Pana de cauciuc

        Există pe lume oameni care nu ştiu să se odihnească. Îşi petrec concediul ca vai de ei, ca şi cum în acest timp, cei care au rămas la lucru îi sapă ca să le ia locul.
        Unii, chiar de se află în vreo staţiune, umbla ca năuci, neputîndu-se bucura de farmecul naturii sau comoditatea hotelului în care au fost cazaţi. Mai sînt şi persoane care trăiesc cu falsa impresie că nu pot sta fără să întreprindă ceva. Cum rămîn fără activitate, dau semne de melancolie şi slăbesc. În schimb, alţii nu vor să se urnească, preferind odihna pe... loc.
        Poposind, odată, într-o localitate montană, am luat autobuzul pentru a vizita staţiunea. Drumul, după cum se ştie, în asemenea locuri, este magnific. Peisajul potopit de verdeaţă este o adevărată încîntare. Totul te îndeamnă să rămîi, pe astfel de meleaguri, nonstop.

        Iată-mă deci străbătînd un astfel de drum, cu autobuzul, cînd deodată, plesneşte un cauciuc. Toţi pasagerii coboară, care mai de care ocarîndu-l pe şofer, că a putut să plece în cursă cu nişte cauciucuri nenorocite.
        O „cuconiţă" era gata să-l ia pe şofer la bătaie.
        — Voi face reclamaţie. Noi mergem la odihnă şi orice minut contează. Dumneata ne obligi să tăndălim pe aceste coclauri. Bine că nu ne-ai răsturnat. Grozav concediu aş fi avut!
        Şoferul n-a lăsat-o fără replică.
        — Ştii ceva, dacă mai clănţăneşti mult, reparaţia iese ca vai de lume şi iar rămînem în pană! Cînd am plecat în cursă, toate cauciucurile erau în stare perfectă. V-aţi îmbulzit cu toţii în maşină, cu fel de fel de valize şi bagaje! Ar fi plesnit şi-o anvelopă de tractor! Fă-mi loc să pot lucra în voie.

        Lipsa de maniere a şoferului a scos-o complet din sărite. Alţi călători s-au apucat şi ei să-l mustre pe şofer.
        Dar, un tip mai rotofei, s-a amestecat şi el în discuţie, fiind de altă părere.
        — Vă compătimesc din suflet, i-a spus şoferului. Persoana asta gălăgioasă pusă pe harţă, mă enervează şi pe mine.
        Cuconiţa, şi mai furioasă, fu gata să sară la el, dar acesta continuă impasibil:
        — Ascultă. Dumneata mergi la odihnă ca să-ţi mai calmezi nervii şi să mai adaugi cîteva kilograme în plus. Aşa că, cel mai indicat ar fi să începi cura de pe acum. Îţi faci degeaba sînge rău şi e păcat să slăbeşti. Cît de furioasă eşti, precis slăbeşti cîteva kilograme.

        Şoferul, încurajat de această discuţie, a intervenit din nou:
        — Dînsa a pierdut, n-a pierdut un kilogram, dar pe mine m-a făcut să-mi pierd calmul...
        Pasagerul rotofei a continuat.
        — Mă uit la fiecare călător şi mă întreb de ce arată atît de nervoşi şi nemulţumiţi. Toţi sînt grăbiţi! Suferinzilor nu le strică, deloc, un pic de soare, de aer ozonat. Se poate sta pe o buturugă şi admira frumuseţile naturii. Uitaţi-vă la mine. Îl înjur eu pe şofer? Mă perpelesc eu că i-a plesnit cauciucul? Întîmplător chiar mă distrează şi mă bucur că pot sta „de vorbă", o oră, două, cu natura...
        „Cucoana" care mai înainte stătuse ca pe jar, convinsă probabil de cuvintele rotofeiului, s-a retras să achiziţioneze păpădii, pentru o eventuală cură de slăbire. Pe rînd, şi ceilalţi călători s-au depărtat de autobuz, socotind că o plimbare e tocmai binevenită. Cîţiva s-au aşezat mofluzi pe marginea şoselei. Astfel s-a aşternut liniştea şi pacea.

        M-am apropiat, cu vădită simpatie, de pasagerul dolofan şi i-am strîns afectuos mîna.
        — Sînteţi un înţelept, i-am spus. Priviţi lucrurile ca un veritabil filosof. Mi-ar face plăcere să mai stam de vorbă. La ce vilă sînteţi repartizat?
        Acesta îmi răspunse, oarecum jenat:
        — Eu nu sînt în vilegiatură. Am fost trimis pe meleagurile astea minunate cu nişte probleme de serviciu...
        — Deci, asta-i explicaţia lipsei dumitale de grabă! De-aia îţi permiţi să admiri natura pe îndelete! Acum am înţeles de unde provine filosofia dumitale despre odihnă, linişte, natură.
        Printr-un claxon strident, şoferul şi-a anunţat izbînda. Ca la o comandă, călătorii au dat buzna în maşină, nerăbdători să-şi continue drumul spre mult rîvnita odihnă.

(Perpetuum comic ’87, pag. 104)

Vezi toată postarea

Rapidul 15

        Oprirea trenului în gara Craiovei coincidea cu terminarea zilei de muncă la cîteva mari întreprinderi. Din vagonul de clasa întîi, purtînd o plăcuţă cu „Made in România", fixată estetic, la intrare, de uzina arădeană, călătorii coborau încărcaţi cu bagaje. În compartimentul elegant, situat pe la mijlocul vagonului drapat cu perdele gălbui, se aşezară doi călători: unul mai scund, cu un pic de burtă, cu privirea inteligentă, mascată de lentilele ochelarilor, ocupă locul de la fereastră, cu faţa în direcţia de mers; celălalt, un tip deşirat, cu ochii bulbucaţi, sub o frunte înaltă din care se ridica ţepos părul cărunt, ocupă fotoliul de lîngă uşă, cu spatele spre Timişoara. Era un inginer proiectant al uzinei Electroputere, care mergea să se pună de acord cu cei de la Electrotimiş, într-o problemă tehnică, a unui produs, pe care îl realizau împreună.
        Călătorul de la fereastră era chirurgul şef al unui spital mare, purtînd grad de clinică universitară. El se ducea în oraşul de pe Bega la o importantă conferinţă de chirurgie vasculară. Sătul de stat cu nasul în cărţi, se lăsă furat de galbenul holdelor de orz şi verdele gălbui al spicelor de grîu, din care se înălţau stoluri de vrăbii, speriate de zgomotul metalic al trenului rapid.
        Inginerul îşi desfăşurase pe toată canapeaua calcule împrăştiate pe fiţuici, scheme şi coli ministeriale dactilografiate în dublu exemplar, pe hîrtie cretată. În plină viteză, trenul trecu prin Cernele, scrîşnind din osii, la depăşirea macazelor automate.

        Uşa compartimentului se deschise cu zgomot; un călător pătrunse înăuntru, trăgînd după el o sacoşă, din care mai multe sticle de vin scoteau gîtul în afară. Îmbrăcat în costum de lucru, era zîmbitor şi părea să fie pe la mijlocul vieţii. Zise „Bună ziua" şi ajutat de o frînă se prăvăli pe locul liber de la intrare, faţă în faţă cu inginerul. Scoase din traistă o sticlă, pe eticheta căreia scria în diagonală „Fetească de Segarcea"; goli jumătate din conţinut, apoi, cu poftă de vorbă, îşi invită tovarăşii de drum să tragă un gît din licoarea galbenă şi parfumată. Şterse cu mîneca gîtul sticlei şi o întinse zîmbind celui de la fereastră:
        — Serviţi cu încredere, marcă garantată a I.A.S.-ului din Segarcea!
        — Mulţumesc, este o oră nepotrivită şi pe căldura asta sufocantă...
        — Nu vrei să te bucuri cu mine? Ştii de ce beau azi? Am un băiat; după trei fete. El este doritul familiei. Am umblat cu nevasta pe la doctori, că ea, săraca, zicea că nu poate să facă băieţi. Că maică-sa a născut şase fete. Am găsit la policlinică unul isteţ, care mi-a explicat cu răbdare că sexul pruncului depinde numai de tată, mama nu are nici un amestec. Mai trase o înghiţitură şi continuă: — Atunci m-am ambiţionat; dacă ţine de mine, trebuie să iese băiat, şi uite că a ieşit. Mi-am luat liber pentru mîine, şeful m-a înţeles imediat. Mîine, stau toată ziua acasă şi cui mă fac!

        Duse sticla la gură şi goli ultimul sfert. Cotrobăi în sacoşă de unde îşi făcu apariţia alta cu aceeaşi etichetă. Destupă butelia şi o întinse călătorului din faţă:
        — Pentru băiatul meu, ia o gură de fetească! De cînd cu atîtea fete, mă obişnuisem să beau fetească, dar nu strică nici un băiat.
        Inginerul, ţîfnos, îl refuză categoric:
        — Du-te nene şi dă-mi pace! Mie îmi crapă capul de grijă şi dumneata vrei să chefuiesc!
        — Dom’ şef, viaţa e scurtă, dacă o duci tot într-un calcul, ce mai pricepi din ea? Ţine sticla şi zi-i să-mi trăiască. N-auzi că am băiat?
        — Măi, omule, mi-am luat bilet la a-ntîia ca să pot verifica lucrarea, iar dumneata îmi dai planul peste cap! Ai cumva bilet pentru vagonul ăsta?...
        — Dacă mă refuzi, hai noroc şi sănătate, să fii iubit! Şterse sticla la gură, cu palma lui bătătorită, şi o întinse încet spre vecinul cufundat în socoteli. „M-a făcut muica oltean, puişor de craiovean"! Nu vreţi să cîntaţi cu mine. Să vedeţi ce iute trece timpul. Transpirat, crăpa din cînd în cînd uşa, să intre aer rece. Proiectantul turba de furie; curentul îi sufla hîrtiile.

        — Dacă nu stai liniştit, aduc şeful de tren!
        — Pe naşu’ abia îl aştept, poate vrea să bea cu mine un gît de vin.
        — Du-te la vagonul restaurant, sau la clasa a doua, că stau locurile goale.
        — Eu la a doua? Aici n-am loc? Sau am greşit trenul? Nu e ăsta rapidul de Timişoara?
        Medicul se amuza. Cînd şi cînd încerca să-l potolească pe chefliu.
        Pe coridor, spre capul vagonului, se auziră voci şi zgomot de perforator. Inginerul părăsi înfuriat locul. După cîteva minute, reveni însoţit de ceferist.
        — El este turbulentul care deranjează călătorii şi care nici nu are bilet la întîi!
        — Biletele, vă rog, răsună gutural vocea conductorului.
        — Bea un pic de vin, că n-o fi foc. Ce dacă eşti în servici? Ştii ce e aia să ai un băiat, după trei fete?... Tocmai cînd pierdusem orice speranţă?
        — Biletele vă rog, repetă glasul sfinxului care nu schiţase nici o tresărire a muşchilor feţei, la invitaţia făcută.
        — Întîi dumnealor, că sînt oameni de la oraş.

        Cei doi prezentară legitimaţiile de călătorie, în timp ce el schimbă sticla goală cu alta plină ochi. Cînd s-o desfunde, dopul se rupse în două bucăţi. Cu degetul mic, împinse înăuntru jumătatea înţepenită, trase trei înghiţituri şi începu să se caute în buzunare. Răbdarea controlorului se terminase; caută în geantă şi scoase un chitanţier.
        — Te rog, buletinul de identitate!
        — Păi ce, eu călătoresc pe bază de buletin! şi continuă lent să caute. Inginerul turba; curentul îi flutura mereu hîrtiile. În ultimul buzunar, de la bluză, scotoci insistent şi între două degete extrase biletul.
        — Ia vezi, ăsta-i beletul?
        Ceferistul îl răsuci pe ambele feţe, îl perforă brutal, îl restitui posesorului şi plecă mai departe. Vocea lui se auzi în compartimentul vecin:
        — Cine a mai urcat de la Craiova?

        Fericitul tată se instală comod pe locul lui, mai gustă din sticlă, apoi începu să fredoneze o doină de pe valea Jiului. Proiectantul sta gata să explodeze, în timp ce el, calm, îşi ştergea gura cu dosul mîinii. Se ridică greu în picioare, se clătină de cîteva ori ca o pendulă şi se adresă vecinului:
        — Ce, credeai că n-am?
        Trenul încetini mersul; un glas venit de pe coridor anunţa: „Filiaşi, cinci minute!" Apucă sacoşa cu mîna stîngă, salută milităreşte şi părăsi compartimentul.
        Inginerul răsuflă uşurat, adună hîrtiile zburate pe duşumea; încercă mai multe poziţii pînă găsi una relaxantă. Fostul tovarăş de călătorie se întoarse cu faţa, crăpă uşa şi mai repetă cu limba împleticită:
        — Ce, credeai că n-am?
        Coborî grijuliu treptele şi se pierdu în furnicarul gălăgios al peronului.

(Perpetuum comic ’86, pag. 150)

Vezi toată postarea

Zîmbind de-o amintire III (pc86)

Tom (Caragiu) şi Jerry (Constantin)

        La o filmare cu regizorul Manole Marcus pe malul unuia dintre frumoasele lacuri bucureştene unde se află şi o vestită crescătorie de crapi, secvenţele cu Jean Constantin se terminau mai de vreme ca de obicei, pentru că, acesta, trebuia să plece la Constanţa unde avea seara spectacol. Rămîneau la locul de filmare Toma Caragiu şi alţii, care, în linişte, continuau munca pînă seara.
        Jean, încă înainte de a începe filmarea de dimineaţă, adică în timp ce se aranjau luminile, dînd o raită „dezinteresat" pe la crescătoria de crapi obţine, cu popularitatea lui, pentru acasă, trei peşti, trei crapi mari şi dolofani.
        Fericit, Jean ia peştii şi-i predă recuziterului echipei de filmare ca să-i ţină pînă termină filmarea, se duce să se îmbrace şi se prezintă la cadru.
        Băieţii de la lumini văzînd cele trei exemplare au început să-l laude pe Jean pentru „comoara" sa, astfel că Toma află că Jean are trei peşti mari. Pe neobservate, acesta, se duce la recuziter.
        — Ţi-a dat Jean peştii?
        — Da, dom’ Toma.
        — Sînt frumoşi?
        — Sînt. Şi au şi icre.
        — Bun. Adu peştii aici. Înfăşoară-i în ceva să nu se vadă şi dă-mi şi un băiat care să poată face o ispravă bună.
        — Da, dom’ Toma.
        Recuziterul scoate peştii, şi aduce şi un băiat şi Toma începe să-l instruiască.
        — Băiete, în tine stă bunăstarea şi fericirea filmului românesc. Te rog să duci aceşti peşti la Restaurantul „Pescăruşul" şi să-i predai din partea mea bucătarului şef. Ştie ce are de făcut. Ei sînt destinaţi unei mese festive închinată regizorilor filmului românesc. Ia o maşină de la Maier. Executarea!
        Băiatul pleacă şi execută întocmai dispoziţia, apoi, vine şi raportează. Totul e în regulă.
        Pe la orele 12,30 Jean a terminat filmarea, se dezbracă la cinemobil şi grăbit să plece la Constanţa caută recuziterul să-i dea „pachetul".
        — Hai repede că plec.
        — Foarte bine, zice recuziterul. Şi ce doriţi?
        — Cum ce doresc? Pachetul!
        — Ce pachet?!
        — Peştii, he, ce dracu, mă faci să vorbesc tare şi să m-audă ăştia...?
        — Ce peşti, domnu’ Jean? Păi n-a venit dom’ Toma şi i-a luat?!
        — Aoleo!!
        — Da, i-a luat... Eu am crezut că-i aveţi împreună...
        — Aoleo! Mi-a furat peştele! Peştele meu! Munca mea! Aoleo!
        — Nu mi-aţi spus că nu trebuie să-l dau, că nu-l dădeam...
        — Aoleo! M-a furat macedoneanul... Mi-a luat mîncarea de la gura copiilor... Aoleo! Ce mă fac acum?... Cum plec eu la Constanţa fără peşte? M-a nenorocit!... Aoleo!!
        Auzindu-l un maşinist cum se dă de ceasul morţii, jelindu-se şi tînguindu-se, îi zise:
        — Domnu’ Jean! Duceţi-vă şi luaţi alţii, dom’le!
        Ideea i s-a părut excelentă. Imediat Jean se urcă la volan şi fuga cu maşina la crescătorie. Acolo, porţile închise. Bate, claxonează, strigă, nimic. Într-un tîrziu apare paznicul.
        — Bună ziua!
        — Bună ziua.
        — Nu e nimeni pe aici?
        — Ba da, mai e tov. inginer şef...
        — Vreau să merg la el... Nu mai bag maşina înăuntru... se poate?
        — Poftiţi!
        Este condus într-un birou. În faţa lui, inginerul şef şi încă doi tovarăşi. Discutau. Jean îi întrerupe începîndu-şi jelania.
        — Tovarăşi! S-a întîmplat o mare nenorocire. Eu am avut trei peşti luaţi azi de dimineaţă de la crescătorie pentru acasă la Constanţa şi acum cînd să plec nu i-am mai găsit. Mi-au dispărut. Mi-au fost furaţi, ziua în amiaza mare... Am rămas sărac lipit...
        — Vai de mine, zice inginerul şef. Dar cum se poate? ...trebuie chemată miliţia!
        — Nu, că ştiu cine! Ştiu hoţu’! Mi i-a furat Toma Caragiu...
        — Nu se poate dom’le, zice categoric inginerul, nu se poate.
        — Ba da. El, macedoneanul... el mi i-a luat!
        — Imposibil dom’le!... lui Toma i-am dat eu trei peşti pentru o masă cu Manole Marcus, Francisc Munteanu şi alţii... Nu! Peştii lui Toma sînt de la mine. Altcineva ţi i-a luat.
        — Aoleo! Va să zică are şase?!? Avea trei şi s-a lăcomit şi la ai mei?!... Aoleo, ţine-mă că mor? Fac infarct! ...Dom’le, m-a lăsat păgubaş, m-a jefuit ca-n codru. Cum plec eu acum la Constanţa fără peşte?! Aoleo! Salvaţi-mă! Salvaţi arta românească... Mai daţi-mi trei peşti.
        Inginerul şef priveşte uimit jalnicul chip al lui Jean, congestionat şi pămîntiu.
        — Bine, domnu’ Jean! ...Marine, mergi şi dă-i domnului Jean încă trei peşti... Şi-mi pare rău... nu cred că domnu’ Toma...
        — Săru’mîna! Să vă dea Dumnezeu sănătate. Cînd veniţi la Constanţa, căutaţi-mă!
        — Sănătate!
        — Să trăiţi! Aţi salvat un suflet de om! Să trăiţi!!

