Secolul XX şi copilul dificil

A TRECUT ŞI „NOAPTE BUNĂ COPII...”

        S-a făcut noapte. A trecut şi „Noapte bună, copii..." Gigel îşi fumează plictisit ţigara imaginară, picior peste picior, aşa cum a văzut că face unchiul Vlad după terminarea cinei.
        Nu are decît cinci ani dar e deja „copil precoce". Şi un copil precoce ca el pune o seamă de probleme. Bieţii părinţi! Nu au fost pregătiţi pentru un asemenea odor. La drept vorbind se aşteptau la un copil obişnuit, ceva care să plîngă şi să rîdă cînd vor ei, care să spună poezii, să asculte şi să nu pună întrebări absurde, care să nu zică despre mama „gîsculiţă dezmierdată" sau să-i pună piedici bunicii ca să vadă cum aterizează în beci.
        Uneori e de-a dreptul insuportabil. De aceea bunica s-a închis de trei zile în camera ei fiind foarte speriată de la ultima ispravă a lui Gigel. Fiindcă... pe toate le poate suporta, dar nu şi stafiile, aşa ca atunci cînd „dumnealui" şi-a pus un cearceaf în cap şi a zăngănit lanţul lui Azorel cum făcuse fantoma lui Wilhelm de Orania cu lanţurile închisorii.
        Acum Gigel e de-a dreptul plictisit. Ştie că tatăl său va încerca să-l adoarmă citindu-i vreo poveste, metodă cu totul învechită, bună numai pentru copii banali.
        — Gigel, treci la culcare! se aude glasul voit aspru al lui „tăticu".
        — Da, tăticule.
        Pornesc amîndoi de mînă ca doi prieteni. Aşa e la început. După aproximativ o jumătate de oră însă iese cu scandal.
        — Gigel, promiţi ca în seara asta să nu mai pui întrebări prosteşti?
        — Da, tăticule.
        — Bine. Astă seară îţi voi citi „Frumoasa din pădurea adormită", poate adormi şi tu mai repede.
        — Da, tăticule!
        — Ei, gata cu „da, tăticule", că începi să mă enervezi.
        — Da, tăticule! Aaa... adică... nu?
        — Gata că-ncep; a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, un împărat şi o împărăteasă care n-aveau copii.
        — Erau căsătoriţi, tăticule?
        — Bineînţeles, dar de ce întrebi?
        — Fiindcă dacă nu erau căsătoriţi nu puteau să aibă copii!
        — Ba puteau, sare cu arţag tatăl, furios că deja a fost întrerupt, dar la privirea nedumerită a lui Gigel îşi dă seama de greşeală.
        — Nu dragul tatii, nu puteau.
        — Dar dacă erau căsătoriţi de ce nu puteau să aibă copii?
        — Ei, uite aşa, fiindcă nu puteau!
        — Erau sterili?
        Tatăl scapă cartea jos rămînînd cu gura mai mult decît întredeschisă.
        — Ce-ai zis, măi Gigele? Ce-ai zis?
        — Am întrebat dacă erau sterili, răspunde inocent Gigel.
        — Da de unde ştii tu cuvinţelul ăsta buclucaş?
        — Păi... de la mama.
        — Cum adică de la mama?
        — Păi... să vezi tăticule... odată cînd tanti Zizi a venit pe aici, am auzit-o pe mămica în bucătărie cum zicea la bunica „sterila asta are pretenţia să facă un copil".
        — Dar tu unde erai de nu te-au văzut ele?
        — Eu eram în coşul de rufe.
        — Ce căutai acolo?
        — Am vrut să trec în faza de im-pon-de-ra-li-bi-tate!
        — Cum? Impondera...cum? Imponderabilitate poate. Cum vine asta?
        — Ei, tăticule, faza aia cînd stai cu capu-n jos şi picioarele-n sus.
        — Hîm?? Tatăl ridică sprîncenele nedumerit, dar n-are curaj să-l contrazică; lasă-mă odată să citesc; ...şi dacă a văzut şi a văzut împărăteasa că nu are copii s-a rugat de cele şapte zîne.
        — Tăticule, ce-i aia o zînă?
        — O zînă este... o femeie bună şi... aaa... frumoasă... aaa... care apare şi dispare.
        — Adică e in-di-vi-zibilă?
        — Ce? Măi Gigel, se spune invizibilă, băiatul tatii.
        — Tăticule, dar bunica poate să fie zînă?
        — Nu cred.
        — De ce, tăticule?
