Tudose Mogonea era mai trist ca o autostopista poliglotă, la închiderea sezonului pe litoral. Ratase marea ocazie şi se simţea abandonat pe un peron de gară de unde numai speranţele lui au luat trenul. Toate visurile pe care şi le-a clădit în legătură cu prea-frumoasa Zoica Stoicănel, s-au destrămat barbar, ca gazele de eşapament la oprirea unui motor în doi timpi.
Acum, la clipa disperării, el ezită între două hotărîri tragice. Să se arunce de pe antena din turnul televiziunii, sau să se ducă acasă şi să se culce singur.
(Ideea cu antena i-a venit amintindu-şi de o emisiune văzută mai demult, care se chema „Antena vă aparţine").
A ales soluţia a doua, pentru că nu ştia cum să ajungă în turnul televiziunii şi oricum, se afla mai aproape de locuinţă. Deci, s-a îndreptat spre casă.
La intrarea în bloc, l-a zărit pe balconul său de la parter, pe un alt infirm din dragoste, inginerul Voichiţă, care, de curînd, şi-a prins nevasta bînd cafea cu... înlocuitor, motiv pentru care se aflau în curs de separare a domiciliului conjugal.
Tudose a zăbovit pe scară, privindu-l cu compasiune. Inginerul ridica în dreptul frunţii o sticlă de coniac „Ovidiu", îşi ciocănea dinţii cu gîtul sticlei şi întreba răstit: „Cine e?" Răspundea tot el: „Eu sînt, Ovidiu!". „Intră"!", mai zicea inginerul şi lua un gît zdravăn din sticlă.
Lui Tudose i s-a părut incomparabil mai uşorară situaţia inginerului. Acesta a avut măcar cu cine să se certe, de cine să se despartă, pe cînd el ce a obţinut de la Zoica? Doamne şi ce romantic începuse totul. Zoica tocmai se urcase în troleibuzul 87 (nu era oră de vîrf) şi închizîndu-se uşa brutal, i-a prins poşeta în exterior.
Tudor care o privea din staţie cu o privire suferindă — traumatizat de impactul cu frumosul feminin — a fugit după troleibuz, a tras de uşă, a tras de poşetă şi a cedat poşeta.
Rămas cu poşeta în mînă şi mîna întinsă ca regelui Lear, era gata, gata să fie călcat de o „Dacie" verde-praz, condusă de un tînăr cu mustaţă pe oală şi căciulă de iepure. Acest tînăr vulgar a scos capul pe geam şi l-a făcut paricopitată încălţată.
Primul impuls al lui Tudose a fost să-l croiască cu poşeta, dar şi-a amintit că obiectul trebuia restituit divinei lui posesoare. Cu cea mai nefericită mină, a celui mai nefericit contemporan cu secolul XX, l-a rugat pe mustăcios să-l ia în maşină şi să urmărească troleibuzul din faţă.
— Este o chestiune de viaţă şi de moarte, i-a explicat cu glas sfîşietor.
Şoferul „Daciei" s-a arătat receptiv, l-a poftit în maşină, a pornit în urmărire şi a încercat să-l mîngîie cu cuvintele:
— Scoate trei poli, şefule!
Tudose a scos o hîrtie de o sută şi i-a băgat-o în buzunar, în timp ce omul de la volan bolborosea ceva din care s-a înţeles că „boierul e tot boier".
Troleibuzul a oprit în staţia următoare, Tudose a sărit din „Dacie" şi a început să răcnească, printre pasagerii care urcau: „Alo! Tovarăşa cu poşeta, aici!"
Zoica l-a reperat şi s-a precipitat spre coborîre, îmbrîncind o bătrînică cu sacoşă, care i-a urat, veninoasă: „Găsi-te-ar brînca!"
Fata n-a luat-o în seamă şi a venit spre aducătorul poşetei, ca Frazier spre Casius Clay (într-un meci televizat şi la noi, pe timpuri). I-a vorbit. El îi auzea vocea ca venind de departe, de pe bolta cerească, parcă trasă prin vată.
— Vai, ce proastă am fost, v-am crezut un huligan notoriu şi cînd colo, dumneavoastră, uite ce sacrificiu aţi făcut...
Fericit, Tudose i-a întins poşeta, prezentîndu-se: „Permiteţi, numele meu e Tudose Mogonea. Dumneavoastră îmi puteţi spune „iubitule".
Tînăra a luat poşeta cu un gest graţios, de solistă din „Lacul lebedelor". Apoi, i-a întins o mînă, rostind suav: „Zoica Stoicănel".
De emoţie, Tudose a sărutat-o pe geamul de la ceas.
— Vai, ce bine, s-a bucurat minunata făptură. Ce mă făceam fără geantă, fără acte? Aveam în ea rujul, buletinul, carnetul de donatoare şi legitimaţia de intrare la noi la I.A.D.
— Ce înseamnă, I.A.D.? a vrut să ştie Tudose, sfios şi gîndindu-se, concomitent, unde s-o invite pe fată.
— Întreprinderea de agrement şi distracţii „Roata lumii", l-a lămurit ea uşor vexată.
Încercînd să-i înlăture nemulţumirea, el a informat-o, afabil, că la cofetăria din colţ se servesc tarte cu legume. Invitaţia era subînţeleasă.
— Nu-mi arde, domne’, a ricanat Zoica. Bine că mi-am găsit geanta. Ai fost corect, băiatu’, a adăugat ea. Mulţumesc, mulţumesc şi să trăieşti, să-ţi faci casă-n Bucureşti...
Un alt troleibuz pleca din staţie, fata s-a năpustit spre scară, s-a închis uşa în urma ei şi dusă a fost.
Bărbatul rememora amănuntele acestei fabuloase întîmplări în camera lui sordidă de burlac înrăit, în timp ce se dezbrăca. Şi-a pus haina, frumos, pe umeraş şi umeraşul l-a băgat în dulapul frigiderului, pe care nu-l folosea iarna. Pantofii i-a pus şi pe ei, la locul lor, în congelator.
Aşa în cămaşă şi în ciorapi, i s-a părut că poate să se gîndească mai cuprinzător, la ce are de făcut în viitorul imediat.
Ziua prin care trecuse şi care putea însemna o dată foarte importantă în calendarul lui sentimental, i se părea acum singulară, potrivită pentru un anotimp bizar, al cincilea anotimp.
S-a lungit pe divanul studio, cu mîinile sub cap, gîndindu-se intens, la Zoica, la cum trebuia procedat, ca ea să nu rămînă o amintire doar.
Din cauza concentrării puternice pe care şi-a impus-o a adormit. Răsplata lui s-a arătat abia în somn. A visat-o pe Zoica, îmbrăcată cu o rochie roz, vaporoasă, coborînd treptele monumentale ale unei clădiri, lent, lent, ca filmată cu încetinitorul. Pe frontispiciul clădirii era prinsă firma întreprinderii de agrement şi distracţii.
El o aştepta, cu braţele întinse lîngă prima treaptă. Ea, raza soarelui, venea spre el şi zîmbea.
— Vino, iubitule, l-a îndemnat Zoica.
— Bine, s-a scuzat el, dar sînt sărac. Am venit la tine cu mîinile goale.
— Nu-i adevărat, l-a certat ea, blînd. Mîinile tale ţin în ele inima mea.
Tudose a gemut în somn.
A doua zi, amintindu-şi visul acesta fantastic, a descifrat în el un semn, o chemare, o soluţie. S-o caute la locul de muncă. S-o cheme la poartă, să-i ducă flori, ciocolată chinezească, să se predea în mîinile ei pufoase şi să-i mărturisească sincer, îndurerat, cum a vrut să sară din turnul televiziunii. Să-i spună că zilele lui nu mai poartă numele din calendar, sînt toate duminici, sînt toate... „Zoici".
(O denumire inventată ad-hoc)
Aşa trebuia să facă, fără nici o amînare. Cucerit de ideea de acţiune, a uitat să se spele pe dinţi şi s-a îmbrăcat în viteză, ca şi cum sub fereastra lui ar fi zbierat cineva:
„S-au adus capsule, la sifonărie!"
A trecut în mare goană pe la birou şi-a făcut bilet de voie pentru „caz grav în familie", a sunat la telefon, în opt locuri, să afle unde e sediul I.A.D. A aflat şi a pornit vijelios într-acolo, după ce a luat din piaţă un buchet de imortele proaspete şi un pachet cu napolitane „Dănuţ", trase în ciocolată.
Prevăzut cu aceste daruri s-a prezentat la poarta I.A.D., spunînd, răspicat, pe cine caută. Portarul şi-a ridicat capul de pe revista „Pinguin", cu cuvinte încrucişate, şi l-a îndrumat cu indiferenţă:
— La centrala telefonică, primul culoar la parter, prima uşă pe dreapta.
Tudose a ţîşnit în direcţia arătată şi s-a oprit, o clipă în faţa uşii, să-şi reamintească, toate vorbele frumoase menite Zoicăi, toate declaraţiile duioase de dragoste, culese din diferite almanahuri, într-o viaţă de om.
Deşi nu şi-a amintit nimic, n-a mai zăbovit, a bătut la uşă, a auzit „Intră"! şi-a intrat cu un aer de elev corijent, ameninţat de repetenţie, în sala unui examen necruţător.
Cu spatele la el, cu căşti pe urechi şi mînuind sumedenie de fişe, pe un panou cu multe orificii şi luminiţe colorate se afla cea mai frumoasă femeie a tuturor timpurilor.
După cîteva clipe, Zoica a întors capul în semi-profil şi a emis un „O" lung.
— Ce s-a întîmplat? s-a mirat ea.
Tudose a scormonit febril în memorie şi a găsit.
— Am venit să vă mulţumesc că aţi venit ieri în viaţa mea. Cu troleibuzul 87...
— Ha, ha, a făcut Zoica, apoi a tras de un cablu şi s-a adresat unei persoane necunoscute.
— Alo, secţia căluşei aveţi Fundulea...
S-a scuzat prietenoasă, faţă de Tudose.
— Mata să mă ierţi, dar la noi e balamucul, balamucului. Ce ziceai?...
Tudose a făcut un mare efort să vorbească şi din pricina acestui efort era să-şi înghită omuşorul. Şi-a revenit, s-a apropiat de Zoica, i-a pus, pe masă florile, napolitanele. Mîinile, rămase acum libere, i le-a pus pe umeri. A tuşit scurt, semnificativ şi a vorbit gîfîind:
— Am vrut să vă spun că lumea e mai frumoasă cu dumneavoastră. Şi lumea şi viaţa mea...
Ea a întors capul surprinsă, dar pîlpîind un beculeţ roşu, a vorbit în microfonul aflat în prelungirea căştilor.
— Nu-i nevoie să întrebaţi la spaţii verzi, avem şi lanţuri, avem şi bărci... Veniţi cu adresă şi delegaţie vizată de secţia financiară. Sănătate!...
Şi din nou s-a întors către Tudose.
— Ia şi mata loc pe undeva...
Un alt apel a obligat-o să-l informeze pe un interlocutor nevăzut.
— Tovarăşu’ director nu e în incintă. E în control la baraca de tir. S-a defectat mireasa şi nu mai dansează cînd o împuşti. Pe Buzeşti, da... cu plăcere!...
Răsucindu-se cu scaunul, spre musafir. Zoica l-a îmbiat:
— Vă ascult...
Tudose a continuat, pierit:
— Mă gîndeam, azi-noapte, că Dumnezeu avînd nevoie de ziua a şaptea, a făcut duminica după chipul dumneavoastră şi...
— Un moment! l-a întrerupt Zoica, ameninţată de un alt beculeţ.
— Da, tovarăşu’! întrebaţi la interior 7, la secţia jocuri mecanice, de Aurel Tulică, depanatorul. Dar să ştiţi că nu e aici. N-o să poată veni doi ani, e plecat militar. Dacă vreţi îi comunic eu, cînd îl lasă la vatră. Lăsaţi telefonul... Ce prefix aţi zis?... Alo, prefixul... Bine, am notat. Pa!...
Tudose a început să clocotească. N-a mai avut nici un control. A urlat, pur şi simplu:
— Domnişoară Zoica, lasă prefixul! Lasă prefixul, că peste un sfert de oră eu mă arunc din turnul televiziunii şi le dau programele peste cap. Ţi-am adus flori, m-am adus pe mine, toate gîndurile mele curate, napolitane „Dănuţ", fă, dracului o pauză de masă şi ascultă-mă!...
Fata a vorbit ca pentru sine: „Ce prefix, a zis?" În cele din urmă a tras de o cheie, şi-a scos căştile de pe urechi, le-a pus pe pupitru şi s-a întors cu tot corpul ei de Afrodită, către Tudose. A murmurat, cu glas milos, ca şi cum se adresa unui bolnav.
— Dragă, eu recunosc, mi-ai adus poşeta. Dar vezi şi tu, eu sînt mică aici, n-am cum să te ajut. Nu ştii cîţi vin la noi să ceară autorizaţii de jocuri. Bărci, lanţuri, căluşei, draci-laci. Şi nici nu le dăm noi. E o greşeală.
Ea, Zoica, idealul lui de frumos şi gingăşie, pentru care ar fi făcut oricînd un C.A.R., turuia ca o moară stricată. N-o mai asculta. Înfrînt, jignit de moarte, a început să plîngă. Discret şi reţinut. Ca un bărbat mîndru şi demn.
Ultimele ei cuvinte, pe care le-a auzit, au fost: „E o greşeală!"
A ieşit din centrala telefonică, fără o vorbă, fără o privire.
Zoica avea dreptate, a fost o greşeală. O mare greşeală.
Ajuns în stradă, Tudose s-a jurat că niciodată în această viaţă, pe această lume, n-o să mai alerge după troleibuz.
(Perpetuum comic ’84, pag. 89)
Acum, la clipa disperării, el ezită între două hotărîri tragice. Să se arunce de pe antena din turnul televiziunii, sau să se ducă acasă şi să se culce singur.
(Ideea cu antena i-a venit amintindu-şi de o emisiune văzută mai demult, care se chema „Antena vă aparţine").
A ales soluţia a doua, pentru că nu ştia cum să ajungă în turnul televiziunii şi oricum, se afla mai aproape de locuinţă. Deci, s-a îndreptat spre casă.
La intrarea în bloc, l-a zărit pe balconul său de la parter, pe un alt infirm din dragoste, inginerul Voichiţă, care, de curînd, şi-a prins nevasta bînd cafea cu... înlocuitor, motiv pentru care se aflau în curs de separare a domiciliului conjugal.
Tudose a zăbovit pe scară, privindu-l cu compasiune. Inginerul ridica în dreptul frunţii o sticlă de coniac „Ovidiu", îşi ciocănea dinţii cu gîtul sticlei şi întreba răstit: „Cine e?" Răspundea tot el: „Eu sînt, Ovidiu!". „Intră"!", mai zicea inginerul şi lua un gît zdravăn din sticlă.
Lui Tudose i s-a părut incomparabil mai uşorară situaţia inginerului. Acesta a avut măcar cu cine să se certe, de cine să se despartă, pe cînd el ce a obţinut de la Zoica? Doamne şi ce romantic începuse totul. Zoica tocmai se urcase în troleibuzul 87 (nu era oră de vîrf) şi închizîndu-se uşa brutal, i-a prins poşeta în exterior.
Tudor care o privea din staţie cu o privire suferindă — traumatizat de impactul cu frumosul feminin — a fugit după troleibuz, a tras de uşă, a tras de poşetă şi a cedat poşeta.
Rămas cu poşeta în mînă şi mîna întinsă ca regelui Lear, era gata, gata să fie călcat de o „Dacie" verde-praz, condusă de un tînăr cu mustaţă pe oală şi căciulă de iepure. Acest tînăr vulgar a scos capul pe geam şi l-a făcut paricopitată încălţată.
Primul impuls al lui Tudose a fost să-l croiască cu poşeta, dar şi-a amintit că obiectul trebuia restituit divinei lui posesoare. Cu cea mai nefericită mină, a celui mai nefericit contemporan cu secolul XX, l-a rugat pe mustăcios să-l ia în maşină şi să urmărească troleibuzul din faţă.
— Este o chestiune de viaţă şi de moarte, i-a explicat cu glas sfîşietor.
Şoferul „Daciei" s-a arătat receptiv, l-a poftit în maşină, a pornit în urmărire şi a încercat să-l mîngîie cu cuvintele:
— Scoate trei poli, şefule!
Tudose a scos o hîrtie de o sută şi i-a băgat-o în buzunar, în timp ce omul de la volan bolborosea ceva din care s-a înţeles că „boierul e tot boier".
Troleibuzul a oprit în staţia următoare, Tudose a sărit din „Dacie" şi a început să răcnească, printre pasagerii care urcau: „Alo! Tovarăşa cu poşeta, aici!"
Zoica l-a reperat şi s-a precipitat spre coborîre, îmbrîncind o bătrînică cu sacoşă, care i-a urat, veninoasă: „Găsi-te-ar brînca!"
Fata n-a luat-o în seamă şi a venit spre aducătorul poşetei, ca Frazier spre Casius Clay (într-un meci televizat şi la noi, pe timpuri). I-a vorbit. El îi auzea vocea ca venind de departe, de pe bolta cerească, parcă trasă prin vată.
— Vai, ce proastă am fost, v-am crezut un huligan notoriu şi cînd colo, dumneavoastră, uite ce sacrificiu aţi făcut...
Fericit, Tudose i-a întins poşeta, prezentîndu-se: „Permiteţi, numele meu e Tudose Mogonea. Dumneavoastră îmi puteţi spune „iubitule".
Tînăra a luat poşeta cu un gest graţios, de solistă din „Lacul lebedelor". Apoi, i-a întins o mînă, rostind suav: „Zoica Stoicănel".
De emoţie, Tudose a sărutat-o pe geamul de la ceas.
— Vai, ce bine, s-a bucurat minunata făptură. Ce mă făceam fără geantă, fără acte? Aveam în ea rujul, buletinul, carnetul de donatoare şi legitimaţia de intrare la noi la I.A.D.
— Ce înseamnă, I.A.D.? a vrut să ştie Tudose, sfios şi gîndindu-se, concomitent, unde s-o invite pe fată.
— Întreprinderea de agrement şi distracţii „Roata lumii", l-a lămurit ea uşor vexată.
Încercînd să-i înlăture nemulţumirea, el a informat-o, afabil, că la cofetăria din colţ se servesc tarte cu legume. Invitaţia era subînţeleasă.
— Nu-mi arde, domne’, a ricanat Zoica. Bine că mi-am găsit geanta. Ai fost corect, băiatu’, a adăugat ea. Mulţumesc, mulţumesc şi să trăieşti, să-ţi faci casă-n Bucureşti...
Un alt troleibuz pleca din staţie, fata s-a năpustit spre scară, s-a închis uşa în urma ei şi dusă a fost.
Bărbatul rememora amănuntele acestei fabuloase întîmplări în camera lui sordidă de burlac înrăit, în timp ce se dezbrăca. Şi-a pus haina, frumos, pe umeraş şi umeraşul l-a băgat în dulapul frigiderului, pe care nu-l folosea iarna. Pantofii i-a pus şi pe ei, la locul lor, în congelator.
Aşa în cămaşă şi în ciorapi, i s-a părut că poate să se gîndească mai cuprinzător, la ce are de făcut în viitorul imediat.
Ziua prin care trecuse şi care putea însemna o dată foarte importantă în calendarul lui sentimental, i se părea acum singulară, potrivită pentru un anotimp bizar, al cincilea anotimp.
S-a lungit pe divanul studio, cu mîinile sub cap, gîndindu-se intens, la Zoica, la cum trebuia procedat, ca ea să nu rămînă o amintire doar.
Din cauza concentrării puternice pe care şi-a impus-o a adormit. Răsplata lui s-a arătat abia în somn. A visat-o pe Zoica, îmbrăcată cu o rochie roz, vaporoasă, coborînd treptele monumentale ale unei clădiri, lent, lent, ca filmată cu încetinitorul. Pe frontispiciul clădirii era prinsă firma întreprinderii de agrement şi distracţii.
El o aştepta, cu braţele întinse lîngă prima treaptă. Ea, raza soarelui, venea spre el şi zîmbea.
— Vino, iubitule, l-a îndemnat Zoica.
— Bine, s-a scuzat el, dar sînt sărac. Am venit la tine cu mîinile goale.
— Nu-i adevărat, l-a certat ea, blînd. Mîinile tale ţin în ele inima mea.
Tudose a gemut în somn.
A doua zi, amintindu-şi visul acesta fantastic, a descifrat în el un semn, o chemare, o soluţie. S-o caute la locul de muncă. S-o cheme la poartă, să-i ducă flori, ciocolată chinezească, să se predea în mîinile ei pufoase şi să-i mărturisească sincer, îndurerat, cum a vrut să sară din turnul televiziunii. Să-i spună că zilele lui nu mai poartă numele din calendar, sînt toate duminici, sînt toate... „Zoici".
(O denumire inventată ad-hoc)
Aşa trebuia să facă, fără nici o amînare. Cucerit de ideea de acţiune, a uitat să se spele pe dinţi şi s-a îmbrăcat în viteză, ca şi cum sub fereastra lui ar fi zbierat cineva:
„S-au adus capsule, la sifonărie!"
A trecut în mare goană pe la birou şi-a făcut bilet de voie pentru „caz grav în familie", a sunat la telefon, în opt locuri, să afle unde e sediul I.A.D. A aflat şi a pornit vijelios într-acolo, după ce a luat din piaţă un buchet de imortele proaspete şi un pachet cu napolitane „Dănuţ", trase în ciocolată.
Prevăzut cu aceste daruri s-a prezentat la poarta I.A.D., spunînd, răspicat, pe cine caută. Portarul şi-a ridicat capul de pe revista „Pinguin", cu cuvinte încrucişate, şi l-a îndrumat cu indiferenţă:
— La centrala telefonică, primul culoar la parter, prima uşă pe dreapta.
Tudose a ţîşnit în direcţia arătată şi s-a oprit, o clipă în faţa uşii, să-şi reamintească, toate vorbele frumoase menite Zoicăi, toate declaraţiile duioase de dragoste, culese din diferite almanahuri, într-o viaţă de om.
Deşi nu şi-a amintit nimic, n-a mai zăbovit, a bătut la uşă, a auzit „Intră"! şi-a intrat cu un aer de elev corijent, ameninţat de repetenţie, în sala unui examen necruţător.
Cu spatele la el, cu căşti pe urechi şi mînuind sumedenie de fişe, pe un panou cu multe orificii şi luminiţe colorate se afla cea mai frumoasă femeie a tuturor timpurilor.
După cîteva clipe, Zoica a întors capul în semi-profil şi a emis un „O" lung.
— Ce s-a întîmplat? s-a mirat ea.
Tudose a scormonit febril în memorie şi a găsit.
— Am venit să vă mulţumesc că aţi venit ieri în viaţa mea. Cu troleibuzul 87...
— Ha, ha, a făcut Zoica, apoi a tras de un cablu şi s-a adresat unei persoane necunoscute.
— Alo, secţia căluşei aveţi Fundulea...
S-a scuzat prietenoasă, faţă de Tudose.
— Mata să mă ierţi, dar la noi e balamucul, balamucului. Ce ziceai?...
Tudose a făcut un mare efort să vorbească şi din pricina acestui efort era să-şi înghită omuşorul. Şi-a revenit, s-a apropiat de Zoica, i-a pus, pe masă florile, napolitanele. Mîinile, rămase acum libere, i le-a pus pe umeri. A tuşit scurt, semnificativ şi a vorbit gîfîind:
— Am vrut să vă spun că lumea e mai frumoasă cu dumneavoastră. Şi lumea şi viaţa mea...
Ea a întors capul surprinsă, dar pîlpîind un beculeţ roşu, a vorbit în microfonul aflat în prelungirea căştilor.
— Nu-i nevoie să întrebaţi la spaţii verzi, avem şi lanţuri, avem şi bărci... Veniţi cu adresă şi delegaţie vizată de secţia financiară. Sănătate!...
Şi din nou s-a întors către Tudose.
— Ia şi mata loc pe undeva...
Un alt apel a obligat-o să-l informeze pe un interlocutor nevăzut.
— Tovarăşu’ director nu e în incintă. E în control la baraca de tir. S-a defectat mireasa şi nu mai dansează cînd o împuşti. Pe Buzeşti, da... cu plăcere!...
Răsucindu-se cu scaunul, spre musafir. Zoica l-a îmbiat:
— Vă ascult...
Tudose a continuat, pierit:
— Mă gîndeam, azi-noapte, că Dumnezeu avînd nevoie de ziua a şaptea, a făcut duminica după chipul dumneavoastră şi...
— Un moment! l-a întrerupt Zoica, ameninţată de un alt beculeţ.
— Da, tovarăşu’! întrebaţi la interior 7, la secţia jocuri mecanice, de Aurel Tulică, depanatorul. Dar să ştiţi că nu e aici. N-o să poată veni doi ani, e plecat militar. Dacă vreţi îi comunic eu, cînd îl lasă la vatră. Lăsaţi telefonul... Ce prefix aţi zis?... Alo, prefixul... Bine, am notat. Pa!...
Tudose a început să clocotească. N-a mai avut nici un control. A urlat, pur şi simplu:
— Domnişoară Zoica, lasă prefixul! Lasă prefixul, că peste un sfert de oră eu mă arunc din turnul televiziunii şi le dau programele peste cap. Ţi-am adus flori, m-am adus pe mine, toate gîndurile mele curate, napolitane „Dănuţ", fă, dracului o pauză de masă şi ascultă-mă!...
Fata a vorbit ca pentru sine: „Ce prefix, a zis?" În cele din urmă a tras de o cheie, şi-a scos căştile de pe urechi, le-a pus pe pupitru şi s-a întors cu tot corpul ei de Afrodită, către Tudose. A murmurat, cu glas milos, ca şi cum se adresa unui bolnav.
— Dragă, eu recunosc, mi-ai adus poşeta. Dar vezi şi tu, eu sînt mică aici, n-am cum să te ajut. Nu ştii cîţi vin la noi să ceară autorizaţii de jocuri. Bărci, lanţuri, căluşei, draci-laci. Şi nici nu le dăm noi. E o greşeală.
Ea, Zoica, idealul lui de frumos şi gingăşie, pentru care ar fi făcut oricînd un C.A.R., turuia ca o moară stricată. N-o mai asculta. Înfrînt, jignit de moarte, a început să plîngă. Discret şi reţinut. Ca un bărbat mîndru şi demn.
Ultimele ei cuvinte, pe care le-a auzit, au fost: „E o greşeală!"
A ieşit din centrala telefonică, fără o vorbă, fără o privire.
Zoica avea dreptate, a fost o greşeală. O mare greşeală.
Ajuns în stradă, Tudose s-a jurat că niciodată în această viaţă, pe această lume, n-o să mai alerge după troleibuz.
(Perpetuum comic ’84, pag. 89)