Un pic de suflet

        Şeful staţiei de triaj Tiberiu Tiberian încremeni ca un macaz îngheţat cînd întîlni cu privirea pe ecranul electronic al mişcării vagoanelor numărul 7777! Era sigur că vagonul de marfă care purta acest număr fusese expediat cu două zile în urmă! Imediat, se adresă prin microfon celor care puteau să dea o explicaţie. Toţi înregistraseră plecarea vagonului respectiv dar nimeni nu ştia cum acelaşi vagon se întorsese în staţia de bază! Pentru că vagonul 7777 se găsea într-adevăr garat pe o linie mărginaşă a triajului şi arăta parcă abia încărcat şi sigilat, gata de drum! Poate că, printr-un capriciu al trierii automatizate, nici nu se clintise din loc!...
        Tiberiu Tiberian ceru, cu o voce care răsună aspru prin toate megafoanele triajului, să nu se mai repete o asemenea neglijenţă, cu totul nefirească în modernul lor triaj fruntaş pe ţară, şi-şi văzu de balamucul obişnuit al locului său de activitate.
        Dar peste trei zile, dispecerul principal al triajului a fost acela caie l-a alarmat, raportîndu-i cu o voce care făcea să scîrţîie difuzorul:
        — Tovarăşe şef, vagonul 7777 e din nou în staţie! Şi doar am văzut cu ochii mei personali cum pleca de aici acum trei zile cu garnitura de Satu-Mare!
        Şeful triajului se strădui să nu se enerveze. Şi aşa glicemiile lui arătau destul de crescute în ultima vreme, de parcă lupta asta de fiecare zi cu vagoanele, diagramele, orarele şi intemperiile îi picura miere în vene. El hotărî:
        — Din acest moment, orice clipă de întîrziere a vagonului 7777 în triaj va fi imputată personalului, de la impiegatul de mişcare la ultimul legător de vagoane!...
        Şi, pentru a fi mai sigur că totul se va desfăşura corect, el însuşi conduse operaţiile de manevrare a vagonului buclucaş, care se văzu de îndată ataşat la un imens convoi de mărfare destinat să plece spre nordul ţării.
        După alte două zile, glasul dispecerului îi zgîria din nou urechile prin pîlnia megafonului, ascunzînd însă, de astă dată, şi o undă de ironie:
        — Tovarăşe şef, ştiţi cine se află pe linia a opta?
        — Nu, Vasile, şi nici n-am de gînd să verific. Spune tu!
        — Vagonul 7777! Cel expediat de dvs. personal!...
        Un stîlp de înaltă tensiune să fi căzut pe o pereche de şine şi n-ar fi fulgerat atît de sfredelitor creierul lui Tiberiu Tiberian! Cînd se dezmetici, toţi subalternii lui direcţi se aflau în faţa biroului său, chemaţi la raport. Se fixă un plan de acţiuni urgent. Fiecare primi o sarcină concretă care să concurgă în unul şi acelaşi scop: expedierea vagonului 7777 la beneficiar. După cel mult o oră, aliniaţi ca la paradă, toţi urmăreau cu ochii bulbucaţi cum vagonul refractar părăsea staţia de triaj, înghesuit între două cisterne negricioase ca între doi gardieni neînduplecaţi...
        În noaptea următoare, în lumina lăptoasă care scălda triajul, un vagon aluneca silenţios pe şine luîndu-şi parcă locul cuvenit pe una din liniile moarte. Era vagonul 7777 care, mînat de cine ştie ce forţe nevăzute, se reîntorcea la staţia de formare!...
        Această nouă reapariţie stîrni în mintea şefului de triaj o mare tulburare. I se părea că-n faţa sa se găseşte o nălucă. Dar renunţînd în ultima clipă să-şi facă un semn cabalistic, învăţat din copilărie, începu o luptă surdă, înverşunată, cu vagonul îndărătnic. Dar el îl expedia personal spre staţia de destinaţie cum ar fi azi, iar mîine vagonul 7777 era din nou în triajul lui de baştină! Îl pornea noaptea, hoţeşte, dar în zori vagonul îi surîdea iarăşi în preajmă cu toate cele patru cifre ale sale: 7777!...
        Şi probabil că acest dute-vino feroviar ar fi continuat şi azi dacă, într-o zi, Tiberiu Tiberian nu s-ar fi trezit pe cap cu reprezentanţii întreprinderii ale cărei mărfuri se găseau în vagonul cu pricina. Şi nu era o întreprindere oarecare! Era chiar „Uzina de maşini de vîrf", mîndria localităţii! Delegaţii — nu mai puţini de trei — se interesară foarte intrigaţi de soarta transportului care nu sosise la destinaţie, după cum le reclamase prin telex întreprinderea beneficiară. Arătau de-a dreptul furioşi pe lipsa de operativitate a staţiei locale de expediere.
        Şeful triajului era gata să le răspundă că vagonul încărcat cu produse ale „Uzinii de maşini de vîrf" plecase — pentru a nu ştiu cîta oară — spre destinatar, chiar în dimineaţa aceea cînd, privind automat spre graficul electronic, văzu că 7777 deja revenise în triaj! Atunci nu se mai putu stăpîni, îşi smulse chipiul de pe creştetul asudat şi-l trînti disperat peste pachetul cu micul dejun abia desfăcut:
        — Eu nu mai răspund de acest transport! Cu el se petrece ceva de necrezut!... strigă el.
        Apoi le povesti tot chinul pe care i-l provocase acest vagon. După care, reprezentanţii „Uzinii de maşini de vîrf" se priviră unul pe altul cu atenţie, de parcă atunci se vedeau pentru prima oară, şi cerură lui Tiberiu Tiberian să-i ducă la vagon ca să se convingă că e vorba de mărfurile lor.
        Cînd uşile grele ale vagonului 7777 au fost împinse în lături, tabloul care li se înfăţişă era absolut liniştitor: maşinile de calcul, roboţii industriali, instalaţiile electronice — produse de prestigiu ale întreprinderii lor — erau acolo întregi şi perfect ambalate, aşa cum ieşiseră din hala de montaj! Dar delegaţii nu se mulţumiră cu această constatare. Desfăcură o parte din ambalaje şi ceea ce văzură acum le provocă un adevărat şoc: undeva, în mijlocul sofisticatelor aparate, cîteva beculeţe pîlpîiau multicolor! Atunci începură să cerceteze febril fiecare obiect. Pînă cînd unul dintre ei arătă triumfător o sculă minusculă pe care o descoperise printre firele instalaţiilor:
        — Recunoaşteţi a cui e şurubelniţa asta?
        Ceilalţi doi, uluiţi, rostiră într-un glas numai atît:
        — Pompilică!...
        Peste două ore, Pompilică, electrician în hala de montaj a „Uzinei de maşini de vîrf" era chemat în faţa directorului. Erau acolo o grămadă de factori de răspundere din întreprindere. Directorul i se adresă părinteşte:
        — Pompilică, noi cunoaştem marea ta aplicaţie pentru cercetarea tehnică, pentru inovaţii, pentru descoperirea defecţiunilor care se ivesc în cîmpul muncii tocmai cînd noi visăm la cîmpul cu flori...
        Aici, brusc, vocea superiorului căpătă o notă tunătoare:
        — Dar ce caută blestemata ta de şurubelniţă în ultimul nostru transport de maşini?! Ai?! Spune, Pompilică!
        Pompilică era fîstîcit. Niciodată nu văzuse atîţia ochi holbaţi asupra lui! Îşi dădu seama că trebuie să spună tot adevărul şi numai adevărul:
        — Păi, tovarăşe director, am tot văzut că în ultima vreme faimoasele noastre maşini de calcul, roboţii noştri electronici, pleacă spre beneficiari la un nivel de calitate tot mai scăzut. Am auzit c-au sosit şi o mulţime de reclamaţii!... Şi ce mi-am zis eu: dacă secţiile de producţie şi controlul tehnic închid ochii şi lasă să iasă pe porţile uzinei produse proaste, ia să dau acestor maşini şi un pic de suflet!...
        Directorul bîigui:
        — Un pic de suflet?!... Nu înţeleg!
        — Păi, e simplu!... reluă Pompilică: or fi ele în stare să facă milioane de calcule într-o secundă sau să execute operaţii mecanice de mare fineţe, dar inimă, suflet, n-au! Aşa că le-am dat, cum m-am priceput, un pic de suflet şi văd că operaţia a reuşit! Maşinile, autocontrolîndu-şi defectele de producţie şi nevrînd să creeze beneficiarului necazuri inutile, au făcut ce-au făcut şi acţionînd electronic de la distanţă s-au încăpăţînat să nu ajungă la destinaţie în halul în care sînt!...
        În cabinetul directorial se instală o tăcere pe care n-o tulbura decît clocotul ibricului cu cafea din camera secretarei. Treptat însă, pe faţa directorului revenea acelaşi surîs lat, cald, părintesc:
        — Bravo, Pompilică L. spuse el într-un tîrziu: Bravo!... Ai acţionat frumos, plin de conştiinţă, ca un adevărat fiu al uzinei! Nu vom uita niciodată!...
        Şi Pompilică a fost răsplătit: a fost avansat responsabil cu întreţinerea tehnică a complexului social al întreprinderii. Iar acest complex — care reuneşte o cantină, o baie, o creşă, o popicărie, o sală de spectacole, etc. — e în afara întreprinderii şi-i oferă lui Pompilică un cîmp nesfîrşit de aplicaţie a minunatelor sale însuşiri în înlăturarea defecţiunilor electrice. Prin uzină nu mai are de ce să intre luni în şir...
        Aşa se face că azi, în triajul din localitate nu se mai întîmplă nimic deosebit; nici un vagon nu se mai întoarce îndărătnic în staţia de plecare. Toate produsele „Uzinei de maşini de vîrf" ajung la beneficiar după grafic. Doar Tiberiu Tiberian are cîteodată o tresărire a sprîncenei stîngi: cînd vede întîmplător cifra şapte...

(Perpetuum comic ’89, pag. 181)

Vezi toată postarea

Iazul lui Păpurică

        Adevăratul deznodămînt al întîmplărilor pe care nici n-am apucat să vi le istorisesc a avut loc la scurtă vreme după ce în săptămînalul judeţean a apărut ştirea că în iazul lui Păpurică din Dealu-de-Jos s-ar fi ivit Monstrul din Loch Ness.
        Faptul că vestea fusese înghesuită pe pagina distractivă a hebdomadarului, sub rubrica de careuri încrucişate şi între o caricatură care satiriza favoritismul şi un grupaj de anecdote culese din almanahuri apărute în secolul trecut, n-a constituit nici o piedică pentru ca, peste noapte, toată comuna să înceapă să tremure la gîndul că în mijlocul ei, în afurisita de baltă a lui Păpurică, se zvîrcoleşte şi creşte o namilă nesăţioasă şi vicleană care, nemaiîncăpînd în lacul scoţian originar, şi-a găsit spaţiu locativ aici, la Dealu-de-Jos. În ziua următoare, nimeni n-a mai trecut prin apropierea iazului. Babele se uitau peste garduri, de departe, spre el, stupindu-şi în sîn. Una, mai îndrăzneaţă, se duse la dascălul Covrig, care încă nu se făcuse pulbere în ziua aceea, şi-l rugă să bată puţin clopotul în dungă, a înfiorare mare. Însuşi Păpurică rămase la casa lui, fiind văzut învîrtindu-se mai tot timpul prim mijlocul ogrăzii fără să-şi găsească locul. Ce gînduri l-au scormonit în ceasurile acelea de nesiguranţă, nu se ştie nici acum...
        Şi totuşi, în noaptea care urmă, ai fi putut vedea — dacă te ţineau balamalele curajului — strecurîndu-se pe marginea iazul cu pricina trei umbre misterioase, şi mai ciudate fiindcă erau ca trei mogîldeţe sprintene şi parcă mînate de un scop precis! Ce scop?... dacă l-am divulga, ce s-ar alege de legea suspansului atît de necesar într-o povestire ca a noastră?!... Or, aici e momentul cel mai indicat ca să vă suspendăm curiozitatea de un fir de aţă tocmai deasupra întunecatelor ape ale iazului lui Păpurică, din care în orice clipă se pot căsca nişte fălci uriaşe dornice să-şi troznească între ele neputincioasele victime... Şi, ca suspansul să fie mai lung, deci cu atît mai palpitant, să reconstituim istoria respectivului iaz:
        Nu, nu a apărut în urma unor teribile mişcări tectonice din cine ştie ce epocă geologică în cursul căreia digestia din măruntaiele planetei se manifesta în modul cel mai necivilizat! Respectivul iaz s-a născut din ambiţia şi fantezia lui Florea Păpurică, om cu scaun la cap, locuitor responsabil al comunei, dar stăpînit de un nărav: pescuitul! De ani de zile, acest harnic vlăstar al comunei Dealu-de-Jos, înarmat cu trestii, undiţe, cîrlige, plase, năvoade, hîrşe şi — de ce să n-o spunem — chiar crîsnice, cutreiera bălţile şi pîraiele din împrejurimi avid să-şi completeze cunoştinţele ihtiologice. Şi cîte asemenea cunoştinţe folositoare nu se zbătuseră în tolba lui de pescar?!... Numai că, de la o vreme, ba cîte o baltă care nu se îndura să-i lase în cîrlig nici măcar o fîţă de plevuşcă, ba cîte un agent piscicol care-i apărea din tufişul din spate cu procesul-verbal de contravenţie în mînă tocmai cînd trăgea din apă o crăpceană doldora de icre, ba bodogănelile nevestei, geloasă pe ceasurile şi zilele pe care le petrecea în braţele reginei broaştelor, toate acestea îi cam luară pofta de pescuit în ape tulburi şi-i înfipseră în creier — ca un oscior de caras în nodul beregatei — ideea de a avea iazul lui propriu la doi paşi de casă! Şi unde-l putea înjgheba decît pe lotul său personal pe care obştea, şi mai ales preşedintele cooperativei agricole de producţie, îl blagosloviseră chiar lîngă apa care străbătea comuna, teren plin de gropi şi bolovani pe care puteai creşte cu succes deplin mărăcini şi salamandre! Ce mai, preşedintele îi plătise prin acest lot cu vîrf şi îndesat modul cum Florea Păpurică îşi bătuse joc de el, de faţă cu martori, într-o seară cînd la bufetul din centrul comunei fusese descărcată mai multă bere decît figura în statistici pe cap de locuitor...
        Şi totuşi, din piatră seacă, adîncind şi lărgind luni de zile o groapă din mijlocul lotului, săpînd un şanţ pînă-n malul rîului şi folosindu-l cu iscusinţă, Păpurică izbuti să creeze un fel de ghiol care sta ca un uriaş ochi holbat în inima comunei. Şi, ceea ce a surprins şi mai mult pe consăteni, e faptul că, la puţină vreme după aceasta, în iazul lui Păpurică au început să se zbenguie peşti de toate neamurile, de la obleţi la crapi rotofei, de la lin la caracudă, ca să nu amintim decît despre aceste vertebrate de apă neaoşe!...

        De atunci, iazul lui Păpurică îşi cuceri rapid un loc nepieritor în însăşi monografia comunei! Faptele vorbesc de la sine; ele s-au succedat într-un ritm inexorabil:
        Mai întîi, un profesor local l-a consemnat într-un buletin geografic central drept un element care a schimbat substanţial peisajul şi microclimatul aşezării. După estimările sale, la Dealu-de-Jos se născuse al 3451-lea lac de pe cuprinsul ţării...
        Apoi, întreprinderea de construcţii care primise sarcina să facă — în sfîrşit! — un pod peste gîrla care tăia în două Dealu-de-Jos, îşi schimbă subit planul de a construi această punte de beton armat la intrarea în comună şi stabili că locul ideal pentru această lucrare — nu putea fi decît în preajma iazului lui Păpurică. Curînd, şeful şantierului — un pătimaş pescar amator, campion naţional absolut la 100 metri... plătică! — putea fi văzut ore în şir dînd la peşti pe malul iazului... Drept urmare, nu numai iazul dar şi podul fu asociat numelui lui Păpurică, ceea ce, în primăvară, îi asigură sufragii unanime în scrutinul electoral pentru edilii comunei.
        Cu prima ocazie, pe preşedintele cooperativei agricole de producţie îl luă gura pe dinainte şi la o conferinţă de presă prilejuită de culegerea recoltei de fasole urcătoare, declară că iazul cu pricina reprezintă noul sector piscicol al unităţii sale agricole socialiste... Aşa ajunse Florea Păpurică şeful sectorului piscicol din Dealu-de-Jos.
        Entuziasmat, fiul dirigintelui poştei care urma prin corespondenţă cursurile facultăţii de ştiinţele naturii, renunţă instantaneu la tema de diplomă dedicată obiceiurilor păsărelelor din ordinul Cuculiformelor şi abordă pasionanta investigaţie asupra peştilor din bălţi şi iazuri cu aplecare specială asupra celor din familia Cyprinidaelor. Însuşi profesorul referent din Capitală, interesat la culme de această originală opţiune naturalistă, se deplasă cu întreaga familie (compusă din cinci persoane) la Dealu-de-Jos şi cercetă cu de-amănuntul, timp de două săptămîni, calităţile nutritive ale peştilor descrişi de sîrguinciosul său student de pe malurile ospitaliere ale iazului lui Păpurică...

        De altfel, fiind vorba de ospitalitate, trebuie să arătăm că, în ultima vreme, orice control serios asupra scriptelor financiare ale cooperativei îşi încheia bilanţul lîngă apele miloase ale iazului lui Păpurică, pe covorul de iarbă grasă, în fum de crap la proţap bine stropit cu mujdei, care dovedea mai bine decît orice spiritul fructuos de iniţiativă al colectivului din Dealu-de-Jos... Datorită timpului îndelung petrecut cu supravegherea acestor proţapuri, nevasta lui Păpurică obţinu în plus valoarea unei jumătăţi de normă, ceea ce răscumpăra într-un fel cheltuielile de reprezentare cărora soţul ei le făcea faţă din ce în ce mai greu...
        Mai complicat a fost cînd echipa de balet clasic a Casei de cultură din capitala judeţului a ţinut morţiş să organizeze un spectacol de sunet şi lumină ca „Lacul lebedelor" în decorul nocturn oferit de iazul lui Păpurică... Pentru a potoli setea de muzică a numeroşilor invitaţi sosiţi de pe tot cuprinsul judeţului, a fost nevoie să se comande suplimentar un vagon cu peşte de la Tulcea...
        De aici se trage probabil consecinţa că, în anul următor, în planul de producţie defalcat pentru cooperativa agricolă din Dealu-de-Jos, a figurat pentru prima oară o însemnată cantitate de peşte, ceea ce s-a adus la îndeplinire numai datorită neobositului contabil-şef care, printr-un schimb reciproc în natură, în care predomina spirtul de 90 de grade, a reuşit să obţină din cherhanalele gălăţene cantitatea planificată...
        Se poate afirma însă că, tot datorită iazului lui Păpurică, Dealu-de-Jos s-a apropiat şi mai mult de oraşul de reşedinţă judeţean: pentru întîia oară, întreprinderea de transporturi auto a judeţului a înfiinţat o cursă de autobuze cu punct terminus în comuna respectivă. S-a stabilit că toţi şoferii care deserveau această linie erau membri vechi ai „Asociaţiei vînătorilor şi pescarilor sportivi" şi au devenit curînd prieteni la toartă cu Păpurică în multele ceasuri libere care-i despărţeau de sosirea şi plecarea autobuzelor din comună...

        Ei au asigurat, de altfel, şi transportul numeroşilor participanţi la una din festivităţile care vor rămîne în cartea de aur a comunei Dealu-de-Jos: dezvelirea, în piaţa creată în apropierea iazului lui Păpurică, a monumentului realizat din iniţiativa filialei judeţene a „Asociaţiei vînătorilor şi pescarilor sportivi", un splendid grupaj sculptural reprezentînd pe zeiţa Diana în braţele lui Neptun, ambii înconjuraţi de tot felul de făpturi ale pădurii şi ale apelor într-o benefică revărsare a darurilor naturii!...
        Inaugurarea acestui monument, semnat de un valoros artist judeţean al cărui nume îmi scapă, a fost un factor hotărîtor pentru construirea în comuna Dealu-de-Jos a motelului „Vraja iazului", o replică contemporană a vestitului „Han al Ancuţei", expresie supremă de confort şi bun gust care caracterizează toate amenajările din zonă ale Oficiului Judeţean de Turism. Specialitatea bucătarului-şef de aici: „Bouillabaisse à la Papurica"!...
        Dar ce ecou aveau toate acestea în sufletul lui Păpurică? Un lucru e cert: îşi găsea tot mai puţin loc şi tot mai puţine clipe de tihnă pe malul iazului visat... Ba, putem spune, că de dorul iazului de la început îi cam venea să-şi ia cîmpii!...
        Dar, iată, c-a sosit ziua aceea, parcă providenţială, cînd în hebdomadarul judeţean s-a anunţat apariţia Monstrului din Loch Ness în iazul din Dealu-de-Jos!... Era, fără nici un dubiu, răzbunarea foto-reporterului Tache Ursulache, cel căruia, într-o zi cu o toamnă în urmă, Florea Păpurică îi închisese poarta iazului în nas, pe motiv că peştii îşi fac siesta şi nu pot fi tulburaţi de aparatul fotografic...

        Dar vestea apărută în ziar, cum spuneam, a făcut ravagii, ca într-un veritabil final de film de groază... Numai trei umbre nu s-au lăsat ghemuite în casă de frică... În puterea nopţii, ca nişte mesageri ai întunericului, ele au pătruns în arealul iazului... Trei umbre ca nişte mogîldeţe... căci nu erau alţii decît trei dintre cei mai isteţi elevi din clasa a V-a B a şcolii generale din Dealul-de-Jos. Cîteşi trei doldora de lecturi geografice, poliţiste şi ştiinţifico-fantastice! O.Z.N.-urile, statuile din Insula Paştelui, dîrele geometrice de piatră din deşerturile sud-americane, desenele bizare de pe stînci preistorice, erau de mult pentru ei nişte naive cimilituri dezlegate! Cît despre balaurul din Loch Ness, punerea lui în evidenţă era floare la ureche! Cum de nu se gîndise nici unul din savanţii care dăduseră tîrcoale celebrului lac scoţian la o asemenea soluţie: era destul să goleşti lacul de apă, aşa cum văzuseră cei trei că se procedează cu Cişmigiul bucureştean în fiecare an, şi ce ar rămîne pe fund ar fi Monstrul!?
        Tocmai această experienţă se hotărîseră cei trei şcolari din Dealul-de-Jos să săvîrşească la iazul lui Păpurică! Şi plini de rîvnă, cu unelte adecvate sustrase din curtea părintească, se puseră pe lucru în bezna nopţii! Săpară un şanţ larg şi sănătos în panta dinspre gîrlă şi, la un moment dat, surpară şi ultimul stăvilar din calea apelor iazului care, de cum văzură poarta slobozeniei deschisă, se năpustiră spumegoase la vale! În cîteva clipe, apele şi peştii lui Păpurică se duseră pe gîrlă sau pe apa Sîmbetei — cum vreţi s-o luaţi — în afară de un crap imens şi bătrîn care zăbovi încă puţin gînditor pe mîlul de pe fundul bălţii. Îi plăcuseră aceste locuri şi ar fi dorit să iasă aici la pensie, să stea zile întregi la taifas cu Florea Păpurică, fiindcă erau prieteni vechi... Cînd văzu însă că şcolarii buclucaşi se pregăteau să-l prindă pentru a-l arăta tuturor a doua zi drept prototipul Monstrului din Loch Ness, crapul nostru făcu un salt acrobatic, îi stropi cu nămol din cap pînă-n picioare, şi alunecă şi el pe şanţul artificial pînă în apele învolburate ale gîrlii!...
        Şi aşa se termină cu iazul lui Păpurică deoarece acesta n-a mai vrut în ruptul capului să-l refacă. Ba, mai mult, aduse un tractor şi nivelă groapa de parcă nici n-ar fi existat vreodată!...

        Numai că, la mică trecere de vreme, pe locul acela gras şi mîlos începu să crească o mîndreţe de papură, deasă şi strălucitoare, cum nu se ştia prin partea locului! Şi atunci, Florea Păpurică avu o nouă idee: să transforme secţia piscicolă a cooperativei agricole de producţie în secţie de împletituri de papură!... Într-un an dădu cu papura lui de lucru la peste o sută de consătence, iar coşurile, traistele, rogojinele, panerele şi toate celelalte obiecte din papură care se făureau la Dealu-de-Jos aduseră o faimă nouă judeţului respectiv...
        În aceste zile, Florea Păpurică şi soţia se găsesc la Tîrgul de artă meşteşugărească de la Frankfurt şi reprezintă, cu succes iscusinţa împletitoarelor de papură din Dealu-de-jos.
        De cînd s-a deschis tîrgul, Păpurică încearcă toate preparatele culinare din peşte aflate la îndemînă: languste în aspic, fileuri de anghile, stridii la capac, macrouri în ketchup, homari în sos spaniol, sardele de Nissa cu capere, dar nici unul dintre aceste mofturi nu aduce cu borşul pescăresc pe care şi-l fierbea singur pe malul iazului!
        De aceea, abia aşteaptă să se întoarcă la Dealu-de-Jos şi să pornească hai-hui către o baltă înecată în sălcii şi păpuriş. Dar, ştiţi, aşa, un iaz situat cît mai departe de minunatul său sat natal, şi singuratic şi liniştit, încît să audă pînă şi şoaptele peştilor.

(Perpetuum comic ’88, pag. 50)

Vezi toată postarea

Ultimul strigăt

        „Vine ministrul'"; Aceste sunete străbătură cu viteza luminii toate lungile coridoare ale tuturor etajelor institutului pentru modernizarea cercetărilor de modernizare, în dimineaţa aceea care, în ajun, se anunţa la fel ca oricare alta. Dar cine, după o asemenea ştire, mai putea să stea liniştit, să-şi pregătească ibricul şi ceaşca de cafea, să-şi tachineze colegele întîrziate sau să-şi felicite şeful direct pentru mina perfect sănătoasă pe care o arbora?!... Totul clocotea între perplexitate şi panică! Iată că, totuşi, după atîtea alarme false, tocmai cînd se aşteptau mai puţin, Ministrul îşi adusese aminte şi de instituţia lor şi o trecuse în carnetul său de lucru din ziua următoare! Teribil soroc! Nimeni nu ştia cum va răspunde exigenţelor vizitei ministeriale bravul colectiv al modestului institut. Nimeni, în afară de directorul lui, care, deşi veşnic asudat într-un impecabil costum gri, părea singurul om din edificiu care ştia pe unde vor putea scoate cămaşa!...
        Sobru, autoritar, calm, hotărît, pătrunzător, acesta nu se grăbi să mobilizeze în cabinetul său nici pe adjunctul ştiinţific, nici pe şefii de secţii, nici pe responsabilii de lucrări, ci cheamă mai întîi la el pe... Chira!
        Chira, în halatul ei cenuşiu, nescrobit, se prezentă de îndată ca un ostaş disciplinat dar rămase lipită de uşorii uşii, cît mai departe de conducere, fiindcă în dimineaţa aceea mîncase două cepe şi ştia că damful lor nu se potriveşte deloc cu exaltaţiile „after shave-ului" directorial.
        Şeful o privi îndelung, cercetător, apoi îi vorbi iute, fără nici o putinţă de a fi întrerupt:
        — Tovarăşa Chira, d-ta reprezinţi absolut numeric întregul nostru personal de serviciu. În braţele şi mai ales în sîrguinţa dumitale stă principala carte de vizită prin care institutul nostru se va arăta importantului oaspete care mîine dimineaţă, la o oră care se va stabili ulterior, va fi aici! D-ta trebuie să acţionezi azi în aşa fel încît toate etajele, coridoarele, laboratoarele, sălile şi birourile institutului nostru să fie lună! Dar nu o lună plină de praf, aşa cum au văzut-o cosmonauţii care au săltat peste hîrtoapele ei, ci luna strălucitoare pe care o vedem noi de aici, în nopţile înstelate! Într-un cuvînt, curăţenie la cataramă! Totul trebuie să lucească!... Nu, nu te speria! Te vom ajuta! Sîntem pregătiţi în acest sens mai bine decît orice instituţie! Avem o cameră plină cu aparatele cele mai avansate, născocite în vederea unei curăţenii de înaltă clasă într-o clădire publică! Nu degeaba sîntem un institut pentru modernizarea cercetărilor de modernizare! Şi pentru ca să poţi mînui eficient aceste maşinării, îţi dau ca îndrumător pe specialistul nostru nr. I în aparatură superelectronică, împreună cu care, de altfel, personal am achiziţionat respectivele instrumente în timpul călătoriilor noastre în străinătate!...
        Chira încercă să îngaime ceva, se înecă, şi pînă se dezmetici se şi trezi alături de specialistul nr. I în camera cu pricina în care-i aşteptau tot felul de aparate ciudate dintre carevunele erau încă pe jumătate vîrîte în ambalaje...
        Specialistul îşi duse mai întîi mîinile la cap, apoi şi le lăsă ca nişte ciomege pe vraful de prospecte cu ajutorul cărora începu să identifice fiecare aparat în parte. Şi de fiecare dată cînd termina de dibuit modul de funcţionare al unuia, se grăbea să-i explice Chirei cum trebuie să-i mînuiască. Dar oricît s-a grăbit, tot a fost nevoie de două ceasuri bune pentru ca atît el cît şi răbdătoarea sa subalternă să fie gata să pornească la marele asalt înarmaţi cu toate acele ustensile de dereticare ultrasofisticate...
        Şi, o dată sosit acest moment, Chira n-a mai putut fi oprită din iureşul său a-toate-curăţitor!
        A apucat mai întîi imensul aspirator cu triplă absorbţie, ochi magic şi evacuare automată a prafului şi a purces prin toate compartimentele clădirii ca un turboreactor supersonic care se tîrăşte pe burtă pe un întreg aerodrom!
        A trecut după aceea la marile şi nenumăratele geamuri, acţionînd „vibratorul universal pentru lustruirea sticlei" dotat cu spray-uri teleghidate şi uscătoare electrice simultane.
        Pereţii acoperiţi cu tapet i-a readus la netezimea şi culorile iniţiale cu ajutorul presatorului electronic „Typhoon", made în Hong Kong.
        Tavanele şi pereţii vopsiţi în ulei i-a curăţat cu pulverizatorul cu grilă acustică şi detergenţi combinaţi.

        Cu ultimul tip de lustruitor de parchete creat pe mapamond, înzestrat cu şapte perii concentrice, a reuşit să jupoaie, pe lîngă stratul de murdărie depus pe pardoseală, şi 12 perechi de pantofi ai personalului care se învîrtea de colo pînă colo prin clădire.
        Toate armăturile metalice ale uşilor, ferestrelor, lămpilor, birourilor şi dulapurilor, ba, în treacăt, chiar şi opt ceasuri de mînă, au fost reşlefuite rapid cu ajutorul oscilatorului cu laser „Supermax".
        Covoarele întinse de-a lungul coridoarelor, de mult tocite pînă la limită sub paşii personalului institutului, au fost readuse la grosimea originară folosind regeneratorul cu păr de cămilă şi adezivi atomici creat de o prodigioasă firmă japoneză.
        În fine, cu acest prilej, Chira şi specialistul nr. I au instalat pentru prima oară în holul de la intrarea în clădire lustruitorul de încălţăminte acţionat cu celulă fotoelectrică, uscătorul de apă de ploaie cu cîmp magnetic iar în fiecare grup sanitar uscătorul de mîini cu infraalbastre.
        Şi tocmai cînd erau pe punctul să verifice, prin apăsarea pe un simplu buton, funcţionarea celor 33 de instalaţii de aer condiţionat cu aerosoli de altitudine şi respiraţie artificială, în clădirea institutului a răsunat un strigăt disperat:
        — Tovarăşa Chira!... La telefon!
        Chira a făcut cei mai mari ochi posibili, şi-a şters mîinile cu o cîrpă şi s-a năpustit peste telefonul din cabina portarului...
        Cînd a ieşit de acolo, după aproximativ trei minute, era parcă altă femeie! O înfrigurare cu totul nouă se citea pe faţa ei. Şi-a scos halatul cenuşiu şi boţit de pe ea şi privindu-l vag pe specialistul nr. I i-a spus trăgînd cu un ochi spre ceasul din hol:
        — Tovarăşe, ziua mea de lucru s-a terminat. De altfel, cred că totul e pus la punct pentru vizita de mîine. Eu acum plec!...
        Şi specialistul nici n-a apucat să deschidă gura că a şi văzut-o pierind în exteriorul clădirii!...
        Chira străbătu oraşul folosind cel puţin trei tipuri de vehicule şi ajunse într-un cartier de străduţe vechi, încă podite cu bolovani de rîu. Se precipită într-un suflet spre ulucile unei curţi năpădite de verdeaţă care ascundea în fund şi o căsuţă cu pridvor.
        Şi, de cum dădu poarta în lături, strigă către fie-sa care citea aşezată pe pragul de la intrare:
        — Fă, Tinco, mai lasă cartea aia şi pregăteşte mătura şi făraşul şi ligheanul cu leşie, c-a telefonat tac-tu că se-ntoarce din deplasare cu două zile mai devreme şi dacă ne găseşte cu casa vraişte praf ne face p-amîndouă!...

