Prietenul meu regele din Tombuctu

        De fapt, nu era rege! Nici măcar şef de trib, ci fratele lui. Frate in extenso, pentru că, la ei, fraţii nu erau consfinţiţi ca atare, dar se aflau, totuşi, ca fraţii, ceea ce ni se pare a fi mai important.
        L-am cunoscut mai îndeaproape la facultate. Nu lega două cuvinte ca lumea. Poate era mai bine că le lăsa aşa, dezlegate. Stătea cuminte la locul lui şi privea tot timpul tavanul. Nu cădea nimic de acolo. Chiar dacă ar fi căzut, cine ar fi garantat că ar fi picat tocmai la el!
        După douăzeci de ani.
        Jeep-ul gonea furtunos, lăsînd în urmă nori de praf. Cînd am ajuns în mijlocul localităţii, am văzut un grup de indigeni dansînd sub un copac înalt, cu cîteva crenguţe în vîrf. De fapt, toţi copacii erau la fel.
        — Ce dracu-s ăştia?
        — Nuci, zice şoferul.
        — Cocotieri? tocmai aici?...
        — Nu, zice tot şoferul. Sînt nuci-nuci, dar le-au tăiat crengile să-ncălzească ciorbele, cînd a fost sărbătoarea locală a nu ştiu cui şi pentru ce.
        Pe un mal, în faţa unei clădiri micuţe, înghiţită de vegetaţie, l-am văzut pe el, dar nu l-am recunoscut imediat. Abia cînd am coborît din jeep, simţind miros puternic de banane, mi-am dat seama că trebuie să fie nepreţuitul meu coleg de facultate. Pe atunci, fugea în piaţă şi-l ajuta pe taică-său la vîndut pepeni galbeni. Miroseau ca bananele. Iar taică-său îl dojenea: „Dacă nu pui mîna pe carte, ai să ajungi la pepeni!"
        — Sînt în control de fond la voi. De unde ai pepeni?
        — Am însămînţat şapte-opt fire în spatele primăriei. Pentru mine.
        Mai mult n-am scos de la el. Împreună cu cîţiva indigeni, am inventariat ce mai era teafăr prin comună: şeptelul — la pămînt, cerealele — în aer, viticultura — în pom, horticultura — la apă, pomicultura — nicăieri!
        — Măi Vasile, l-am luat la rost pe primarul din Tombeşti, aşezîndu-mă pe vine, în faţa lui, eşti nebun?
        — Nu! m-a contrazis el, continuînd să privească în zare şi să mănînce pepeni.
        — Omule, situaţia comunei este dezastruoasă!
        — Cine ţi-a spus?
        — Am văzut, am auzit...
        — Ochiul te minte, urechea te-nşeală! a mai adăugat el, înfulecînd pepeni şi privind în zare.
        — Băiete, măi Vasile, l-am luat cu duhul blîndeţii pe prietenul meu din timpul facultăţii, ştiu că n-ai habar de zootehnie, pomicultură, viticultură... dar la pepeni te pricepi...
        — Adică?
        — În loc să arunci seminţele la raţe, mai bine le strîngi, iar anul viitor le însămînţezi pe toate, pe cîteva hectare... Pepenii îi vindeţi la piaţă şi obţineţi pe puţin patru-cinci milioane! Anul următor măriţi suprafaţa cultivată cu pepeni şi obţineţi cîteva zeci de milioane. Zecile de milioane se vor transforma în sute de milioane. Omule, în şapte-opt ani, îţi bate miliardul la poarta comunei. Uite, aşa, tu şi consătenii veţi ajunge miliardari! Din pepeni...
        Eu îl instruiam, el mînca pepeni şi privea în zare.
        — Şi după ce o să strîngem atîtea miliarde, ce-o să fac?
        — Păi, tu stai tot aici, în faţa primăriei, pe marginea şanţului, dacă-ţi face plăcere... ei, am arătat spre indigenii din Tombeşti, dirijaţi de tine, vor munci cu entuziasm, iar tu, fireşte, vei mînca în continuare pepeni...
        — Daaa!? s-a mirat el, privindu-mă în sfîrşit. Păi, ce rost are atîta bătaie de cap? Acum ce fac? Nu stau pe marginea şanţului şi mănînc pepeni?

(Perpetuum comic ’89, pag. 193)

Vezi toată postarea

Confuzia

        La plajă, o bună prietenă, al cărui nume prefer să-l trec sub tăcere, mi-a reproşat:
        — Dragă, tu nu te preocupi pentru ziua de mîine. Consultă un cititor în stele, află-ţi viitorul, nu te lăsa descoperit în faţa imprevizibilului!
        Evenimente nefericite din viaţa unor colegi au constituit argumente în favoarea ei. M-am prezentat la un cititor în stele, am plătit tariful şi am ieşit în faţa hotelului. Era seară, răcoare şi o atmosferă încărcată de mister.
        — Aia-i steaua ta! mi-a arătat un punct luminos care se mişca în imensitatea universului.
        Chiar dacă era întuneric, mi-am dat seama că astrologul devenise palid.
        — Steaua dumitale ajunge la orizont, în curînd se va scufunda în mare. Te văd om serios, cu cravată şi cu o tărie sufletească deosebită, altminteri n-aş îndrăzni să-ţi spun adevărul: omule, zilele îţi sînt numărate... Dar ce spun eu?! Nu vei apuca nici măcar ziua de mîine! Condoleanţe!
        Vestea m-a întristat, în ce mă priveşte — mi se rupe inima cînd aflu că mă paşte o primejdie. Împăcat cu soarta, mi-am cumpărat un sicriu confortabil, un buchet de garoafe, cafea, o sticlă de coniac „Tomis" şi volumul „Pe tărîmul celălalt". Ţigări aveam.
        Mi-am pregătit o cafea tare, mi-am turnat coniac într-un pahar, am aprins o ţigară şi m-am întins liniştit în sicriu, la malul mării. Ieşise luna, din larg adia briza, aşa încît noaptea a trecut repede. Între timp, am citit pe rupte, am scris chiar şi o cronică destul de obiectivă... În zori, mă simţeam excelent. Încrezător în destin, am rămas acolo pînă după amiază, fără să-i iau în seamă pe curioşii care se strînseseră ca la urs, cînd m-au cuprins unele presimţiri şi am alergat la astrolog.
        — Domnule, eşti un escroc, i-am zis-o de la obraz. După previziunile tale, la ora asta trebuia să fiu mort!
        — Ei şi ce, îţi pare rău? Ar fi cazul să spui mersi! Ingratule! şi mi-a trîntit uşa în nas.
        La mijloc se strecurase, de fapt, o eroare: cred că astrologul confundase steaua mea cu naveta spaţială „Challenger"!

(Perpetuum comic ’88, pag. 117)

Vezi toată postarea

Un expres pentru Daia sau cum călătoresc ardelenii

        Vine, mă rog frumos, ghezăşu-n Gara de Nord cu spatele înainte, ca un bolind. Pufăie, mă rog frumos, domnişorii controlori fac „ţîrrr!" din ţignale şi clatină flamurile de parcă ar fi arbitri cînd joacă ăi din Daia cu ăi din Sebeş, de nu mai mere nimeni să lucre.
        Amu, se ţîpă-n vagon baci Iuon, Ghiorghie, Văsălie şi Mărie, tăţi din Daia, adică: ei — dăieni şi ea — dăiană.
        — No, mă Ioane, tu şezi în picioare şi gîndeşti?
        — Nu, mă Văsălie, io numa’ şed.
        Baci Ghiorghie tace de nu se mai opreşte. În faţa lui e un sac, pe culoar. Vine şi controlorul.
        — Bă frate-miu, bă, mînca-ţi-aş gura, scoate beletu’ dacă te urcaşi.
        — Matalie, domnişorule controlor, aşa fain vorbeşti, de parcă ai fi controlor doctor.
        — Păi, sînt!
        — No, dacă eşti controlor învăţător doctor, musai că ăi fi din Tîrgu-Jiu!

*

        — Bă, frate-miu, bă, ăsta cu sacu’, pune, bă, sacu’ sus că te amendez.
        Baci Ghiorghie tace de nu se mai opreşte.
        — Dom’ controlor doctor din Tîrgu-Jiu, Ghiorghie şi-a uitat acasă cartela de vorbit.
        — A uitat-o, a uitat-o, bă frate-miu, da’ dacă nu pune sacul sus îl amendez Păi?! Dumneata, ăla cu clop, vezi că ai un morcov în ureche.
        — No, mă rog frumos, ce-aţi spus?
        — Ai un morcov în ureche.
        — Cum?
        — Ai un morcov în ureche.
        — Eee?
        — Ai-un-mor - cov-în-u-re-che!
        — Ceee?
        — Ai un morcov în ureche!
        — No, vorbeşte mai tare!
        — Ai... un... morcov... în... ureche!
        — No, domnişorule, vorbeşte mai tare, că io am un morcov în ureche şi n-aud!

*

        La Sinaia, apare ospătarul de la vagonul restaurant:
        — Aveţi măsline?
        — Avem măsline.
        — Daţi-mi două măsline.
        Văsălie ia două prune şi le vîră-n urechi.
        — No, mai aveţi măsline?
        — Mai avem măsline.
        — Daţi-mi două măsline!
        Baci Iuon cumpără două măsline şi le vîră-n urechi.
        — No, prunie aveţi?
        — Avem prune.
        — Daţi-mi două prune.
        Dăiana cumpără două prune şi le vîră-n urechi.
        — Dumneavoastră de ce aţi cumpărat prune?
        — No, mă rog frumos, domnişorule, dacă n-aveţi măsline...
        Vine controlorul doctor din Tîrgu-Jiu:
        — Bă, frate-miu, beletele, bă’. Hait! Bine, bă frate-miu, da-ţi spusăi să pui sacu-ală sus! O sută de lei amendă.
        Baci Ghiorghie nu scoate o vorbă, dar scoate o sută de lei.
        — Acu’ scăpaşi ieftin, da’ dacă nu pui sacu’ sus...
        Baci Ghiorghie tace de nu se mai opreşte.

*

        La Predeal, pîş-pîş, vine ospătarul:
        — Bananeee, bananeee!
        Negrul cumpără o banană. Ardelenii de la Daia cumpără şi ei cîte o banană, dar nu ştiu cum să înceapă. Negrul jupoaie banana. Dăienii îşi jupoaie bananele şi aşteaptă. Negrul duce banana la gură. Dăienii duc bananele la gură. Trenul intră în tunel, brusc se face întuneric, iar Văsălie ţipă ca din gură de şarpe:
        — Tu Mărie, nu mîncaţi bananele, că io cum am muşcat, am şi orbit!

*

        Vine controlorul doctor din Tîrgu-Jiu:
        — Bă frate-miu, beletu’, bă! Hait! Bine, bă frate-miu, da-ţi spusăi să pui sacu-ăla sus. Două sute de lei amendă!
        Baci Ghiorghie nu scoate o vorbă, dar scoate două sute de lei.
        — Acu’ scăpaşi ieftin, da’ dacă nu pui sacu’ sus...
        Baci Ghiorghie tace de nu se mai opreşte.

*

        Negrul a terminat banana. Dăienii şi-au terminat bananele. Dăiana îl întreabă:
        — Mă rog frumos, domnişorule, un’e mergi?
        — La Braşov.
        — La Braşov, la Braşov, da’ la cinie?
        — La mama. S-a născut în Daia, dar locuieşte în Braşov.
        — Şi, mă rog frumos, cum o ajuns aici?
        — Nu a ajuns... a rămas.
        — No, mă rog frumos, luminează-mă!
        — În timpul războiului, tata a sărit cu paraşuta dintr-un avion şi a căzut într-un lan de grîu de la Daia.
        — No, şi?
        — Mama dormea în lan.
        — No, şi?
        — Tata strîngea paraşuta.
        — No, şi?
        — Tata a găsit-o pe mama.
        — No şi?
        — Tata a trezit-o pe mama.
        — No, şi?
        — Mama a rupt-o la fugă.
        — No, şi?
        — Tata a lăsat paraşuta şi a început să fugă după mama.
        — No, şi?
        — Mama fugea, tata după ea.
        — Ioi, săraca!
        — Braşovu’ bă frate-miu! Coborîţi!
        Negrul îşi ia bagajele şi coboară, iar dăiana oftează din măruntaie:
        — No, mă rog frumos, da’ oare o fi prins-o tat-su pe mumă-sa?

*

        Trenul pleacă.
        — Bă, frate-miu, beletu’ bă’. Hait! Bine, bă frate-miu, da-ţi spusăi să pui sacu-ăla sus. Trei sute de lei amendă.
        Baci Ghiorghie nu scoate o vorbă, dar scoate trei sute de lei.
        — Bă frate-miu, bag de samă-n mintea mea că omu ăsta nu vorbeşte. Ce are, bă frate-miu?
        — A rămas aşa de zece ani.
        — Da’ ce-a păţit?
        — A plecat din Daia la Sebeş. Merea-n vînt’ mai răpide decît ghezăşu’... Ghiorghie dă s-aprindă ţigara, da’ vîntu’ mere tare în contra tui, dinspre Sebeş. Dă s-aprindă alt chibrit. N’ica! Se-ntoarce Ghiorghie cu spatele contra vîntului, adică spre Sebeş, aprinde ţigara şi mere tăt-nainte. Şi mere şi mere, cu vîntu-n spate, pînă-aude cîinii lătrînd. „Tulai, Doamne, cîinii ăstora din Sebeş latră tăt c-ai noştrii din Daia". De-atunci nu l-au mai lăsat neamurile să plece din sat, sau dacă mere-undeva — să nu scoată o vorbă!
        — I-auzi. Păi numa’ dintr-atîta?
        — No, că a mai făcut una.
        — E?
        — A murit un cal la cooperativă şi preşedintele, dragu de iel, zice: „No, măi Ghiorghie, îngroapă calu’!" Ghiorghie sapă groapa, leagă calu’, mă rog frumos, de picioare şi traje şi traje... intră în groapă şi traje şi traje... şi calu’, mă rog frumos, se ţîpă peste Ghiorghie-n groapă...

*

        Intră gîfîind, alt ardelean:
        — No, rogu-vă departe-i Braşovu’?
        — No, că tare aproape-i.
        — Mulţam fain!

*

        Trenul zăboveşte la Făgăraş. Vine controlorul doctor din Tîrgu-Jiu:
        — Bă frate-miu, beletu’, bă! Hait! Bine, bă frate-miu, da-ţi spusăi să pui sacu-ăla sus. Gata, acu’ hai cu mine la miliţie!
        În sfîrşit, baci Ghiorghie vorbeşte:
        — No mă rog frumos, amenzile le-am plătit cinstit. Da’ la miliţie de ce să merg pentru sacu’ altuia?

*

        No, rogu-vă, departe-i Braşovu’?
        — Nu prea.
        — Mulţam fain!

*

        Trenul ajunge la Sibiu. Apare alt ardelean, după port — dinspre părţile Devei.
        — Mergeţi departe?
        — Acasă!
        — Şi io tăt acasă!
        — No, binie!
        — Io mă hodin o ţîrucă. De cum ajungeţi acasă, mă sculaţi şi pe minie.
        — No, să te scoale ei! spune dăiana. La mine n-ai ce căta că mi-s cu bărbat acasă!

*

        — No, rogu-vă frumos, departe-i Braşovu'?
        — Acu’ chiar că-i tare departe!

*

        — Pasagerii pentru Sebeş Alba sînt rugaţi să coboare din vagoane!
        Dăienii şi dăiana îşi iau straiţele.
        — Bă frate-miu, io bag de seamă-n mintea mea, de ce sînteţi hazoşi ăştia din Daia?
        — Da’ia, mă rog frumos!

Selecţie si coomperaj de ION TIPSIE

(Perpetuum comic ’87, pag. 178)

Vezi toată postarea

Cum v-a plăcut în Sahara?

        Tovarăşul Pafnutie, directorul întreprinderii „Ace, cuie şi cîrlige", încremenit în faţa ferestrei de trei stînjeni, rămăsese cu privirile scufundate în apa curată ca lacrima, din piscina aflată în curte, chiar lîngă peretele clădirii în care, la etajul doi, se afla cabinetul directorial. Aprige furtuni răscoleau sufletul greu încercat al tovarăşului Pafnutie: în şedinţa colectivului oamenilor muncii nu reuşise să afle cine-i vinovat de prăbuşirea unor raboteze prin tavanul halei de asamblare. Şi, colac peste pupăză, mai apăruse şi un ziarist care voia un interviu spiritual pentru pagina duminicală de umor, din gazeta locală. „Au înnebunit ziariştii ăştia: interviuri vesele, glumeţe... de bancuri ne arde nouă acum, cînd producţia se agaţă de fiecare procent, iar rabotezele se scufundă prin planşee?'
        — Ia loc, tovarăşe Naftanailă, fă-te lejer, dragule! Aţi gîndit profund la cauzele care au dus la prăbuşirea rabotezelor prin tavanul halei de asamblare? O, nu-ţi mai istovi mintea acum... te-am chemat pentru altceva... a venit un ziarist... vrea un interviu hazliu. M-am gîndit că secţia voastră, cu toate lipsurile şi greutăţile, a mai înregistrat şi unele rezultate, hm, ca să zic aşa, notabile! Uite, ai aici întrebările, citiţi-le în colectiv, găsiţi răspunsurile şi aduceţi-le în termen util, hm, dar să fie hazlii, că aşa vrea ziaristul ăla, hm... dar, fie vorba-ntre noi, şi aici directorul coborî vocea, vreau multă seriozitate, dacă nu în formularea răspunsurilor, măcar în cuget...
        — ...şi-n simţire! Vom fi serioşi, dar spirituali, tovarăşe director!
        — Hm, atenţie la întrebări, că-s cu schepsis! Auzi, ce vrea ziaristul ăla: „Dacă aţi avea o comoară, ştiind că toate comorile se-ngroapă, undea-ţi ascunde-o?" Ce părere ai? Eu i-am cerut unele explicaţii, aşa ca de la om la om... mi-a sugerat: „Păi, sub scaunul unui şef oarecare!" Hm! Adică, aflînd subalternii, să înceapă săpăturile! Sau, tot el mai sugera: să fie îngropată undeva, pe Cîmpia Bărăganului, în luna mai. Dăm un anunţ la mica publicitate şi toţi căutătorii de comori vor năvăli în Bărăgan, cu sapele pe umeri. Găsesc — nu găsesc comoara, n-are importanţă: cert rămîne faptul că vom efectua praşila-ntîia în cîteva zile şi fără cheltuieli!"
        — Nu cumva face o aluzie la angajamentul nostru cu munca obştească? murmură, lac de sudoare, inginerul şef Naftanailă.
        — De unde vrei să ştiu eu? Oricum şi-ntrebarea cealaltă e cu dus şi-ntors: „Aţi fost în Sahara? Cum v-a plăcut? Dacă aţi fi din nou, acolo, şi ar veni spre dumneavoastră o cămilă... îi treziţi interesul, iar bestia vă urmăreşte pas cu pas... ce veţi face?" Adică, e clar? Subalternii dumneavoastră au lucrat la şantierul ăla din Sahara, ştiu ei ce-i o cămilă, fireşte! Ea ne dă lapte, păr, ne cară-n spate şi se fotografiază cu tot colectivul în cîrcă, adică pe cocoaşă... Ştiţi voi mai bine, ce naiba!

        Directorul şi-a scufundat iarăşi privirile-n apa piscinei de la parter, iar inginerul şef Naftanailă a dispărut cuprins de friguri.
        — Fraţilor, e jale! Ăla mare, a arătat cu capul spre cabinetul directorului, e pus pe rele! Citiţi şi-o să vedeţi! Cică-s întrebări puse de-un ziarist! Haida-de! Ne ia pe departe, dar la noi nu se prinde: „Recent, am traversat solstiţiul de vară. Aţi fost consultaţi de şefii dumneavoastră în această privinţă? A ţinut cineva cont de părerea dumneavoastră?" Aţi înţeles? Noi trebuie să răspundem cam aşa: „Păi, de părerea noastră nu ţin seama nici cînd este vorba de producţie, darmite dacă sîntem de acord sau nu cu evoluţia planetei în spaţiu!"
        Membrii secţiei s-au privit uimiţi.
        — Sau: „Dacă un tren pleacă din Ploieşti, către Bucureşti, la ora 8 şi 3 minute, circulă cu 72 km/h, staţionează un minut la Periş, întîrzie un sfert de oră la semnal, temperatura — la umbră — este de 23°, umiditatea de 40%, iar în ultimul vagon se află 36 de pasageri, ştiţi cîţi ani are, ce număr poartă la pantofi şi ce culoare preferă nepoata şefului de tren?"
        — Ia te uită la Pafnutie al nostru! Păi, cine m-a pus s-o angajez pe pupăza aia de secretară? Nu el? sare şeful de cadre. Tovarăşe Naftanailă, cu mine nu-i merge, am acoperire... El mi-a dat dispoziţie... Pantofi i-a cumpărat tot el, din Noua Caledonie... şi trusa de manechiură şi alte chestii care, oricît aş vrea, nu pot să mă dezbrac de caracter să le spun aici...

        — Lăsaţi asta! Auziţi: „Dacă aţi primi sarcină să mulgeţi o vacă, vă simţiţi capabili să vă achitaţi onorabil de această tulburătoare misiune? Atenţie: vaca este bălţată, are 323 kg, iar cu doi ani în urmă şi-a luxat un picior!"
        — Vacă n-avem la secţia anexă a întreprinderii! Porci, da! Însă, aici toţi am apreciat preparatele de la cantină, mă refer la porcii cu picioarele luxate, sacrificaţi pentru stare de necesitate! s-a scuzat şeful administraţiei. Ce-ar vrea să mai mulgem?...
        — Fiţi calmi, fraţilor! Uite ce scrie mai departe: „Întîmplător, absolut întîmplător, sînteţi cazaţi la hotel în aceeaşi cameră cu şeful dumneavoastră. Peste noapte, coboară din pat, se urcă pe pervaz, şi — de acolo — , călcînd graţios pe cablul cu fire telefonice, ajunge pe acoperişul clădirii vecine, unde începe să se plimbe copleşit de gînduri. Cum veţi reacţiona în tot acest răstimp?"
        — Bate departe scorpia! oftează doi şefi de birouri. La urma urmei, toţi am mers în delegaţie, iar noaptea am ieşit pe coridoare şi am făcut vizite protocolare fetelor de la protecţia muncii şi C.T.C. Zice că am mers pe acoperişuri aşa, sugestiv, să pricepem că ne-am comportat ca nişte motani în călduri... Care-i substratul, tovarăşe Naftanailă? Ce vrea, frate, de la sufletele noastre?
        — Aici e-aici! şopteşte cu tîlc inginerul şef. Vrea un cap, asta-i! Fiţi atenţi: „Dacă aţi fi comandantul unei nave cosmice, iar echipajul ar fi alcătuit din colegii dumneavoastră, şi v-ar scăpa o şurubelniţă în spaţiul interplanetar, pe care dintre ei l-aţi trimite s-o caute?" E clar: cineva trebuie să zboare! a închis un ochi, semnificativ.
        — Aha!l s-au dumirit cei prezenţi.
        S-au strecurat, spăsiţi, în biroul de la etajul doi.
        — Tovarăşe director, am reflectat profund, cu ascuţit simţ de răspundere: da, noi sîntem vinovaţi că afurisitele alea de raboteze s-au prăbuşit prin tavanul halei de asamblare!
        — Măi, oameni buni, ce-i cu voi, aţi înnebunit? a exclamat directorul şi s-a făcut palid. Acum v-aţi găsit să vorbiţi despre... unde-s răspunsurile hazlii, la întrebările din interviu? Poftim, tovarăşul ziarist a venit după ele...
        În colţ, pe un scaun, îi filtra prin ochelari un ins pirpiriu.
        — Cum, s-a fîstîcit tovarăşul Naftanailă, n-au fost, aşa, întrebări semnificative, puse de dumneavoastră? ...iar după un îndelungat moment de tăcere, s-a adresat, învins, ziaristului: avînd în vedere aluziile dumneavoastră juste, permiteţi-mi să răspund eu la ultima întrebare, aceea cu nava cosmică şi spaţiul interplanetar! Aveţi dreptate, cineva trebuie să zboare!
        Şi-a aranjat cravata, şi-a încheiat nasturii la costum, s-a urcat pe pervazul ferestrei de trei stînjeni şi, ca un Icar, s-a avîntat în spaţiu, către apa cristalină a piscinei.
        — Hei, tovarăşe Naftanailă, unde pleci? Şi de ce prin fereastră? Aici sîntem la etajul doi...
        În urma lui, peste platoul incintei, ecoul i-a mai reverberat cîteva secunde angajamentul exprimat prin dreptul etajului întîi:
        — Zbor să caut şurubelniţa!

(Perpetuum comic ’87, pag. 147)

Vezi toată postarea

Un locatar suspect

        Acum o lună, trecînd prin faţa blocului, aud zgomote ciudate — geamuri sparte, pîrîit de stofă ruptă, scîrţîit de tîmplărie care se frînge — însoţite de un „oauu!" prelung. Din pură curiozitate, ridic privirea: pe la etajul şapte, un individ, agăţat de o cercevea, plutea în gol, bălăbănindu-şi picioarele, de parcă evolua la paralele inegale.
        — Hei, pot să fac ceva pentru line?
        — Prinde-mă, zice, nu mai sînt în stare să mă ţin!
        — Dom’le, păstrează-ţi cumpătul! La chestii d’astea nu mă bag fără consimţămîntul colectivului: nu-mi permit să iau în braţe pe oricine şi oricum. Ţi-ai plătit cotizaţiile, datoriile faţă de obşte, ai nevastă, copii, eşti om de nădejde, ce venituri posezi?... Te rog să nu insişti, pînă nu-mi lămureşti aceste date obligatorii.
        — Nevastă nu posed, dar promit că voi depune eforturi sporite în această direcţie. Copii nu am, căci mi-a fost mai greu să-i fac singur, deşi m-am străduit. În privinţa averii, sînt o persoană de încredere: nu am nici o leţcaie.
        — Dar, înainte... Înainte?
        — Înainte, am stat bine cu averea!
        — Bine-bine, dar în ce sens?
        — Zero lei, zero bani!
        Am convocat comitetul asociaţiei de locatari şi am dezbătut problema pe toate părţile, expunînd atît declaraţia verbală a sinistratului, cît şi informaţiile pe care le-am cules de la vecini, ICRAL, IDEB, apă şi canal. Merita atenţia noastră şi am hotărît să-l prindem, pompiereşte, în pătură. Ceea ce am şi făcut, alcătuind un colectiv de oameni de încredere, toţi unul şi unul, numai elemente verificate şi cu o reputaţie neîntinată.
        — Vă mulţumesc din inimă! a zis după ce şi-a venit în fire.
        — Ce făceai acolo? l-am luat în primire.
        — Dom’le, pentru a evita risipa de căldură, lipeam geamurile cu „scoci". N-am cerut aprobare, considerînd că am fost în asentimentul dumneavoastră.
        L-am asigurat, cum era şi normal, de tot respectul nostru.
        Peste două zile, l-am salvat, iarăşi, cu pătura. Din verificări, întărite prin declaraţie verbală, exprimată tot în poziţia „agăţat" de cercevelele ferestrelor de la etajul şapte, am stabilit, fără dubii, că rămăsese în văzduh în timp ce punea gratii la ferestre.
        — Din pricina porumbeilor care, bătuţi de vînt, se izbesc în ferestre... Or, pentru producerea unui metru pătrat de geam, se consumă o sută de kilowaţi energie electrică de cea mai bună calitate. Vă rog să fiţi de acord cu mine că am procedat just!
        Cu o săptămînă în urmă, aud „bum, bum, bum!". La miezul nopţii, cînd somnul este mai dulce, iar stafiile circulă lipsite de îngrădiri exprese. Individul îşi baricada uşa. Am fugit toţi să-l salvăm cu pătura, dar nu era cazul.
        — Uşile duble împiedică risipirea căldurii! şi ne-a trîntit dublura în nas: era... tare; lucru temeinic elaborat, prin care nu răzbesc nici tancurile.
        — Tipul ăsta ascunde ceva! a concluzionat preşedintele asociaţiei de locatari, un tovarăş cu o intuiţie de detectiv rasat. E suspect, nu structural, ci prin manifestările exterioare care, deşi juste, provoacă nedumeriri şi atrag atenţia într-un sens nedorit. Borfaşii vor da, negreşit, o lovitură, considerînd că, în blocul nostru, se află o comoară: excesul de zel al colocatarului nostru poate fi interpretat eronat. Se pune întrebarea: ce se va întîmplă în cazul că vor confunda apartamentul lui şi vor pătrunde în apartamentele noastre? De la el nu pot să se pricopsească: nu a avut nimic nici înainte, nici după. Pe cînd noi, care ne-am străduit... Iată, asta este esenţa problemei!
        Din acea zi, fiecare ne-am cumpărat cîte o puşcă de vînătoare.

(Perpetuum comic ’85, pag. 115)

Vezi toată postarea

Nimic nou sub soare

        Pe la miezul nopţii, ultimul meu fiu, în vîrstă de patru luni, s-a înscris neprincipial la cuvînt, în stil personal. Am încercat să-l liniştesc paşnic, aşa, ca de la om la om, asupra faptului că gestul lui va avea grave implicaţii: dacă urlă — eu nu dorm; dacă eu nu dorm — nu-mi voi îndeplini planul la întreprindere; dacă nu-mi îndeplinesc planul — el va păpa mai puţin lăptic... după aceea, poate să urle ca un disperat, la mine nu va mai găsi înţelegere. Şef să-mi fi fost şi tot ar fi priceput! Drept pentru care i-am tras două palme părinteşti, chiar dacă a făcut un tărăboi şi mai teribil, avea — oricum — motive.
        A doua zi, am strunjit piesele la reşou, iar sandvişul l-am încălzit la strung, astfel că, pe la ora zece, am fost invitat la prietenii mei şefii. Colegii au pus privirile-n pămînt şi m-au condus în tăcere, de parcă m-aş fi aflat pe ultimul drum. De patru luni nu-mi îndeplinisem planul, întîrziam la serviciu, aveam ochii roşii, mîinile-mi tremurau, iar barba o rădeam de două-trei ori pe săptămînă. Din atitudinea lor am înţeles că mă compătimeau sincer şi-mi vor păstra o neştearsă amintire. În faţa biroului directorului, m-au îmbrăţişat prelung, o colegă mi-a aranjat gulerul la cămaşă, reverele la haină şi cîrlionţul de pe frunte. Alt coleg mi-a încheiat nasturii la haină. Aveau lacrimi în ochi şi asta m-a impresionat.


        — Păcat că eşti timid! mi-au spus.
        Ne-am fluturat batistele în semn de adio, iar eu am pătruns, ruinat, în anticameră. Erau acolo şefi de toate calibrele: directorii (adjuncţi sau mai mari), inginerii (şi ei de mai multe feluri), şeful sindicatului...
        — Vrem să cunoaştem părerea dumneavoastră sinceră, m-a mobilizat cineva. Vrem să ştim adevărul: fără copii recalcitranţi care trebuie alăptaţi la miezul nopţii! Fără literatură!
        A urmat un hohot general şi clinchete de pahare cu apă minerală. Mi-a venit în minte reproşul colegilor: „Păcat că eşti timid".
        — Ce copii, care copii? Eu nu-mi legăn decît nevasta. O aşez pe genunchi şi-i cînt „Nani, nani, nani!" Cum, nu credeţi? Alo, tovarăşa, m-am adresat secretarei, ia, aşează-te, soro, aici pe genunchi să pot prezenta convingător situaţia.
        — Cum vă permiteţi?!
        — Da-mi trebuie scaunul tovarăşului director... Hei, bătrîne, i-am făcut semn, ridică-te, acolo voi sta eu, dacă doriţi o autocritică sinceră.
        I-am luat scaunul şi am bătut cu pumnul în masă.
        — Băieţi, am nevoie de un florio, ca tovarăşul inginer şef... O autocritică sinceră nu se face oricum, în fiecare seară, trec dintr-un bar în altul!
        — Tovarăşe, dumneata eşti un om serios, a intervenit cineva prudent, ai un copil mic, de patru luni, nu doarme...
        — Poveşti! i-am liniştit. Apropo, florio se bea cu tovarăşa economistă de la contabilitate. În cinci minute să fie aici, altfel nu-mi pot face autocritica aşa cum se cuvine. Deci, măi băieţi, eu nu-mi îndeplinesc planul deoarece...
        — Ba, îl îndeplineşti, deşi ai copil mic...
        — Aş, îmi bat nevasta, la fel ca tovarăşul...
        — Nu-i adevărat! Dumneata ai o viaţă, de familie exemplară.
        — Literatură! Acum o lună, cînd trebuia să se dea prima aceea de cinci mii de lei...


        — A fost o încurcătură, dumnitale ţi se cuvenea, tocmai ne gîndeam să vă anunţăm...
        Peste o jumătate de oră, cu buzunarele pline şi decizia în mînă, ieşeam ţanţoş pe hol.
        În sfîrşit, odată în viaţă nu fusesem timid.
        Colegii îngînau trişti: „Adio, drag tovarăş, cu lacrimi te ducem pe ultimul drum!" Scumpii de ei, îşi luau la revedere de la mine.
        — Fără sentimentalisme, tovarăşi! De acum, eu vă sînt şef! le-am arătat decizia. La treabă, producţia să meargă din plin.
        I-am făcut semn colegei care-mi aranjase gulerul la cămaşă, reverele hainei şi cîrlionţul de pe frunte:
        — Dragă, eşti liberă: du-te la coafor şi recondiţionează-te! Deseară mergem la bar, să discutăm o foarte importantă problemă de producţie!

(Perpetuum comic ’84, pag. 246)

Vezi toată postarea

Sancţiunile

        — Tovarăşi, am convocat această şedinţă operativă, una dintre multe altele, pentru sancţionarea drastică a celor ce aduc atingere onoarei şi prestigiului instituţiei.
        Împricinaţii îşi sprijină spăşiţi privirile în covorul din faţa biroului prezidiului, aşa cum şade frumos cadrelor pătrunse, pînă-n măduva oaselor, de gravitatea unor amănunte din autobiografie.
        — Recunosc sincer şi deschis, aşa cum am făcut dintotdeauna şi cum voi proceda şi de acum încolo! ia atitudine fermă ospătarul Gigi. Într-adevăr, am încărcat nota de plată cu douăzeci de lei, dar vă rog să luaţi în consideraţie că alţi consumatori nu au îndrăznit să mă reclame...
        — În ce priveşte lipsa la gramaj, ştiţi bine că la bucătărie sînt anumite denivelări, or, aşa cum bine s-a precizat într-o sîmbătă la Teleenciclopedie, atracţia pâmîntului cade mai mult într-o parte şi aceasta nu se întîmplă din pricina mea. Dacă punem la socoteală că luna şi soarele atrag pămîntul, încît stîrnesc pînă şi valurile mărilor şi oceanelor, ce naiba ar putea sa facă un amărît de cîntar în momentul refluxului?...


        Membrii comisiei intră într-o foarte consistentă încurcătură: soarele şi luna nu pot fi citate. Un dram de adevăr ştiinţific există, se poate face chiar expertiză...
        — Cînd am venit cu farfuriile, ciorba s-a vărsat pe spatele consumatorilor, dar nu pot fi învinuit de pagubă în avutul obştesc, deoarece hainele erau proprietate personală, iar ciorba — deja trecută în nota de plată — nu mai aparţinea localului! precizează ospătarul Sile. Le-am spus că dacă nu le convine, ce caută la restaurant, dar — în nici un caz — nu m-am adresat cu „bă", sau dacă s-a întîmplat aşa ceva şi nu-mi mai amintesc în acest moment, cred că le-am spus cel mult odată, deoarece nu le ştiam numele şi deci nu puteam să le zic: „Vasilescule sau Popescule, dacă nu vă convine..."
        — În calitate de şef de sală, e drept că am luat cîte o sută de lei pe zi de la fiecare ospătar, dar aceasta nu înseamnă că, avînd zece ospătari în subordine, am plecat acasa cu o mie de lei. Pentru că, aşa cum bine ştiţi şi dumneavoastra, în aritmetică se calculează şi cu paranteze... Aşezi între două paranteze pe contabilul şef, înmulţit cu o sută... trasezi un minus după ele, deschizi o altă paranteză pentru şeful de local înmulţit cu două sute, închizi paranteza, mai adaugi un minus... şi tot aşa, promovam în calcul alţi tovarăşi... Ştiţi bine că, în comerţ, egoismul dăunează! „Ori toţi, ori niciunul!"
        Aici, preşedintele comisiei intervine energic:
        — Tovarăşi, nu de justificări avem nevoie. Credeţi că noi nu ştim de ce-s în stare Soarele şi Luna? Aveţi impresia că nu cunoaştem cît de complicată-i aritmetica şi ce fel de consumatori vin în localuri? Ştim, tovaraşi, avem şi noi caziere, nu numai dumneavoastră. Momentan ne interesează poziţia dumneavoastră sinceră! Regretaţi? Aveţi mustrări de conştiinţă? Simţiţi cum vă răscoleşte ceva profund?
        — Daaa! recunosc, în cor, împricinaţii.
        — Asta-i! - strigă, triumfător, preşedintele comisiei. Vom lua măsuri drastice, pentru a preveni astfel de întîmplări neplăcute. Ospătarul Gigi, de la restaurantul „Floricele pe cîmpii", se transferă şef de sală la bufetul „Una mică"; ospatarul Sile de la „Gînd de ducă" trece ospătar la „Floricele pe cîmpii"; şeful de sala de la „Una mică" se numeşte ospătar la „Gînd de ducă"; bucătarul de la „Laptele cucului"... cu el ce facem?
        Comisia cade meritat pe gînduri: pentru bucătar nu există alt local, spre a fi sancţionat exemplar.
        — Am găsit! se entuziasmează un membru al comisiei. Sa fie pedepsit cu rămînerea la locul de muncă. Acolo. În mijlocul tovarăşilor săi, să simtă din plin forţa colectivului!
        Impresionată pînă la lacrimi, asistenţa exclamă:
        — O, cîtă cruzime!

(Perpetuum comic ’83, pag. 198)

Vezi toată postarea

În burniţa nopţii pe frontul invizibil

        Cum toate cele ce urmează s-au prescris, îmi iau permisiunea să-mi amintesc în public un tulburător eveniment personal, consumat cu zece ani în urmă: ziua — 27, luna — octombrie, anul — 1972 (ca să respectăm dichisul procedural). În acea zi, la ora douăzeci şi ceva, am pus la cale un chef tovărăşesc, prilejuit de împlinirea vîrstei de douăzeci şi cinci de ani de existenţă proprie împreună cu tovarăşii de arme, de astă dată înarmaţi pînă-n dinţi cu pahare şi dotaţi cu distilatele şi proteinele de trebuinţă pentru un chef de cursă lungă, tocmai ne pregăteam să împuşcăm startul, cînd a sunat telefonul: „Alo, tovarăşu gradu’?" Eu eram tovarăşul cu gradul, la vremea aceea ofiţer şi redactor de procese-verbale. Am aflat că se simţea mare nevoie de prezenţa mea pe frontul invizibil. Le-am urat succes colegilor în îndeplinirea sarcinilor doldora de calorii şi am alergat fără zăbavă să văd în ce mod şi-au făcut infractorii „meseria". Aş! Un fleac! După cît mi-am dat seama, nu era vorba decît de o biată crimă: unei persoane neindentificate îi fusese tăiat capul. De tot. Altă pagubă nu i se mai pricinuise.
        La faţa locului, faţa aceasta fiind un şanţ săpat pentru instalarea conductei de apă între strada principală şi Tipografia din Slobozia, era un bîlci în toată regula. Indivizi în stări diferite, dar mai ales de ebrietate, ieşiseră din restaurantul Ialomiţa şi aşteptau în burniţa nopţii, să le aduc eu criminalul pe tavă, înainte de închiderea localului. Să aibe scuze credibile acasă, cînd îi vor întreba Măriile şi Matildele lor pe unde au zăbovit şi în ce scop s-au dezinfectat cu alcool, nu?


        În şanţ mă aştepta un craniu ceva mai proaspăt decît cel prospectat de Hamlet: complet tumefiat, fără par, intrat în putrefacţie, duhnind. Ceva de groază! Pomeţii, schimonosiţi, trădau o grea suferinţă în momentul fatal. Cît despre trup, lipsea cu desăvîrşire şi chestia aceasta m-a mobilizat peste măsură. Un medic, plin pînă la refuz cu vodcă, aflat întîmplător la faţa locului, îmi dădu consultaţii încurajatoare: „Dom’le, Slobozia se află în zonă turbiferă... Or, în astfel de locuri, cadavrele rezistă mii de ani. S-ar putea ca matale să anchetezi o crimă din epoca de piatră!" Vă închipuiţi cît de straşnic m-a entuziasmat ideea lui. Aceeaşi persoană îşi dădea cu presupusul că ar fi vorba de capul unui băiat de 15—16 ani sau al unei femei.
        În privinţa mortului, ce să vă spun?! Tăcea mîlc: nici cine e, nici de unde vine, nici cine i-a făcut de petrecanie. În schimb, îmi lăsa posibilitatea să cîştig şi eu o pîine, căutînd răspuns la întrebări. Aşa că mi-am intrat în atribuţiuni: martori, proces-verbal, declaraţii, fotografii. Tot tacîmul! Ca să nu mai vorbim de informarea urgentă către organele centrale, ca să se ştie şi la Bucureşti cu ce afaceri ale naibii mă ocup eu. Păi, nu?! Chiar am cerut sprijin: conform legii, pentru fragmentele de cadavre, asistenţa medico-legală se acordă de la centru. Cu riscul de a împărţi gloria cu alţii, am solicitat prezenţa procurorului, medicilor şi antropologilor. Cerule, cîtă vînzoleală!
        În zori, o comisie straşnică, bine pregătită şi călită în focul luptei cu neprevăzutul, se afla la prosectura Spitalului unificat din Slobozia îmbrăcaţi în alb, cu măşti... Mai mare dragul să ne priveşti.
        — Start!
        Autopsierul, copleşit de importanţa misiunii, a început disecţia. Toţi ne ţineam respiraţia...
        Şi taie, şi taie!
        În sfîrşit, craniul s-a desprins în două emisfere. Autopsierul s-a colorat în nuanţa halatului şi a silabisit:
        — Tovarăşi, ştiţi ce-i aceasta?
        — De unde să ştim?!
        — E... e... e o sfeclă!
        Dacă în timpul nopţii am rezistat cu bine cercetăriior, de această data am simţit că-mi fuge pămîntul de sub picioare: da, anchetasem o... sfeclă!


        Ce se întîmplase? Bravii constructori locali au dispus săparea şanţului pentru conductele de apă şi cablurile electrice necesare alimentării Tipografiei din Slobozia. Prima echipă, cea care a montat ţevile de apă, ce şi-a zis: „...Ia să glumim noi niţel cu electricienii", aceştia urmînd să instaleze, peste cîteva zile, în acelaşi şanţ, cablurile pentru curent. Un lucrător dibaci a sculptat un cap de om dintr-o sfeclă roşie, apoi şi-a abandonat opera în şanţ. Zahărul sfeclei a intrat în fermentaţie... plină de noroi, duhnind straşnic... oferea aspectul unui craniu în descompunere.
        Numai că, în loc să pună la încercare sensibilitatea electricienilor, au dat de lucru unei duzini de doctori, jurişti şi gradaţi, unul mai mare decît celălalt.

***

        După o atare ispravă, şeful m-a chemat la o mică întrevedere tovărăşească:
        — Ascultă, mi-a zis, nu crezi că ţi s-ar potrivi o altă meserie?
        Am sfeclit-o urgent.
        — Ştiu eu? Să întreb sfecla!
        Şi am întrebat-o. Două zile şi două nopţi am scos... zahărul din ea. N-a avut încotro! Nenorocita! A recunoscut tot: o chema Mamba-Tamba, născută Kimba, în ginta Rumbu, din tribut Manne, din Narr şi a migrat cu Vinn al lui Tobbe din Sinna, într-o dimineaţă a secolului 10 î.e.n., urmînd cursul Olului, pînă-n Pimna, de unde a răpit-o Lok al lui Lie din Katim, coborîtor din tribul Cam, înrudit cu Lar şi Zinn dinspre Kama. Pizmaş foarte, Ninn al lui Mimm din Sona i-a trîntit un pietroi în cap lui Lok al lui Lie din Katim, a luat-o cu sine pe Mamba-Tamba şi a fugit cu ea în Zonna, prin Lam şi pădurile Line. Apoi, cu un cal împrumutat de la Ham cel Şchiop din Zonna, au plecat la văru-său, Sin cel Orb, însă i-a pierdut capul pe valea Slobei, în drum spre Kruma.
        Avusese dreptate acel medic făcut criţă la restaurantul Ialomiţa: am cercetat o crimă din epoca de piatră!

(Perpetuum comic ’82, pag. 224)

Vezi toată postarea