A TRECUT ŞI „NOAPTE BUNĂ COPII...”
S-a făcut noapte. A trecut şi „Noapte bună, copii..." Gigel îşi fumează plictisit ţigara imaginară, picior peste picior, aşa cum a văzut că face unchiul Vlad după terminarea cinei.
Nu are decît cinci ani dar e deja „copil precoce". Şi un copil precoce ca el pune o seamă de probleme. Bieţii părinţi! Nu au fost pregătiţi pentru un asemenea odor. La drept vorbind se aşteptau la un copil obişnuit, ceva care să plîngă şi să rîdă cînd vor ei, care să spună poezii, să asculte şi să nu pună întrebări absurde, care să nu zică despre mama „gîsculiţă dezmierdată" sau să-i pună piedici bunicii ca să vadă cum aterizează în beci.
Uneori e de-a dreptul insuportabil. De aceea bunica s-a închis de trei zile în camera ei fiind foarte speriată de la ultima ispravă a lui Gigel. Fiindcă... pe toate le poate suporta, dar nu şi stafiile, aşa ca atunci cînd „dumnealui" şi-a pus un cearceaf în cap şi a zăngănit lanţul lui Azorel cum făcuse fantoma lui Wilhelm de Orania cu lanţurile închisorii.
Acum Gigel e de-a dreptul plictisit. Ştie că tatăl său va încerca să-l adoarmă citindu-i vreo poveste, metodă cu totul învechită, bună numai pentru copii banali.
— Gigel, treci la culcare! se aude glasul voit aspru al lui „tăticu".
— Da, tăticule.
Pornesc amîndoi de mînă ca doi prieteni. Aşa e la început. După aproximativ o jumătate de oră însă iese cu scandal.
— Gigel, promiţi ca în seara asta să nu mai pui întrebări prosteşti?
— Da, tăticule.
— Bine. Astă seară îţi voi citi „Frumoasa din pădurea adormită", poate adormi şi tu mai repede.
— Da, tăticule!
— Ei, gata cu „da, tăticule", că începi să mă enervezi.
— Da, tăticule! Aaa... adică... nu?
— Gata că-ncep; a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, un împărat şi o împărăteasă care n-aveau copii.
— Erau căsătoriţi, tăticule?
— Bineînţeles, dar de ce întrebi?
— Fiindcă dacă nu erau căsătoriţi nu puteau să aibă copii!
— Ba puteau, sare cu arţag tatăl, furios că deja a fost întrerupt, dar la privirea nedumerită a lui Gigel îşi dă seama de greşeală.
— Nu dragul tatii, nu puteau.
— Dar dacă erau căsătoriţi de ce nu puteau să aibă copii?
— Ei, uite aşa, fiindcă nu puteau!
— Erau sterili?
Tatăl scapă cartea jos rămînînd cu gura mai mult decît întredeschisă.
— Ce-ai zis, măi Gigele? Ce-ai zis?
— Am întrebat dacă erau sterili, răspunde inocent Gigel.
— Da de unde ştii tu cuvinţelul ăsta buclucaş?
— Păi... de la mama.
— Cum adică de la mama?
— Păi... să vezi tăticule... odată cînd tanti Zizi a venit pe aici, am auzit-o pe mămica în bucătărie cum zicea la bunica „sterila asta are pretenţia să facă un copil".
— Dar tu unde erai de nu te-au văzut ele?
— Eu eram în coşul de rufe.
— Ce căutai acolo?
— Am vrut să trec în faza de im-pon-de-ra-li-bi-tate!
— Cum? Impondera...cum? Imponderabilitate poate. Cum vine asta?
— Ei, tăticule, faza aia cînd stai cu capu-n jos şi picioarele-n sus.
— Hîm?? Tatăl ridică sprîncenele nedumerit, dar n-are curaj să-l contrazică; lasă-mă odată să citesc; ...şi dacă a văzut şi a văzut împărăteasa că nu are copii s-a rugat de cele şapte zîne.
— Tăticule, ce-i aia o zînă?
— O zînă este... o femeie bună şi... aaa... frumoasă... aaa... care apare şi dispare.
— Adică e in-di-vi-zibilă?
— Ce? Măi Gigel, se spune invizibilă, băiatul tatii.
— Tăticule, dar bunica poate să fie zînă?
— Nu cred.
— De ce, tăticule?
— Fiindcă... mă rog... a trecut de vîrsta tinereţii... şi apoi, cred că i-ar trebui o rochie de aia albă... cum ai văzut tu în „Vrăjitorul din Oz".
— Dar mămica poate fi zînă?
— Mama? Ce-ţi veni?
— Păi, ea e mai tînără ca bunica, nu?
— Hîm! Asta aşa-i. Dar mai taci odată, dom’le, ce tot atîtea întrebări?
Gigel tace bosumflat.
Tatăl îşi ia din nou cartea.
— Şi Tom-Degeţel a luat în buzunare pietricelele...
— Asta cu Tom-Degeţel mi-ai citit-o alaltăieri, tăticule!
— Uf, am sărit o pagină... vezi dacă mă întrerupi tot timpul? Îmi pierd şirul!
— Tăticule? Arhiducele e mai mare ca ducele?
— Păi... ştiu şi eu? Cred că da!
— Dar arhiepiscopul e mai mare ca episcopul?
— ??? M-m-m-daa.
— Dar arhidiaconul e mai mare ca diaconul?
— Da’ mai slăbeşte-mă cu întrebările astea îngrozitoare, ce sînt eu? Mafalda? Cînd te porneşti o ţii aşa o zi întreagă! Am să înnebunesc! Am să mă sinucid!
— Tăticule, ce-i aia „sinucid"?
— Aaaa... nu! Nu mai rezist, simt că mă ia cu călduri!
În clipa următoare intră în cameră, vaporoasă şi îndantelată, mama:
— Dragă, nu te-nfuria! Copilul vrea să ştie cît mai multe, nu-i vina lui că nu le ştie pe toate!
— Dar nici tata nu le ştie pe toate!
— Ce? Cum ai zis? Auzi numai ce copil! Ce tupeu! Ţi-o spune aşa fără înconjur. Şi apoi la ritmul lui de întrebări, de ce, de ce, de ce, simt că îmi face capul baniţă!
Gigel stă acum în braţele mamei.
— Iubiţelule, nu fi şi tu aşa de sîcîitor că tata e uneori mai obosit şi nu se poate concentra!
Tatăl îşi reia lectura după ce se convinge că Gigel s-a liniştit:
— ...Şi cele şapte zîne i-au prezis împărătesei că peste şapte zile va avea o fată cu cele mai alese daruri de pe lume... şi va fi atît de... frumoasă... că (şi aici tatăl trage un căscat zdravăn) că la soare... s-ar putea mîine, draga mea s-ar putea să plouă, mă cam dor încheieturile, se adresează tatăl mamei, uitînd de „frumoasa din pădurea adormită".
Numai că Gigel, ca niciodată, stă cuminte, ca dus pe gînduri.
— Bebe, citeşte! Uite ce impresionat e copilul, îi atrage atenţia mama.
— Şi la botezul ei... oaaah! (un alt căscat zgomotos), fiecare ursitoare i-a urat fetei... cele mai... mai... mai...
— Ei, cele mai ce? întreabă mama exasperată.
Tatal se freacă pe la ochi somnoros.
— Şi la botezul ei... unde am rămas? Ah, da, şi la botezul ei fiecare ursitoare...
— Asta ai mai citit, dragă!
— Da ce, eu pentru tine citesc? şi se uită la Gigel cu coada ochiului. Doamne ce cuminte stă, parcă prea cuminte. Deci: fiecare ursitoare... i-a urat cele mai... cele mai... frumoase daruri... din lume... oăah!! (al treilea căscat zgomotos).
Tatăl picoteşte de somn dar face eforturi susţinute să-şi menţină cartea în mînă. Mama trage şi ea cîte un căscat înfundat.
— Dar la sfîrşitul urărilor... a venit o ursitoa-... ăăăh a venit o ursitoare... rea şi a poruncit să...
Tatăl scapă cartea din mînă şi în aceeaşi clipă se aude în cameră un sforăit zgomotos. Aşa se întîmplă de fiecare dată, tatăl citeşte poveşti ca s-adoarmă copilul, dar întotdeauna adoarme el înaintea lui Gigel.
În seara asta însă iată că aţipeşte şi mama.
Gigel se uita concentrat la ei. Au adormit de tot sau nu? În clipa următoare privirea îi alunecă pe draperie, perdeaua este albă, cu franjuri lungi de mătase. Se apropie de birou, deschide un sertar, ia un foarfece, se suie pe şifonier şi începe să taie cu repeziciune perdeaua. Coboară şi o culege de pe jos tiptil, tiptil.
Iese din cameră fericit.
— Bunico, bunico, te fac zînă, te fac in-di-vi-zibilă!
(Perpetuum comic ’91, pag. 62)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu