Mărturisirea lui Robinson Crusoe

        Aş fi dorit să am darul scrisului pentru a vă istorisi povestea mea, aşa cum s-a petrecut acolo, în insula aceea pustie, căci o întîmplare mărturisită cuiva devine pe jumătate străină, cel care o ascultă simţindu-se îndreptăţit, chiar dator, de a o completa şi modifica după bunul său plac.
        Amicul Daniel nu a făcut excepţie de la regulă, a ascultat senzaţionala mea destăinuire în taverna aceea de pe chei, în faţa halbelor de rom îndoit cu bere, a notat ideile principale, iar cînd am citit cartea sa, care ar fi trebuit să reflecte cît mai fidel istorisirea, denaturările m-au îngrozit. Robinson, mi-am spus, aşa se scrie istoria, adevăraţii eroi rămîn în anonimat, iar impostorii se substituie lor, se bucură de onoruri şi privilegii. Fii mulţumit că totul a pornit de la tine, ce importanţă au licenţele scriitoriceşti?
De fapt, să recunoaştem adevărul, întîmplarea redată în carte, pînă la un punct, este aidoma cu realitatea, falsul începe din momentul eliberării lui Vinery. Observasem aşadar, că unul din prizonierii ce urmau să fie îngurgitaţi de canibali, ultimul rămas încă în viaţă, scăpase şi gonea vertiginos în direcţia unde stătea ascuns, urmărit de virtualii săi călăi. Cînd s-au apropiat îndeajuns, am ieşit din ascunziş, am pus muscheta la umăr şi am tras în direcţia canibalilor. Urmăritorii au rupt-o la fugă îngroziţi de împuşcătură şi de strania mea înfăţişare, iar cel salvat a îngenunchiat, atingînd nisipul plajei cu fruntea. Am aruncat puşca şi m-am apropiat la cîţiva paşi de tînărul băştinaş, care continua să rămînă prosternat.
        — Hei, prietene, i-am zis cu blîndeţe, fiii liniştit, nu ţi se întîmplă nimic rău, eşti în siguranţă...
        Într-un tîrziu, prinzînd curaj, băiatul ridică fruntea, îşi îndreptă corpul rămînînd în genunchi. Avea părul creţ, retezat foarte scurt, ochii mari, miraţi şi înfricoşaţi, buzele groase, senzuale, printre care se întrevedea albul de fildeş al dinţilor. Imberb, cu faţa ovală ce dezvăluia o anume delicateţe şi feminitate, mi se părea cioplit în lemn de abanos.
        Coborîndu-mi privirea, urmării linia armonioasă a umerilor pe care se răsfăţa un gît lung, fără proeminenţe, iar mai jos, pieptul, în care stăteau înfipte cu nădejde două măsline ţuguiate. Mă frecai la ochi şi privii mai cu atenţie, fără să mă apropii prea mult, să nu-l sperii şi în spatele măslinelor zării doi porumbei ciocolatii ce se zbăteau să scape din strînsoarea pielii.
        — Dumezeule, e femeie! observai prostit. Nefericitule Crusoe, tu care, de atîta amar de vreme, nu ştii ce înseamnă o vorbă caldă şi o mîngîiere, iată că Providenţa a înfăptuit pentru tine o minune!
         „Ce ciudată arătare!" părea să-şi spună făptura ciocolatie, la care frica nu dispăruse şi porumbeii continuau tulburătoarea lor zbatere.
        — Azi este Sfînta Vineri, iar tu, frumoaso, ai ceva divin în tine, vei fi Vineri a mea, îi zisei îndemnînd-o să se ridice, şi, în semn de alint, îţi voi spune Vinery.
        Glasul meu suna ciudat, un glas străin pe care nu-l mai auzisem demult, mă obişnuisem să vorbesc cu mine însumi în gînd.
        Ea se ridică, încet, graţios, cu mişcări feline, dezvăluind o siluetă de miss la un concurs de frumuseţe, o frumuseţe goală şi pură ce îşi ascundea pudoarea.
        — Iată unde erau mîinile lui Venus din Milo, gîndii încercînd să o ating delicat. Ea se retrase uşor, plecîndu-şi ochii ce se ruşinau că sînt priviţi în toată goliciunea lor, lăsîndu-şi sînii şi coapsele devorate de privirile mele lacome.
         „Sărmana de tine, ai scăpat de canibali şi ai dat peste un monstru, fiecare încercînd să te devoreze într-un anume fel"...
        Venus îmi ghici gîndurile şi se năpusti la picioarele mele, îmbrăţişînd cizmele din piele de capră. Îi priveam spinarea arcuită armonic, străbătută de şiragul vertebrelor ciocolatii, pierdute în îngemănarea şoldurilor mici şi dure, neacoperite nicicînd de gelozia unei fuste sau rochii.
        Atunci, îi atinsei umărul, ea tresări uşor dar nu se mai feri şi simţii cum un curent electric mă străbate ca un fulger pe o ploaie torenţială. O ridicai încet spre mine şi o privii de aproape, îi simţii răsuflarea fierbinte şi o dorinţă nestăvilită de a o săruta mă înfioră.
        — Robinson, fii gentlemen, ce dracu, abia v-aţi cunoscut, priveşte-o este o miss! îmi răsună un glas străin la ureche. Şi apoi, de unde ştii că la ei sărutul este cunoscut?
        Fusei nevoit să fac prezentările:
        — Eu, Robinson, Ro-bin-son zisei arătînd spre mine, tu, Vi-ne-ri, accentuai, punîndu-i mîna pe piept.
        De data aceasta, un trăznet se abătu asupra mea, ameţindu-mă. Cînd mă dezmeticii, eram împins uşor de cinci degete lungi, suple şi o suită de sunete dulci ieşi printre şiragurile de perle albe, ghemuite orizontal sub buzele răsfrînte în afară.
        — Ro-ro, bin-bin...
        — Ro-bin-son!
        — Robinson...
        Era aproape la fel de înaltă ca mine, din punctul acesta de vedere eram egali, dar Doamne, cîtă puritate şi frumuseţe sălăşluia în trupul acela măsliniu, ce mic mă simţeam pe lîngă ea! Faţa mea devastată de sălbăticia singurătăţii, barba de sihastru, veşmintele croite stîngaci, trebuie s-o fi impresionat neplăcut, dar ea vedea în mine Salvatorul, un fel de dumnezeire ce se cerea respectată, divinizată. Încercam să-i vorbesc mereu, cu blîndeţe, să treacă peste şocul provocat de spectrul propriei sale morţi, era şi un antrenament al celui care aproape uitase să vorbească. De acum nu-mi mai păsa ce se va alege de mine pe insula pustie, simpla prezenţă a acelei Venus vie, superbă şi supusă, îmi era deajuns.
        Vinery mă urma la o oarecare distanţă şi totuşi era atît de departe de mine... Într-un fel, de-acum îmi aparţinea, dar nu era a mea... Avea frumuseţea unei sălbăticiuni şi sălbăticiunea frumuseţii. Simţurile mele, atrofiate de anii pierduţi ce se răzbunau mişeleşte, începură să renască, să se înfiripeze din ele însele, din cenuşa lor, ca pasărea Phonix.
        — Nu, Robinson, nu ai acest drept, îmi grăia aceeaşi Providenţă care mi-o dăduse în dar pe Vinery, nenorocitule, nu-ţi dai seama că între tine şi canibali, nu ar fi nici o deosebire?
        Ajungînd la grotă, mă simţii stingherit, devenisem un om cu tabieturi, aveam un rost al meu înstăpînit de atîţia ani... Cum ne vom obişnui împreună? Cu greu o determinai să intre în bizara mea locuinţă, nu era o sfială, o reţinere, că ce va zice lumea văzînd-o mergînd la un bărbat străin, nu era nici frica de obiectele pe care nu le mai văzuse, ci respectul faţă de omul căzut din ceruri, tot ce îi aparţinea lui, era pentru Vinery tabu.
        Văzîndu-i sfiiciunea, mă gîndeam cine erau părinţii acelei fete, cum îi dăduseră o educaţie atît de aleasă, o crescuseră la pension, avusese guvernantă, profesoare? Fără să-mi dau seama, izbucnii în rîs, un rîs nestăvilit, spontan, care o nedumeri, o puse în încurcătură, neştiind cu ce a greşit.
        În prima seară îi oferii patul meu, iar eu îmi aşternui pe jos cîteva piei de capră, dar dimineaţa o găsii dormind ghemuită ca un căţeluş la picioarele mele. Toată noaptea mă perpelisem aşteptînd un semn de la Providenţă, un vis care să-mi desluşească dacă aveam sau nu dreptul să mă apropii de acea aleasă a sorţii, dar visul nu veni în acea noapte, nici în nopţile următoare, şi gîndurile mă chinuiau.
        Cît voi mai rămîne pe acea insulă blestemată? Dacă va apare o corabie salvatoare şi voi pleca din insulă, ce se va întîmplă cu ea? Voi reuşi s-o aduc la gradul de civilizaţie, la conduita necesară, se va putea dezobişnui de unele apucături de sălbatec care le mostenise prin naştere? Dacă vom avea copii, ce vor deveni ei, vor rămîne aici sub ameninţarea apariţiei canibalilor?
        Nu, categoric nu mă puteam hotărî...
        Astfel anii treceau, bigotul şi gentlemenul din mine nu se puteau înfrupta din fructul oprit, iar pe insulă nu naufragiaseră — nici prin gînd nu le trecuse —, preotul şi notarul pe care-i aşteptam cu înflăcărare şi fără de care Vinery nu îmi putea deveni soţie.
        Ea îşi păstrase trupul său de zeiţă, dar în păr începuseră să-i apară primele fire argintii. Învăţase să vorbească bine spaniola şi engleza, făcusem din ea o adevărată lady, pe măsura posibilităţilor materiale de care dispuneam. Sufletul meu trăia într-o perpetuă bucurie şi încîntare.
        Şi totuşi, Robinson, recunoaşte că ai fost un mare dobitoc, fiindcă ea, marea revelaţie a vieţii tale, zeiţa de care nu te-ai atins deşi aţi stat împreună atîţia ani, a fugit în prima noapte cu secundul corăbiei salvatoare ce acostase din întîmplare la ţărmul insulei voastre pustii... Iar corabia nu adusese cu ea, nici notar, nici preot, prostule...
        Atunci, te întreb pe tine, nerecunoscătorul, nu a făcut bine meşterul Daniel, că nu a povestit în carte adevărul, gol-goluţ?

(Perpetuum comic ’89, pag. 175)

Vezi toată postarea

Între maeştri

        — Ce mai faci, măi, maestre, tot aici, tot aici? Văd că te ţii tare, domnule. De cînd te ştiu, tot aşa arăţi, de parcă nu te ninge, nu te plouă. Şi eşti atît de bronzat...
        Vocea uşor tremurîndă a vorbitorului nu putea ascunde acea stare emotivă, generată deopotrivă de admiraţie şi de invidie.
        — Te miri că te invidiez? Păi, cred şi eu, fiindcă am de ce. Toată lumea te venerează, operele ţi se publică în tiraje mari... Ce, ca mine? Eu de cînd mă chinuiesc să scot un volum şi nu pot. Nu pot de alţii, maestre, nu pentru că ei ar fi mai buni, dar şi-au făcut reclamă, domnule, şi au relaţii. Pe cînd eu, modest de cînd mă ştiu, fără prieteni sus-puşi, eu n-am reuşit să scot nici măcar o cărţulie. Ţi-am explicat acest lucru şi în anii din urmă. Te-am rugat atunci să mă ajuţi, dar n-ai mişcat nici un deget. Un om cu atîtea relaţii ca dumneata, ar fi pentru mine un Mesia. Că, la urma urmelor, ce te-ar costa? Dumneata fiind atît de cunoscut, ai putea influenţa chiar şi criticii să-mi facă o primire bună pe piaţă.
        Contrariat de nepăsarea maestrului, care părea că nici nu îl aude, poetul se înflăcără şi mai tare, ca un copil pe care dacă nu îl baţi la prima poznă, devine din ce în ce mai obraznic.
        — Nu cumva te intrigă rugămintea mea? Ce te uiţi atît de încruntat la mine, ce nu-ţi place, maestre? Sînt un om integru, nu beau, nu fumez... Cred că am şi pe vino-ncoace, deoarece mă viziteaza muzele. Cum pleacă puţin de-acasă nevasta, după cumpărături sau la coafor, hop şi ele! Dumitale, care eşti confidentul meu, îţi pot mărturisi, fără urmă de ipocrizie, că nu mă lasă nici aici în pace, domnule, nici acum cînd sînt în concediu şi aş avea dreptul la o odihnă binemeritată. Toţi fac plajă, se agită, se distrează, iar eu scriu şi iar scriu. Am intrat în conflict cu nevasta, care zice că o neglijez şi a apucat-o o gelozie nebună pe bietele muze. Nu, nu le pot considera vinovate, ele se simt bine în prezenţa mea şi sînt încîntat că este aşa. De ce să se ducă la vreun neisprăvit şi să nu vină la mine, om serios, care le sînt fidel de atîţia ani? Ah, ce minunate sînt mîngîierile lor, ce înălţător este să fii îmbrăţişat şi purtat într-o lume în care visezi cu ochii deschişi...
        Maestrul continua să stea îngîndurat, părînd că nici nu îl bagă de seamă pe cel care îi vorbea. Deşi nu primise nici un răspuns, poetul făcu o pauză, poate din timiditate, căci prin apropiere trecea în acel moment cineva şi în mod firesc acel cineva nu trebuia să-i cunoască toate gîndurile. Faţă de maestru se putea spovedi, lui îi putea împărtăşi toate neîmplinirile. Cînd paşii se depărtară, omul atît de vizitat de muze continuă:
        — Şi pentru că veni vorba de muze, spune-mi, te rog, maestre, anul acesta ce mă îndemni să mai scriu? Despre alge şi peşti am scris, despre nimfe, de asemenea, despre amor, ce să mai vorbesc!
        De atîtea vacanţe de cînd vin la mare, am epuizat absolut toate temele marine. Parcă m-ar bate gîndul să scriu ceva despre copaci... Privesc cu ochii minţii curgerea în sus a clorofilei, ca o sfidare a legii gravitaţiei, care, uite, maestre, nu este atît de universală precum se zice... Mă inspiră al naibii şi mormanul acela de stabilopozi, ca o pădure de beton desfrunzită, puşi la digul de lîngă Cazinou. Mi-am luat şi binoclul să le studiez formele contorsionate, ca gîndurile unui poet cuprins de febra creaţiei. Cred că or să iasă nişte poeme în metrică lungă, antică, aşa cum ai scris matale. Şi după aceea, să poftească cineva să nu mă publice... Că nu mai sînt un învăţăcel, maestre, uite aici ce chelie am, mintea îmi este mai şlefuită decît chelia, iar unde nu este chelie, este păr argintiu. Voi scoate nişte poeme de argint, chiar aşa am să pun titlul volumului: „Poeme de argint". Gata, s-a terminat cu ucenicia, e cazul să fiu şi eu recunoscut ca maestru!
        Fascinat de minunata perspectivă ce i se deschidea în viaţa sa de poet, vorbitorul începu să schimbe tonul: se cădea ca maestrul să-i acorde mai multă atenţie, să-l privească de la egal la egal.
        — Să ştii că mîine vin să-ţi citesc ceva, să nu mă refuzi, să nu faci urechea toacă, cum se spune, că nu este frumos. Mi-ai mai făcut-o şi altă dată. Şi uite, de aici, încep să cred mai mult în mine. Deşi...
        — Deşi eşti un nimeni! auzi el vocea maestrului, venită parcă din depărtări, liniştită şi fermă, o voce care îl intrigă prin verdictul său lipsit de orice echivoc...
        Îl privi pe maestrul direct în faţă şi îl găsi netulburat, cuprins de o nepăsare care îl scoase din sărite.
        — A început să te roadă invidia, maestre, ai început să-ţi dai seama că sînt la fel de bun ca dumneata, poate chiar mai bun. Abia acum înţeleg că dumneata mi-ai băgat beţe-n roate pe-acolo, pe la edituri, să nu mă publice...
        Rostind aceste cuvinte, oratorul făcu un salt calitativ, crescînd în proprii săi ochi, ridicîndu-se nu numai în vîrful picioarelor, ci şi în imaginaţia sa, ce se înfierbînta din ce în ce mai mult.
        Acum, era parcă un alt om, timiditatea şi modestia îi dispăruseră treptat, lăsînd loc îndrăznelii, apoi aroganţei. Devenind ipotetic egalul maestrului, în definitiv ce l-ar mai fi împiedicat să-l şi tutuiască? Oare cît îl va mai răbda maestrul, cum de îi îngăduia să-i vorbească astfel?
        — Sigur, dacă nu aş scrie în acelaşi stil cu tine, ai fi unic. Dar eu scriu în acelaşi stil, doar am fost învăţăcelul tău, dar am crescut valoric, m-am format, am personalitate şi te-am depăşit, de-aia îţi este necaz! Stilul tău s-a demodat, eu l-am perfecţionat, te-am înnobilat cu geniul minţii mele. Posteritatea va decide, colega, care din noi doi este mai bun. Deocamdată tu ai oarecari atu-uri... Eşti cunoscut, publicat, ai şi un soclu aici în piaţă...
        Proaspătul maestru se opri din pledoarie, dar continuă să privească înciudat spre fostul său mentor, de parcă acolo, în piaţă, ar fi fost două statui, una vie şi una din bronz.
        Doar într-un tîrziu, se auzi din apropiere un glas iritat de femeie:
        — Costică, măi Costică, hai dragă la plajă şi mai lasă-l în pace pe Ovidiu, că l-ai plictisit destul.

(Perpetuum comic ’88, pag. 59)

Vezi toată postarea

Ieşire din anonimat

        Ochii lui Melinte scăpărau de furie.
        Ce înseamnă, tovarăşe, aceşti opt sute şaptezeci şi nouă de lei, convorbiri adiţionale? Unde vă credeţi dumneavoastră, de înşelaţi astfel abonaţii? Să ştiţi că eu nu sînt fraierul dumneavoastră! Nu mă las păcălit tocmai de cei de la telefoane. Ehe, tovărăşică, mulţi au vrut s-o facă pînă acum, dar i-am pus eu la punct... Şi ăia erau oameni deştepţi, nu glumă! Ia vedeţi ce faceţi, că eu mai mult de o sută de lei, nu plătesc nici mort...
        Casiera rămase puţin derutată. Individul de la ghişeu îi făcea o atmosferă nefavorabilă, tocmai acuma cînd erau atîţia oameni la rînd. Asta îi mai lipsea, ca el să aţîţe spiritele, să le dea apă la moară celorlalţi, s-o ţină dupa aceea cu ei tot într-o ceartă, pînă la sfîrşitul programului.
        Cunoştea bine oamenii. Toţi, sau aproape toţi, cînd este vorba să plătească mai mult, devin cîrcotaşi şi scandalagii. Vorbesc la telefon cu nemiluita şi pe urmă uită. Unora li se întîmplă să vorbească în lipsa lor copiii, lucru pe care ei nici nu vor să-l conceapă, şi de aici reclamaţii şi discuţii.
        Odata, o studentă a vorbit de o mie cinci sute de lei, de la Galaţi cu un băiat tocmai din Timişoara, pe care îl cunoscuse într-o tabără. De o mie cinci sute de lei într-o singură lună! Pîna să se descopere adevărul, mamă, ce scandal a mai fost...
        Dar nici eu n-am să mă las prostită, hotărî ea. Îi fac o figură, să mă ţină minte...
        Devenind dintr-o dată foarte amabilă, i se adresă politicoasă lui Melinte:
        — Fiţi amabil şi aşteptaţi un moment să verific şi vă spun îndată care este situaţia.
        Se îndreptă către cartotecile care erau stivuite într-un dulăpior din lemn, scoase o foaie, o studie, o puse la loc şi apoi continuă:
        — Aşa, bine... Păi, dumneavoastră, tovarăşe Melinte, aţi avut mai multe convorbiri interurbane cu Parisul, Viena, Londra, şi Afumaţi...
        — Cum, Paris, Viena, Londra şi Afumaţi? Ce Afumaţi, tovarăşă? Eu sînt bucureştean get beget. Ce am eu cu Afumaţii?
        Abia după ce rosti ultima frază, Melinte realiză importanţa cuvintelor rostite.
        — Chiar aşa, cu trei capitale într-o lună? se gîndi el... Şi toate de prima mînă! Cu trei capitale, eu cel care ţin evidenţa exactă a tuturor convorbirilor locale, eu care adun impuls cu impuls, pentru a nu le depăşi numărul la care am dreptul... Numai cîte discuţii am cu soacră-mea, cînd vorbeşte cu fiică-sa cealaltă, cumnată-mea Zina, care locuieşte în blocul vecin. Că nu se poate deplasa pînă acolo, baborniţa, trebuie să stea mereu cu telefonul în mînă! Hai, că începe să fie nostim, iar eu să devin un om important. De cînd aşteptam un moment ca acesta! Am să profit din plin de el. Dacă mai spunea că am vorbit şi cu Roma, sau Madridul, merita să dau divorţ şi s-o iau de nevastă...
        Cei care aşteptau la rînd, începură să se agite.
        — Nu vă supăraţi, îl interpelă o fetişcană cu ochi mari, negri, ce părea să fie studentă, chiar aşa relaţii aveţi? Păi, sînteţi un om grozav, domnule! Auzi dumneata, Paris, Viena, Londra... Ce n-aş da să fiu în locul dumneavoastră... Pe mine mă cheamă Sanda. Îmi pare bine că v-am cunoscut şi aş dori să vă mai văd...

        Uite, că încep să devin un om mare! Dacă aş fi încercat să intru în vorbă pe stradă cu fetişcana asta, m-ar fi repezit, spunînd că sînt un golan. Iar acuma, mi se oferă pe tavă! Ce ţi-este şi cu tineretul de azi! Dacă mi-aş prinde mintea cu ea, precis că peste o oră mi-ar spune că mă iubeşte la nebunie... În ce poveste am putut să intru, aşa, pe neaşteptate! Oare cine o fi vorbit în realitate cu Parisul, vreun profesor universitar? Dar cu Viena, cu Londra?
        Uite-mă şi profesor universitar, compozitor, sau mai ştiu eu ce! Profesorul universitar, doctor, docent, Gicu Melinte, membru corespondent al... Doctor honoris causa... Causa... Apropo, care e cauza? A, telefonul... Am intrat aici ca un om obişnuit şi ies o somitate. Mare minune şi cu impulsurile! N-aş putea să-i dau vreo cîteva şi lui Tudorel la şcoală? Să nu-i mai fac eu lecţiile, să mai ia şi el cîte un zece, măcar odată pe trimestru....
        Şi totuşi, ce te faci Melinte? se întrebă neputîndu-se hotărî. Pe naiba Paris, Viena, Londra... Eu n-am vorbit în viaţa mea, nici măcar cu Ploieştiul! Dar parcă prea frumos se uită la mine cei din jur, aşa că tare greu îmi este să reneg marile mele relaţii..."
        Apoi, cu glas tare, extrem de indignat:
        — Uite ce este, tovărăşică! În adevăr, am vorbit cu Parisul, Viena, Londra... Dar cum este posibii să mă jigniţi, încărcîndu-mă cu o convorbire, tocmai de la Afumaţi? Am eu mutră de aşa ceva?
        Rostind aceste cuvinte, Melinte scoase pieptul în afară şi se ridică în vîrful picioarelor, căutînd s-o privească de sus pe casieră. Trebui să uite pe moment, că luna trecută cînd fusese la vînătoare, vorbise cu taxă inversă de la Afumaţi... De acuma, diferenţa dintre el şi casieră devenise netă, între situaţia lui în societate şi a ei, intervenise o prăpastie. Ea rămăsese un om obişnuit, banal, iar el unul deosebit, aşa cum nu reuşise să devină prin muncă susţinută, ani întregi. I se întîmpla acuma să se afirme dintr-o dată, să fie în atenţia tuturor, fără să i se pună la îndoială în vreun fel, calităţile.
        Femeia de la ghişeu îl privi circumspectă, dar în cele din urmă se hotărî:
        — Prea bine, răspunse ea. Achitaţi pe loc opt sute şaptezeci şi trei de iei, iar pentru diferenţa de şase lei cît costă convorbirea cu Afumaţi, faceţi vă rog contestaţie.
        Melinte rămase stupefiat:
        — Nu ştiu dacă am atîţia bani la mine, bîigui el... Am plecat în grabă de acasă şi mi-am uitat portofelul...
        — Lasă vecine, că te împrumut eu, răsări ca din pămînt Ionescu, cel care locuia cu un etaj mai sus decît el. Azi tocmai am luat leafa, şi am de unde să-ţi dau. Dacă nu ai zilele acestea, nu face nimic, mi-i restitui cînd vei avea, pot să aştept oricît. Cu un om ca dumneata, nu te întîlneşti cu una, cu două. Nu strică să am şi eu un astfel de prieten, că cine ştie, poate mă vei ajuta şi dumneata vreodată cu ceva. O persoană ca dumneata, sînt sigur că poate rezolva aproape orice. Să mă fi picat cu ceară, nu mi-aş fi putut închipui aşa ceva... Tocmai dumneata care păreai un om obişnuit, un om oarecare... Ce-or să se mai bucure vecinii cînd vor afla! Că şi aşa, pe scara noastră nu avem nici un şef, nici un locatar mai acătării, să ne ţină şi nouă partea... Ai văzut la blocul de peste drum, ce asfalt le-au turnat! Şi noi călărim noroaiele... Uite, poftim banii, îi spuse Ionescu, numărînd nouă sute de lei. Este o mare cinste pentru mine, că o parte din lefuşoara mea capătă o destinaţie atît de importantă...
        Ionescu înghiţi totuşi în sec, gîndindu-se ce o să zică nevastă-sa, care nu o putea suferi pe doamna Melinte, pe sclifosita aia care se maimuţăreşte atîta.
        Între timp, studenta îl privea cu o admiraţie din ce în ce mai mare, pe omul acela cu relaţii atît de multe.
        „N-ai ce să mai faci, Melinte, se consolă în gînd, trebuie să plăteşti şi basta. Altfel se duce de rîpă tot prestigiul tău de om important. În adevăr, este cam scumpă distracţia asta, dar pe cuvîntul meu că merită. Cine ştie dacă voi mai avea vreodată şansa de a vorbi cu trei capitale, cu trei capitale într-o singură lună... Şi în definitiv, nu am decît să plătesc, iar după aceea am să fac o contestaţie. Cine o să mai ştie acest lucru?"
        Cu îndoială în suflet, numără de două ori banii pe care îi primise de la Ionescu şi îi întinse sfidător casierei, căutînd să pară indiferent.
        Casiera bombăni printre dinţi: „Lasă, că vă ştiu eu pe voi ăştia care vorbiţi la telefon în neştire şi pe urmă faceţi pe naivii", îi dădu restul şi continuă cu următorul.
        Melinte se mai uită odată la oamenii care stăteau la rînd, citi în ochii lor o admiraţi amestecată cu invidie şi o blagoslovi în gînd pe casieră, singura care nu aprecia relaţiile lui, cu cele trei mari capitale europene.
        „Nesuferita... Să-mi facă una ca asta, ea care poate că nici nu are telefon acasă, mie, unui om cu atîtea relaţii..."
        — Ce jignire, auzi dumneata, Afumaţi, borborosea într-una studenta, sorbindu-l din ochi pe Melinte, care ieşea din clădire, radios că pînă la urmă îi păcălise totuşi pe cei de la telefoane, cu suta de lei pe care intenţionase să oplătească la început.
        În drum spre casă, i se păru că oameni îl priveau altfel decît pînă atunci, îi făceau loc să treacă, nu se mai izbeau de el.
        „Mîine trimit contestaţia, îşi zise deschizînd uşa apartamentului, doar n-am să renunţ ca prostul la o sumă atît de mare..."
        În hol, fu întîmpinat de un miros persistent, dar plăcut.
        — Dragule, îi spuse triumfătoare soţia, arătîndu-i o grămăjoară de produse cosmetice, vezi ce mi-a adus de la Paris, tanti Mioara? Nu fii îngrijorat, îl consolă, grijulie, văzîndu-i privirea contrariată, nu ne costă nici un ban! I-am făcut şi eu un mic serviciu... Cît a fost plecată, am ţinut-o la curent prin telefon, cu ce mai era pe acasă...

(Perpetuum comic ’87, pag. 61)

Vezi toată postarea

Omogenizarea valorilor

        Cei trei se retrăseseră într-un colţ pentru negocieri, la o masă a tratativelor, care servise, pînă atunci, ca dulap pentru echipamentul sportiv.
        — Îţi dau un chirurg, dă-mi mie ginecologul. Dumneata tot nu mai ai ce să faci cu el, zise cu subînţeles Păsculescu, adresîndu-se lui Ioniţă, care, evident, era mai în vîrstă şi, deci, dotat cu suficientă înţelepciune.
        — De acord cu cedarea ginecologului, dar nu vreau un chirurg în schimb, m-am săturat de cuţitari.
        — De unde să-ţi dau, frate, un oculist? Ia să vedem, poate că are dumnealui. Tovarăşe Grigore, ai dumneata unul? Îţi pot oferi chirurgul. La nevoie, pot renunţa şi la un internist.
        — Oculist nu am, dar pot schimba cu un ORL-ist.
        — Dacă-i pe-aşa, atunci renunţ. Dau ginecologul şi iau chirurgul. Prin el, ajung eu la un oculist.
        — Şi eu ce fac, dragă, cu ORL-istul? Speram să primesc pentru el măcar un director.
        — Un director? Cu plăcere, tovarăşe Grigore, eu am vreo trei, interveni Păsculescu. Alege-ţi: unul lucrează la fabrica de cuie, altul la CFR, şi ultimul la Banca de Investiţii. Care dintre ei te interesează?
        — A, aşa nu mă mai joc! Să fi fost măcar la OJT, sau la fabrica de bere, atunci mai mergea...
        — Dar ce, dragă tovarăşe, dumneata crezi că merge numai aşa, după vrerea noastră? Aceştia sînt, cu ei defilăm! Hai să trecem peste directori...
        — Corect, spuse tovarăşul Ioniţă.
        — Eu cred, zise Grigore, că ne-am cam pripit. Trebuia să începem cu gestionarii. Am uitat lucrul cel mai esenţial. Eu nu am nici unul şi cred că mi s-ar cuveni, dacă există ceva disponibilităţi.
        — Aş putea să-ţi dau eu unul, interveni Păsculescu, dar nu cred că este ce-ţi doreşti dumneata. Lucrează la un magazin de articole casnice. Să ştii că, în afară de el, nu mai am decît unul, iar pe acela nu-l pot ceda cu nici un chip!
        — Şi unde lucrează? Poate că-mi convine mai mult...
        — Ce importanţă mai are, din moment ce nu ţi-l pot da? Mi se pare că pe la Vinalcool...
        — Oho, aşa ceva aş vrea şi eu, solicită Grigore. Dar m-aş mulţumi şi cu unul de la alimentara, dar să aibă vechime!
        — Te cred, spuse Ioniţă. Dar de unde? Nici eu nu am aşa ceva. Vei fi însă recompensat şi dumneata. Îţi dau eu un şef contabil. Lucrează la aprozar. Nu îl cedez fiindcă mi-ar prisosi, ci pentru că îmi place să procedez colegial. Prin el poţi rezolva tot felul de probleme, omul are o mulţime de relaţii. E-o placă turnantă, domnule!
        — Altceva, ce-ar mai fi? întrebă Păsculescu.
        — Ar mai fi la mine un vice, zise triumfător Grigore. Dar, pe acesta, nu-l dau nici dacă mă omorîţi. Măcar cu atîta să mă aleg şi eu...
        — Şi unde lucrează, mă rog?
        — Nu-i cine ştie ce, dar oricum. Este la cooperaţie. Credeaţi că lucrează la abator? Acolo nu există funcţia asta.
        — Nu, dragă domnule, răspunse maliţios Păsculescu, noi credeam că este vice la asociaţia de locatari. De aceea ne şi îmbulzeam atîta să-l luăm, ha-ha-ha!
        — Degeaba încerci dumneata să glumeşti, reluă insistent tovarăşul Grigore, uneori sînt de mare folos şi cei cu funcţii mai mici. De exemplu, ai putea să mă rogi dumneata oricît, instalatorul tot nu ţi l-aş da.
        — Ei, instalatorul mai treacă, meargă... Dar ce să faci cu un inginer oarecare, cu un strungar, sau un sudor? La ce ţi-ar folosi? Este adevărat că, prin forţa împrejurărilor, trebuie să-i acceptăm şi pe ăştia, deşi nu prea ne ţin de cald, ştiţi la ce mă refer. Dar dacă ne vom gîndi foarte bine, îi vom putea folosi şi pe ei la ceva. Pe ei, sau pe prietenul lor, filosofă atotştiutor, Ioniţă.
        — Apropo, era să uit, îşi reaminti Păsculescu. Nu se găseşte, din întîmplare, pe la dumneavoastră, vreun zugrav? Anul acesta trebuie neapărat să zugrăvesc acasă şi se zice că au început să ceară cinci mii pentru un apartament...
        — Din păcate, nu am aşa ceva, replică Grigore. Mi-ar fi trebuit şi mie. Dacă aş fi avut, ţi l-aş fi putut împrumuta...
        — Zugrav nu ai, tovarăşe Grigore, însă croitor da, şi te faci că ai uitat de el, îl luă la zor Ioniţă. Ba încă un croitor de lux: mi se pare că lucrează la Casa Modei... Acuma, desigur, nu am pretenţia să mi-l cedezi, este prea valoros şi nu am ce să-ţi dau în schimb, dar mi-ai putea înlesni o întrevedere cu el.
        — Că bine zici, nene Ioniţă, se amestecă în vorbă Păsculescu. Chestiunea aceasta cu croitorii îmi scăpase complet. Cred şi eu că nu poate păstra croitorul numai pentru dumnealui. Data viitoare va trebui să mi-l cedezi şi mie!
        — Bine, spuse Grigore. Ne-am învoit. Cît priveşte împărţeala de data viitoare, problema rămîne deschisă.
        — Ei, ce facem? conchise Păsculescu. Sînteţi mulţumiţi, ori mai doriţi ceva? Dacă nu mai aveţi nici o pretenţie, considerăm discuţia încheiată, repartizarea fiind echitabilă.
        Ceilalţi încuviinţară, clipind afirmativ.
        — Tovarăşe director, se adresă Păsculescu unui om între două vîrste, aflat în apropiere, noi, ca diriginţi, am terminat acţiunea de omogenizare a valorilor: părinţii elfvilor... pardon, elevii părinţilor... nu nu aşa! Adică, elevii din cele trei serii care formează clasa a şasea au fost repartizaţi în clase, conform rubricii: „fiul lui... şi al...!"

(Perpetuum comic ’85, pag. 159)

Vezi toată postarea

Şoarecii din vis

        Orologiu de la primărie bătuse de mult ora opt, dar tovarăşul director Pisică nu se putea apuca de rezolvarea corespondenţei. Cu toate că se trezise înainte de ora şase, nu se desmeticise încă prea bine. Visul acela cu şoareci, pe care-l avusese către dimineaţă, îl urmărea fără încetare. Şi nu era primul. De la o vreme, şoarecii îl vizitau mai în fiecare noapte, încît începuse să-l ia cu frisoane cînd trebuia să se culce.
        Multiplele probleme de serviciu — planul de producţie, aprovizionarea şi desfacerea, investiţiile, protecţia muncii, chiar şi problemele personale ale oamenilor pe care îi conducea — păleau pe lîngă preocuparea sa majoră din ultima vreme, aceea a şoarecilor din vis.
        — Ce însemnează cînd visezi şoareci, tovarăşa Lucica? o întrebase el pe secretară, vădit iritat.
        — Tovarăşe director, se codi aceasta, nu vă pot răspunde pe loc, dar se rezolvă. Am să dau telefon acasă, la soacră-mea. E specialistă în vise şi vă informez imediat. Are o carte de vise formidabilă...


        În aşteptarea răspunsului, tovarăşul director amînă şedinţa decadală de producţie cu şefii de secţie, renunţă să mai asculte raportul cu planul la zi şi-l trimise la plimbare pe delegatul ministerului, care făcea un control pe linie financiară.
        — Şoareci în vis de vei vîna duşmanii îi vei alunga! îl informă secretara, păşind în vîrful picioarelor în cabinet. Prin vis şoareci de te vor urma, o pagubă vei avea...
        Ultimele cuvinte le-a scos abia perceptibil, vrînd parcă să le înghită înapoi, nu care cumva să-l supere pe tovarăşul director, deşi, la urma urmelor, nu ea era vinovată că el visa şoareci.
        — Ce să însemne asta? se zbuciumă tovarăşul Pisică. Practic, eu nu vînam şoareci în vis şi nici ei nu se ţineau după mine... Se făcea doar aşa că deschideam uşa unui dulap şi din el săreau valuri, valuri de şoareci din rafturi peste mine, iar eu, cu un scut format din mapa de corespondenţă, le param saltul. Apoi cădeau pe covor şi o luau la sănătoasa. „Şoareci de vei vîna, duşmanii vei alunga"... Dar ce duşmani, mă rog, am eu? Cine ar avea vreun interes să mă duşmănească şi de ce? Poate Ionescu, fiindcă i-am tăiat ieri două ore pentru întîrzieri repetate... „Prin vis şoarecii de te vor urma, o pagubă vei avea..." Pagubă, pagubă... Ia să vedem: nu cumva delegatul de la minister vrea să ne dea vreo amendă sau o penalizare?
        Întrebarea aceasta, fără un răspuns concret, pusese stăpînire pe tovarăşul Pisică, urmărindu-l pînă şi în drumul spre casă, în timp ce conducea maşina.
        — Fiindcă din altă parte, continuă el ideea, amenda nu are de unde să vină, deoarece pompierii, Sanepidul şi Inspecţia Energetică au fost săptămîna trecută în control şi au găsit totul în regulă... Nu se poate, îşi zicea tovarăşul Pisică strîngînd crispat volanul, nu se poate, trebuie să mai existe şi alte versiuni cu şoareci în cartea aia de vise.
        În momentul acela, gîndul îi fu întrerupt de un obiect mişcător ce traversa strada, ceva ca un animal foarte mic, cu blană gri şi coadă...
        — Doamne, Dumnezeule, un şoarece!
        Pisică frînă brusc, fără să se mai asigure, şi se pomeni aruncat cu capul în parbriz: un camion, venit din spate, în mod inevitabil îl tamponase.


        În dimineaţa următoare, cu un ochi învineţit, dar pe deplin edificat, tovarăşul director Pisică îl convocă pe juristul întreprinderii, poruncindu-i să dea mustrare cu avertisment secretarei, pentru că îşi neglijează sarcinile de serviciu şi se ocupă, în timpul producţiei, cu răspîndirea de superstiţii şi informaţii cu caracter mistic care aduc prejudicii oamenilor muncii. Iar cînd secretara veni plîngînd, cu decizia în mînă, să-l înduplece, tovarăşul director îi răspunse ferm:
        — Tovarăşă Lucica, la noi în întreprindere nu are ce căuta misticismul! Şi să-i spui soacrei dumitale că nu face nici doi bani cartea ei de vise! Că eu nu păţeam ieri nimic, dacă nu era camionagiul ăla în spatele meu, că el m-a tamponat, nu un şoarece... Şi să ştii că eu nu sînt superstiţios, asta să-ţi intre bine în cap!
        Telefonul ţîrîi scurt. Directorul ridică receptorul, supărat că fusese întrerupt.
        — Alo, tovarăşe director Pisică? se auzi la celălalt capăt al firului. Aici locotenentul Popovici, de la circulaţie. Vreau să vă anunţ că obiectul acela era un şoarece, un şoarece de cîrpă. A fost depistat copilul care îl trăgea cu sfoară, de pe trotuar. Dar vina e a dumneavoastră, că aţi frînat brusc... Aşa că amenda şi daunele, musai să le plătiţi!

(Perpetuum comic ’83, pag. 18)

Vezi toată postarea

Fără diminutive

        M-am săturat de familiarisme... Soţia îmi spune, dragule. Copiii, tăticuţule, vecinele, dragă vecinaşule. La serviciu, toţi îmi spun coleguţul. Asta poate şi din cauză că eu nu pot, la rîndul meu, să zic: — Măi, şefuleţule, sau măi tovărăşele directoraş...
        Cu toate acestea, să vă spun drept, parcă mi-e teamă cînd sună telefonul şi ridic receptorul, să nu aud: „Aici ministeraşul, tovărăşelul ministerel, îl caută pe ingineraşul energeticel"...
        Sau s-o văd pe secretăraşă, nevrînd să bată la maşinuţă, fiindcă face cafeluţa pentru tovărăşelul inspectorat de la Băncuţa de Investiţii.
        Nu mai vreau, tovarăşeilor, să mai aud cuvinţele ca sărcinuţă, plănălaş de producţie, sau producţioară netă.
        Nu doresc să mai vină pompieraşul în control şi să-mi dea o amenduţă şi nici cei de la inspecţioara de protecţia muncii.
        Abia aştept ca directoraşul să se transforme într-un director veritabil, care să zică şi el odată, măcar odată în viaţa lui, cu o voce sobră, plină de seriozitate:
        — Tovarăşe Purcăreaţă, fiindcă eşti un om serios, ţi-am acordat o gradaţie înainte de termen!

(Perpetuum comic ’82, pag. 174)

Vezi toată postarea