*

        După ce a primit alţi trei peşti, destul de buni, dar nu de valoarea celorlalţi, Jean porneşte într-o goană la Restaurantul „Pescăruşul". Trece prin salon, iese pe terasă şi intră la bucătărie.
        — Salut meştere!
        — A, să trăiţi dom’ Jean, zice bucătarul şef bucuros de o aşa vizită.
        — M-a trimis nea Tomiţă Caragiu, în legătură cu peştii aceia. Nu trebuie să vă supăraţi, dar masa festivă de diseară nu mai are loc aici, ci vis-a-vis la „Bordei". S-a vorbit şi cu responsabilul... aşa că... m-a trimis să iau eu cei şase peşti şi să-i duc acolo... Nu vă supăraţi!...
        — Bine, dom’ Jean! Gigi, Vasilică, aduceţi peştii artiştilor!
        — Zău aşa, vă rog să nu vă supăraţi... Cineva mare, dintre invitaţi, a dorit ca masa să se facă la „Bordei”... e mai retras... că din partea noastră... doar ştiţi că noi, aici, sîntem ca acasă...
        — Gata dom’ Jean! ce credeţi că ne supărăm? Aşa e chestia!...
        Cei şase crapi, şase exemplare de muzeu sînt duşi de doi chelneri la maşina lui Jean şi aşezaţi lîngă ceilalţi trei. Se făcuseră nouă.
        — Mulţumesc, băieţi! Ţineţi aici 50 de lei!
        — Să trăiţi!
        Ştergîndu-şi uşor transpiraţia de pe frunte, Jean Constantin, cu maşina sa galbenă ca o lămîie, a pornit răsuflînd uşurat spre Constanţa, unde seara avea spectacol şi avea — ca în atîtea dăţi — să descreţească frunţile celor care după o zi de muncă au venit special să-l vadă.

*

        La ora 6, responsabilul de sală de la restaurantul „Pescăruşul" roagă doi chelneri să aşeze masa festivă pentru regizori şi actorii de film.
        — Şase persoane... pe la orele 19,30 — 20 sosesc. Nu uitaţi, vinuri alese, pescărie, serviciu ireproşabil!
        — Am înţeles, şefule!
        La ora stabilită de Toma cu responsabilul restaurantului, la numai după o jumătate de oră de la încheierea zilei de filmare, marele actor împreună cu regizorii vin la masa frumoasă aranjată în cinstea lor. Toma jubilează.
        — Aşaaa! Luaţi loc, vă rog! Tomiţă, vă face o surpriză: o mare surpriză. Nu e un secret, e o masă pescărească! Eu dau peştele, voi băutura! Costică cu ce începem?!
        — Cu ce doriţi, maestre!
        — Bineînţeles, dorim cu peştele! Am vorbit cu bucătarul şef să ne prepare, nu-i aşa, toate sortimentele. Adică: crap rasol, crap prăjit, plachie de crap, crap în saramură cu mămăliguţă, crap pane cu mujdei de usturoi şi icre.
        Asistenţa salivează şi înghite în sec.
        Chelnerul Costică a plecat contrariat la bucătărie. Toma îşi continuă cu vervă divagaţia.
        — Crapul, stimaţi tovarăşi, este unul dintre cei mai răspîndiţi peşti de consum. De aceea se prinde greu şi cînd îl avem trebuie să ne bucurăm foarte tare. El trăieşte în rîuri, în heleştee dar şi în crescătorii special amenajate. Peştii din crescătorii, un fel de creşă piscicolă, sînt repartizaţi după rang şi funcţii pentru că nu oricine poate să aprecieze un peşte crescut şi educat în condiţii deosebite. Crapul...
        — Da, vă rog...
        — A! a venit însuşi maestrul de ceremonii, bucătarul şef. Stabileşte dumneata cu ce preparat să începem!
        — Păi’ ce să stabilesc dom’ Toma... În primul rînd mă mir că v-aţi întors la noi şi că eu nu ştiu nimic.
        — Ne-am întors... cum adică „ne-am întors" Ce eram plecaţi definitiv?!
        — Nu. Dar, domnu’ Jean cînd a venit aici mi-a spus că aţi hotărît să faceţi masa la „Bordei"...
        — Noi?!... Nici vorbă!
        — Aoleo!
        — Ce aoleo? Nici-un aoleo!
        — Aoleo! Nu glumesc. Cînd a venit dom’ Jean a luat peştii cu el!
        — !?
        — Da, toţi sase!
        — ?!
        — Pe cuvînt!
        — Aoleo! Pungaşul!... Pungaşul ne-a furat peştele... El a reuşit. Aduceţi-mi-l aici! Îi tai capul. Îl despic... pe altarul filmului românesc... Aoleo Jeane! mi-ai mîncat tu peştele dar eu îţi mănînc coliva... Mama lui de hoţ a devenit şi hoţ de peşte. Fură ca un artist... Hoţul tot hoţ, se pretează la „hoţii", îl omor... Îi mănînc coliva!... atunci, să vedeţi masă festivă!
        A doua zi toată lumea de la Buftea a aflat de farsa pe care Jean i-a făcut-o lui Toma. Şi cine se-ntîlnea cu Caragiu cerea amănunte rîzînd pe înfundate.
        — Rîdeţi, rîdeţi dar eu îl omor. Are noroc pungaşul că nu mai am nici o secvenţă cu el... dar îl prind eu.
        Pe de altă parte Jean se lăuda la toţi cum l-a păcălit el pe Toma, cum l-a „dus", cum i-a tras clapa.
        — Cu mine se pune macedoneanul?! Păi eu sînt grec, mă. O fi fost el Alexandru Macedon viteaz, dar Ulisse a fost mai viclean.

        Trecuse aproape o lună de la incident. Mulţi au uitat, adică au rîs, s-au amuzat, şi au uitat. Toma Caragiu însă nu. Şi nici Jean. Mai ales. Aflase tot ce a zis Toma despre el cînd a descoperit că a „dispărut" peştele şi mai ales aflase că acesta îl urmăreşte, că vrea să-l prindă şi că, Doamne fereşte; vrea să-l omoare. Orice, dar asta nu.
        Timpul însă trecea. Într-o zi Jean primeşte un telefon. E chemat la Bucureşti. La Bucureşti? Nu. Oriunde, numai la Bucureşti nu. Totuşi e vorba de un contract... un nou film.
        — Trebuie să veniţi dom’ Jean. E un rol frumos...
        — La Bucureşti? Nu vin. Cine face filmul?
        — Nicolaescu.
        — Aha! E bine, da’ nu pot veni. Rugaţi-l să mă sune el.
        A doua zi Sergiu Nicolaescu stă de vorbă cu Jean la telefon.
        — Jeane, am nevoie de tine.
        — E-n regulă „boss"
        — Vino să stăm de vorbă şi să semnezi contractul...
        — Dar, cine mai joacă?
        — Amza, Dinică, Papaiani!
        — Bun, bun...
        — Ilarion Ciobanu, Tomiţă...
        — Aoleo!
        — Ce aoleo! Ce-ţi veni?!
        — Aoleo! E de rău. Găseşte altul...
        — Ce „altul"?
        — Altul, că eu nu mai pot.
        — Cum nu mai poţi mă, aşa dintr-odată, ce-ţi veni?
        — Nu mai pot cu... Toma. Eu, de anul ăsta, fac filme fără Toma. Singur.
        — Ce, ai înnebunit? Cum o să fac eu film fără Toma?
        — ... treaba ta, eu nu mai fac filme cu Toma... care...
        — Stai, mă Jeane, că nici n-ai de filmat cu el...
        — Nu. Nu joc!
        — Cum să nu joci mă, ce te mănîncă?
        — Exact! Sînt sigur!

*

        Pînă la urmă, cu un alt telefon Sergiu îl convinge pe Jean şi acesta se hotărăşte să semneze contractul cu condiţia să nu ştie nimeni, adică să nu se facă publicitate în legătură cu distribuirea lui. Se stabileşte şi ziua cînd să vină la Bucureşti incognito, numai la gară şi roagă regizorul secund să-l aştepte să-l semneze.
        Dar cînd e să ai ghinion găseşti un cui şi într-un cartof. Acelaşi regizor secund în aceeaşi zi s-a prezentat cu contractul la semnat şi... la Toma la teatru.
        Pînă la un moment dat lucrurile au decurs normal. Regizorul secund a aşteptat să se facă pauză de repetiţie şi apoi, amabil, l-a abordat pe Toma.
        — Haideţi mai repede dom’ Toma că trebuie să merg şi la gară...
        — Stai aşa, fii calm, nu mă lua repede... ce treabă ai tu la gară...
        — Păi vine dom’ Jean... şi e în trecere... semnează şi pleacă...
        — Daaa??! ...Aşa! Bun!... Vasăzică domnu’ Jean descalecă în capitală... Bun! ...Foarte bine... foarte bine... gata. Am semnat.
        — Vă mulţumesc.
        — Să trăieşti şi salutări lu’ domnu’ Jean.

*

        În cîteva minute s-a terminat cu repetiţia. Toma Caragiu anunţă că este chemat urgent... undeva. Sau dacă vor să repete alte scene... crede că peste o oră se-ntoarce.
        Peste alte cîteva minute maşina lui Toma alerga spre Gara de Nord. Parchează, află unde vine un tren de Constanţa şi aşezat după un stîlp de pe peron, stă la pîndă. Trenul intră în gară. Lume pestriţă, destul de multă. Printre toţi iată-l şi pe Jean cu o geantă diplomat în mînă. Calcă degajat, voios, mulţumit. Nu afişează nici o „precauţie", e sigur că se află aici incognito. Dar, cum trece pe lîngă un alt stîlp o mînă îi apare brusc în faţă şi îl prinde de guler. E „mîna care ucide". Jean, n-apucă să zică decît un scurt „Aoleo!" că i se înmoaie picioarele ca la un pui de găină atins de boală.
        Cîţiva tineri, martori la desfăşurarea scenei, recunoscîndu-i pe amîndoi, fac haz, înţelegînd că e vorba de o glumă colegială.
        — A-şaa! Te-am prins! Mama ta de cioroi!
        — Aoleo! Nea Tomiţă, nu mă omorî!
        — Ba da, ba da,... am să te omor, dar nu aici în văzul tuturor că se face miting de doliu... am să te omor cu picătura.
        — Aoleo, fie-ţi milă!...
        — Nu se există! N-avem milă pentru cioroi... A-şaa!... ce, ai în mînă?!
        — Nimic!... O geantă.
        — Aşa e... ai dreptate... e o geantă Diplomat, care... se con-fis-că!
        — Nuuu! Nea Tomiţă, că nu-i a mea!...
        — Ba, e a ta... că baragladină fără geantă Diplomat nu se există... A-şaa! Să vedem ce-i în ea!
        — N-o deschide nea Tomiţă... te rog.
        — E clar. Ţigări Kent... se confiscă! Şi geanta şi ţigările... Contrabandă port Constanţa... se confiscă.
        — Aoleo, nea Tomiţă, nu mă nenoroci!
        — Stai calm... calm... Toma plăteşte 5 lei pachetul, preţ oficial...
        — Aoleo!
        — Niciun aoleo că altfel te omor pe loc cu mîna mea nejumulit de pene...
        — Păi... Mă nenoroceşti... astea sînt atenţii pentru echipa de filmare.
        — Nicidecum!... Astea sînt numai cîteva „mici atenţii" pentru mine... Pentru echipa de filmare conu’ Jean va da ca „atenţie" nu-i aşa, o „masă pescărească" cu şase peşti, la bază! S-a reţinut?
        — Aoleo!
        — Niciun aoleo! Altfel dau eu o masă de parastas.
        — Dau nea Tomiţă! Dau o masă mare.
        — A-şaa!... Se reţine angajamentul... În prima zi de filmare o mare masă pescărească... pentru toată echipa... Zi şi tu: Jură!
        — Jur... să dau o masă pescărească!!!
        În clipa aceea a apărut şi regizorul secund care văzîndu-i în conversaţie atît de strînsă pe cei doi, stă năuc şi nu e în stare să scoată măcar o vorbă. Toma Caragiu îl vede şi îl ia drept martor.
        — A jurat un cioroi Amin! şi către Jean. Acum semnează; banii pentru masă vor fi reţinuţi din contract: 2.500 lei!

(Perpetuum comic ’86, pag. 139)

Vezi toată postarea

Ciuleandra

        Profesorul Paul Durduliu stătea lungit pe canapea şi visa cu ochii deschişi. Se făcea că lucrarea lui „de grad" era notată cu 10. Preşedintele comisiei îl felicita... Ba nu, chiar îl îmbrăţişa emoţionat, spunîndu-i că de mult n-a citit un studiu atît de... Nu! Că niciodată n-a citit un studiu atît de aprofundat şi atît de frumos conceput. El, modest, replica: „Mi-am dat silinţa, n-am vrut să vă fac de ruşine. Doar mi-aţi fost dascăl şi ce ştiu — de la dumneavoastră am învăţat”. Pe urmă, un redactor de la Editura Didactică... Nu! Chiar redactorul şef îi propunea un contract de editare. Numai că... Numai că... lucrarea nu avea decît 60 de pagini. Va trebui s-o amplifice. Nu s-o lungească, nu, o s-o strice, aşa cum este are o rotunjime, iar concizia nu-i o calitate de lepădat. Nu. Soluţia ar fi alta: să adauge încă două — trei studii serioase, la fel de importante şi la fel de bine scrise. Ar ieşi o carte. Un titlu modest, dar incitant: Contribuţii la o... La o ce? Mai bine simplu: Despre necesitatea studiului folclorului în şcoală... Prea lung şi cu două genitive. În fine, titlul va fi găsit oricum... Şi apoi înscrierea la doctorat. Profesor doctor Paul Durduliu. Ca la profesorii universitari. Nu-i rău. Doar numele... Numele nu sună prea... fericit: Durduliu. Popescu sau Ionescu ar fi fost de-un milion de ori mai bine... Îşi aminti de Cîrtiţă Ramona, eleva lui dintr-a XI-a B. Fata făcuse o greşeală elementară de ortografie, scrisese „î-mi place", fapt pentru care, alarmat, le-a dat o dictare, ca la clasa a V-a, ca un test, plină de capcane. S-au descurcat. Totuşi, pentru liniştea lui sufletească, le-a cerut să compună singuri un text în care să apară cazurile cele mai frecvente de despărţire, prin cratimă. Şi Cîrtiţă Ramona a scris doar atît: „Mie-mi plac oamenii durdulii" Bine. De acord. Dar măcar să fi văzut bîrna din ochiul ei! Ce, Durduliu sună mai urît decît Cîrtiţă?... Ei, poţi să-ţi schimbi porecla în renume. Carnus parcă ce-nseamnă? Cîrnu! Şi-a primit premiul Nobel... Gîndirea carnusiană. Pe româneşte: cîrnistă? Bine că nu s-a apucat de literatură, deşi a cam încercat. A-ncercat şi s-a lăsat. N-a mers. Nu-i plăceau nici lui versurile alea... Poezia durduliană! Doamne fereşte! Colac peste pupăză, mai e şi-ntr-adevăr durduliu. „Durduliule"!, îl alintă Creaţa. Nu e totuşi exagerat de gras. Numai plinuţ. Cît să aibă prestanţă... Aşadar, reveni el în visul atît de plăcut şi înviorător, Prof. Dr. Paul Durduliu, unul dintre — aşa se spune, nu? — cei mai capabili dascăli din municipiu! Dar ce, fără doctorat nu este? Este. Se simte. Are conştiinţa faptului că este. Dar cu ce sacrificii! Vorba vine. Îi place, nu se chinuie să fie un bun profesor. Îi place să fie la curent cu... Parcă sună cineva. N-are cine, mai ales la ora asta. Se uită la ceas: 10. I s-a părut.

        Copiii sînt la mare amîndoi. Creaţa — aşa-i zice el Lucreţiei — e la bătrîni, la ţară, pentru o săptămînă. L-a lăsat singur, să poată lucra în linişte. E vacanţă, e cald, e linişte. Printre picături, a găsit totuşi timp — nu timp, ci dispoziţie — să pună la fereastră o plasă de plastic. A terminat şi cu ţînţarii. Se simte minunat. Puţin obosit, e normal. Ziua de lucru s-a terminat. O să bea un pahar de lapte rece, o să recitească în pat cîteva pagini din „Calea Regală" a lui Malraux, apoi un somn bun, iar mîine dimineaţă — de la capăt.
        Totuşi, suna cineva. Se ridică şi merse să deschidă. O tînără. O cunoaşte. Vecină. Locuieşte la etajul II. Căsătorită cu un lungan, numai mustaţa de el.
        — Bună seara, dom’ profesor. Iertaţi-mă că vă deranjez la ora asta...
        — Nu-i nimic. Nici nu-i prea tîrziu.
        — Da, dar orişicît! însă nu mai aveam răbdare pînă mîine dimineaţă...
        — Poftiţi, intraţi, că năvălesc ţînţarii!
        — Mulţumesc. Soţul meu zice că nu-i în regulă cînd pe om îl obsedează aşa, tam-nisam, cîteceva.
        — Luaţi loc!
        Femeia tăcu. Se uita la rafturile înţesate ale bibliotecii, îşi trecu mîna peste păr, îşi strînse mai bine capodul uşor şi cam prea scurt, apoi, în sfîrşit, se aşeză pe scaunul de lîngă uşă. Era destul de frumuşică, oacheşă, suplă, cu picioare lungi şi bine modelate. Durduliu îşi aminti că odată schimbase cîteva vorbe cu ea, ceva fără importanţă, dar reţinuse că lucra la „Textila". Nici asta nu avea importanţă.
        — Vă ascult, doamnă.
        El trecuse în spatele biroului. Îmbrăcat doar într-un tricou şi-n pantaloni scurţi, instinctiv îşi scotea din raza ei de observaţie abdommenul rotund. Cochetărie inconştientă de bărbat trecut de 40.
        — Ştiţi, n-aveam pe cine să-ntreb. În problema asta dumneavoastră sînteţi doctor...
        — Nu mi-am luat încă doctoratul, glumi el.
        — Nu? Dar orişicît!... Ştiţi, am auzit la radio un cîntec... Aşa, ca o strigătură... Ceva cu... două paie, ia Ciuleandra la bătaie. Se opri şi-l privi ţintă: Ce e asta?
        — Păi... e o strigătură. La horă. Nu sînteţi de la ţară?
        — Nu, dom’ profesor! protestă cu o mîndrie pe care Durduliu o găsi prostească. Eu sînt din Arad... Deci e strigătură. Asta mi-am dat seama şi eu, dar nu ştiu ce-i... Ciuleandra.
        — E un joc. Din Muntenia.
        Îşi aminti de romanul lui Rebreanu şi avu tentaţia să-i vorbească despre el.
        — Nu-i o fată?
        — Nu.
        — Mi-am închipuit eu. Ciuleandra... N-ar putea fi un nume de fată. N-am mai auzit... Dar de ce s-o bată? Adică, vreau să spun, cum să-l ia la bătaie pe... joc? Pe... Ciuleandra.
        — E un îndemn: ia Ciuleandra la bataie, adică să bată piciorul mărunt.
        — Aha! înţeleg. Ştiţi, nu era important, dar mă obseda. Gicu, soţul meu, zice că cu obsesiile astea ceva nu-i în regulă.
        — De ce? E firesc să doriţi să aflaţi răspunsul la o-ntrebare. Şi mie mi se-ntîmplă. Cîteodată nu-mi aduc aminte un nume şi mă chinui ore-ntregi pînă reuşesc să...
        — Şi dumneavoastră? N-aş fi crezut. Orişicît, dumneavoastră...

        În momentul acela soneria zbîrnîi violent. Durduliu se gîndi c-o fi lunganul de Gicu. S-o fi plictisit aşteptînd să-i vină soţia cu răspunsul în dinţi. Se scuză şi se duse în hol.
        — Cine e? întrebă, deşi nu prea avea obiceiul. De regulă deschidea fără să mai zăbovească. Nici nu se uita pe vizor, în prealabil.
        — Eu! Haide odată, nu mă mai. ţine...
        Creaţa!
        Deschise. Soţia, transpirată şi obosită, aproape se prăbuşi înăuntru. Avea, două sacoşe pline şi o geantă veche, umflată.
        Schimbară în fugă un sărut formal.
        — Cum de te-ai întors?
        — Bine... Nu te bucuri?
        — Ba da...
        Lucreţia îşi aruncă pantofii din picioare şi cu tălpile goale lipăi pe parchet spre birou. Înţepeni între canaturile uşii.
        — A, nu eşti singur, bîigui ea, prea uimită ca să se înfurie.
        — Nu. E doamna..., vecina noastră, care...
        — Bună seara, salută vecina ridicîndu-se de pe scaun. Eu, de fapt, terminasem. Nu vă mai deranjez. Scuzaţi şi vă mulţumesc. Noapte bună!
        Făcu un viraj, se strecură pe lînga doamna Durduliu şi ieşi.
        — A venit să mă-ntrebe ceva... explică Paul, simţindu-se nu se ştie de ce vinovat.

        Soţia se învîrtea prin odaie, cercetînd lucrurile din ochi, parcă voind să descopere ceva anume.
        — Spune, spune! îl îndemnă cu un glas ce nu prevestea nimic bun.
        — Nu văd de ce te-ai supărat aşa deodată. A venit femeia să...
        — La ora asta!
        — Da. O... obseda o...
        — O obseda! Ce-o obseda?
        — O chestiune... Cum adică s-o ia pe Ciuleandra la bătaie. Ea e din Arad, nu-i de la ţară, şi...
        — Aţi avut timp să vă faceţi confidenţe... şi ce dacă-i din Arad? Mie spune-mi ce-a căutat aici, la tine, cînd eu nu sînt acasă?
        — N-avea de unde şti că tu nu eşti acasă.
        — Cum nu? Dar cînd am plecat, alaltăieri, nu m-am întîlnit cu ea jos, în hol, şi nu ea m-a-ntrebat: „Vă călătoriţi, doamna Durduliu? în concediu? Iar eu, ca proasta, i-am spus că lipsesc numai o săptămînă.
        — Bine, dar asta n-are nici o legătură... Ea voia numai să afle...
        — Cum e cu Ciuleandra, nu? Mă, să ştii că eu te omor pe tine!
        — Creaţo! Fii fată serioasă! Doar mă cunoşti.
        — Tocmai: că nu te cunosc. Ce ştiu eu ce e-n capul tău? Habar n-am de nimic. Eu mă spetesc, cărînd ba una, ba alta, ca o tîmpită, pentru tine, să ai zarzavaturi proaspete, să nu-ţi lipsească vitaminele, iar tu...
        — Eu, ce? în douăzeci de ani ai fi putut să-ţi dai seama că, în privinţa asta, n-am...
        — În care privinţă? Bine cel puţin că nu te prefaci că nu ştii despre ce e vorba.
        — Bine-nţeles, doar nu-s idiot! Dar înţelege odată că fata a venit doar să mă-ntrebe...
        — De Ciuleandra, nu? Nici măcar nu te pricepi să minţi. Să fi găsit şi tu altceva.
        — Şi-atunci ai fi fost satisfăcută?
        Discuţia ar fi putut continua toată noaptea, dacă lui Durduliu nu i-ar fi venit o idee.
        — Bine, dar judecă: cum să se uite ea la mine?
        — Cum? De ce nu s-ar uita? Ce-ţi lipseşte? Eu de ce m-am uitat?
        — Creaţo, acum douăzeci de ani arătam altfel.
        — Lasă, că nici acum nu eşti de lepădat.
        Durduliu zîmbi. Se simţea flatat. Pe de altă parte, tonul Lucreţiei coborîse. Furtuna se domolea, obosită. Acum ar fi trebuit să urmeze cîteva lacrimi.
        — Jură-mi că spui adevărul!
        — Jur.
        — Atunci recunoaşte!
        — Ce să recunosc?
        — Că n-a venit pentru Ciuleandra.
        — Ştii ce: hai s-o-ntrebi!
        — Cum s-o-ntreb? Cum să mă duc la ora asta şi s-o...
        — Ai dreptate. Mai bine mîine dimineaţă.
        Lucreţia n-a-ntrebat-o niciodata nimic pe vecină, dar de atunci o priveşte cu bănuială de cîte ori o-ntîlneşte pe scări.

(Perpetuum comic ’86, pag. 54)

Vezi toată postarea

Creşterea şi descreşterea unui om cumsecade

        Aurelian Batone era un miliţian simpatizat de întreaga suflare a cartierului. Cu epoleţii săi de plutonier adjutant ca două aripioare înzestrate cu cîte trei pene metalice, zbura harnic la Staţia de benzină, din localurile publice la grupurile de suporteri sau scandalagii.
        În faţa sa, bătăuşii îşi relaxau pumnii şi se pupau ţocăind, aprozariştii serveau sprinteni şi prevenitori, taximetriştii reduceau viteza şi îi pofteau pe pietoni să traverseze, iar bişniţarii? Bişniţarii îşi împrumutau demonstrativ volume de trigonometrie cu semne de carte verzui, cu chipul lui Washington, ascunse printre file.
        Anii se scurgeau în felul acesta, lin. Toată lumea era mulţumită: pieţarii, vînzătorii de Loz în plic, ba chiar şi cetăţenii de rînd, ale căror plîngeri erau rezolvate cu rapiditate, pe măsură ce se înmulţeau.
        Dar iată că într-o bună zi — zi, nefastă pentru Aurelian Batone, cetăţeanul Mitică N. Mitică îşi puse o pereche de ochelari fumurii, înşfăcă un baston alb croit dintr-un izolator de material plastic, pîndi la intersecţie apariţia lui Aurelian Batone şi îşi înfipse mîna în cotul acestuia.
        Aurelian Batone opri circulaţia, îl petrecu pe orb pînă pe trotuarul celălalt şi dădu să plece.
        — Stai aşa, nene, nu ma lăsa! suspină Mitică N. Mitică, îmbrăţişînd colţul unei case de parcă n-ar fi ştiut încotro să o ia.
        Aurelian Batone îl privi înduioşat. N-avea de unde să ştie că omul din faţa lui e, de fapt, vechi sindicalist, tatăl a patru copii, om cu răspunderi pe linie profesională, cu chiria, ratele şi cotizaţiile la zi. Îl văzu modest îmbrăcat, şi asta îl dădu gata. Şi el fusese cîndva modest îmbrăcat.
        — Zi, tataie, unde vrei să mergi? Am timp, am ceva timp.
        — Aici... pe-aici pe undeva, orbecăi Mitică N. Mitică. Era o măcelărie...
        — Este! se lumină Aurelian Batone. Ţine-te de mine.
        Şi, cînd ajunseră, către vînzător:
        — Dă-i tovarăşului mai întîi. Ce ai mai bun.
        Afară, Mitică N. Mitică pipăi carnea, strîngînd-o între coapsă şi podul palmei: cu stînga mototolea manşeta miliţianului. Aurelian Batone se enervă puţin, dar îi trecu.
        — Ce este? Ce mai vrei?
        — Du-mă pînă acasă, te rog. Te-oi cinsti cu un pahar de vin.
        Ar fi vrut să-i răspundă că nu bea în timpul serviciului, dar orbul nu ştia, desigur, că el e miliţian, şi Aurelian Batone se simţi deodată bine aşa, incognito.
        Nu voi să intre, ba chiar încercă să se îndepărteze cît putu de repede, dar orbul, ca prin minune, i se atîrnă de braţ. Căra o butelie goală, ciocnind-o în răstimpuri de asfalt. Aurelian Batone îl duse pînă la staţia de încărcare, noroc că nu era departe. Gestionarul îl servi imediat, tot înaintea altora, dar în mintea lui Aurelian Batone încolţise deja bănuiala.
        „Omul ăsta e orb cum sînt eu maior — îşi zise. M-a oprit cînd voiam să traversez pe roşu. Ia să mă prefac eu că-i trag o palmă..."
        Se prefăcu doar, şi Mitică N. Mitică sări ca ars, smulgîndu-şi ochelarii fumurii:
        — Dai într-un om al muncii? Într-un cetăţean paşnic?
        — Care paşnic?... întrebă miliţianul. Aruncă ciomagul acela alb! Ce vrei să faci cu el?
        — Iaca, îl azvîrl.
        — De ce te ţii de şotii, tovarăşe? Crezi că avem timp?...
        — Ca să-mi schimb butelia, de-aia! i-o trînti Mitică N. Mitică de la obraz. De o săptămînă încerc, şi ăştia le schimbă pe sub mînă.
        Incidentul trecu. Pe Mitică N. Mitică nu l-a mai văzut de atunci. Dar nu l-a uitat. Se frămînta: „Cum, adică, să fi fost de la controlul muncitoresc? Doar sînt curat ca lacrima. Sînt cinstit! Să fiu eu aşa jignit? Pus sub semnul întrebării?"
        Slăbi. Nu mai era miliţianul simpatic care zbura din floare în floare, bătînd din epoleţi. Într-o după-amiază, se ciocni de un orb. „Altul" — şi-l apucă de guler.
        De astă dată orbul era autentic şi gestul plutonierului adjutant fu aspru criticat de către mai marii săi în grad.
        Nici pînă azi Aurelian Batone n-a înţeles ce-i cu orbii, de ce au şi ei bastoane albe, sau, mai exact: cine-i orbul adevărat?

(Perpetuum comic ’85, pag. 53)

Vezi toată postarea