Stimat auditoriu, mirabila noimă a mobilizării noastre de azi se poate decoda cu ochiul liber pe simezele puse la dispoziţie cu atîta dăruire de organizatori, ei înşişi educaţi la aceeaşi şcoală a privirii dezinteresate (aparent unidimensională), tipică celor şapte magnifici expozanţi de grafică şi pictură sub generoasa şi atît de sugestiva egidă a cenaclului de artă naivă „Sextant". Fiecare artist este găzduit cu cel puţin şapte lucrări, astfel încît publicul să poată opta, compara şi cumpăra, evident, vîrfurile sau culmile, asimptotic vorbind. De altfel fiecare din cei mobilizaţi aici ştie ce înseamnă un vertex sau un culmen legat indestructibil de vertigo, aşa dar sentimentul vîrfului nu poate fi decît previziunea ameţitoarei ţinte absolute, depozitară a idealului personal sau obştesc ce ne vizitează din cea mai fragedă copilărie. Sigur, rolul meu nu este unul uşor, căci ce este criticul decît un ins care nu se mai poate bucura sau întrista decît public, în public şi pentru public, un sacrificat stegar, al gustului obiectiv. Înstrăinarea de sine (dar şi de prieteni, colegi, vecini, rude din ţară sau străinătate) este nu numai o problemă umanitară a criticului ci şi una ontologică. Comuniunea, logodna, mariajul, racordul, identificarea sa cu obiectul artistic în vederea omologării şi calificării acestuia şi care nu este întotdeauna obiectul dorinţei (l’objet du désir), se află la originea dramei sale, de fapt drama unui divorţ — id est obiectivare — ce se joacă clipă de clipă pe acel podium singular al unor combustii pure şi anticipatoare ale reperelor şi orizonturilor spirituale ale cetăţii. Toposul criticului este o insulă al cărei elan de contopire cu continentul este permanent cenzurat în numele purităţii actului de evaluare a obiectelor artistice oferite de continent. Pe continent criticul nu debarcă decît în vacanţă, condiţia sa de insular sau peninsular este implacabilă. Voi spune deci, asumîndu-mi rolul că linia lucrărilor de grafică, vitală şi vibrantă deşi uneori redundantă, este bună conducătoare de idei-forţă ce, ca să zic aşa, plutesc în aer, evident pe liniile de forţă ale aerului nostru pur şi personalizat, specific noilor exigenţe. Sînt decelabile totuşi anumite inflexiuni şi moliciuni ce nu pot proveni decît din umbroasa retorică a melancoliei profesată de Dürer de care ne desparte nu numai timpul ci şi locul, scopul şi mijloacele. În schimb, cromatica explozivă a picturilor, deloc întîmplătoare, are un ce provocator vis-à-vis de idealul nostru de armonie a semitonurilor şi a nuanţelor surdinizate; culoarea se revarsă hemoragic dincolo de frontiere, inundînd tabloul şi ochiul, ameninţînd strategic şi periclitînd compoziţia, ambientul, climatul nostru etic. Culorile vociferează agresiv, confiscînd intimitatea privirii, cotropesc în loc să cucerească. Nu împărtăşesc de fel această năvală şi răzvrătire, chiar dacă este datorată tinerilor şcoliţi la „Sextant".
(Perpetuum comic ’91, pag. 40)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu