşea tot timpul să-i dea cu tifla şi să îi scape erau atît de la îndemînă şi bunăvedere. Cînd obţinea o pedeapsă minimă sau o amînare simţea nişte fiori că pe lîngă ei sărbătoarea unei întîlniri cu o femeie frumoasă era un joc naiv de copii. Abia acum îşi dădea seama cu adevărat că viaţa fără tribunal şi procese era ca nunta fără lăutari sau ca maşina fără benzină, degeaba ai cumpărat-o dacă o ţii în garaj, şi nu îi poţi încerca motorul sau felul cum ia cotiturile.


        Dar aşa, graţie sistemului său de procese şi chefuri bine puse la punct, era sortit unui lung şi interminabil şir de bucurii şi infracţiuni, de chefuri, delapidări, procese, termene de înfăţişare, de plată de note la Athenee, la Capşa, existenţa lui devenind o sarabandă fără sfîrşit şi fără început, dînd vieţii sarea şi piperul care-i lipseau. Necazurile îi dăduseră importanţa la care jinduise de mic copil, ameninţările anilor de puşcărie, aura nobiliară, înfăţişările zilnice la bară, experienţa, la care apelau toţi novicii. Avocaţii pe lîngă faptul că luau banii cu ghiotura nici nu veneau la procese, pe cînd el, volens-nolens, era găsit totdeauna la unul din tribunalele de sector, la opt şi un sfert pentru o definitivă, la nouă pentru divorţ, la zece pentru o paternitate şi „între" dădea sfaturi celor neajutoraţi aşa cum dădeau vedetele de cinema interviuri ziariştilor de la radio. Cu timpul devenise mai cunoscut decît preşedintele tribunalului, care de altfel nutrea pentru el o stimă profesională neîntrecută decît de afecţiunea de vecin de masă la Athenee, în raionul lui Nea Ghiţă, care îi servea pe amîndoi cu acelaş vin vechi de Sîmbureşti ieşit din circuitul comercial dar mai putînd fi găsit în diverse ocazii pentru clienţi speciali.
        Cînd o clientă mai nepricepută în regulile nescrise ale restaurantului nimerită odată întîmplător la o masă alăturată, îl întrebase pe ospătar cine e domnul acela robust şi plin de viaţă şi dacă a cîştigat lozul cel mare de vreme ce dă de băut atîta şampanie la conmeseni, nea Ghiţă a privit la ea ca la o neofită.
        — Lozul cel mare?!... Glumiţi! Conu’ Mihăiţă tocmai sărbătoreşte pierderea unui proces de dare de mită şi o amînare la unul de paternitate!... Şi aşa procesele se înmulţeau odată cu sărbătoririle lor, beţiile abia mai puteau ţine pasul cu amînările şi punerile sub acuzaţie şi în cele din urmă, după patruzeci şi ceva de sentinţe acumulate, Mihăiţă B. rămăsese dator conmesenilor din lipsă de timp fizic, cu unsprezece chiolhanuri. Şi ce frumos ştia el să se arunce după fiecare proces în restaurante ca din iureşul unei bătălii încrîncenate într-o bătălie şi mai încrîncenată fără să îl intereseze dacă pierde sau dacă cîştigă şi cum era dus acasă pe braţe de către admiratori ca să se trezească dimineaţa nemaiştiind dacă telefoanele sună de felicitare sau ba...
        Astfel că atunci cînd la unul din procesele sale un judecător tînăr şi mai scrupulos îi aduse la cunoştinţă că dată fiind punerea lui sub inculpare e reţinut, Mihăiţă B. nici nu mai vru să ştie numărul anilor la care a fost condamnat, de necaz, că masa reţinută la Athenee pentru această ocazie avea să fie ocupată de alţii şi nea Ghiţă n-o să-şi mai primească bacşişul obişnuit de la el. Perplex, escortat de doi gardieni, mai privi o dată printre gratiile maşinii clădirea tribunalului în care petrecuse atîţia ani glorioşi, apoi ajuns la locul de detenţie, după ce recunoscu în sinea lui de vechi potlogar în ale eludării legilor că sentinţa nu fusese exagerată de fel, ajunse totuşi la concluzia că fără beţii şi chiolhanuri, legea e lipsită de haz. Cînd uşa celulei se închise în urma lui, se aşeză pe prici şi golit pentru prima dată de optimismul său funciar suspină copleşit. Da, legea fusese dreaptă, dar în efortul ei de a fi incoruptibilă, sacrificase tocmai pe cel care ştiuse să o sărbătorească întotdeauna într-un cadru atît de bine ales!
        În zori, îl găsiră albit, cu capul căzut pe umăr şi cu ochii goliţi de orice urmă de viaţă. Mihăiţă B. supravieţuise unei sentinţe juste şi fără drept de apel dar nu şi faptului că executarea ei îl obliga să lipsească de la sărbătorirea propriei sale înfrîngeri.

(Perpetuum comic ’84, pag. 123)

Vezi toată postarea

Stratagemă

        Cu cîteva săptămîni înainte de deschiderea stagiunii teatrale, în speranţa că i se va pune o nouă piesă în scenă, dramaturgul Miron Gafă luă cuvîntul la şedinţa secţiei de dramă şi spuse: „În ultima vreme, lucrurile în teatru decurg într-o atmosferă pe deplin colegială, iar noi, dramaturgii, nu mai prididim la solicitările teatrelor care ne cer cîte două-trei piese pe an. Însă nu toţi au capacitatea de a scrie pe potriva necesităţilor crescînde ale teatrelor, aşa că, dintr-un spirit de într-ajutorare lesne de înţeles, dramaturgii mai harnici, care întîmplător au mai multe piese în sertar sau pe masa de scris, sar să-i ajute pe cei care nu au nici piese, nici sertare, nici mese de scris...


        Desigur, sînt şi oraşe cu o tradiţie teatrală străveche unde, nemaiexistînd dramaturgi, deoarece din comoditate şi nu de puţine ori dintr-o frivolitate condamnabilă aceştia trag cu toţii spre Capitală, teatrele sînt obligate să apeleze la clasici sau la profesorul de limba română. Care, dintr-un patriotism local lăudabil, scrie şi el o piesă ce se lasă cu o premieră şi un proces de divorţ. Dar între noi fie vorba, arta nu se face fără sacrificii...
        Cît priveşte regizorii, se zice că umblă năuci pe la restaurantul Casei Scriitorilor, Athenee, Podgoria, Berlin, cu speranţa absurdă că vor întîlni acolo un dramaturg de la care să obţină măcar promisiunea unei colaborări.
        Cîteva cuvinte despre actori: Ei sînt cei mai buni, cei mai devotaţi slujitori ai dramaturgiei noastre. Ştiu cazuri cînd unii dintre ei au refuzat cîte două contracte de filme, unul în ţară şi altul în străinătate, pentru ca să poată interpreta un rol episodic într-o piesă autohtonă.
        Cît priveşte secretarii literari, aceştia smulg paginile de manuscris de pe mesele noastre şi pentru aceste adevărate trofee primesc din partea conducerii teatrelor săptămîni de concediu plătit.
        În concluzie, viaţa teatrală este minunată, plină de festivaluri, de premii şi armonie. Singurul element negativ, critic, distructiv, invidios şi care exagerează tot timpul sînt eu, Miron Gafă.
        Dar dacă eu nu aş exista lucrurile ar fi extrem de plictisitoare, nu-i aşa?"
        Totuşi, nici după această strălucită luare la cuvînt dramaturgul Miron Gafă nu a fost solicitat de vreun teatru. Şi nimeni nu ştie de ce!

(Perpetuum comic ’83, pag. 133)

Vezi toată postarea