— SCHIŢA DRAMATICĂ —
Bufet de cartier. Mese, scaune, muşterii, halbe, ţambal discret, voci pro şi contra, un ospătar grăbit învîrtind cu dexteritate tot felul de farfurii. La o masă Popescu şi Ionescu.
POPESCU: Domnul meu, este exclus! Savanţii au spus nu. Nu există. Mitică! O farfurie cu alune.
IONESCU: Farfurie?
POPESCU: O pungă, Mitică! Fără farfurie.
IONESCU: Mă gîndesc, de ce tocmai farfurii. Şi ce au cu noi?
POPESCU: Viaţa noastră e foarte dramatică. Ai să spui, da. Cu toate că eu spun, nu. Nimeni nu ştie nimic. Cogito ergo sum!
IONESCU: Eh, ştii latineşte. Limba savanţilor. S-ar putea să-ţi prindă bine. E o limbă universală.
POPESCU: Am făcut şcoală serioasă. Dar n-am terminat-o. Asta nu mă împiedică să fiu la fel de inteligent ca oricare altul. Sper că înţelegi ce spun.
IONESCU: Da, desigur. S-ar putea să ne întrebe ceva. Şi chiar dacă nu ne întreabă, am să le spun! Îmi pare rău, nu cunosc această problemă... (Urmăreşte atent, aproape cu încordare, farfuriile pe care ospătarul le plimbă cu dexteritate prin faţa lor.)
POPESCU: Ignoranţa e mama înţelepciunii. Spui nu şi gata. Nu greşeşti. N-au decît să greşească alţii. Cel mult un salut politicos. Care nu angajează.
IONESCU: Eşti inteligent. Ce-ţi pasă. Ştii latineşte. Le spui bonjur şi n-am cuvinte.
POPESCU: Bineînţeles. Pot spune oricînd gaudeamus igitur sau ante, apud, ad, adversus. Îmi pare rău. Nu eşti atent. Îţi spun lucruri serioase.
IONESCU (trezit): Mă gîndeam, mă gîndeam de ce farfurii? Cînd sînt atîtea mijloace. Uneori, noaptea, mă gîndesc...
POPESCU: Astenie, dragul meu. Mănîncă alune. Cine are poftă de mîncare e sănătos. S-ar putea să fie de pe Marte sau Venus. Mă auzi? Toate astea sînt planete. Noroc! Berea e proaspătă. Face spumă. (Către ospătar.) Mitică! Vezi ceva?
MITICĂ: Lume multă, dom’le!
POPESCU: N-are o viziune ştiinţifică asupra lumii. Nici spirit de observaţie elevat!
IONESCU: În clipa asta noi bem şi mîncăm. Cineva se uită la noi. Şi noi nu vedem nimic, pentru că...
POPESCU: Sînt o fire sensibilă. Mă sugestionez uşor. Unde priveşti? Ionescule, dragă Ionescule! Ne cunoaştem de atîta vreme!
IONESCU: Farfuria, farfuria!... (Rotindu-şi capul după zborul imaginar ai unei farfurii obişnuite.)
POPESCU: Adevărat, se mişcă, ba nu, zboară! Cine spune nu? Şi dunga aceea argintie...
IONESCU: ...Şi zarea, zarea albastră! Ţambalul nu se aude. Şi oamenii nu se mai văd. Nene Popescule, sărută-mă! I-am văzut şi ne-au văzut. Puteau să ne spună ceva...
POPESCU: Nu se ştie dacă nu ne-au spus... Discret, mă-nţelegi.
IONESCU: Bineînţeles, discret.
POPESCU: Mitică! Mitică! Tu i-ai văzut?
MITICĂ: Pe cine, dom’ Popescu?
IONESCU: Cum trece timpul! Mitică, n-ai sensibilitate.
POPESCU: Şi spaţiul! Cum, Mitică, n-ai observat?
MITICĂ: Ba da, domnule. E tîrziu. Ora închiderii.
POPESCU: Aş fi putut să strig, să le spun Gaudeamus igitur, sau altceva. Dar nu mi-a venit în minte. De emoţie!
IONESCU: Am o ameţeală... Teribilă chestie! Nu cred că e astenie. E altceva.
POPESCU: E altceva! Precis e altceva. Cine poate şti... (Se ridică sprijinindu-se unul pe altul, îndreptîndu-se spre ieşire.)
(Perpetuum comic ’89, pag. 114)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu