Deliciile solitudinii

        Sînt un om. Asta e o primă concluzie după patru decenii de activitate în cîmpul vieţii. Dar, ceea ce nu găseşti în fiecare ogradă (vorba vine, locuiesc la bloc) este omul serios.
        Ei, eu tocmai aşa ceva sînt: nici un fir de păr nu stă nici în sus, nici la dreapta, ori la stînga, făcînd opoziţie celorlalte fire, din cauza cheliei. Poţi să controlezi mult şi bine, fiindcă nu vei găsi pe obrazul meu un loc unde lama să fi întors spatele feţei mele. Sînt ras, ca un dovleac, gulerele la cămaşă nu-şi ridică vîrfurile, pe cel mai cumplit noroi, pantofii mei — musai negri — zîmbesc strălucitor şi îngăduitor la vederea altor pantofi comparabili cu nişte purcei viguroşi.
        Am numai două dungi la pantaloni, nasturii toţi sînt la locul lor, pardesiul nu e şifonat nici în spate, nici vizavi, pălăria are o panglică atît de curată că ai putea face şuturi cu ea la vreun animal mare, din punct de vedere fizic. Operat. De ce insist aşa de mult asupra acestor lucruri, în fond, obişnuite? Fiindcă sînt burlac, dar în primul şi ultimul rînd, fiindcă sînt un om serios. Pe mine nu mă vezi zîmbind, Doamne fereşte, am patruzeci de ani, cum să mai zîmbesc copilăreşte, ca un tinerel de 38? Cînd îi văd pe cei mai în vîrstă ca mine rîzînd cu poftă de toate nimicurile, mă încearcă un sentiment superior şi prefer să trec mai departe pentru a nu fi testimoniu al superficialităţii unor concetăţeni de speţă biologică.

        Filmele cu Chaplin nu-mi stîrnesc nici cea mai firavă gimnastică a muşchilor faciali, varietăţile de la televizor mă lasă gînditor cu falca în podul palmei, unul care alunecă pe gheaţă mă hotărăşte definitiv să adopt concluzia că oamenii nu au grijă de verticala lor, de impresia socială pe care o produc semenilor. Nu ştiu nici o anecdotă, n-am rîs la nici o anecdotă, nu rînjesc galant la vederea nici unei femei şi nici nu spun: „Îmi pare bine că vă văd!", fiindcă sînt un om sincer. De ce să-mi pară bine că văd pe cineva? E normal, de aia am ochi, dacă aş umbla cu baston alb ce-aş mai spune? Am fost şi căsătorit, dar în noaptea nunţii i-am spus fostei mele soţii, care nu mi-a devenit nevastă: „Mai multă decenţă, te rog!", fiindcă a apărut în faţa mea într-o cămaşă de noapte, culmea, străvezie, un afront adus seriozităţii. Eu mă aşezasem pe patul nupţial cu paltonul pe mine şi a fost singura dată cînd mi-am permis un mic dezmăţ, o lascivitate chiar, descheindu-mă la palton; poate, după ani şi ani de convieţuire, aş fi ajuns şi la cămaşă, dar femeia aceea a scris tot farmecul unui vieţi de vis, cu greşeala de ortografie a dezbrăcatului într-un minut.

        A preferat romanului etern proza scurtă a banalului. Păstrez de la ea o amintire, totuşi plăcută, şi cămaşa de noapte... a plecat şi a doua zi a venit la mine fostul socru-meu; mărturisesc că a fost unul dintre puţinii oameni care s-a dovedit mai serios decît mine, dar şi el s-a dat în petec cînd, la plecare, rînjind, mi-a dat adresa unui medic...
        Următoarea şi ultima mea tentativă matrimonială s-a soldat tot cu un eşec, fiindcă domnişoara în cauză a rîs la un film; am lăsat-o acolo şi i-am scris peste două zile cerîndu-i ca reparaţie morală să-mi restituie banii de film. Am cam luat bătaie, avînd în vedere suprafaţa de muşchi cu care era utilat un verişor al ei, care a zîmbit tot timpul cît mi-a administrat un număr de aproximativ 5 palme fix. Am traversat apoi, în următoarea săptămînă, cele mai negre zile, datorită imposibilităţii de a-mi închide gura, cam flendurită, ceea ce a stîrnit printre colegi stupoare, nici unul neputînd să se laude că m-a văzut vreodată cu zîmbetul pe buze. După ce mi-am recăpătat buzele, mi-am reluat şi bunul meu obicei de taciturn.

        Stau singur cuc; mă simt minunat şi am o stare superioară de seriozitate, adică îmi cam vine să plîng; m-am instalat lîngă telefon, poate vreun serios ca mine îşi va aduce aminte că exist.
        Tot oraşul stă cu luminile aprinse şi petrece, rîsetele urcă pînă în apartamentul meu, mai ales vecinii rîd de parcă i-ar gîdila cineva. După ora 12 cred că mă voi duce pînă la ei să le spun să rîdă mai serios; am să duc şi o damigeană cu vin, un curcan, sînt extrem de curios să văd de ce rîd şi cum pot să rîdă atîta...
        Apoi le voi spune pe şleau... ce anume, rămîne de văzut, cu toate că nu iubesc prea mult improvizaţia. Şi mai dă-o dracului de haină la două rînduri!

(Perpetuum comic ’88, pag. 45)

Vezi toată postarea

Umor „S.F.”

        M. se decise, în sfîrşit, să-şi comande un nou costum. Alegerea croitorului n-avea nici o importanţă. Lui M. îi păsa prea puţin cum va arăta noul său costum. Nu vroia decît s-o împace pe logodnica sa, Maria, care nu-l mai accepta în costumul său de velur, bleumarin, singurul, de altfel, pe care-l purta de cîţiva ani şi la serviciu, şi în unele cercuri alese ale Mariei, cu o nonşalanţă pe care ea o găsea de-a dreptul vulgară.
        Intră în prima croitorie pe care o întîlni în drumul său. Cineva îi deschise uşa înainte de a se sinchisi el s-o facă. Nu-şi dădu seama dacă era patronul sau valetul: era prea elegant pentru un valet şi mult prea curtenitor pentru un patron.
        — Bine aţi venit! Costumul dumneavoastră este gata.
        Cum aşa? Era absurd! Omul acesta patron-valet, valet-patron pe care îl vedea acum pentru prima oară în viaţa sa îi cunoştea numele şi, culmea, îi anunţa executarea unui costum pe care nu-l comandase niciodată.

        — Trebuie să fie o confuzie la mijloc, o eroare, d-le, eu...
        — Vă înţeleg nedumerirea! Fireşte, n-aţi comandat nici un costum. Societatea noastră nu primeşte niciodată comenzi pentru că activitatea de marketing modern exclude asemenea principii învechite. Agenţii noştri, specializaţi în prospectare, statistică, drept, medicină, psihoanaliză etc. se ocupă în special de clienţii potenţiali, urmărind fiecare secvenţă din viaţa lor, bineînţeles, într-un mod categoric discret. Ei prospectează toate clişeele existenţei lor pînă în cele mai infinitezimale amănunte, acumulînd numeroase informaţii vis-à-vis de gusturile lor, necesităţi, gradul de uzură al hainelor corelat cu activitatea zilnică, cu limitele de neglijenţă sau pedanţă, temperamentul individului, disponibilităţi financiare, alimentaţie, adăugînd-se la asta procentajul rezervat întîmplărilor neprevăzute: furt, accident, acţiunea factorilor externi etc. Computerul nostru prelucrează aceste date, furnizîndu-ne informaţii precise asupra modului în care se va orienta clientul. Cazul dumneavoastră e unul din cele mai uşoare: logodnica dumneavoastră v-a anunţat acum o săptămînă că vă va înapoia inelul de logodnă dacă veţi continua să purtaţi acest costum ponosit bleumarin, culoare care-i provoacă iritante indispoziţii. O iubiţi, d-le, nu-i aşa? Prin intermediul fotografiilor pe care vi le-am făcut cu aparate speciale, am aflat amănunte din viaţa dumneavoastră. În primul rînd ne-au interesat dimensiunile corpului dumneavoastră.

        Şi patronul-valet, valetul patron, îi întinse un impresionant plic cu fotografii în care se putea admira în toată splendoarea fiinţei sale, surprinse într-un impresionant număr de poziţii, în propria-i cameră. Ideea i se păru infernală. Cu ce drept acest nebun se introduce în viaţa sa privată?? Peste cîteva clipe se trezi în faţa uinei oglinzi mari veneţiene îmbrăcat în noul costum. Îi venea impecabil. Căută disperat un cusur, cît de mic, încercă să inventeze unul, era zadarnic. Onoră chitanţa pe care o găsi în buzunarul hainei şi ieşi trîntind uşa după el. Plătise în bancnote mari fără să aştepte restul. Peste cîteva minute îl găsi în buzunarul din interiorul hainei, pînă la ultimul bănuţ. Trebuia să fie o escrocherie la mijloc, nu se putea altfel. Era prea de tot. Marketing, ce nerozie! Deodată, dintr-o tutungerie ţîşni o vînzătoare tînără, cu ochi mari, albaştri:
        — Domnule M. Pachetul dumneavoastră de ţigări!
        M. se uită nedumerit la ea. Îşi aminti că rămăsese fără ţigări, intenţionînd să-şi cumpere de la prima tutungerie, dar uitase cu desăvîrşire de ele.