(Perpetuum comic ’87, pag. 36)

Vezi toată postarea

Îngheţul

        Nenorocirea s-a abătut asupra comunei Dealu-cu-pruni în plină iarnă, cînd distileria de rachiu de aici, o superbă relicvă a genului din vremuri de tristă memorie care potolea, încă, setea contemporanilor, trepida cît e ziua de mică, transformînd în ţuică butoaie de prune, mere, corcoduşe, pere şi alte pometuri. S-a întîmplat, fără nici o îndoială, în noaptea dinspre 4 spre 5 februarie, cînd gerul se îndrăcise cumplit. Cert e că în dimineaţa fatală, Ghiţă Ciutura, falnicul responsabil al Cazanului lui Belzebuth din Dealu-cu-pruni, după ce se trezi şi se clăti cu o duşcă de ţuică de 50% (din care mai avea — vai! — atît de puţină), se duse la coşmelia care adăpostea „universitatea de limbi străine" — cum o numeau consătenii — şi începu să verifice instalaţiile înainte de a porni „producţia" din ziua respectivă. Injectorul de păcură se aprinse ca turbat! Materia primă aştepta pregătită la nivelul potrivit. Alcoolmetrele, eprubetele, pîlniile şi toate celelalte dichisuri ale distileriei erau în poziţie de bătaie. Dar ce se petrece cu apa?! Apa cea limpede, de izvor, care răceşte serpentina cu aburi spirtoşi. Ei bine, în dimineaţa aceea, prin robinetele de apă ale distileriei nu catadicsea să se scurgă nici o picătură! Absolut nici una! Dar cine să fi închis conducta de apă?! Asta nu se putea întîmpla în comuna Dealu-cu-pruni! Şi aceasta, pentru simplul motiv că respectiva ţeavă, în exclusivitate a cazanului de rachiu, venea direct de la izvorul din Comuna Lupului, singura colină căreia i se putea spune munte, din apropierea localităţii!... Să-şi fi stabilit izvorul singur un program limitat de furnizare a apei? Greu de crezut! Şi, ca o străfulgerare ocultă, în mintea lui Ghiţă Ciutura apăru explicaţia care era adevărul golgoluţ, oricît de nemilos ar fi fost: îngheţase conducta!...

        Primul lucru pe care l-a făcut a fost să mai tragă o duşcă (de astă dată din cea de 30°, ţuica destinată consumului curent) şi începu să aştepte. Să aştepte dezgheţarea apei. Şi, toată ziua, oamenii cărora trebuia să le vină rîndul la cazan se învîrtiră pe lîngă el îmbunîndu-l şi autoconsolîndu-se:
        — Lasă, nene Ciutura, că se moaie el gerul şi se sparge şi capul de gheaţă!...
        Dar conducta continua să fie bocnă! Or, aşa ceva nu i se mai întîmplase lui Ghiţă Ciutura în toţi cei 15 ani de cînd stăpînea destinele distileriei, după ce o viaţă de om condusese frîiele cooperaţiei comunale de consum pînă la controlul acela de pomină! Să-i facă lui conducta pocinogul ăsta, acum, în pragul pensionării?!
        Şi, pentru prima dată în acea zi, începu să înjure cu convingere... Dar nu mai puţin nervoşi se arătară inspectorii din cooperaţie rămaşi peste noapte în comună şi care, înainte de a se retrage pe la casele lor din capitala judeţului, veniră să-şi ia un cald rămas bun de la responsabilul cazanului:
        — Hm, nene Ciutura... zise unul dintre ei, rău prevestitor: parcă dinadins ai potrivit-o cu îngheţul ăsta. Ştiai că plecăm noi...
        Şi porniră trîntind uşile maşinii de teren, un „Aro" alb în care damigenele din spate sunau trist a gol...
        A doua zi, Ghiţă Ciutura porni la acţiune! Trebuia găsit locul unde conducta era gîtuită de gheaţă. Dar cum să ghiceşti nodul buclucaş pe o distanţă de doi kilometri?! Şi mai trebuia şi săpat cel puţin la o jumătate de metru adîncime, ca să dai de ţeava îngheţată! Începu să sape chiar pe uliţa care ducea la distilerie, ajutat de doi oameni care muşcau cu atîta sete cu tîrnăcoapele din pămîntul înţepenit de parcă erau convinşi că din conductă va ţîşni un val de ţuică mai aromată şi mai tare decît oricînd!...
        Săpară trei gropi fără să întîlnească şarpele de oţel! Atunci apăru primarul, care spuse:
        — Ce proşti sînteţi!... Păi nu ştiai, nene Ciutura, că ţeava trece pe partea cealaltă a uliţii?...
        Nea Ghiţă se pocni cu coada sapei de frunte şi trecu pe partea cealaftă. După două zile, pe fundul unei găuri, apăru conducta. O podidiră cu apă clocotită. Degeaba! Prin robinetele de la distilerie nu zvîcni o picătură de apă! Repetară operaţia în alte trei puncte. Nimic!