        — Fiindcă... mă rog... a trecut de vîrsta tinereţii... şi apoi, cred că i-ar trebui o rochie de aia albă... cum ai văzut tu în „Vrăjitorul din Oz".
        — Dar mămica poate fi zînă?
        — Mama? Ce-ţi veni?
        — Păi, ea e mai tînără ca bunica, nu?
        — Hîm! Asta aşa-i. Dar mai taci odată, dom’le, ce tot atîtea întrebări?
        Gigel tace bosumflat.
        Tatăl îşi ia din nou cartea.
        — Şi Tom-Degeţel a luat în buzunare pietricelele...
        — Asta cu Tom-Degeţel mi-ai citit-o alaltăieri, tăticule!
        — Uf, am sărit o pagină... vezi dacă mă întrerupi tot timpul? Îmi pierd şirul!
        — Tăticule? Arhiducele e mai mare ca ducele?
        — Păi... ştiu şi eu? Cred că da!
        — Dar arhiepiscopul e mai mare ca episcopul?
        — ??? M-m-m-daa.
        — Dar arhidiaconul e mai mare ca diaconul?
        — Da’ mai slăbeşte-mă cu întrebările astea îngrozitoare, ce sînt eu? Mafalda? Cînd te porneşti o ţii aşa o zi întreagă! Am să înnebunesc! Am să mă sinucid!
        — Tăticule, ce-i aia „sinucid"?
        — Aaaa... nu! Nu mai rezist, simt că mă ia cu călduri!
        În clipa următoare intră în cameră, vaporoasă şi îndantelată, mama:
        — Dragă, nu te-nfuria! Copilul vrea să ştie cît mai multe, nu-i vina lui că nu le ştie pe toate!
        — Dar nici tata nu le ştie pe toate!
        — Ce? Cum ai zis? Auzi numai ce copil! Ce tupeu! Ţi-o spune aşa fără înconjur. Şi apoi la ritmul lui de întrebări, de ce, de ce, de ce, simt că îmi face capul baniţă!
        Gigel stă acum în braţele mamei.
        — Iubiţelule, nu fi şi tu aşa de sîcîitor că tata e uneori mai obosit şi nu se poate concentra!
        Tatăl îşi reia lectura după ce se convinge că Gigel s-a liniştit:
        — ...Şi cele şapte zîne i-au prezis împărătesei că peste şapte zile va avea o fată cu cele mai alese daruri de pe lume... şi va fi atît de... frumoasă... că (şi aici tatăl trage un căscat zdravăn) că la soare... s-ar putea mîine, draga mea s-ar putea să plouă, mă cam dor încheieturile, se adresează tatăl mamei, uitînd de „frumoasa din pădurea adormită".
        Numai că Gigel, ca niciodată, stă cuminte, ca dus pe gînduri.
        — Bebe, citeşte! Uite ce impresionat e copilul, îi atrage atenţia mama.
        — Şi la botezul ei... oaaah! (un alt căscat zgomotos), fiecare ursitoare i-a urat fetei... cele mai... mai... mai...
        — Ei, cele mai ce? întreabă mama exasperată.
        Tatal se freacă pe la ochi somnoros.
        — Şi la botezul ei... unde am rămas? Ah, da, şi la botezul ei fiecare ursitoare...
        — Asta ai mai citit, dragă!
        — Da ce, eu pentru tine citesc? şi se uită la Gigel cu coada ochiului. Doamne ce cuminte stă, parcă prea cuminte. Deci: fiecare ursitoare... i-a urat cele mai... cele mai... frumoase daruri... din lume... oăah!! (al treilea căscat zgomotos).
        Tatăl picoteşte de somn dar face eforturi susţinute să-şi menţină cartea în mînă. Mama trage şi ea cîte un căscat înfundat.
        — Dar la sfîrşitul urărilor... a venit o ursitoa-... ăăăh a venit o ursitoare... rea şi a poruncit să...
        Tatăl scapă cartea din mînă şi în aceeaşi clipă se aude în cameră un sforăit zgomotos. Aşa se întîmplă de fiecare dată, tatăl citeşte poveşti ca s-adoarmă copilul, dar întotdeauna adoarme el înaintea lui Gigel.
        În seara asta însă iată că aţipeşte şi mama.
        Gigel se uita concentrat la ei. Au adormit de tot sau nu? În clipa următoare privirea îi alunecă pe draperie, perdeaua este albă, cu franjuri lungi de mătase. Se apropie de birou, deschide un sertar, ia un foarfece, se suie pe şifonier şi începe să taie cu repeziciune perdeaua. Coboară şi o culege de pe jos tiptil, tiptil.
        Iese din cameră fericit.
        — Bunico, bunico, te fac zînă, te fac in-di-vi-zibilă!

(Perpetuum comic ’91, pag. 62)

Vezi toată postarea

Interviul minor

        (Un copil de şase ani de care se apropie un reporter cu microfonul. Copilul se joacă. Reporterul face introducerea reportajului.)

        REPORTER: Stimaţi ascultători ai postului nostru local de radio mă aflu cu microfonul în mijlocul copiilor grădiniţei cu program redus al fabricii de produse refractare din oraşul în care trăim cu toţii. Sîntem intr-o minunată zi de iulie 1989. Într-o atmosferă specifică vîrstei copiii îşi petrec aici, lipsiţi de orice griji, minunata lor copilărie, înconjuraţi de nenumăratele lor jucării... Iată, chiar lîngă mine, un băieţel superb — ah, ce minunaţi sînt copiii noştri! — un băieţel care priveşte cu minunaţii lui ochi spre microfonul meu. Am venit să fac un reportaj în direct. Mă adresez mai întîi acestui copil care, numai peste cîteva luni va fi elev şi va descifra tainele alfabetului. În apropierea noastră se află tovarăşa Luminiţa Pădurescu, minunata educatoare a acestor minunaţi copii. Dînsa face educaţia acestor copii de la vîrsta de trei ani... Aşadar, o discuţie spontană cu micuţul... Cum te numeşti tu, drăguţă? Ce vîrstă ai?
        TRAIAN: Mă numesc Traian Vasilescu şi la toamnă voi avea şase ani.
        REPORTER: Bravo, Trăienele...
        TRAIAN: Traian.
        REPORTER: Ce minunaţi sînt copiii noştri, nu mai suportă diminutivele care au fermecat copilăria noastră. Aşadar, Traiane, ce faci tu aici?
        TRAIAN: Mă joc.
        REPORTER: Cu ce te joci şi de ce te joci?
        TRAIAN: După cum se ştie jocul este un minunat mijloc de educaţie în spiritul muncii. Noi ne jucăm pregătindu-ne să ajungem viitori muncitori, ingineri, oameni ai muncii constructori de nădejde ai societăţii socialiste multilateral dezvoltate... Jocul mai este un mijloc de dezvoltare a inteligenţei şi îndemînării, ca şi a spiritului de observaţie...
        REPORTER: Minunat răspuns!
        TRAIAN: Mai am de răspuns. Jocul îi educă pe copii în spiritul muncii în comun, dezvoltîndu-le sentimentele colectiviste, în opoziţie cu sentimentele egoiste pe care le dezvoltă jocurile în capitalism.
        REPORTER: Minunat! Minunat! Dragi ascultători nu mă sfiesc să repet acest adjectiv care oglindeşte exact starea mea sufletească. Ce ai tu în faţă?
        TRAIAN: În faţă am un tractor pe care îl repar pentru arăturile de primăvară. Toate tractoarele grădiniţei noastre vor fi reparate pînă la începutul lunii martie, cînd vom declanşa campania agricolă.
        REPORTER: Tovarăşa educatoare nu mă miră satisfacţia pe care o citesc pe faţa dumneavoastră. În acest răspuns simt un pedagog ce îşi duce la îndeplinire sarcinile încredinţate... Ce ne mai poţi spune, Trăienele?
        TRAIAN (aspru): Traian!
        REPORTER: Scuză-mă! Sînt mai în vîrstă, am beneficiat de o educaţie în care diminutivul şi dulcegaria se împleteau. Spune-mi, Traiane, cum decurge minunatul vostru joc?
        TRAIAN: Pentru a fi gata cu reparaţiile la timp mai întîi am făcut o riguroasă selecţie a pieselor vechi pe care le putem refolosi. Aceasta a micşorat mult preţul de cost şi ne-a permis terminarea reparaţiilor la timp, deoarece nu am mai depins de piesele de schimb deficitare!
        REPORTER: Cu adevărat minunat! Stimaţi ascultători, părinţi ai micilor copii din această grădiniţă, aţi ascultat în direct un interviu care poate să vă fie exemplu de atitudine cetăţenească înaintată. Aceste răspunsuri cred că v-au dat de gîndit, poate v-au răscolit conştiinţele şi aţi recunoscut în sufletele dumneavoastră că nu sînteţi la aceeaşi înălţime în munca dumneavoastră de fiecare zi. Dar vă puteţi îndrepta. Învăţăm toată viaţa, chiar şi de la copiii noştri... Să revenim la micuţul care ne-a dat aceste minunate răspunsuri. Dragă Trăie... Scuză-mă! Dragă Traiane, ce preocupări mai aveţi voi aici în grădiniţă?
        TRAIAN: De exemplu jucăm teatru...
        REPORTER: Minunat! Dragi ascultători, o adevărată surpriză. Copiii grădiniţei cu program redus a fabricii de produse refractare joacă în timpul liber teatru. Ce înseamnă teatrul pentru voi, dragă Traiane?
        TRAIAN: Teatrul este o artă sincretică. El dă tuturor copiilor posibilitatea de a se dezvolta în direcţia preferată: unii sînt actori, alţii pictează decorul, alţii cîntă... În procesul realizării spectacolului copiii sînt educaţi în spiritul muncii în comun iar pe scenă evoluează personaje exemplu de comportament pentru noi toţi.
        REPORTER: Minunat! Ce păcat că nu se află lîngă noi şi un tovarăş dramaturg să afle ce fel de eroi preferă aceşti copii minunaţi. Ce păcat, dragi ascultători, că nu-l puteţi vedea pe micuţul Traian dînd aceste răspunsuri pline de responsabilitate. Dragă Traiane, ce ai de transmis celorlalţi copii din cartierul nostru? Ei vor auzi, la difuzoarele din cartier, cuvintele tale. Poftim microfonul.
        TRAIAN (spontan): Milică, Victore, Sandule veniţi la cinci la fotbal pe maidanul de lîngă blocurile noi...
        REPORTER (astupă microfonul, îl ia): Stimaţi ascultători, nu ştiu ce s-a întîmplat, cred că s-a auzit un copil de afară, sau s-a produs o suprapunere. Vă asigur că Traian m-a şi părăsit, este mult prea preocupat de repararea la timp a tractoarelor, nu-mi rămîne decît să mă îndepărtez în vîrful picioarelor, să nu-i deranjez pe minunaţii noştri copii...

(Perpetuum comic ’91, pag. 33)

Vezi toată postarea

Mic pseudo-tratat de teoria şi practica criticii şi autocriticii

        Am constatat cu mîhnire şi diverse prilejuri că unii calcă în străchini cînd vine vremea să critice şi să se autocritice. Întrucît ne doare oceanul de neştiinţă în care se zbat aceşti indivizi neajutoraţi (altfel oameni de toate isprăvile), le sărim în ajutor dezinteresat cu niscai sfaturi teoretico-practice, care le vor fi de un (i)real folos.

CAPITOLUL I
CRITICA

Definiţie. Critica este acea manifestare a spiritului (in)uman prin care încerci să-ţi ascunzi propriile lipsuri, făcînd armăsari din ţînţarii altora şi dîndu-i în vileag fără milă.
Istoric. Odinioară, critica era definită de zicala: Vede paiul din ochiul altuia, dar bîrna din ochii lui, nu. În zilele noastre, critica se găseşte sub două forme: (1) în şedinţă, cînd se cheamă „ajutor colegial sincer" şi cu alte ocazii, cînd se numeşte „bîrfă". Tot bîrfă este cînd subalternul îl critică pe director. Cînd e viceversa, directorul dovedeşte cunoaştere a oamenilor, a problemelor locului de muncă.
Sfaturi practice (cît se poate de (in)utile):
1. Nu-l critica pe şeful direct cînd o şansă de promovare s-a ivit la orizontul tău personal.
2. Să nu-l critici pe idem imediat după ce te-a promovat, căci vei fi socotit suflet meschin, care umblă cu interesul sub fes.
3. Să nu-l critici pe acelaşi în şedinţa la care sînt prezente personaje de la F.I.S. (Forul Ierarhic Superior). Ar însemna să orbecăieşti în hăţişul de relaţii al şefului şi te-ai putea izbi atît de tare cu capul de pragul de sus, încît să nu mai apuci să-l vezi pe cel de jos în aceeaşi instituţie.
4. Niciodată să nu critici fără a te autocritica. Proporţia de timp per şedinţă să fie: 20 de secunde autocritică — 10 minute critică, la nevoie, doza se poate dubla; cu multă grijă, însă; poate avea nedorite efecte secundare.
5. Cînd critici, nu uita să ceri ca anumite pasaje din discursu-ţi să nu fie „prinse" în procesul-verbal; procedînd astfel, dovedeşti că eşti o persoană principial-obiectivă, dar şi omenoasă, mărinimoasă, care nu vrea să-l dea pe respectivul cu totul pe mîna posterităţii.
6. Nu uita să atragi atenţia că nici o ranchiună veche, nici vreun interes nou nu te constrîng să-l critici pe şef, că numai şi numai sfîntul Adevăr te obligă, cît îţi displace profund rolul încredinţat de Adevăr, că tu îl respecţi şi îl admiri (chiar aşa!) pe şeful dat la criticat.

CAPITOLUL II
AUTOCRITICA

Definiţie. Autocritica este pilula amară pe care e musai s-o înghiţi cînd e să-ţi ascunzi greşelile cele mari scoţîndu-le la vedere pe cele mici.
Istoric. Odinioară, autocritica se exprima astfel: „Văleu, tată, am greşit! Nu mai fac! Nu mai da, că nu mai fac!", ţipa junior ca din gura de şarpe, în anumite situaţii penibile pe care, discreţi fiind, le trecem sub tăcere. În prezent, a îmbrăcat forme subtile. Iată cum trebuie procedat:
1. Subliniezi că, deşi raportul a fost blînd cu auditoriul la capitolul „lipsuri", tu îţi dai seama de ceea ce-ţi revine din cele spuse şi îi asiguri pe toţi cei prezenţi că te sfîşie dureroase reproşuri (interioare) de conştiinţă.
2. Nu uita regula de aur: 20 secunde — 10 minute (vezi capit. I)
3. În cazuri grave, cînd eşti deja demascat şi n-ai loc de manevră cu apărarea prin critică, recunoşti tot şi te angajezi ferm să lichidezi o dată pentru totdeauna, pînă la şedinţa viitoare, lipsurile din propria-ţi activitate.
4. Tot în cazuri dure: odată cu angajamentul, nu uita să soliciţi (din toată inima!) ajutorul competent al şefului direct. Asta face dublă impresie bună: de modestie şi de hotărîre neclintită de a păşi viguros pe un drum nou.
5. În cazuri şi mai disperate (ai fost iarăşi criticat aspru), mărturiseşte cu mîna pe inimă şi ochii plecaţi că nu ai fost la înălţimea ajutorului primit şi leagă-te că pe viitor vei fi cel mai bun alpinist pe drumul spre acea înălţime.

POSTFAŢĂ

Dacă micul pseudo-tratat nu ajută nicicum, există două soluţii: a) transferul — cît mai departe de locul cu pricina; b) demisia — cît (şi dacă) mai e timp...

(Perpetuum comic ’89, pag. 106)

Vezi toată postarea

Frichinel dă la pedale

        Pe la opt şi-un pic, Voicu Dănuţ a fost culcat cu forţa de mama sa, bineînţeles, ajutată energic de sora mai mare. Cu ochii umezi, strivit de o plapumă nedrept de groasă, Dănuţ, la cei opt ani ai săi, se gîndeşte cu destulă maturitate la nedreptăţile ce i se fac zilnic, la regimul de teroare pe care i-l impune sora în absenţa mamei, la toate pedepsele primite degeaba ori pentru prea puţin lucru, în timp ce colegii şi vecinii de bloc o boieresc...
        Această seară este foarte potrivită pentru a-şi aduce aminte de cea mai tare bătaie pe care a mîncat-o de la soră-sa, de Anul Nou, cînd, privind şi el emoţionat pomul de iarnă, un glob uriaş s-a desprins şi a căzut de la sine. A fost bănuit de o încercare de furt de dulciuri, încolţit în baie cu pantalonaşii deja daţi jos şi lovit sălbatic cu o riglă de lemn, de vreo cincizeci de centimetri, ciobită de atîta întrebuinţare. Ah, rigla aceea, cît de ascultător cîrmeşte înapoi tricicleta în parc, atunci cînd surioara i-o arată, ridicînd-o şi agitînd-o cam în dreptul urechii, ca pe un aparat de emisie-recepţie. Dar pentru a scăpa şi de acest minim efort al acţionării riglei, pentru a nu se mai deranja din lectură, mintea infernală a surorii denaturate a găsit o metodă hiper-eficientă: i-a legat picioruşele de pedale şi i-a dat drumul să se plimbe pe o porţiune de alee aflată între două scări abrupte de ciment. Dănuţ nu are de ales: dă la pedale pînă la epuizare pe aceeaşi bucată de asfalt, du-te, vino, du-te, vino, iar gînduri de sinucidere îi trec prin minte... Numai că se abţine de la supremul gest, de dragul unei răzbunări totale, al unei pedepse corporale exemplare pe care el, Dănuţ, i-o va administra căţelei cînd va fi mare. Doar acest ideal îl face să strîngă din dinţi, să rabde, să înveţe pentru nota zece şi premiul întîi. Dănuţ se întoarce pe-o parte, împinge puţin plapuma sufocantă, dar se potoleşte brusc şi susură ca şi cum ar dormi, căci uşa camerei se deschide. Întunericul e tăiat de un şuvoi de lumină, apoi şi de silueta musculoasă a surioarei, care se apleacă asupra lui şi îl întreabă: „Dormi?... Fir-ai al dracului, dormi?", apoi îl pupă pe obraz, nu de altceva, dar în cameră intrase şi mama, care îl sărută şi ea, neuitînd să-i tragă pînă peste urechi plapuma duşmănoasă. Rămas singur, Dănuţ analizează mirosurile rămase după vizită şi conchide: au musafiri! Căci, dacă nu se cinsteşte cu un păhăruţ peste zi, sora nu îndrăzneşte să bea în prezenţa mamei dacă nu le vine cineva în vizită. Dănuţ se gîndeşte la tînărul cu mustaţă şi ochelari care miroase frumos a tutun şi-i aduce cîte o carte, uneori, cînd se abate după prînz pe la domnişoara soră-sa, care se face numai lapte şi miere în prezenţa drăguţului, toarnă lichior în pahare, şi chiar îi oferă şi lui o cacao. În culmea fericirii, el se simte mai liber, descătuşat de griji şi complexe, înfiripă discuţii instructive cu mustăciosul, care îl tratează omeneşte, nici nu se jenează să folosească expresii mai colorate pe care Dănuţ le-ar caligrafia în jurnalul său, dacă ar avea unul, ca atîţia eroi-copii din literatură. Starea de optimism culminează cu ingurgitarea conţinutului dulceag şi frumos mirositor al ceştii, după care, invariabil, frăţiorului i se face somn. Este apoi culcat cu tandreţe de surioară. Însă de cînd a auzit o dată, cînd s-a cufundat în somn mai tîrziu ca de obicei, cheia rotindu-se pe dinafară în broasca uşii camerei sale, şi-a dat seama că e lucrat. În ce scopuri, bănuia... prima revoltă a avut loc cînd în locul mustăciosului a venit unul cu părul creţ. N-a vrut cu nici un preţ să bea poţiunea pregătită de vrăjitoare. În cele din urmă a fost silit şi încuiat fără menajamente în camera lui. Bineînţeles, cu prima ocazie i-a mărturisit mamei întîmplarea, insistînd mai ales asupra prezenţei creţului în locul mustăciosului. Mama a dat din cap şi, cu prima ocazie, i-a spus chestia fiicei abia intrate pe uşă. Cînd a început cu: „Am auzit că...", o privire cruntă, prevestitoare de rele, s-a abătut asupra lui. Apoi a fost trimis la joacă. De a doua zi a început o prigoană mai ceva ca înainte: controale inopinante între douăşpe şi două, însoţite de bătăile de rigoare, inspecţia chiloţeilor, spălatul pe picioare la diverse ore, îmbrăcatul în cele mai incomode haine cînd mergeau la plimbarea cotidiană prin parc, interzicerea orcăror lecturi necuprinse în programă, şi cîte şi mai cîte. El a răbdat bărbăteşte totul, fără a neglija lupta de gherilă, sabotînd din toate puterile vizitele admiratorului creţ, mergînd pînă la vărsatul ceştii. Dacă era cumva trimis la joacă, nu pierdea prilejul de a suna periodic la uşă, luînd-o apoi la fugă, de a trimite cu praştia inofensive guguloaie de pămînt în geamul de la sufragerie. Cînd mustăciosul a reapărut, în cele din urmă, a interpretat asta drept o izbîndă personală şi a băut cana de cacao pînă la fund, fără să crîcnească, apoi a mers singur, ostentativ, la culcare.

        Deci, încă de la această vîrstă, viaţa este o luptă pentru Dănuţ. Nu pentru a dobîndi cine ştie ce drepturi, ci pur şi simplu dreptul de a-şi folosi drepturile, pentru libertatea gîndului, pentru a-şi recuceri vîrsta copilăriei, pierdute într-un şir neîntrerupt de privaţiuni. De ce să pătimească pentru nişte fapte nevinovate care o calcă pe nervi pe o soră cu mult mai mare, obligată să-l păzească şi să-i facă educaţie? Dacă s-ar înţelege omeneşte cu el, ar avea numai de cîştigat. Complicitatea frăţiorului mai mic i-ar asigura o securitate absolută în faţa mamei, care ar putea fi uşor dusă prin minciuni de bun acord. Şi atunci să vezi lichioruri, ţigări, mustacioşi, creţi, distracţii felurite şi interzise de legile matriarhatului puritan care guvernează în familie. Înainte de a adormi, Dănuţ visează la un astfel de pact care să-i aducă independenţa. Zîmbeşte, dar imediat devine serios. Îi revine în minte, într-o străfulgerare, întîmplarea cu globul căzut din pomul de iarnă, apoi chipul descompus de furie al soră-sii, întrebîndu-l: „Ce-ai făcut, Frichinel (cît urăşte Dănuţ acest apelativ!), iar ai chef de ciocolată cu pumni în gură?" Imaginea se focalizează din nou asupra globului, asupra momentului desprinderii, înainte de care el s-a întrebat, inconştient, dorindu-şi asta, nu ştie de ce, cu ardoare, că ce-ar fi dacă ar cădea. Altădată, aflat în raza de acţiune a riglei înălţate, s-a gîndit că ar fi frumos ca, înainte de a poposi pe spinarea lui, ascuţişul să întîlnească unul din globurile lustrei. Acum, descompunînd imaginea, vede cum rigla îşi modifică milimetric traiectoria, pulverizează rotundul de sticlă şi se opreşte vremelnic. Ce a urmat a fost infernul... Şi şi-ar mai aduce aminte de alte asemenea întîmplări, la săniuş, bunăoară, în perioada admiratorului cu părul creţ, cînd, animată de un elan ciudat, sora lui a vrut să se dea cu sania, l-a pus pe flăcău înainte-i şi... la vale. Se vede treaba că insul nu era prea bun cîrmaci, de vreme ce a îndreptat sania spre un pîlc de arbuşti. În orice caz, neîndemînarea i-a adus trei copaci în frunte, iar pe coechipieră asta a costat-o o puternică sîngerare a nasului, cu umflarea şi învineţirea respectivei podoabe faciale. Ca prin minune, spre dezamăgirea lui Dănuţ, care privise oarecum fix sania pe drumul ei cotit spre marginea pistei, a scăpat de o fractură a piramidei nazale ori de o deviaţie de sept. Legînd toate aceste întîmplări, Dănuţ se agită în pat, căci trebuie să dea la pedale, sfoara de împachetat a lăsat urme adînci în pielea săndăluţelor albe, el gîfîie epuizat şi aude un strigăt. Întoarce capul, o vede pe soră-sa agitînd rigla, coteşte înapoi într-o curbă largă, zîmbeşte sarcastic şi observă cum mîna fetei tresare, cum scîndurica gradată se însufleţeşte şi-i arde una peste propriul ei cap, şi încă una, după care urmează o pleznitură peste pulpă, încă una în cap, şi aşa mai departe, se croieşte ca o nebună pe unde apucă, el continuă să surîdă cu răceală, trece pe lîngă ea, o aude icnind o întrebare printre şocurile loviturilor: „Unde... te... duci?...", e speriată şi pentru că el a ajuns la pragul de netrecut al scărilor care coboară, sînt pe puţin treizeci de trepte, Dănuţ continuă să pedaleze nepăsător şi, cînd e gata să cadă, cînd sora urlă animalic, el îşi continuă drumul rulînd pe o pantă invizibilă ce îl poartă pînă jos, de unde mai întoarce o dată capul, cu acelaşi zîmbet fix pe figură, apoi se îndreaptă spre scările care, de astă-dată, urcă, se înalţă odată cu ele, continuă să se ridice şi, cînd începe asfaltul, un mănunchi de raze de soare îl îmbracă în timpul ascensiunii, şi dintr-o dată începe o ploaie măruntă care se opreşte imediat: rolul ei a fost să întindă în faţa lui Dănuţ un curcubeu de care el se apropia dînd molcom la pedale.

(Perpetuum comic ’89, pag. 50)

Vezi toată postarea

Lecţia

I-am dat unui prieten din versurile mele 
Citindu-le, să-mi spună ce crede despre ele.
Dar el, stăpîn pe sine, creionul cînd şi-a scos 
Ideile-n poeme au apărut pe dos.

Se duse dracu ritmul şi versul cu picioare, 
Ideea n-are capăt, nici coadă nu mai are, 
Văd bine cum se-ncurcă şi-ncerc să le dezleg, 
Din propriile-mi versuri nimic nu înţeleg.

Imaginile-s moarte, metafora e lipsă, 
De stil nici vorbă nu e, alunecă-n eclipsă... 
Mă uit la om ca prostul şi văd că-i fericit: 
Poemele din carte pe toate le-a stîlcit.

Îi spun apoi în glumă: sînt bine prelucrate 
Mai strălucită formă, desigur, nu se poate. 
De lecţia primită, de-acuma sînt pătruns – 
Le-ai prelucrat cu artă, le-ai şlefuit de-ajuns

Cum numai un maestru e-n stare să le lase
Din tot ce scrise lumea sînt cele mai frumoase.
Acum eu cred că-i timpul să căutăm un loc
Şi cu paharu-n mînă să ne urăm noroc.

(Perpetuum comic ’88, pag. 162)

Vezi toată postarea

Ca o sferă

        Obrazul era încins, ochii îi scăpărau, deveniseră negri, fulgere negre, mîinile mototoleau cu înverşunare o coală de hîrtie, cînd naiba reuşise să înşface foaia de manuscris de pe birou şi s-o transforme în zdrenţe?, vocea căpătase inflexiuni baritonale, vocea ei care părea întotdeauna, mai ales la telefon, o voce de copil răsfăţat...
        — Am un subiect satiric pentru tine... aur! (Spunea însă aur ca şi cum ar fi spus dinamită.) Să scrii, să-l arăţi aşa cum e, meschin, egoist, rău, să-l distrugi, să-l faci pulbere! Trebuie să mă ajuţi! De aia scrii, nu? Ca să-i ajuţi pe oameni.
        — De fapt,... bîigui, cu ochii la foaia de manuscris din mîna ei, prefăcută într-o sferă accidentată de cuvinte fără noimă. Cum să i-o smuig? Cum s-o salvez?
        Nu mă aude. Nu are simţuri decît pentru furia ei.
        — Să-i faci un portret satiric nimicitor, să se recunoască în el ca în oglindă, să i se facă ruşine şi silă de el însuşi! E un monstru de egoism şi nepăsare, un cinic, un sadic, un om fără suflet! Dacă aş fi ştiut!... Omul ăsta îmi doreşte moartea... mi-a transformat existenţa într-un infern!
        — Cine? mă trezesc întrebînd, dar, înainte de a primi răspuns, cu o iuţeală de hoţ de buzunare, înhaţ zdreanţa de hîrtie din mîna ei şi o arunc la coş. Oricum, coşul ar putea fi o salvare. Apoi, la fel de iute, pun la adăpost restul manuscrisului. Pare că nu observă.
        — Cum cine? se răsteşte indignată. Prietenul tău! E atîta dispreţ ironic în felul cum rosteşte „prietenul tău", încît singura atitudine raţională ar fi să mă dezic pe loc de prietenia cu el, să-l reneg cu vehemenţă, să-l condamn public. Dar nu asta şi vrea?
        — Bine, dar eu nu sînt tribunal şi nici măcar tatăl lui...
        — Eşti scriitor! Sau nu eşti? De mitocani şi de mincinoşi de ce te ocupi? Pe ipocriţi, pe laşi, pe proşti, pe infatuaţi, pe militarişti (hopa!) poţi să-i satirizezi, şi pe el nu?!
        — Mie soţul tău mi se pare un om bun, cuviincios şi de treabă. Nu mi-l pot imagina sadic, egoist, meschin...
        — O, e mult mai rău!
        Şi-mi povesteşte o chestie confuză, cum că el vrea cu tot dinadinsul să plece nu ştiu unde... la mare sau la Baia Mare... În delegaţie sau aşa ceva..., că putea să plece altul, dar el nu, doar aşa, din egoism feroce, ca s-o lase pe ea singură, şi nu e prima oară... poate că are pe altcineva... o iubită... ea i-a interzis categoric, dar el nu mai ţine seama de ea, nu-l mai impresionează rugăminţile, lacrimile, suferinţa... unde-s vremurile de altădată, cînd îi scria scrisori înduioşătoare şi-i făcea declaraţii înflăcărate... că e hotărîtă să...
        — Să divorţezi?
        — Asta nu! N-am să-i dau satisfacţie! Vreau să-l pedepsesc public! Să-l arzi cu acidul satirei! (Prostii! De unde acid? De unde satiră?) Să publici o schiţă sau o piesă, ce-o fi! (Ce-o fi?) Cumpăr tot tirajul şi i-l pun în camera lui de lucru... ca să se vadă aşa cum e în o sută de mii de exemplare!
        — Uite ce este, îi spun doctoral, literatura nu e delaţiune publică, nu-i fapt divers, nu-i lecţie, nu-i soacră, nu-i...
        — Dar ce e, domnule?
        — Este... este... (Poftim în ce m-am băgat! Cum să-i explic eu unei femei furioase ce e literatura? Dar altfel aş şti să explic? La urma urmei, ce e literatura?) Draga mea, literatura este... un fenomen complex... (Hait!)
        Şi mă descopăr făcînd un gest cu ambele mîini, ca şi cum aş mîngîia o sferă nevăzută, ceea ce mă face să zîmbesc, fiindcă îmi aduc aminte că prietenul meu, regizorul V., observase (ochi de regizor!) predilecţia generală de a defini noţiunea de complex printr-o sferă imaginară, mai mare sau mai mică, în funcţie, probabil, de gradul de complexitate. Oricum mai departe nu reuşesc să-i explic interlocutoarei mele ce este literatura.
        — Păi ce, tu nu eşti scriitor realist? Tu nu te inspiri din realitate? (Chiar dacă reuşeam să duc definiţia pînă la capăt, tot degeaba!)
        — Pe cine interesează povestea asta a ta? devin brutal.
        — Va să zică îi ţii partea! dacă mă refuzi, dacă nu vrei să mă ajuţi, îţi jur că n-am să mai citesc nici un rînd scris de tine!
        Perspectiva de a pierde un cititor nu e deloc agreabilă.
        — Bine, zic, ca un funcţionar care nu vrea să-şi ia nici o răspundere, să văd ce pot să fac...
        După două săptămîni, mă trezesc din nou cu ea. Prudent, pun repede la adăpost manuscrisele de pe birou. Dar e calmă, ochii i-au redevenit căprui şi vocea copilăroasă.
        — Te-ai apucat cumva să scrii ce ţi-am povestit?
        — Încă nu, dar... E dificil să caracterizezi un sadic, un monstru de egoism, un...
        — Te cred. Nici nu e cazul. L-ai nedreptăţi cumplit. Ştii ce băiat bun e?
        — Ştiu... adică... sigur că ştiu.
        Şi îmi povesteşte, la fel de confuz, că el a fost plecat la mare sau la Satu Mare (tot nu ţin minte), că a fost foarte drăguţ, că i-a adus nu ştiu ce de acolo, un cojoc, un pardesiu, un ceva de export, sau de import, că, de fapt, nu s-a schimbat, e ca pe vremuri...
        — Am înţeles, zice hotărîtă, ce e literatura.
        — Ce e? tresar.
        — Un fenomen complex.
        Şi face un gest rotund, ca şi cum ar mîngîia o minge de baschet, ceea ce mă convinge definitiv că un fenomen complex este ceva rotund şi neted, fără colţuri, fără asperităţi, fără nimic altceva. Ca o sferă goală.

(Perpetuum comic ’87, pag. 47)

Vezi toată postarea