        — Îmi datoraţi atît, domnule... zîmbi vîzătoarea neprefăcut. M. se scutură îngrozit, ca apucat de friguri, grăbindu-se să ajungă cît mai repede acasă. În sfîrşit! Liftul era defect. Urcă gîfîind cele zece etaje. Efortul îi stîrni o foame de lup. Îşi aminti că bucătăreasa avea zi liberă. Nu-i nimic, îşi va pregăti singur o friptură de porc. Puse mîna pe clanţă şi, dintr-o dată, încercă un fel de teamă, intră. În sufragerie îl aştepta o friptură de porc bine rumenită, pişcată de untul fierbinte. Complet transfigurat, tremurînd ca un ceainic, M. le intentă tuturor exponenţilor noului său destin, un proces virtual, sîngeros. Se gîndi la pedepsele cele mai scrîncene pe care le-a oferit istoria, dar renunţă imediat la ele. Îi veni o idee strălucită. Întîi îi va invita pe toţi, să le mulţumească, să-şi exprime recunoştinţa pentru modul generos în care au ştiut să răspîndească cuceririle ştiinţei moderne, pentru grija faţă de om... Apoi...! Auzi bătăi în uşă. Săltă clapa vizorului şi privi paralizat. Afară, într-o superbă ţinută de seară aşteptau liniştiţi şi surîzător, patronul-valet, valetul-patron, vînzătoarea cu ochi mari, albaştri, bucătăreasa. Se întoarse electrizat spre telefon, formă un număr şi aşteptă.
        — Maria? Dragostea mea. Ajută-mă, numai tu poţi s-o faci. Vino cît poţi de repede, înţelegi? Cît poţi de repede. E absolut necesar, iubito, simt că înebunesc.
        — Regret, dragul meu, acum nu pot.
        — Maria, glumeşti? Nu se poate să nu înţelegi, încearcă, te implor...
        — E imposibil. Tu TREBUIA să vii, trebuia să fii demult aici...

(Perpetuum comic ’88, pag. 16)

Vezi toată postarea

Un expres pentru Daia sau cum călătoresc ardelenii

        Vine, mă rog frumos, ghezăşu-n Gara de Nord cu spatele înainte, ca un bolind. Pufăie, mă rog frumos, domnişorii controlori fac „ţîrrr!" din ţignale şi clatină flamurile de parcă ar fi arbitri cînd joacă ăi din Daia cu ăi din Sebeş, de nu mai mere nimeni să lucre.
        Amu, se ţîpă-n vagon baci Iuon, Ghiorghie, Văsălie şi Mărie, tăţi din Daia, adică: ei — dăieni şi ea — dăiană.
        — No, mă Ioane, tu şezi în picioare şi gîndeşti?
        — Nu, mă Văsălie, io numa’ şed.
        Baci Ghiorghie tace de nu se mai opreşte. În faţa lui e un sac, pe culoar. Vine şi controlorul.
        — Bă frate-miu, bă, mînca-ţi-aş gura, scoate beletu’ dacă te urcaşi.
        — Matalie, domnişorule controlor, aşa fain vorbeşti, de parcă ai fi controlor doctor.
        — Păi, sînt!
        — No, dacă eşti controlor învăţător doctor, musai că ăi fi din Tîrgu-Jiu!

*

        — Bă, frate-miu, bă, ăsta cu sacu’, pune, bă, sacu’ sus că te amendez.
        Baci Ghiorghie tace de nu se mai opreşte.
        — Dom’ controlor doctor din Tîrgu-Jiu, Ghiorghie şi-a uitat acasă cartela de vorbit.
        — A uitat-o, a uitat-o, bă frate-miu, da’ dacă nu pune sacul sus îl amendez Păi?! Dumneata, ăla cu clop, vezi că ai un morcov în ureche.
        — No, mă rog frumos, ce-aţi spus?
        — Ai un morcov în ureche.
        — Cum?
        — Ai un morcov în ureche.
        — Eee?
        — Ai-un-mor - cov-în-u-re-che!
        — Ceee?
        — Ai un morcov în ureche!
        — No, vorbeşte mai tare!
        — Ai... un... morcov... în... ureche!
        — No, domnişorule, vorbeşte mai tare, că io am un morcov în ureche şi n-aud!

*

        La Sinaia, apare ospătarul de la vagonul restaurant:
        — Aveţi măsline?
        — Avem măsline.
        — Daţi-mi două măsline.
        Văsălie ia două prune şi le vîră-n urechi.
        — No, mai aveţi măsline?
        — Mai avem măsline.
        — Daţi-mi două măsline!
        Baci Iuon cumpără două măsline şi le vîră-n urechi.
        — No, prunie aveţi?
        — Avem prune.
        — Daţi-mi două prune.
        Dăiana cumpără două prune şi le vîră-n urechi.
        — Dumneavoastră de ce aţi cumpărat prune?
        — No, mă rog frumos, domnişorule, dacă n-aveţi măsline...
        Vine controlorul doctor din Tîrgu-Jiu:
        — Bă, frate-miu, beletele, bă’. Hait! Bine, bă frate-miu, da-ţi spusăi să pui sacu-ală sus! O sută de lei amendă.
        Baci Ghiorghie nu scoate o vorbă, dar scoate o sută de lei.
        — Acu’ scăpaşi ieftin, da’ dacă nu pui sacu’ sus...
        Baci Ghiorghie tace de nu se mai opreşte.

*

        La Predeal, pîş-pîş, vine ospătarul:
        — Bananeee, bananeee!
        Negrul cumpără o banană. Ardelenii de la Daia cumpără şi ei cîte o banană, dar nu ştiu cum să înceapă. Negrul jupoaie banana. Dăienii îşi jupoaie bananele şi aşteaptă. Negrul duce banana la gură. Dăienii duc bananele la gură. Trenul intră în tunel, brusc se face întuneric, iar Văsălie ţipă ca din gură de şarpe:
        — Tu Mărie, nu mîncaţi bananele, că io cum am muşcat, am şi orbit!

*

        Vine controlorul doctor din Tîrgu-Jiu:
        — Bă frate-miu, beletu’, bă! Hait! Bine, bă frate-miu, da-ţi spusăi să pui sacu-ăla sus. Două sute de lei amendă!
        Baci Ghiorghie nu scoate o vorbă, dar scoate două sute de lei.
        — Acu’ scăpaşi ieftin, da’ dacă nu pui sacu’ sus...
        Baci Ghiorghie tace de nu se mai opreşte.

*

        Negrul a terminat banana. Dăienii şi-au terminat bananele. Dăiana îl întreabă:
        — Mă rog frumos, domnişorule, un’e mergi?
        — La Braşov.
        — La Braşov, la Braşov, da’ la cinie?
        — La mama. S-a născut în Daia, dar locuieşte în Braşov.
        — Şi, mă rog frumos, cum o ajuns aici?
        — Nu a ajuns... a rămas.
        — No, mă rog frumos, luminează-mă!
        — În timpul războiului, tata a sărit cu paraşuta dintr-un avion şi a căzut într-un lan de grîu de la Daia.
        — No, şi?
        — Mama dormea în lan.
        — No, şi?
        — Tata strîngea paraşuta.
        — No, şi?
        — Tata a găsit-o pe mama.
        — No şi?
        — Tata a trezit-o pe mama.
        — No, şi?
        — Mama a rupt-o la fugă.
        — No, şi?
        — Tata a lăsat paraşuta şi a început să fugă după mama.
        — No, şi?
        — Mama fugea, tata după ea.
        — Ioi, săraca!
        — Braşovu’ bă frate-miu! Coborîţi!
        Negrul îşi ia bagajele şi coboară, iar dăiana oftează din măruntaie:
        — No, mă rog frumos, da’ oare o fi prins-o tat-su pe mumă-sa?

*

        Trenul pleacă.
        — Bă, frate-miu, beletu’ bă’. Hait! Bine, bă frate-miu, da-ţi spusăi să pui sacu-ăla sus. Trei sute de lei amendă.
        Baci Ghiorghie nu scoate o vorbă, dar scoate trei sute de lei.
        — Bă frate-miu, bag de samă-n mintea mea că omu ăsta nu vorbeşte. Ce are, bă frate-miu?
        — A rămas aşa de zece ani.
        — Da’ ce-a păţit?
        — A plecat din Daia la Sebeş. Merea-n vînt’ mai răpide decît ghezăşu’... Ghiorghie dă s-aprindă ţigara, da’ vîntu’ mere tare în contra tui, dinspre Sebeş. Dă s-aprindă alt chibrit. N’ica! Se-ntoarce Ghiorghie cu spatele contra vîntului, adică spre Sebeş, aprinde ţigara şi mere tăt-nainte. Şi mere şi mere, cu vîntu-n spate, pînă-aude cîinii lătrînd. „Tulai, Doamne, cîinii ăstora din Sebeş latră tăt c-ai noştrii din Daia". De-atunci nu l-au mai lăsat neamurile să plece din sat, sau dacă mere-undeva — să nu scoată o vorbă!
        — I-auzi. Păi numa’ dintr-atîta?
        — No, că a mai făcut una.
        — E?
        — A murit un cal la cooperativă şi preşedintele, dragu de iel, zice: „No, măi Ghiorghie, îngroapă calu’!" Ghiorghie sapă groapa, leagă calu’, mă rog frumos, de picioare şi traje şi traje... intră în groapă şi traje şi traje... şi calu’, mă rog frumos, se ţîpă peste Ghiorghie-n groapă...

*

        Intră gîfîind, alt ardelean:
        — No, rogu-vă departe-i Braşovu’?
        — No, că tare aproape-i.
        — Mulţam fain!

*

        Trenul zăboveşte la Făgăraş. Vine controlorul doctor din Tîrgu-Jiu:
        — Bă frate-miu, beletu’, bă! Hait! Bine, bă frate-miu, da-ţi spusăi să pui sacu-ăla sus. Gata, acu’ hai cu mine la miliţie!
        În sfîrşit, baci Ghiorghie vorbeşte:
        — No mă rog frumos, amenzile le-am plătit cinstit. Da’ la miliţie de ce să merg pentru sacu’ altuia?

*

        No, rogu-vă, departe-i Braşovu’?
        — Nu prea.
        — Mulţam fain!

*

        Trenul ajunge la Sibiu. Apare alt ardelean, după port — dinspre părţile Devei.
        — Mergeţi departe?
        — Acasă!
        — Şi io tăt acasă!
        — No, binie!
        — Io mă hodin o ţîrucă. De cum ajungeţi acasă, mă sculaţi şi pe minie.
        — No, să te scoale ei! spune dăiana. La mine n-ai ce căta că mi-s cu bărbat acasă!

*

        — No, rogu-vă frumos, departe-i Braşovu'?
        — Acu’ chiar că-i tare departe!

*

        — Pasagerii pentru Sebeş Alba sînt rugaţi să coboare din vagoane!
        Dăienii şi dăiana îşi iau straiţele.
        — Bă frate-miu, io bag de seamă-n mintea mea, de ce sînteţi hazoşi ăştia din Daia?
        — Da’ia, mă rog frumos!

Selecţie si coomperaj de ION TIPSIE

(Perpetuum comic ’87, pag. 178)

Vezi toată postarea

Zîmbind de-o amintire III (pc86)

Tom (Caragiu) şi Jerry (Constantin)

        La o filmare cu regizorul Manole Marcus pe malul unuia dintre frumoasele lacuri bucureştene unde se află şi o vestită crescătorie de crapi, secvenţele cu Jean Constantin se terminau mai de vreme ca de obicei, pentru că, acesta, trebuia să plece la Constanţa unde avea seara spectacol. Rămîneau la locul de filmare Toma Caragiu şi alţii, care, în linişte, continuau munca pînă seara.
        Jean, încă înainte de a începe filmarea de dimineaţă, adică în timp ce se aranjau luminile, dînd o raită „dezinteresat" pe la crescătoria de crapi obţine, cu popularitatea lui, pentru acasă, trei peşti, trei crapi mari şi dolofani.
        Fericit, Jean ia peştii şi-i predă recuziterului echipei de filmare ca să-i ţină pînă termină filmarea, se duce să se îmbrace şi se prezintă la cadru.
        Băieţii de la lumini văzînd cele trei exemplare au început să-l laude pe Jean pentru „comoara" sa, astfel că Toma află că Jean are trei peşti mari. Pe neobservate, acesta, se duce la recuziter.
        — Ţi-a dat Jean peştii?
        — Da, dom’ Toma.
        — Sînt frumoşi?
        — Sînt. Şi au şi icre.
        — Bun. Adu peştii aici. Înfăşoară-i în ceva să nu se vadă şi dă-mi şi un băiat care să poată face o ispravă bună.
        — Da, dom’ Toma.
        Recuziterul scoate peştii, şi aduce şi un băiat şi Toma începe să-l instruiască.
        — Băiete, în tine stă bunăstarea şi fericirea filmului românesc. Te rog să duci aceşti peşti la Restaurantul „Pescăruşul" şi să-i predai din partea mea bucătarului şef. Ştie ce are de făcut. Ei sînt destinaţi unei mese festive închinată regizorilor filmului românesc. Ia o maşină de la Maier. Executarea!
        Băiatul pleacă şi execută întocmai dispoziţia, apoi, vine şi raportează. Totul e în regulă.
        Pe la orele 12,30 Jean a terminat filmarea, se dezbracă la cinemobil şi grăbit să plece la Constanţa caută recuziterul să-i dea „pachetul".
        — Hai repede că plec.
        — Foarte bine, zice recuziterul. Şi ce doriţi?
        — Cum ce doresc? Pachetul!
        — Ce pachet?!
        — Peştii, he, ce dracu, mă faci să vorbesc tare şi să m-audă ăştia...?
        — Ce peşti, domnu’ Jean? Păi n-a venit dom’ Toma şi i-a luat?!
        — Aoleo!!
        — Da, i-a luat... Eu am crezut că-i aveţi împreună...
        — Aoleo! Mi-a furat peştele! Peştele meu! Munca mea! Aoleo!
        — Nu mi-aţi spus că nu trebuie să-l dau, că nu-l dădeam...
        — Aoleo! M-a furat macedoneanul... Mi-a luat mîncarea de la gura copiilor... Aoleo! Ce mă fac acum?... Cum plec eu la Constanţa fără peşte? M-a nenorocit!... Aoleo!!
        Auzindu-l un maşinist cum se dă de ceasul morţii, jelindu-se şi tînguindu-se, îi zise:
        — Domnu’ Jean! Duceţi-vă şi luaţi alţii, dom’le!
        Ideea i s-a părut excelentă. Imediat Jean se urcă la volan şi fuga cu maşina la crescătorie. Acolo, porţile închise. Bate, claxonează, strigă, nimic. Într-un tîrziu apare paznicul.
        — Bună ziua!
        — Bună ziua.
        — Nu e nimeni pe aici?
        — Ba da, mai e tov. inginer şef...
        — Vreau să merg la el... Nu mai bag maşina înăuntru... se poate?
        — Poftiţi!
        Este condus într-un birou. În faţa lui, inginerul şef şi încă doi tovarăşi. Discutau. Jean îi întrerupe începîndu-şi jelania.
        — Tovarăşi! S-a întîmplat o mare nenorocire. Eu am avut trei peşti luaţi azi de dimineaţă de la crescătorie pentru acasă la Constanţa şi acum cînd să plec nu i-am mai găsit. Mi-au dispărut. Mi-au fost furaţi, ziua în amiaza mare... Am rămas sărac lipit...
        — Vai de mine, zice inginerul şef. Dar cum se poate? ...trebuie chemată miliţia!
        — Nu, că ştiu cine! Ştiu hoţu’! Mi i-a furat Toma Caragiu...
        — Nu se poate dom’le, zice categoric inginerul, nu se poate.
        — Ba da. El, macedoneanul... el mi i-a luat!
        — Imposibil dom’le!... lui Toma i-am dat eu trei peşti pentru o masă cu Manole Marcus, Francisc Munteanu şi alţii... Nu! Peştii lui Toma sînt de la mine. Altcineva ţi i-a luat.
        — Aoleo! Va să zică are şase?!? Avea trei şi s-a lăcomit şi la ai mei?!... Aoleo, ţine-mă că mor? Fac infarct! ...Dom’le, m-a lăsat păgubaş, m-a jefuit ca-n codru. Cum plec eu acum la Constanţa fără peşte?! Aoleo! Salvaţi-mă! Salvaţi arta românească... Mai daţi-mi trei peşti.
        Inginerul şef priveşte uimit jalnicul chip al lui Jean, congestionat şi pămîntiu.
        — Bine, domnu’ Jean! ...Marine, mergi şi dă-i domnului Jean încă trei peşti... Şi-mi pare rău... nu cred că domnu’ Toma...
        — Săru’mîna! Să vă dea Dumnezeu sănătate. Cînd veniţi la Constanţa, căutaţi-mă!
        — Sănătate!
        — Să trăiţi! Aţi salvat un suflet de om! Să trăiţi!!

*

        După ce a primit alţi trei peşti, destul de buni, dar nu de valoarea celorlalţi, Jean porneşte într-o goană la Restaurantul „Pescăruşul". Trece prin salon, iese pe terasă şi intră la bucătărie.
        — Salut meştere!
        — A, să trăiţi dom’ Jean, zice bucătarul şef bucuros de o aşa vizită.
        — M-a trimis nea Tomiţă Caragiu, în legătură cu peştii aceia. Nu trebuie să vă supăraţi, dar masa festivă de diseară nu mai are loc aici, ci vis-a-vis la „Bordei". S-a vorbit şi cu responsabilul... aşa că... m-a trimis să iau eu cei şase peşti şi să-i duc acolo... Nu vă supăraţi!...
        — Bine, dom’ Jean! Gigi, Vasilică, aduceţi peştii artiştilor!
        — Zău aşa, vă rog să nu vă supăraţi... Cineva mare, dintre invitaţi, a dorit ca masa să se facă la „Bordei”... e mai retras... că din partea noastră... doar ştiţi că noi, aici, sîntem ca acasă...
        — Gata dom’ Jean! ce credeţi că ne supărăm? Aşa e chestia!...
        Cei şase crapi, şase exemplare de muzeu sînt duşi de doi chelneri la maşina lui Jean şi aşezaţi lîngă ceilalţi trei. Se făcuseră nouă.
        — Mulţumesc, băieţi! Ţineţi aici 50 de lei!
        — Să trăiţi!
        Ştergîndu-şi uşor transpiraţia de pe frunte, Jean Constantin, cu maşina sa galbenă ca o lămîie, a pornit răsuflînd uşurat spre Constanţa, unde seara avea spectacol şi avea — ca în atîtea dăţi — să descreţească frunţile celor care după o zi de muncă au venit special să-l vadă.

*

        La ora 6, responsabilul de sală de la restaurantul „Pescăruşul" roagă doi chelneri să aşeze masa festivă pentru regizori şi actorii de film.
        — Şase persoane... pe la orele 19,30 — 20 sosesc. Nu uitaţi, vinuri alese, pescărie, serviciu ireproşabil!
        — Am înţeles, şefule!
        La ora stabilită de Toma cu responsabilul restaurantului, la numai după o jumătate de oră de la încheierea zilei de filmare, marele actor împreună cu regizorii vin la masa frumoasă aranjată în cinstea lor. Toma jubilează.
        — Aşaaa! Luaţi loc, vă rog! Tomiţă, vă face o surpriză: o mare surpriză. Nu e un secret, e o masă pescărească! Eu dau peştele, voi băutura! Costică cu ce începem?!
        — Cu ce doriţi, maestre!
        — Bineînţeles, dorim cu peştele! Am vorbit cu bucătarul şef să ne prepare, nu-i aşa, toate sortimentele. Adică: crap rasol, crap prăjit, plachie de crap, crap în saramură cu mămăliguţă, crap pane cu mujdei de usturoi şi icre.
        Asistenţa salivează şi înghite în sec.
        Chelnerul Costică a plecat contrariat la bucătărie. Toma îşi continuă cu vervă divagaţia.
        — Crapul, stimaţi tovarăşi, este unul dintre cei mai răspîndiţi peşti de consum. De aceea se prinde greu şi cînd îl avem trebuie să ne bucurăm foarte tare. El trăieşte în rîuri, în heleştee dar şi în crescătorii special amenajate. Peştii din crescătorii, un fel de creşă piscicolă, sînt repartizaţi după rang şi funcţii pentru că nu oricine poate să aprecieze un peşte crescut şi educat în condiţii deosebite. Crapul...
        — Da, vă rog...
        — A! a venit însuşi maestrul de ceremonii, bucătarul şef. Stabileşte dumneata cu ce preparat să începem!
        — Păi’ ce să stabilesc dom’ Toma... În primul rînd mă mir că v-aţi întors la noi şi că eu nu ştiu nimic.
        — Ne-am întors... cum adică „ne-am întors" Ce eram plecaţi definitiv?!
        — Nu. Dar, domnu’ Jean cînd a venit aici mi-a spus că aţi hotărît să faceţi masa la „Bordei"...
        — Noi?!... Nici vorbă!
        — Aoleo!
        — Ce aoleo? Nici-un aoleo!
        — Aoleo! Nu glumesc. Cînd a venit dom’ Jean a luat peştii cu el!
        — !?
        — Da, toţi sase!
        — ?!
        — Pe cuvînt!
        — Aoleo! Pungaşul!... Pungaşul ne-a furat peştele... El a reuşit. Aduceţi-mi-l aici! Îi tai capul. Îl despic... pe altarul filmului românesc... Aoleo Jeane! mi-ai mîncat tu peştele dar eu îţi mănînc coliva... Mama lui de hoţ a devenit şi hoţ de peşte. Fură ca un artist... Hoţul tot hoţ, se pretează la „hoţii", îl omor... Îi mănînc coliva!... atunci, să vedeţi masă festivă!
        A doua zi toată lumea de la Buftea a aflat de farsa pe care Jean i-a făcut-o lui Toma. Şi cine se-ntîlnea cu Caragiu cerea amănunte rîzînd pe înfundate.
        — Rîdeţi, rîdeţi dar eu îl omor. Are noroc pungaşul că nu mai am nici o secvenţă cu el... dar îl prind eu.
        Pe de altă parte Jean se lăuda la toţi cum l-a păcălit el pe Toma, cum l-a „dus", cum i-a tras clapa.
        — Cu mine se pune macedoneanul?! Păi eu sînt grec, mă. O fi fost el Alexandru Macedon viteaz, dar Ulisse a fost mai viclean.

        Trecuse aproape o lună de la incident. Mulţi au uitat, adică au rîs, s-au amuzat, şi au uitat. Toma Caragiu însă nu. Şi nici Jean. Mai ales. Aflase tot ce a zis Toma despre el cînd a descoperit că a „dispărut" peştele şi mai ales aflase că acesta îl urmăreşte, că vrea să-l prindă şi că, Doamne fereşte; vrea să-l omoare. Orice, dar asta nu.
        Timpul însă trecea. Într-o zi Jean primeşte un telefon. E chemat la Bucureşti. La Bucureşti? Nu. Oriunde, numai la Bucureşti nu. Totuşi e vorba de un contract... un nou film.
        — Trebuie să veniţi dom’ Jean. E un rol frumos...
        — La Bucureşti? Nu vin. Cine face filmul?
        — Nicolaescu.
        — Aha! E bine, da’ nu pot veni. Rugaţi-l să mă sune el.
        A doua zi Sergiu Nicolaescu stă de vorbă cu Jean la telefon.
        — Jeane, am nevoie de tine.
        — E-n regulă „boss"
        — Vino să stăm de vorbă şi să semnezi contractul...
        — Dar, cine mai joacă?
        — Amza, Dinică, Papaiani!
        — Bun, bun...
        — Ilarion Ciobanu, Tomiţă...
        — Aoleo!
        — Ce aoleo! Ce-ţi veni?!
        — Aoleo! E de rău. Găseşte altul...
        — Ce „altul"?
        — Altul, că eu nu mai pot.
        — Cum nu mai poţi mă, aşa dintr-odată, ce-ţi veni?
        — Nu mai pot cu... Toma. Eu, de anul ăsta, fac filme fără Toma. Singur.
        — Ce, ai înnebunit? Cum o să fac eu film fără Toma?
        — ... treaba ta, eu nu mai fac filme cu Toma... care...
        — Stai, mă Jeane, că nici n-ai de filmat cu el...
        — Nu. Nu joc!
        — Cum să nu joci mă, ce te mănîncă?
        — Exact! Sînt sigur!

*

        Pînă la urmă, cu un alt telefon Sergiu îl convinge pe Jean şi acesta se hotărăşte să semneze contractul cu condiţia să nu ştie nimeni, adică să nu se facă publicitate în legătură cu distribuirea lui. Se stabileşte şi ziua cînd să vină la Bucureşti incognito, numai la gară şi roagă regizorul secund să-l aştepte să-l semneze.
        Dar cînd e să ai ghinion găseşti un cui şi într-un cartof. Acelaşi regizor secund în aceeaşi zi s-a prezentat cu contractul la semnat şi... la Toma la teatru.
        Pînă la un moment dat lucrurile au decurs normal. Regizorul secund a aşteptat să se facă pauză de repetiţie şi apoi, amabil, l-a abordat pe Toma.
        — Haideţi mai repede dom’ Toma că trebuie să merg şi la gară...
        — Stai aşa, fii calm, nu mă lua repede... ce treabă ai tu la gară...
        — Păi vine dom’ Jean... şi e în trecere... semnează şi pleacă...
        — Daaa??! ...Aşa! Bun!... Vasăzică domnu’ Jean descalecă în capitală... Bun! ...Foarte bine... foarte bine... gata. Am semnat.
        — Vă mulţumesc.
        — Să trăieşti şi salutări lu’ domnu’ Jean.

*

        În cîteva minute s-a terminat cu repetiţia. Toma Caragiu anunţă că este chemat urgent... undeva. Sau dacă vor să repete alte scene... crede că peste o oră se-ntoarce.
        Peste alte cîteva minute maşina lui Toma alerga spre Gara de Nord. Parchează, află unde vine un tren de Constanţa şi aşezat după un stîlp de pe peron, stă la pîndă. Trenul intră în gară. Lume pestriţă, destul de multă. Printre toţi iată-l şi pe Jean cu o geantă diplomat în mînă. Calcă degajat, voios, mulţumit. Nu afişează nici o „precauţie", e sigur că se află aici incognito. Dar, cum trece pe lîngă un alt stîlp o mînă îi apare brusc în faţă şi îl prinde de guler. E „mîna care ucide". Jean, n-apucă să zică decît un scurt „Aoleo!" că i se înmoaie picioarele ca la un pui de găină atins de boală.
        Cîţiva tineri, martori la desfăşurarea scenei, recunoscîndu-i pe amîndoi, fac haz, înţelegînd că e vorba de o glumă colegială.
        — A-şaa! Te-am prins! Mama ta de cioroi!
        — Aoleo! Nea Tomiţă, nu mă omorî!
        — Ba da, ba da,... am să te omor, dar nu aici în văzul tuturor că se face miting de doliu... am să te omor cu picătura.
        — Aoleo, fie-ţi milă!...
        — Nu se există! N-avem milă pentru cioroi... A-şaa!... ce, ai în mînă?!
        — Nimic!... O geantă.
        — Aşa e... ai dreptate... e o geantă Diplomat, care... se con-fis-că!
        — Nuuu! Nea Tomiţă, că nu-i a mea!...
        — Ba, e a ta... că baragladină fără geantă Diplomat nu se există... A-şaa! Să vedem ce-i în ea!
        — N-o deschide nea Tomiţă... te rog.
        — E clar. Ţigări Kent... se confiscă! Şi geanta şi ţigările... Contrabandă port Constanţa... se confiscă.
        — Aoleo, nea Tomiţă, nu mă nenoroci!
        — Stai calm... calm... Toma plăteşte 5 lei pachetul, preţ oficial...
        — Aoleo!
        — Niciun aoleo că altfel te omor pe loc cu mîna mea nejumulit de pene...
        — Păi... Mă nenoroceşti... astea sînt atenţii pentru echipa de filmare.
        — Nicidecum!... Astea sînt numai cîteva „mici atenţii" pentru mine... Pentru echipa de filmare conu’ Jean va da ca „atenţie" nu-i aşa, o „masă pescărească" cu şase peşti, la bază! S-a reţinut?
        — Aoleo!
        — Niciun aoleo! Altfel dau eu o masă de parastas.
        — Dau nea Tomiţă! Dau o masă mare.
        — A-şaa!... Se reţine angajamentul... În prima zi de filmare o mare masă pescărească... pentru toată echipa... Zi şi tu: Jură!
        — Jur... să dau o masă pescărească!!!
        În clipa aceea a apărut şi regizorul secund care văzîndu-i în conversaţie atît de strînsă pe cei doi, stă năuc şi nu e în stare să scoată măcar o vorbă. Toma Caragiu îl vede şi îl ia drept martor.
        — A jurat un cioroi Amin! şi către Jean. Acum semnează; banii pentru masă vor fi reţinuţi din contract: 2.500 lei!

(Perpetuum comic ’86, pag. 139)

Vezi toată postarea