        Între timp, telefonul personal, de la domiciliul lui Ghiţă Ciutura, suna din oră în oră cu tot mai multă insistenţă:
        — Nea Ciutura, ne dai planul peste cap! Te scoatem la pensie mai devreme decît te gîndeai!... i se striga de la centrala alcoolurilor.
        — Bine, măi frate, vrei să ne laşi sărbătoarea şefului fără ţuică de Dealu-cu-pruni? Păi ştii ce-nseamnă asta? Retrogradare din trei în trei! Şi să văd atunci cum o s-o mai ţin secretară pe fata matale!... i se telefona de la Direcţia Direcţiilor.
        Şeful ocoalelor silvice din judeţ îl luă cel mai tare:
        — Tovarăşu’, ţi-am spus din timp că-mi mărit fata! Eu, fără ţuica ta, n-o mărit! Vreau să-i fac praf pe toţi bucureştenii din neamul lui ginere-miu! Aşa că să nu mă duci tu pe mine cu îngheţul conductei că nu-ţi merge!...
        Dar cîţi nu se pregăteau de nuntă chiar în Dealu-cu-pruni?! Cînd îi întîlnea, Ghiţă Ciutura trecea pe partea cealaltă a drumului. Unul dintre ei i-a strigat de departe:
        — Mi-ai nenorocit fata! Cuscrul mi-a trimis vorbă că nunta amînată e belea curată! El conta c-aduc eu ţuica!...
        Totul părea pierdut, cînd interveni sergentul major în retragere Spiridon Leahu, fost pirotehnist, care propuse cu o voce tunătoare:
        — Trebuie să dăm foc! Cu săpatul nu ajungem nicăieri! Trebuie să încingem focuri pe tot traseul conductei din 50 în 50 de metri!
        — Bine! Focuri! Dar cu ce lemne?!
        — Cu orice! Cu paie, cu garduri vechi, cu crăci adunate de pionieri prin muncă patriotică! Putem lua şi din cota de lemne de la căminul cultural, că pe-acolo tot rămîn de multe ori ferestrele întunecate.
        Zile în şir o dîră de focuri a unit cazanul de ţuică de izvorul din Coama Lupului. Noaptea, şiragul acesta de flăcări era feeric! Niciodată nu li se făcuseră copiilor din comună focuri de tabără atît de frumoase... În aceste circumstanţe, un dispecer de la staţia electrică din apropiere a tăiat lumina din comună pe toată noaptea zicînd că Dealu-cu-pruni e luminat... Şi totul în zadar! Conducta se încăpăţîna să nu stoarcă nici o lacrimă de apă...
        Într-a treia săptămînă de îngheţ al distileriei, directorul căminului cultural îşi trînti demisia pe masa primarului:
        — Toată vara am pregătit primul „Festival de iarnă al pomicultorilor rapsozi" şi acum minunata noastră manifestare cultural educativă e la pămînt! Toate formaţiile artistice care-şi anunţaseră participarea, auzind ce se petrece în comuna noastră, ne-au trimis invitaţiile înapoi!
        Primarul îi rupse demisia în paisprezece bucăţele:
        — Sîntem chit... spuse el. Şi eu aranjasem un reportaj formidabil în comuna noastră, cu o echipă de la televiziune. Află că băieţii, foarte bine informaţi, mi-au telefonat că mai-marii lor le-au schimbat planul: îi trimit, săracii, în Vrancea! Cică acolo nu e nevoie de atîta apă la vinificaţie...
        De altfel, în cîteva publicaţii ale presei locale, ba chiar şi centrale, apăruseră primele referiri critice la adresa locuitorilor din Dealu-cu-pruni: că au lăsat livezile să îmbătrînească prea mult, că la căminul cultural nu mai cîntă nici greierii, că în ciupercăria inaugurată cu pompă creşte varză murată...

         Toate controalele, inspecţiile, inventarele care au avut loc în comună în aceste săptămîni se soldară cu referate, procese-verbale şi sancţiuni dezastruoase. Culmea, tot în această perioadă, printre numeroşii deţinători de autoturisme personale din Dealu-cu-pruni se înregistrează cele mai multe contravenţii la legile circulaţiei, din istoria automobilistică a comunei. Miliţienii din localitate, mai la datorie decît oricînd, nu mai pridideau să fluiere...
        Înşişi reprezentanţii clerului din comună, văzînd minunatele lor monumente de arhitectură veche aproape goale, explicară situaţia astfel:
        — Cum să mai crezi în Dumnezeu, dacă nu e-n stare să repună în funcţiune nici un cazan de ţuică! Amin!...
        În schimb, din partea muzeului judeţean sosi la consiliul popular o adresă în care se arăta mai răspicat decît altcîndva că vechile instalaţii de alamă curată ale distileriei, o creaţie a meşterilor din veacul trecut, meritau de mult să figureze printre exponatele secţiei de tehnică agricolă tradiţională a muzeului şi că achiziţionarea lor era chestie de zile...
        Şi toate acestea bubuiau în creierii lui Ghiţă Ciutura ca o grindină pe un acoperiş de azbociment... Pînă cînd, disperat, pornind cu ultima vadră de ţuică ascunsă printre rufele din şifonier, spre policlinica aparţinătoare, obţinu, de fapt meritat, primul concediu medical din viaţa lui. Şi era hotărît să-şi prelungească acest concediu pînă la salvatoarea pensionare...
        ...Dacă, într-o noapte, pe neaşteptate, nu s-ar fi produs o căldură dulceagă de primăvară grăbită, care dezgheaţă pămîntul pînă la conducta refractară... Iar cazanul începu să duduie din nou spornic cît era ziua din ce în ce mai mare...

        Aşa că, azi, puteţi să vizitaţi comuna Dealu-cu-pruni cu toată încrederea. Are şi han turistic, în centru, cu locuri de cazare. De unde se poate admira încîntătoarea panoramă din jur, inclusiv clădirea străvechei distilerii de rachiu, cu coşul fumegînd. Petrecere frumoasă!

(Perpetuum comic ’86, pag. 58)

Vezi toată postarea