Dacă m-aş fi sculat de dimineaţă, acum eram şi eu la Vorona, la mînăstire. De, chef pînă dimineaţa mi-a trebuit, chef am găsit!
Poate că după mînăstire s-or fi dus pe la vreo staţiune din apropiere. Oricum, grup de tovarăşi, masă de peşte, risling de protocol, era ceva. Eu nu, cu băieţii pînă la ziuă!
Una e să cunoşti realizările judeţului la faţa locului, în mod organizat, fără să te coste nimic, şi cu totul altceva e să te confrunţi cu realităţile lui, pe banii tăi. Acu, să nu mîniem pe Dumnezeu, n-am stat eu cu băieţii decît pînă pe la vreo două noaptea, că după aia ceva tot s-a legat. Da aşa e omu, nemulţumit şi cînd îi iese pasienţa. Dimineaţă ea a plecat în treaba ei şi eu am rămas să-mi fac somnul. Aşa că ce să mai vorbim? Asta e! Mai bine să mă dreg c-o ciorbă de burtă, după o cafea zdravănă şi-o apă minerală rece. Tot se zice că e băiat bun da-l cunosc chelnerii şi bea prea multă apă minerală dimineaţa. Vorona, o s-o vedem noi altădată!
Spre surprinderea mea, curge apa. Ba e şi apă caldă, la prînz. Să ştie nea Nicu, cred că i-ar lega pe ăştia de la Botoşani. Da ce nume de hotel au găsit, „Rapsodia"! De la Enescu, probabil. Mă rog, fiecare cu rapsodia lui. Bine că are restaurant la parter aşa că nu e nici un motiv de disperare, reflectez cu maturitate, în timp ce prima mare descoperire a civilizaţiei începe să mă readucă la viaţă. Căci după mine două sînt pînă azi marile descoperiri ale lumii civilizate: duşul şi spălatul pe dinţi. Mă folosesc insistent şi de cea de-a doua mare descoperire şi simt că încep să renasc. Nu mi-ar mai trebui acum decît primul şi cel de-al doilea dintre viciile ei: cafeaua şi ţigara. Apa minerală n-o trec nici la vicii nici la descoperiri. V-a trebui să-i găsesc un capitol aparte.
Totuşi, ce poate fi mai stupid decît să stai singur, duminica la prînz, într-un restaurant de provincie, în care nu cunoşti pe nimeni? Ceilalţi sînt acum la desert, dacă nu s-o fi organizat şi vreo degustare de vinuri, prin preajma unui obiectiv cultural. Sau după tradiţionala întîlnire cu artiştii amatori de la căminul cultural. Sînt ei acum în campanie agricolă, dar vor fi oricum bucuroşi să afle că ne-am interesat de realizările lor, dîndu-le şi cîteva indicaţii preţioase. Bine cel puţin că am găsit o masă liberă în îmbulzeala asta de lume pestriţă, care n-are altceva mai bun de făcut decît să se distreze, duminica la prînz, la restaurant! Şi ce hărmălaie, dom’le, parc-ar comenta acelaşi meci de cînd lumea!
În sfîrşit, îşi face apariţia şi chelnerul, pe care ţin să-l impresionez de la început printr-o politeţe perfectă, ştiind că, la cît fură ei, bacşişul oricum nu-i mai impresionează de mult.
— Bună ziua, domnule.
— Bună ziua.
— Fiţi vă rog amabil, aş dori să mănînc ceva. Ştiu că şi asta impresionează, altfel, dacă vrei să ceri o cafea sau ceva de băut, rişti să ţi se răspundă stereotipic: nu servim băutură fără mîncare.
— Depinde ce doriţi să serviţi, o dă şi chelnerul pe politeţe, realizînd, sper eu, că are de-a face cu un client subţire.
— Ştiu că aveţi o ciorbă de burtă grozavă!
— La ora asta?! Am avut, da s-a terminat. La ora asta nu mai avem decît ciorbă de pui, dacă doriţi.
— Nu, mulţumesc. Cu puii ăştia care miros a peşte nu mă prea împac, dar apropo de peşte, am mîncat data trecută la Botoşani o saramură de crap extraordinară.
— La noi?
— Nu, parcă nu la dumneavoastră, în orice caz la alt restaurant din Botoşani, unde era şi un hotel mai vechi.
— Nu mai e nici hotelul, nici restaurantul, nici peştele. La noi numai ca garnitură.
Mi se pare ca n-am înţeles bine, probabil că nu m-am trezit de-a binelea.
— Dar, pînă la mîncare, puteţi să-mi aduceţi o cafea mare, fără zahăr, şi o sticlă de apă minerală rece?, risc eu să-mi dau în vileag noaptea de pierzanie, doar-doar oi trezi sfînta înţelegere umană a chelnerului.
— Numai amestec, vine prompt ca o ghilotină răspunsul persoanei.
— Fie şi amestec, zic eu, gîndindu-ma la cafeaua naturală sau ness-ul la discreţie de care vor fi avînd parte colegii mei mai vrednici într-ale sculatului de dimineaţă. Şi de mîncare?
— V-aş propune un muşchi de vită,
— Muşchi de vită, repet eu convins că iar n-am înţeles bine. De unde să aibă ei, la restaurant, muşchi de vită? Om fi noi la Botoşani, la „Rapsodia" mă rog, dar sîntem în aceeaşi ţară şi în aceeaşi epoca de aur!
— Îl doriţi mai în sînge?
— Sigur că da, îi sînt recunoscător chelnerului că se pricepe şi zeilor că nu e totul pierdut.
— Vă aduc întîi cafeaua?
— Da, v-aş ruga, pînă se face muşchiul...
— Altceva mai doriţi?
Numai de vin de cîrciumă n-am eu chef, dar, ca să nu-mi dezamăgesc chelnerul, trebuie să-i onorez propunerea pînă la capăt.
— Ce vinuri aveţi?
— Doriţi alb sau roşu, tatonează chelnerul, circumspect, nivelul priceperii mele în materie.
— Roşu, evident, încerc la rîndu-mi să-i spulber neîncrederea.
— Avem Cabernet şi Merlot de Dealul Mare. Ce preferaţi?
— Dacă-i chiar de Dealul Mare, caut eu să fiu mai mult insinuant decît concesiv, atunci un Merlot de Dealul Mare.
— Vă aduc imediat cafeaua, mai zice satisfăcut de comandă chelnerul şi se retrage, cred eu, impresionat şi el că sîntem totuşi între cunoscători.
Va să zică se poate. "Uite, dom’le, cine ar fi crezut că tocmai la Botoşani, în apogeul anilor-lumină, mai poţi găsi într-o cîrciumă un muşchi de vită şi un Merlot de Dealul Mare? Bine că nu m-am dus la Vorona sau mai ştiu eu unde. Aceleaşi mutre, acelaşi tipic, aceeaşi mascaradă surîzătoare. Aici, pe banii mei, cel puţin nu trebuie să zîmbesc nimănui dacă nu-mi face nici o plăcere.
Vine şi cafeaua amestec, asta-i situaţia, ştiu că nu chelnerul e de vină, ca dovadă apa minerală e aburită şi paharul curat. Chiar şi masa mea mi se pare cumva mai altfel, mai curată decît celelalte, pe care zac diverse farfurii cu bucăţele de peşte mic, neatinse. Omul îşi cunoaşte meseria şi dacă tot ştie să-şi aprecieze clienţii, parc-ar merita puţină conversaţie.
— Totdeauna e atîta lume în restaurant?
— Nu, majoritatea săptămînii nici nu servim decît grupuri şi pe cei din hotel. Astăzi aţi avut noroc că nu-s nunţi, da ce-a fost aseară, să nu mă-ntrebaţi!
Nici nu întreb. Dau numai din cap, ca şi cum, stînd în hotel, aş fi auzit eu însumi ce-a fost, chiar dacă atunci cînd am intrat noi în hotel nu cred să fi fost alţii mai gălăgioşi.
— Vine imediat şi muşchiul, îmi spune chelnerul, retrăgîndu-se respectuos.
Fac bilanţul serii precedente şi al nopţii care i-a urmat şi, încă o dată, nu mai văd nici un motiv de a regreta că n-am împărtăşit soarta celor preocupaţi de excursia culturalo-vizuală de a doua zi. Viaţa trebuie trăită şi orice abatere de la programul stabilit îţi mai dă cît de cît acest sentiment. Cafeaua amestec e cel puţin fierbinte, apa minerală e în schimb foarte rece, iar ţigările, chiar dacă-s proaste, sînt totuşi Snagov, ceea ce în Bucureşti n-am mai văzut de mult. N-apuc să-mi termin bine a doua ţigară, că vine şi muşchiul. Dar, stupoare: pe marginile farfuriei, atingînd minuscula bucăţică de carne numită impropriu, cel puţin ca gramaj, muşchi de vită, se răsfaţă două bucăţele de peşte oceanic, prăjit cine ştie de cînd, care-ţi taie pofta de orice.
— Vă rog să luaţi imediat chestia asta de-aici! Eu am cerut muşchi de vacă, nu peşte cu muşchi!
— Eu v-am spus, asta-i garnitura.
— Fugi dom’le de-aici, umblu în toată ţara! Aşa ceva n-am mai întîlnit! Cum o să dai în aceeaşi farfurie muşchi de vacă, dacă ăsta e muşchi, împreună cu peşte prăjit! Vă bateţi joc chiar în halul ăsta? Unde e responsabilul sau şeful de sală? Vă rog să-l chemaţi imediat!
— Aşa-s dispoziţiile. Eu n-am nici o vină. Şi nici dînşii.
— Care dispoziţii? Ce dispoziţii? Ce tot daţi vina pe dispoziţii? Nu există nici o dispoziţie ca eu să-ţi cer una şi dumneata să-mi dai alta!
— Ba există. Altfel nu ne luăm retribuţia.
— Dom’le, dumneata poate că nu ştii cu cine stai de vorbă!
— Hm, zîmbeşte subţire chelnerul, bănuiesc că sînteţi ziarist.
— Şi tocmai mie îmi faci atunci chestia asta? Cum vă permiteţi să inventaţi dispoziţii care nu există? Numai ca să umflaţi nota de plată şi să plimbaţi peştele dintr-o farfurie în alta?
— Vă rog să nu ne jigniţi. Nota se umflă, ce-i drept, dar nu din vina noastră. Aşa-s dispoziţiile.
— Fugi dom’le de-aici cu dispoziţiile dumitale! Nicăieri în lume nu există aşa ceva! Cum adică, mă obligi dumneata să mănînc ce nici nu-mi trece prin minte?
— Nu eu, dispoziţiile. Dacă nu vreţi, nu mîncaţi decît muşchiul, dar garnitura trebuie să intre în preţ. Avem plan de desfacere a peştelui oceanic şi, dacă sînteţi ziarist, nu trebuie să vă explic eu cum e cu planul.
— Bine, duceţi-mă la responsabil. Vreau să văd şi eu dispoziţia asta!
— Nu e nevoie să-l deranjăm. E afişată la bar. Vă rog să poftiţi cu mine.
Mă ridic de la masă, cu toată indignarea moral cetăţenească de care sînt în stare, hotărît să nu las lucrurile aşa. Şi citesc. Şi citesc din nou. Iar spiritul meu justiţiar se topeşte într-o perplexitate totală, care-l face pe chelner să zîmbească din nou.
— Credeţi că nouă ne place? Credeţi că e vreun consumator care să nu protesteze? Dar apoi se liniştesc toţi. Astea-s dispoziţiile.
Citesc şi nu-mi vine să cred. E o adresă în regulă, cu antet şi toate ştampilele şi semnăturile de rigoare.
TAPL-ul judeţean aduce la cunoştinţă unităţii că fiecare chelner are de vîndut un kilogram şi opt sute de grame de peşte oceanic, în caz contrar urmînd să nu-şi primească retribuţia.
— Bine, şi cine vă obligă să-l daţi ca garnitură? Mai încerc eu un ultim apel la logică, deşi numai despre aşa ceva nu mai poate fi vorba.
— Citiţi cu atenţie pînă la sfîrşit. Se specifică clar, va fi porţionat ca garnitură obligatorie. Altfel, credeţi că l-ar lua cineva? Dar, poate c-o să scrieţi dumneavoastră un articol! Să nu ne mai pună nici pe noi în situaţia asta.
E rîndul meu să bat în retragere. Chiar dacă l-aş scrie, ştiu bine că nu l-ar publica nimeni. Dispoziţia TAPL-ului judeţean începe prin a invoca decizia nr... a ministerului de resort, prin care se repartizează spre desfacere către populaţie etc, etc, etc.
— Vedeţi, nu se poate face nimic, e rîndul chelnerului să mă consoleze. Dacă v-aş fi spus, sînt sigur că nu m-aţi fi crezut. Aşa v-aţi convins la faţa locului. Pe dumneavoastră vă plimbă la iarbă verde şi noi trebuie să lămurim clienţii, în loc să-i lămuriţi dumneavoastră.
— Bine, zic eu, să ne întoarcem la masă. Cum adică să-i lămurim noi?
— Păi, nu e sarcina dumneavoastră, a presei, să lămuriţi cetăţenii, să le explicaţi importanţa sarcinilor de plan? Sau nu sînteţi ziarist?
— Da dumneata de cînd eşti chelner, că nu prea pari?!
— De ce? V-a nemulţumit serviciul meu cu ceva?
— Dimpotrivă. Numai că prea mi-ai făcut-o! Şi cam subţire pentru un chelner.
— Sînt chelneri şi chelneri. Eu înainte am fost economist. Şi, credeţi-mă, nu mi-a fost uşor să mă angajez, cu studii superioare.
— Atunci, uite, mă dau bătut. Numai ia-mi chestia asta din faţă şi adu-mi măcar separat „garnitura", ca să nu protesteze cei de la alte mese. Bineînţeles, o plătesc. După aia, poate mă lămureşti dumneata, ca economist, cum stă chestia asta, că eu unul nu pot s-o pricep.
— Nu e nici un secret. V-aduc altă farfurie şi, după ce mîncaţi, fiindcă-mi sînteţi simpatic şi v-a mai trecut enervarea, o să vă prezint şi importanţa economică a „garniturii". Nici nu ştiţi cîte ramificaţii are. Dar, pînă la urmă, dacă toată lumea e mulţumită şi-şi ia salariile, de ce n-am fi şi noi? În general garnitura rămîne aceeaşi şi se schimbă numai friptura!
Îmi aduce imediat altă farfurie cu un muşchi de vită ca-n timpuri normale, pregătit se vede pentru orice eventualitate, în funcţie de cum voi reacţiona, dat fiind că „i-am fost simpatic", şi lasă în colţul mesei, pe o altă farfurioară, nepoftitele bucăţele de peşte, identice cu cele zărite de mine la început, pe alte mese.
În timp ce mănînc mă tot gîndesc la ramificaţiile posibile. Mai cer o cafea, vinul se dovedeşte destul de bun şi-l rog să mă iniţieze în tainele garniturii de peşte oceanic. Clienţii s-au mai rărit, aflu că vine ora meciului, aşa că avem timp să şi tăifăsuim pe-ndelete.
— Ce-i cu peştele ăsta? Dispoziţia mi se pare absurdă!
— Şi totuşi e perfect logică. Dacă s-a produs trebuie să se consume şi cineva, pînă la urmă, tot trebuie să-l plătească. Culmea e că oamenii nici nu se uită la el, deşi e cel mai scump peşte din lume.
— Asta o spune chelnerul sau economistul?
— Amîndoi. Şi fiecare, în felul lui, ar avea dreptate s-o afirme. Primul e dispus să recunoască, fireşte, că nicăieri în lume, pe două amărîte de bucăţele de peşte oceanic nu se plăteşte un preţ atît de mare. Mai ales dacă raportăm suma de 16 lei, cît costă la noi garnitura, la cei 32 cît costă friptura, şi totalul de 48, care, cu remiza de 12%, dă 53 de lei şi 76 de bani, la salariul mediu sau la diurna dumneavoastră de 18 lei pe zi.
— Pînă aici corespunde, zic eu, simţindu-mi ca de atîtea ori suma din buzunar radiografică de ochiul expert al chelnerului.
— Mă rog, mai aveţi şi dumneavoastră ceva colaborări, mai scrieţi pe la o revistă, dar acum, fără radio şi televiziune, şi tot după tarifele vechi, din ’57, reduse şi ele la jumătate, tot n-aveţi cum s-o scoateţi la capăt, dacă nu vi se organizează ceva de protocol. Bineînţeles, ca pentru tovarăşi, fără garnitură şi remiză, mi-o serveşte omul din nou, arătîndu-se cunoscător şi în tarife şi în mese oficiale.
Trec peste aluzie, ştie şi el ce ştie se pare că ştie chiar mai multe decît mine.
— Şi economistul ce zice? Cum ajunge peştele ăsta, din ocean, în farfuria mea?
— Hm, nici chiar aşa! Ar fi mult prea simplu, domnul meu! îl cumperi de-acolo şi-l aduci aici! Asta ar însemna să fim dependenţi de economia de piaţă, ori noi avem flota noastră de pescuit oceanic! Vă previn că e vorba de o explicaţie mai lungă, dacă vreţi să aflaţi tot parcursul organizării ştiinţifice.
— Mai ales dacă e vorba de organizarea ştiinţifică, mor de curiozitate!
— S-o luăm atunci de la bază, cum se spune. Organizarea ştiinţifică, la noi, porneşte ca peste tot de la resursele naturale ale ţării. Şi ce se constată?
Se constată mai întîi că n-avem minereu de fier şi cărbune. Deci, ceea ce ne trebuie e un mare combinat siderurgic, dacă se poate cel mai mare din Europa. Şi se construieşte combinatul, să zicem la Galaţi. Ca să fie rentabil, se aduce minereul de fier de la doi paşi, din Brazilia. Iar cărbunele de la Krivoirog, din India şi de unde o mai da Dumnezeu. Şi începe să se producă apoi cea mai mare producţie de oţel pe cap de locuitor, cu cea mai mare pierdere din lume. Care oricum nu contează, importantă fiind grija faţă de om, independenţa şi suveranitatea ţării.
Se constată apoi că, în urma desecării bălţilor Dunării precum şi a diverselor lacuri, redate tot ştiinţific agriculturii, nu prea mai avem peşte. Mult mai grav e însă faptul că multe ţări au, iar noi n-avem şi noi peştele nostru oceanic. Ceea ce ne-ar trebui aşadar ar fi flotă de pescuit oceanic, oceanul fiind şi el, după cum se ştie, tot la doi paşi. Vom importa nu produsul finit, adică peştele, ci niscaiva aparatură electronică de bord şi alte chichiţe pe care încă nu sîntem în stare să le facem în ţară, dar vom destina producţia de oţel cu cea mai mare pierdere pe cap de locuitor realizării unei flote de pescuit oceanic, care va fi şi ea prima din lume, tot la pierderi, pe kilogramul de peşte.
Dacă am fi importat doar oţelul de care avem nevoie ne costa de trei ori mai puţin. Dacă importam vasul de pescuit ne costa de nouă ori mai puţin. Dacă importam pur şi simplu peştele oceanic, în care se transformă vasul de pescuit, produs din oţelul provenit din minereul de fier din Brazilia — graţie politicii înţelepte şi a grijii faţă de om — ne costa doar de 91 de ori mai puţin. Ar fi suferit în schimb repartizarea teritorială a forţei de muncă, procentul angajării ei în industrie faţă de agricultură şi, în ultimă instanţă, gradul de industrializare a ţării. Ştiţi dumneavoastră,... industria grea, cu pivotul ei, industria constructoare de maşini!
Nu contează că plătim fiecare fîţă din asta congelată pînă ne ies ochii din cap dacă pentru a o „produce" pot lucra în industrie sute de mii de oameni, întărind rîndurile clasei muncitoare, din care se selectează detaşamentul ei de avangardă! Singurul deţinător al strategiei unei politici industriale ştiinţifice. Nu de piaţă, la bunul plac al cererii şi ofertei. Ba şi la cheremul concurenţei!
Nu zic nimic, ca să nu-i întrerup demonstraţia, cel puţin pînă acum perfectă.
— Odată existentă oferta, sub formă de peşte oceanic, vom constata că nu există o cerere corespunzătoare. Nu-i nimic, o s-o planificăm şi pe asta ştiinţific, sub forma cunoscutei lozinci mobilizatoare, „nici o masă fără peşte oceanic!".
Ne izbim însă de gradul de înapoiere al populaţiei, pe care l-am moştenit de pe vremea cruntei exploatări burghezo-moşiereşti, cînd nici nu se pomenea măcar de peşte oceanic, cel autohton fiind considerat în schimb, după cum se ştie, mîncarea săracilor. Şi acum, după ce am făcut atîtea eforturi, să nu-l vrea populaţia? Să nu se vîndă? Lasă că o să îl vrea şi o să se vîndă! Important e că avem oferta, cererea o să vină după aceea, ştiinţific, nu ca în societatea de consum, unde lucrurile se petrec exact invers!
Pînă una alta ministerele să-şi facă datoria, să dea dispoziţii la centrale, centralele la trusturi şi trusturile la unităţile de desfacere! Ceea ce aţi şi văzut, afişat pe geamul de la bar! Vă daţi seama acum cît ne costă peştele ăsta în realitate şi cît de ieftin îi oferă statul cumpărătorului sau consumatorului, care mai face încă şi nazuri? Şi asta numai pentru că dumneavoastră, presa, radioul şi televiziunea, nu vă faceţi pe deplin datoria! De aceea se înregistrează încă o serioasă rămînere în urmă a conştiinţei sociale faţă de avîntul forţelor de producţie! Rolul dumneavoastră ar fi deci nu să protestaţi, ci să lăudaţi garnitura de peşte oceanic, în toate ramificaţiile sale! Că nu numai noi, ci şi dumneavoastră să vă justificaţi retribuţia. Să vă mai spun că sînt şi alţi oameni care-şi justifică retribuţia, şi ce retribuţie!, urmărind atitudinea noastră politică faţă de acest produs? Asta o ştiţi şi dumneavoastră!
— Mi-e teamă că aveţi dreptate. Şi ce e mai prost e că nu-i nimic de făcut.
— Aş, e foarte simplu! N-aţi văzut? Nu trebuie schimbată decît... garnitura. Dacă vreţi să mîncaţi muşchiul cu cartofi prăjiţi de ce să vă dau eu peşte oceanic? Iar cartofi, slavă Domnului, avem din belşug!
— Şi ramificaţiile?
— Ar trebui să cadă şi ele, odată cu... garnitura. Altfel, s-ar putea să vă servim muşchiul cu garnitură de pui de baltă sau cu salată de melci, la preţ de inflaţie, chiar dacă produsele sînt autohtone.
— Deci, jos garnitura!
— Şi toate ramificaţiile ei! Cînd te lepezi de Satana, nu te lepezi şi de toate neamurile lui, de toţi diavolii lui?
— E clar. Să-mi faceţi şi mie nota, vă rog.
— De asta nu scapă nimeni. Totul e să nu-mi faceţi şi dumneavoastră mie, una!
— Dumneata ce crezi? Poate fi uitat cineva, în ţara asta, pentru o astfel de garnitură?
(Perpetuum comic ’91, pag. 110)
Poate că după mînăstire s-or fi dus pe la vreo staţiune din apropiere. Oricum, grup de tovarăşi, masă de peşte, risling de protocol, era ceva. Eu nu, cu băieţii pînă la ziuă!
Una e să cunoşti realizările judeţului la faţa locului, în mod organizat, fără să te coste nimic, şi cu totul altceva e să te confrunţi cu realităţile lui, pe banii tăi. Acu, să nu mîniem pe Dumnezeu, n-am stat eu cu băieţii decît pînă pe la vreo două noaptea, că după aia ceva tot s-a legat. Da aşa e omu, nemulţumit şi cînd îi iese pasienţa. Dimineaţă ea a plecat în treaba ei şi eu am rămas să-mi fac somnul. Aşa că ce să mai vorbim? Asta e! Mai bine să mă dreg c-o ciorbă de burtă, după o cafea zdravănă şi-o apă minerală rece. Tot se zice că e băiat bun da-l cunosc chelnerii şi bea prea multă apă minerală dimineaţa. Vorona, o s-o vedem noi altădată!
Spre surprinderea mea, curge apa. Ba e şi apă caldă, la prînz. Să ştie nea Nicu, cred că i-ar lega pe ăştia de la Botoşani. Da ce nume de hotel au găsit, „Rapsodia"! De la Enescu, probabil. Mă rog, fiecare cu rapsodia lui. Bine că are restaurant la parter aşa că nu e nici un motiv de disperare, reflectez cu maturitate, în timp ce prima mare descoperire a civilizaţiei începe să mă readucă la viaţă. Căci după mine două sînt pînă azi marile descoperiri ale lumii civilizate: duşul şi spălatul pe dinţi. Mă folosesc insistent şi de cea de-a doua mare descoperire şi simt că încep să renasc. Nu mi-ar mai trebui acum decît primul şi cel de-al doilea dintre viciile ei: cafeaua şi ţigara. Apa minerală n-o trec nici la vicii nici la descoperiri. V-a trebui să-i găsesc un capitol aparte.
Totuşi, ce poate fi mai stupid decît să stai singur, duminica la prînz, într-un restaurant de provincie, în care nu cunoşti pe nimeni? Ceilalţi sînt acum la desert, dacă nu s-o fi organizat şi vreo degustare de vinuri, prin preajma unui obiectiv cultural. Sau după tradiţionala întîlnire cu artiştii amatori de la căminul cultural. Sînt ei acum în campanie agricolă, dar vor fi oricum bucuroşi să afle că ne-am interesat de realizările lor, dîndu-le şi cîteva indicaţii preţioase. Bine cel puţin că am găsit o masă liberă în îmbulzeala asta de lume pestriţă, care n-are altceva mai bun de făcut decît să se distreze, duminica la prînz, la restaurant! Şi ce hărmălaie, dom’le, parc-ar comenta acelaşi meci de cînd lumea!
În sfîrşit, îşi face apariţia şi chelnerul, pe care ţin să-l impresionez de la început printr-o politeţe perfectă, ştiind că, la cît fură ei, bacşişul oricum nu-i mai impresionează de mult.
— Bună ziua, domnule.
— Bună ziua.
— Fiţi vă rog amabil, aş dori să mănînc ceva. Ştiu că şi asta impresionează, altfel, dacă vrei să ceri o cafea sau ceva de băut, rişti să ţi se răspundă stereotipic: nu servim băutură fără mîncare.
— Depinde ce doriţi să serviţi, o dă şi chelnerul pe politeţe, realizînd, sper eu, că are de-a face cu un client subţire.
— Ştiu că aveţi o ciorbă de burtă grozavă!
— La ora asta?! Am avut, da s-a terminat. La ora asta nu mai avem decît ciorbă de pui, dacă doriţi.
— Nu, mulţumesc. Cu puii ăştia care miros a peşte nu mă prea împac, dar apropo de peşte, am mîncat data trecută la Botoşani o saramură de crap extraordinară.
— La noi?
— Nu, parcă nu la dumneavoastră, în orice caz la alt restaurant din Botoşani, unde era şi un hotel mai vechi.
— Nu mai e nici hotelul, nici restaurantul, nici peştele. La noi numai ca garnitură.
Mi se pare ca n-am înţeles bine, probabil că nu m-am trezit de-a binelea.
— Dar, pînă la mîncare, puteţi să-mi aduceţi o cafea mare, fără zahăr, şi o sticlă de apă minerală rece?, risc eu să-mi dau în vileag noaptea de pierzanie, doar-doar oi trezi sfînta înţelegere umană a chelnerului.
— Numai amestec, vine prompt ca o ghilotină răspunsul persoanei.
— Fie şi amestec, zic eu, gîndindu-ma la cafeaua naturală sau ness-ul la discreţie de care vor fi avînd parte colegii mei mai vrednici într-ale sculatului de dimineaţă. Şi de mîncare?
— V-aş propune un muşchi de vită,
— Muşchi de vită, repet eu convins că iar n-am înţeles bine. De unde să aibă ei, la restaurant, muşchi de vită? Om fi noi la Botoşani, la „Rapsodia" mă rog, dar sîntem în aceeaşi ţară şi în aceeaşi epoca de aur!
— Îl doriţi mai în sînge?
— Sigur că da, îi sînt recunoscător chelnerului că se pricepe şi zeilor că nu e totul pierdut.
— Vă aduc întîi cafeaua?
— Da, v-aş ruga, pînă se face muşchiul...
— Altceva mai doriţi?
Numai de vin de cîrciumă n-am eu chef, dar, ca să nu-mi dezamăgesc chelnerul, trebuie să-i onorez propunerea pînă la capăt.
— Ce vinuri aveţi?
— Doriţi alb sau roşu, tatonează chelnerul, circumspect, nivelul priceperii mele în materie.
— Roşu, evident, încerc la rîndu-mi să-i spulber neîncrederea.
— Avem Cabernet şi Merlot de Dealul Mare. Ce preferaţi?
— Dacă-i chiar de Dealul Mare, caut eu să fiu mai mult insinuant decît concesiv, atunci un Merlot de Dealul Mare.
— Vă aduc imediat cafeaua, mai zice satisfăcut de comandă chelnerul şi se retrage, cred eu, impresionat şi el că sîntem totuşi între cunoscători.
Va să zică se poate. "Uite, dom’le, cine ar fi crezut că tocmai la Botoşani, în apogeul anilor-lumină, mai poţi găsi într-o cîrciumă un muşchi de vită şi un Merlot de Dealul Mare? Bine că nu m-am dus la Vorona sau mai ştiu eu unde. Aceleaşi mutre, acelaşi tipic, aceeaşi mascaradă surîzătoare. Aici, pe banii mei, cel puţin nu trebuie să zîmbesc nimănui dacă nu-mi face nici o plăcere.
Vine şi cafeaua amestec, asta-i situaţia, ştiu că nu chelnerul e de vină, ca dovadă apa minerală e aburită şi paharul curat. Chiar şi masa mea mi se pare cumva mai altfel, mai curată decît celelalte, pe care zac diverse farfurii cu bucăţele de peşte mic, neatinse. Omul îşi cunoaşte meseria şi dacă tot ştie să-şi aprecieze clienţii, parc-ar merita puţină conversaţie.
— Totdeauna e atîta lume în restaurant?
— Nu, majoritatea săptămînii nici nu servim decît grupuri şi pe cei din hotel. Astăzi aţi avut noroc că nu-s nunţi, da ce-a fost aseară, să nu mă-ntrebaţi!
Nici nu întreb. Dau numai din cap, ca şi cum, stînd în hotel, aş fi auzit eu însumi ce-a fost, chiar dacă atunci cînd am intrat noi în hotel nu cred să fi fost alţii mai gălăgioşi.
— Vine imediat şi muşchiul, îmi spune chelnerul, retrăgîndu-se respectuos.
Fac bilanţul serii precedente şi al nopţii care i-a urmat şi, încă o dată, nu mai văd nici un motiv de a regreta că n-am împărtăşit soarta celor preocupaţi de excursia culturalo-vizuală de a doua zi. Viaţa trebuie trăită şi orice abatere de la programul stabilit îţi mai dă cît de cît acest sentiment. Cafeaua amestec e cel puţin fierbinte, apa minerală e în schimb foarte rece, iar ţigările, chiar dacă-s proaste, sînt totuşi Snagov, ceea ce în Bucureşti n-am mai văzut de mult. N-apuc să-mi termin bine a doua ţigară, că vine şi muşchiul. Dar, stupoare: pe marginile farfuriei, atingînd minuscula bucăţică de carne numită impropriu, cel puţin ca gramaj, muşchi de vită, se răsfaţă două bucăţele de peşte oceanic, prăjit cine ştie de cînd, care-ţi taie pofta de orice.
— Vă rog să luaţi imediat chestia asta de-aici! Eu am cerut muşchi de vacă, nu peşte cu muşchi!
— Eu v-am spus, asta-i garnitura.
— Fugi dom’le de-aici, umblu în toată ţara! Aşa ceva n-am mai întîlnit! Cum o să dai în aceeaşi farfurie muşchi de vacă, dacă ăsta e muşchi, împreună cu peşte prăjit! Vă bateţi joc chiar în halul ăsta? Unde e responsabilul sau şeful de sală? Vă rog să-l chemaţi imediat!
— Aşa-s dispoziţiile. Eu n-am nici o vină. Şi nici dînşii.
— Care dispoziţii? Ce dispoziţii? Ce tot daţi vina pe dispoziţii? Nu există nici o dispoziţie ca eu să-ţi cer una şi dumneata să-mi dai alta!
— Ba există. Altfel nu ne luăm retribuţia.
— Dom’le, dumneata poate că nu ştii cu cine stai de vorbă!
— Hm, zîmbeşte subţire chelnerul, bănuiesc că sînteţi ziarist.
— Şi tocmai mie îmi faci atunci chestia asta? Cum vă permiteţi să inventaţi dispoziţii care nu există? Numai ca să umflaţi nota de plată şi să plimbaţi peştele dintr-o farfurie în alta?
— Vă rog să nu ne jigniţi. Nota se umflă, ce-i drept, dar nu din vina noastră. Aşa-s dispoziţiile.
— Fugi dom’le de-aici cu dispoziţiile dumitale! Nicăieri în lume nu există aşa ceva! Cum adică, mă obligi dumneata să mănînc ce nici nu-mi trece prin minte?
— Nu eu, dispoziţiile. Dacă nu vreţi, nu mîncaţi decît muşchiul, dar garnitura trebuie să intre în preţ. Avem plan de desfacere a peştelui oceanic şi, dacă sînteţi ziarist, nu trebuie să vă explic eu cum e cu planul.
— Bine, duceţi-mă la responsabil. Vreau să văd şi eu dispoziţia asta!
— Nu e nevoie să-l deranjăm. E afişată la bar. Vă rog să poftiţi cu mine.
Mă ridic de la masă, cu toată indignarea moral cetăţenească de care sînt în stare, hotărît să nu las lucrurile aşa. Şi citesc. Şi citesc din nou. Iar spiritul meu justiţiar se topeşte într-o perplexitate totală, care-l face pe chelner să zîmbească din nou.
— Credeţi că nouă ne place? Credeţi că e vreun consumator care să nu protesteze? Dar apoi se liniştesc toţi. Astea-s dispoziţiile.
Citesc şi nu-mi vine să cred. E o adresă în regulă, cu antet şi toate ştampilele şi semnăturile de rigoare.
TAPL-ul judeţean aduce la cunoştinţă unităţii că fiecare chelner are de vîndut un kilogram şi opt sute de grame de peşte oceanic, în caz contrar urmînd să nu-şi primească retribuţia.
— Bine, şi cine vă obligă să-l daţi ca garnitură? Mai încerc eu un ultim apel la logică, deşi numai despre aşa ceva nu mai poate fi vorba.
— Citiţi cu atenţie pînă la sfîrşit. Se specifică clar, va fi porţionat ca garnitură obligatorie. Altfel, credeţi că l-ar lua cineva? Dar, poate c-o să scrieţi dumneavoastră un articol! Să nu ne mai pună nici pe noi în situaţia asta.
E rîndul meu să bat în retragere. Chiar dacă l-aş scrie, ştiu bine că nu l-ar publica nimeni. Dispoziţia TAPL-ului judeţean începe prin a invoca decizia nr... a ministerului de resort, prin care se repartizează spre desfacere către populaţie etc, etc, etc.
— Vedeţi, nu se poate face nimic, e rîndul chelnerului să mă consoleze. Dacă v-aş fi spus, sînt sigur că nu m-aţi fi crezut. Aşa v-aţi convins la faţa locului. Pe dumneavoastră vă plimbă la iarbă verde şi noi trebuie să lămurim clienţii, în loc să-i lămuriţi dumneavoastră.
— Bine, zic eu, să ne întoarcem la masă. Cum adică să-i lămurim noi?
— Păi, nu e sarcina dumneavoastră, a presei, să lămuriţi cetăţenii, să le explicaţi importanţa sarcinilor de plan? Sau nu sînteţi ziarist?
— Da dumneata de cînd eşti chelner, că nu prea pari?!
— De ce? V-a nemulţumit serviciul meu cu ceva?
— Dimpotrivă. Numai că prea mi-ai făcut-o! Şi cam subţire pentru un chelner.
— Sînt chelneri şi chelneri. Eu înainte am fost economist. Şi, credeţi-mă, nu mi-a fost uşor să mă angajez, cu studii superioare.
— Atunci, uite, mă dau bătut. Numai ia-mi chestia asta din faţă şi adu-mi măcar separat „garnitura", ca să nu protesteze cei de la alte mese. Bineînţeles, o plătesc. După aia, poate mă lămureşti dumneata, ca economist, cum stă chestia asta, că eu unul nu pot s-o pricep.
— Nu e nici un secret. V-aduc altă farfurie şi, după ce mîncaţi, fiindcă-mi sînteţi simpatic şi v-a mai trecut enervarea, o să vă prezint şi importanţa economică a „garniturii". Nici nu ştiţi cîte ramificaţii are. Dar, pînă la urmă, dacă toată lumea e mulţumită şi-şi ia salariile, de ce n-am fi şi noi? În general garnitura rămîne aceeaşi şi se schimbă numai friptura!
Îmi aduce imediat altă farfurie cu un muşchi de vită ca-n timpuri normale, pregătit se vede pentru orice eventualitate, în funcţie de cum voi reacţiona, dat fiind că „i-am fost simpatic", şi lasă în colţul mesei, pe o altă farfurioară, nepoftitele bucăţele de peşte, identice cu cele zărite de mine la început, pe alte mese.
În timp ce mănînc mă tot gîndesc la ramificaţiile posibile. Mai cer o cafea, vinul se dovedeşte destul de bun şi-l rog să mă iniţieze în tainele garniturii de peşte oceanic. Clienţii s-au mai rărit, aflu că vine ora meciului, aşa că avem timp să şi tăifăsuim pe-ndelete.
— Ce-i cu peştele ăsta? Dispoziţia mi se pare absurdă!
— Şi totuşi e perfect logică. Dacă s-a produs trebuie să se consume şi cineva, pînă la urmă, tot trebuie să-l plătească. Culmea e că oamenii nici nu se uită la el, deşi e cel mai scump peşte din lume.
— Asta o spune chelnerul sau economistul?
— Amîndoi. Şi fiecare, în felul lui, ar avea dreptate s-o afirme. Primul e dispus să recunoască, fireşte, că nicăieri în lume, pe două amărîte de bucăţele de peşte oceanic nu se plăteşte un preţ atît de mare. Mai ales dacă raportăm suma de 16 lei, cît costă la noi garnitura, la cei 32 cît costă friptura, şi totalul de 48, care, cu remiza de 12%, dă 53 de lei şi 76 de bani, la salariul mediu sau la diurna dumneavoastră de 18 lei pe zi.
— Pînă aici corespunde, zic eu, simţindu-mi ca de atîtea ori suma din buzunar radiografică de ochiul expert al chelnerului.
— Mă rog, mai aveţi şi dumneavoastră ceva colaborări, mai scrieţi pe la o revistă, dar acum, fără radio şi televiziune, şi tot după tarifele vechi, din ’57, reduse şi ele la jumătate, tot n-aveţi cum s-o scoateţi la capăt, dacă nu vi se organizează ceva de protocol. Bineînţeles, ca pentru tovarăşi, fără garnitură şi remiză, mi-o serveşte omul din nou, arătîndu-se cunoscător şi în tarife şi în mese oficiale.
Trec peste aluzie, ştie şi el ce ştie se pare că ştie chiar mai multe decît mine.
— Şi economistul ce zice? Cum ajunge peştele ăsta, din ocean, în farfuria mea?
— Hm, nici chiar aşa! Ar fi mult prea simplu, domnul meu! îl cumperi de-acolo şi-l aduci aici! Asta ar însemna să fim dependenţi de economia de piaţă, ori noi avem flota noastră de pescuit oceanic! Vă previn că e vorba de o explicaţie mai lungă, dacă vreţi să aflaţi tot parcursul organizării ştiinţifice.
— Mai ales dacă e vorba de organizarea ştiinţifică, mor de curiozitate!
— S-o luăm atunci de la bază, cum se spune. Organizarea ştiinţifică, la noi, porneşte ca peste tot de la resursele naturale ale ţării. Şi ce se constată?
Se constată mai întîi că n-avem minereu de fier şi cărbune. Deci, ceea ce ne trebuie e un mare combinat siderurgic, dacă se poate cel mai mare din Europa. Şi se construieşte combinatul, să zicem la Galaţi. Ca să fie rentabil, se aduce minereul de fier de la doi paşi, din Brazilia. Iar cărbunele de la Krivoirog, din India şi de unde o mai da Dumnezeu. Şi începe să se producă apoi cea mai mare producţie de oţel pe cap de locuitor, cu cea mai mare pierdere din lume. Care oricum nu contează, importantă fiind grija faţă de om, independenţa şi suveranitatea ţării.
Se constată apoi că, în urma desecării bălţilor Dunării precum şi a diverselor lacuri, redate tot ştiinţific agriculturii, nu prea mai avem peşte. Mult mai grav e însă faptul că multe ţări au, iar noi n-avem şi noi peştele nostru oceanic. Ceea ce ne-ar trebui aşadar ar fi flotă de pescuit oceanic, oceanul fiind şi el, după cum se ştie, tot la doi paşi. Vom importa nu produsul finit, adică peştele, ci niscaiva aparatură electronică de bord şi alte chichiţe pe care încă nu sîntem în stare să le facem în ţară, dar vom destina producţia de oţel cu cea mai mare pierdere pe cap de locuitor realizării unei flote de pescuit oceanic, care va fi şi ea prima din lume, tot la pierderi, pe kilogramul de peşte.
Dacă am fi importat doar oţelul de care avem nevoie ne costa de trei ori mai puţin. Dacă importam vasul de pescuit ne costa de nouă ori mai puţin. Dacă importam pur şi simplu peştele oceanic, în care se transformă vasul de pescuit, produs din oţelul provenit din minereul de fier din Brazilia — graţie politicii înţelepte şi a grijii faţă de om — ne costa doar de 91 de ori mai puţin. Ar fi suferit în schimb repartizarea teritorială a forţei de muncă, procentul angajării ei în industrie faţă de agricultură şi, în ultimă instanţă, gradul de industrializare a ţării. Ştiţi dumneavoastră,... industria grea, cu pivotul ei, industria constructoare de maşini!
Nu contează că plătim fiecare fîţă din asta congelată pînă ne ies ochii din cap dacă pentru a o „produce" pot lucra în industrie sute de mii de oameni, întărind rîndurile clasei muncitoare, din care se selectează detaşamentul ei de avangardă! Singurul deţinător al strategiei unei politici industriale ştiinţifice. Nu de piaţă, la bunul plac al cererii şi ofertei. Ba şi la cheremul concurenţei!
Nu zic nimic, ca să nu-i întrerup demonstraţia, cel puţin pînă acum perfectă.
— Odată existentă oferta, sub formă de peşte oceanic, vom constata că nu există o cerere corespunzătoare. Nu-i nimic, o s-o planificăm şi pe asta ştiinţific, sub forma cunoscutei lozinci mobilizatoare, „nici o masă fără peşte oceanic!".
Ne izbim însă de gradul de înapoiere al populaţiei, pe care l-am moştenit de pe vremea cruntei exploatări burghezo-moşiereşti, cînd nici nu se pomenea măcar de peşte oceanic, cel autohton fiind considerat în schimb, după cum se ştie, mîncarea săracilor. Şi acum, după ce am făcut atîtea eforturi, să nu-l vrea populaţia? Să nu se vîndă? Lasă că o să îl vrea şi o să se vîndă! Important e că avem oferta, cererea o să vină după aceea, ştiinţific, nu ca în societatea de consum, unde lucrurile se petrec exact invers!
Pînă una alta ministerele să-şi facă datoria, să dea dispoziţii la centrale, centralele la trusturi şi trusturile la unităţile de desfacere! Ceea ce aţi şi văzut, afişat pe geamul de la bar! Vă daţi seama acum cît ne costă peştele ăsta în realitate şi cît de ieftin îi oferă statul cumpărătorului sau consumatorului, care mai face încă şi nazuri? Şi asta numai pentru că dumneavoastră, presa, radioul şi televiziunea, nu vă faceţi pe deplin datoria! De aceea se înregistrează încă o serioasă rămînere în urmă a conştiinţei sociale faţă de avîntul forţelor de producţie! Rolul dumneavoastră ar fi deci nu să protestaţi, ci să lăudaţi garnitura de peşte oceanic, în toate ramificaţiile sale! Că nu numai noi, ci şi dumneavoastră să vă justificaţi retribuţia. Să vă mai spun că sînt şi alţi oameni care-şi justifică retribuţia, şi ce retribuţie!, urmărind atitudinea noastră politică faţă de acest produs? Asta o ştiţi şi dumneavoastră!
— Mi-e teamă că aveţi dreptate. Şi ce e mai prost e că nu-i nimic de făcut.
— Aş, e foarte simplu! N-aţi văzut? Nu trebuie schimbată decît... garnitura. Dacă vreţi să mîncaţi muşchiul cu cartofi prăjiţi de ce să vă dau eu peşte oceanic? Iar cartofi, slavă Domnului, avem din belşug!
— Şi ramificaţiile?
— Ar trebui să cadă şi ele, odată cu... garnitura. Altfel, s-ar putea să vă servim muşchiul cu garnitură de pui de baltă sau cu salată de melci, la preţ de inflaţie, chiar dacă produsele sînt autohtone.
— Deci, jos garnitura!
— Şi toate ramificaţiile ei! Cînd te lepezi de Satana, nu te lepezi şi de toate neamurile lui, de toţi diavolii lui?
— E clar. Să-mi faceţi şi mie nota, vă rog.
— De asta nu scapă nimeni. Totul e să nu-mi faceţi şi dumneavoastră mie, una!
— Dumneata ce crezi? Poate fi uitat cineva, în ţara asta, pentru o astfel de garnitură?
(Perpetuum comic ’91, pag. 110)
