Cum în ultimele două luni jumătate, stătusem numai la ţară, habar n-aveam de mişcarea oraşului; aşa încît nu mai ştiam care şi cu cine se mai vede, cine mai bîrfeşte, care s-a mai căsătorit, cine a mai divorţat, care s-a mai sinucis din dragoste, la cinzeci şi cinci de ani (vîrstă la care te mai crede lumea) în concluzie, nu ştiam nimic nici de prietena mea Ioana aşa că a doua zi, de cum am pus piciorul în Bucureşti, i-am dat un telefon.
„Aaa! Bine-ai venit ţuţulică, ţărănele"... Bine te-am găsit!". „Dai şi tu pe la mine?" „Într-o oră sînt cu degetul pe butonul soneriei." „Pa, pa, te ţuculizez şi te aştept!"
Dar ora s-a dilatat ai dracului; în drum spre Ioana, întîmplarea a făcut să-mi iasă-n cale prăpăstioasa noastră colegă T. un fel de Casandră, în stare să-ţi istorisească, într-un ceas, atîtea nenorociri că nu i s-ar putea întîmplă cuiva într-o viaţă.
— Va să zică te duci la Ioana? Să nu te miri de ce-o să găseşti acolo...
— Ce-o să găsesc?
— O catastrofă, dragă... o ca-tas-tro-fă!
— Au! Şi mă rog, în ce constă catastrofa?
— Ţine-te bine, să nu cazi!... S-a căsă-torit!
— Foarte bine. Era şi timpul să se-adune lîngă cineva.
— Auzi! Auzi ce superficial le iau unii pe toate?!
— Mă rog, la revedere.
— Stai, dragă... Dac-am început, lasă-mă să termin, ce vrei să mă-năbuşi?
— O să constat şi singur...
— Nu, nu, că s-ar putea, cum eşti tu sentimental, să nu vezi ce trebuie, şi m-a apucat de-un nasture de la vesta de lînă, ţinîndu-mă pe loc — că eu înţeleg, dragă, să te legi la cap, dacă n-ai nici-o ieşire, c-un ins, acolo, să aibă cine-ţi bate-n uşă, la vreme de ger cîinos, cînd orişicui, i-i frig singură, dar să-l iei şi c-un copil? Un pisoi, un căţel, se mulţumeşte cu ce-i arunci... dar un copil? De cum se scoală şi pînă adoarme, şi chiar şi-atunci, îi eşti slugă; ta-so, tot aşa, cămaşă curată, pantaloni la dungă, întinde-i masa, pregăteşte-i (era să zic baia, dar nu se prea spală) şpriţul; asta cînd i-acasă, că zice Ioana, că-i pictor, ori sculptor-grafician, mă rog, ceva artist plastic, acolo, nu mă pricep, dar ce se ştie precis, e că-n fiecare duminică e la curse de cai, la Ploieşti, iar în restul săptămînii, la atelier, uneori chiar şi doarme pe-acolo, e mai mult lipsă la apelul căsniciei, încît ai zice că Ioana s-a căsătorit cu ăla micu, de cinci ani, vai de capul ei! Deşi cred că nu-i măritată, măritată, cu plasticul ăla slinos şi cu barbă, dar dacă s-a mutat cu copilul şi tot bagajul la ea, vreau să zic c-o servietă, se cheamă că-s soţ şi soţie, nu? Ce mai? s-a nenorocit! Să te-nhami la o asemenea cotigă a vieţii, tu care-ai ignorat pînă acum orice menaj... Că vorba aia, unde făcea pisica, ştergeai, dai acolo c-un şprei, blidul din care-a lins căţelul, îl băgai sub duş, pentru albituri există „nufăr", acu, să faci atîtea treburi că nici nu poţi să dovedeşti să le numeri, în loc să participi şi tu la un pahar de aprecieri colegiale, la o canastă, la o mică bîrfă, te-nhami la gospodărie, care şi-aşa n-ai ştiut niciodată s-o faci. Că dacă te-ntreb, ce mîncări ştii să găteşti, îţi mai rămîn degete la o mînă, după ce le numeri! Şi-acum să fii nevoit să hrăneşti şi să-ngrijeşti un copil şi-un bărbat! Şi-al naibii, plasticul ăla răpănos, c-am uitat să-ţi spun, nu vrea cu nici-un chip să dea copilul fostei soţii, mama bună a copilului, deşi aia umblă, se zbate ca o leoaică, să i-l ia. Îl ţine lîngă el, îl poartă prin crîşme, să stîrnească milă, aşa se zice. Păi, da, îi dă mîna, că-l ştie în mîini de femeie, chiar dacă el nu-l vede cu săptămînile... Aşa că de-aceea zic eu... Că te-ntrebi, cum o să-i mai rămînă timp de spectacole, repetiţii, deplasări.
— Hoo!
— Gata, gata!... Înainte să plece, şi-a apropiat buzele de urechea mea dreaptă.
— Să nu cumva, să spui cuiva, că ţi-am spus eu ceva...
— Secretul, asigurat!
Dar abia aşteptam s-o întîlnesc pe Ioana, mama răniţilor, ale cărei intenţii bune, puteau salva rănile, dacă nu ale unui oraş, cel puţin ale unei străzi, să-i spun ce se vorbeşte despre ea.
Ajung. Sun. Din casă se aude ham, ham, nu mi se pare lătrat de cîine, apoi se deschide uşa. Mă uit să văd pe cineva, la înălţimea normală, cînd aud de undeva de jos: „Un nene, bre!"
Vorbise un puşti cam de cinci ani, rumen, mozolit pe la gură, c-o claie-n cap, se poate spune, neţesălată de la naştere. În fine, apare şi prietena mea, Ioana, din bucătărie, c-o lingură de lemn unsă de maioneză („oho! a ajuns la subtilităţi culinare!") „Bine-ai venit, ţuţulică, ţărănele, pe unde dracu ai umblat atîta timp, că nu mai dă omul de tine?". „Nu ştii, albinele mele, cele cîteva brazde de zarzavat, căsuţa mi-au răpit toată vara". „Şi cum de-ai întîrziat în halul ăsta?" „M-am întîlnit cu colega noastră, T." „Au! înseamnă că m-a veştejit gospodăreşte... A vomat tot din ea?". „Nu, nu chiar tot"... Îţi fac cunoştinţă cu fiul meu, se numeşte Nuţă. Hai, Nuţă, fă compliment lui nenea şi spune cum te cheamă". „Nuţă", răspunde c-un glas parcă făcut pe naţionale fără filtru. „Îmi pare bine", îi răspund şi-i mîngîi părul cu palma. Spre regretul meu însă, nu-mi spun numele, ceea ce-l face, firesc, pe Nuţă, să-ntrebe: „Da pe tine cum te cheamă, mă, boule?" întreabă însă cu atîta haz, încît nu-i de mirare că trezeşte rîsul spontan al Ioanei. „Hă, hă!... ce degajat ţi-a zis-o! Se poate, mamă?". „Păi nici atîta nu ştie, să-şi spună numele, tîmpitu?"... Nu ştiu ce să fac... să rîd, să-i frec, discret, bărbia între degete pînă-l aud chiţcăind? Mă scoate din încurcătură Ioana. „Du-te, mamă, şi te joacă. Stai! Ia lingura asta şi pune-o acolo, în bucătărie, în castronul ăla"... Nuţă iese. Aud ceva ca un bombardament... Se joacă cu mingea de fotbal, o izbeşte de-un perete, mingea sare, iar o izbeşte... Lasă-l să-şi vadă de-ale lui. În educaţie nu trebuie intervenit prea mult, pentru că orice copil are personalitatea lui!" („Oho! Avem şi principii!") Apoi am văzut-o umflîndu-şi nările. „Prima dată cînd o întîlnesc pe T. fir-ar a dracului de spălăcită, îi dau două perechi de palme, de-i mut gura aia spurcată din loc". „Aa... să ştii că nu te-a bîrfit, ca să zici că... Doar te-a compătimit, că ţi-e greu cu două suflete-n plus... Aşa că nu"... „Daaa? înseamnă că... Da, aici are dreptate, dacă are, are! Mi-e foarte greu, ţărane, şi abia am început stagiunea, tu ai avut noroc că n-ai avut repetiţii, dar eu, vai de capul meu, nu ştiu cum să mă mai împart"... „Asta zicea şi T.". „Fată bună, T. Degeaba zic unii că-i limbută, că-i flecară, e un suflet bun, de femeie, de mamă, care numai o mamă poate să-nţeleagă altă mamă... Aşa că bine c-ai discutat cu ea, pentru că uite ce vreau să te rog, ţuţulică, ţărănele. Poate pe acolo, pe la tine, pe la ţara aia, găseşti vreo fată, să vină să stea aici la noi. Spaţiu ar fi, mă rog, un colţ acolo în cameră cu Nuţă ar avea, mîncare la fel, îi dau şi bani, să vină să aibă grijă de ăsta micu, să-l ducă la grădiniţă, să-l aducă şi, cît nu sîntem noi acasă, să se joace cu el, atît!". Gîndul meu învăluie satul unde am casa. „La ce te gîndeşti ţărane?" „La o fată care-ar putea"... Dar nu mai continui. Nuţă vine cu-o foarfecă în mîini şi c-o faţă de masă, de unde decupase, artistic, cîteva desene. Pac-pac-pac! „Nenorocitule, derbedeule, asta-i faţă de masa din Franţa!". „Au! Au! Tîmpito, lasă că te spun eu tatii!" Şi Nuţă fuge în bucătărie. „Copil, ce să-i faci?". „Cred c-am găsit, îi spun în cele din urmă, numai să vedem dacă... E una de vreo 17-18 ani, cred că"... Între timp însă Ioana mă părăsise. În fine, o văd intrînd, încîntată. „E, cum să nu-l mănînci, cînd vezi cîtă imaginaţie, cîtă năstruşnicie e în el... Ia vino să vezi!". În bucătărie, Nuţă pictase pe-un perete, cu maioneză, un peisaj, cu casă, cu soare, cu fîntînă. „Mînca-l-ar mama, să-l mănînce, pe el"... Şi atunci, se auzi uşa şi-nlăuntru intră un ins de cîteva ori mai slinos şi mai răpănos decît îl descrisese T. Ioana ne făcu cunoştinţă. „El e... iar el, ţăranul, colegul, prietenul meu de care ţi-am spus"... N-a catadicsit să întindă mîna, în schimb, ochii păreau două aruncătoare de mine.
— Aia a mai fost pe-aici? l-am auzit, morocănos, într-un aparteu vizibil, fără jenă... Ai grijă, ochii şi copilul, că dacă-l fură, nu mă mai vezi nici pe mine! Şi-acu te-anunţ că sînt grăbit. Fă-te cu ceva piştari.
M-am făcut că privesc la un tablou.
— Numai o sută? l-am auzit mîrîind printre dinţi. Fă-te măcar cu încă două că am de luat nişte materiale. Aşa! Te pup (apoi întors spre mine): Cînd mai vrei să dai pe-aici, te-anunţi, că de aia s-a inventat telefonul, şi dacă sînt acasă, şi mai ales dispus să te primesc...
Şi ieşi!
În clipa aceea aveam în minte, exact, chipul fetei pe care urma s-o aduc să vadă de copil... Bucureştii îi vedea pentru prima oară. Am adus-o, i-am lăsat-o Ioanei, fără să intru în casă, deşi artistul lipsea, şi-am plecat.
Pentru că mai bine de-o lună n-am avut repetiţii, nici spectacole, în plus filmam în provincie, n-am mai dat pe la teatru de cît de două-trei ori, dar n-am întîlnit-o pe Ioana.
Într-o dimineaţă telefonul a sunat atît de insistent, încît m-a scos din baie, ud.
— Vino urgent aici, ţărane, dar cu maşina! Urgent!
— S-a întîmplat ceva?!
— Nu întreba, vino urgent!
În apartamentul Ioanei era o linişte nefirească, periculoasă, ameninţătoare.
— Stai jos, ţărane, mi-a poruncit fără să mă privească, plasticul nu-i acasă şi nici n-o s-apară!
Scîncea, ori mi se părea mie?
— Nu ştiu dac-ai făcut-o dinadins, ori aşa a picat banul, mă refer la podoaba pe care mi-ai adus-o... („Aşa, să te mai străduieşti, să faci bine!)") Nu mormăi acolo, cînd vorbesc eu. Stai şi ascultă! Mai întîi mi-ai adus-o cu unghiile de la mîini date cu ojă! Unde ţi-au fost ochii, ţărane?
— Păi, ce, i le-am făcut...
— Taci! Ei, a doua zi şi le-a făcut şi la picioare! Doi... Mi-a scotocit prin şifonier şi mi-a luat cel mai bun capot, capot de mătase naturală, pe care-l purta încheiat doar la doi nasturi de la mijloc, iar pe dedesupt, goală complet! Trei: bărbată-miu dispare dimineaţa şi se întoarce după ce plec. Patru: într-o dimineaţă am îndrăznit s-o dau jos din pat. Mi-a zis, întinzîndu-se, că se scoală cînd s-o trezi Nuţă, că doar n-a venit să fie servitoarea mea..." Şi-a-ncheiat: „Eee... asta-i bună!". Cinci: într-o seară am muiat nişte rufe-n baie, iar a doua zi cînd m-am întors la prînz de la repetiţie, m-a întrebat cînd am de gînd să le spăl, „că putrezesc, dracului, acolo, şi n-am putut să-mi iau nici baia, azi!" După care a adăugat că ar cam trebui să-nvăţ să fac mîncăruri mai variate, că ea nu poate mînca mereu tot aia şi aia... Şase: Cînd apare vreun musafir, îl pofteşte să ia loc, s-aşează şi ea, îşi întinde picioarele, altfel lungi şi frumoase, lasă să-i alunece puţin capotul de pe genunchi şi dacă musafirul se foieşte, îl linişteşte „un moment, că imediat ne aduce tanti cafelele", pentru că mai nou, se dă drept nepoata mea. Şapte: M-a făcut de rîs în faţa întregului bloc! Tocmai mîncasem împreună nişte portocale, după care emancipata s-a apucat de-a aruncat cojile pe geam, în mijlocul trotuarului, împreună c-un fluturaş, care-mi înlocuia provizoriu, (mă rog, de cîţiva ani) patru dinţi din faţă. Panicată, s-a dus să-l caute. Scormonind prin cojile de portocale şi nişte gunoi mai vechi, aruncat tot de ea, n-a observat că tot muieretul blocului e-n geamuri, aşa că a răcnit, s-o aud eu de la ultimul etaj: „Nu vă găsesc dinţii, doamnă, fir-ar al dracului de dinţi, care-n loc să-i ţineţi în gură, îi amestecaţi prin gunoaie"... Tăcere, după care una surdă a întrebat: „Ce caută?" şi mueretul, în cor: „Dinţii, dinţii artistei!" După care geamurile blocului au început să dîrdîie de rîs, iar eu de plîns! Şi în sfîrşit, opt, totul a atins limita de sus cînd, venind acasă, fecioară mi-a spus că soţul meu, artistul (vorba vine... eu l-am avansat artist, pentru opinia publică care ştii cum e opinia publică, adică bîrfa...) îi face portretul, în dormitor, pe-un carton. „Ştiţi, nu goală, goală, doamnă, numai pînă la brîu, adică de la brîu în sus, şi asta în timpul liber, să nu credeţi dumneavoastră că... c-a zis că nudul, ce-i aia nud? abia de-aici încolo urmează, că zice că nimeni nu are ce am eu pentru nud!... „Mama ta de putoare!" Aşa că ţărane, i-am dat „nepoatei" patru ore libere, să se plimbe, i-am telefonat mamei lui Nuţă, ne-am înţeles să i-l aduc într-un loc, i l-am dat în primire, m-am dus la teatru, l-am luat pe Postolache, maşinistul ăla, fost boxer, şi-am venit acasă cu el, să-mi aştept soţul. N-a întîrziat mult, întrucît îl chema „arta nudului"... Întîi i-am explicat ce-i cu copilul... Cînd i-am spus să părăsească, pentru totdeauna apartamentul, cu tot cu servieta de bagaje, (Postolache nefiind la vedere) a muşcat dintr-o înjurătură şi-a ridicat un pumn în aer, gata să-l prăvale... dar pumnul a nimerit în laba, cît un capac de closet, a lui Postolache.
Şi-acum, ţuţulică, ţărănele, a mai spus prietena mea prelingîndu-se printre uşi şi trăgînd „modelul" de-o mînă, şi-acum, c-am învăţat să fac singură menajul, ia-ţi podoaba, fă-i pantofii, fă-i portretul, fă-i unghiile, fă ce ştii cu ea, nu de alta, dar mîine-poimîine, îi aduc cafeaua la pat, iar dac-o găsesc alături de unul care-mi face curte, o să fiu obligată să le zic, pardon! Iar pentru „serviciul" făcut, tu, ţărane, cînd mai vrei să dai pe-aici, te-anunţi, că de aia s-a inventat telefonul, şi dacă sînt acasă... şi mai ales, dispusă să te primesc...
(Perpetuum comic ’89, pag. 196)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu