Cuvînt-înainte
Graţie delicatului gest al doamnei Chiriachiţa Dragomir mi-a parvenit „Urarea" de mai jos, scrisă de marele meu prieten şi scriitor Mihu Dragomir, la 30 decembrie 1963, cu cîteva luni înainte de a muri. Cum în vîltoarea treburilor n-a mai apucat să-mi înmîneze mesajul personal, de el luînd cunoştinţă abia acum, mă simt dator să-i răspund peste moarte, chiar dacă răspunsul meu, ca valoare literară, e palid, fiind numai o rachetă purtătoare. Nu mă pot abţine să nu relev bogăţia şi generozitatea ideilor din „Urarea" ce mi-o adresa. Adînc îndatorat, Niculae Stoian.
URARE
Lui Nic. Stoian
Mi-ai urat, băiete, multe şi mărunte,
alungînd o clipă norii grei din jur.
(Fi’ncă sub năvala firelor cărunte
am uitat de zîmbet, şi-am uitat să-njur...)
Tot ce-ai spus, desigur, spus-ai pe dreptate
şi-nţeleg urarea lîngă-atît amar.
Fiere şi oţeturi am gustat din toate,
însă ştiu şi gustul vinului solar.
Nu mi-e dat pesemne, singur să mă tîngui,
poate port în mine pietre făr’ de preţ;
şi-apoi cin-se plînge prostu-i şi nătîngu-i,
nu se vinde plînsul ca la precupeţ.
Dacă nu lăsa-voi nici un vers în dar
sau măcar năluca unui visător,
nu-i nimic! Te-asigur nici în cot măcar
nu mă doare trista faimă de nemuritor.
Însă ştiu atîta: N-am trăit degeaba!
Rugul meu, eu singur l-am aprins mereu,
N-a avut regina mîndră de la Saba
bogăţia care-am risipit-o eu!
Nopţile-ncărcate de-armonii, planete
nedescoperite, jungle de gheţari,
eu ca un alcoolic le-am sorbit cu sete
şi-am fumat haşişul codrilor stelari.
Şi mai cred, – o, încă eu mai cred şi-acuma
ca pe vremea-n care colindam prin parc –
că atunci cînd pleoapa s-o-nfrăţi cu bruma-
voi putea săgeata s-o slobod din arc,
şi să-nscriu pe ceruri versul care-n mine
s-a-nchegat cu-ncetul, ca un corp astral,
versul greu de flăcări şi de nopţi depline,
palpitînd de viaţă, pur, monocristal!
Dar de-ajuns cu mine! Vreau să ies o clipă
dintre mii de pagini reci, ca de cavou,
să-ţi trimit, (vai mie! rima e „aripă"!)
o urare-n versuri pentru Anul Nou:
Să-ţi mai laşi plictisul, să-ţi reiei umorul,
încă nu e vremea pentru băbăcit,
şi cînd dai de piedici, umple-ţi ochi ulciorul
trage-avan o duşcă, rîzi, şi-ai isprăvit!
Căci în fond de facem doar o socoteală:
cît timp calci ţărîna, şi cît zaci sub ea,
parcă tot mai bine-i să dai la iveală
un surîs ce naşte ghiocei din nea!
30 dec. 1963
RĂSPUNS LA URARE
Lui Mihu Dragomir
Dom’ Mihu, îţi răspund cu-ntîrziere
La un mesaj ce vine de departe.
Surîsul dumitale-mi dă putere,
Un arc de pod de dincolo de moarte.
Plictisul n-a putut să mă răsfeţe.
Cum cu umorul bun prieten îs
M-am pomenit acum la bătrîneţe
Că la „Urzica" m-am făcut de rîs.
Dar ducă-se lisergica „Urzică",
Revista de satiră şi umor,
La pensie-s de-acuma, va să zică,
Rămîn ce-am fost o viaţă: scriitor.
Iar scriitor, aceasta mi se pare
Cu mult mai mult decît redactor şef,
E funcţia pesemne cea mai mare
Să dai realităţii relief.
Şi nu cu oricare penel, cu stihu’
Cel mai perfid şi nobil instrument,
Cum ne-a-nvăţat dintru-nceput dom’ Mihu,
Să ardă pîn’ la alb, incandescent.
Dar de ajuns cu lucrurile-aceste,
Prea vechi cam multe, totdeauna noi,
Ci să-ţi mai spun ce-a fost şi ce mai este
Prin viaţa literară de la noi.
Că inima-mi se face cît năutu’
La trista farsă ce s-a întîmplat
Cînd bunul nostru Neculai Tăutu
Făcu infarct, dar de adevărat.
Iar Tulbure se tot împuţinează,
Descreşte-n greutate, creşte-n ani,
Vioara-i roşie e veşnic trează
Printre poeţii mari contemporani.
Altfel şi el, asemeni lui Nicuţă,
Făcutu-s-a de-acuma tată mare,
Cum sînt şi eu, de umpli-o potecuţă
Tot de nepoţi, teribili, fiecare.
La Poşta Umbrelor, aşa mă-ndeamnă
Nefericita inimă să-ţi scriu,
Acum cînd, iată, mai trecu o toamnă
Şi iarna m-a găsit scriind, deci viu.
Aş mai dori un „mai trimiteţi încă",
Ca să mă tulbur iarăşi ca acu’
Dar între noi e-o noapte-atît de-adîncă,
Că-ţi ştiu răspunsul: „Deocamdată, nu".
Umor nu am, m-apucă rîsu-plînsu’
Ca pe Nichita, utemist fruntaş,
El doarme cu Hagiu lîngă dînsu’
În margine de lume şi oraş.
Dar ce mai, uite-aşa ne trecem sorţii
Ca buni bunici, cu grijă de copii,
Zicînd spăşiţi că moartea e cu morţii
Iar via-ntotdeauna cu cei vii.
Chiar dacă nu mai sînt la şpriţuri as,
Ci mai curînd la lapte muls la strungă,
Să-i zicem toţi „In vino veritas"
Dar vinul cel mai bun, de viaţă lungă.
(Perpetuum comic ’89, pag. 40)
URARE
Lui Nic. Stoian
Mi-ai urat, băiete, multe şi mărunte,
alungînd o clipă norii grei din jur.
(Fi’ncă sub năvala firelor cărunte
am uitat de zîmbet, şi-am uitat să-njur...)
Tot ce-ai spus, desigur, spus-ai pe dreptate
şi-nţeleg urarea lîngă-atît amar.
Fiere şi oţeturi am gustat din toate,
însă ştiu şi gustul vinului solar.
Nu mi-e dat pesemne, singur să mă tîngui,
poate port în mine pietre făr’ de preţ;
şi-apoi cin-se plînge prostu-i şi nătîngu-i,
nu se vinde plînsul ca la precupeţ.
Dacă nu lăsa-voi nici un vers în dar
sau măcar năluca unui visător,
nu-i nimic! Te-asigur nici în cot măcar
nu mă doare trista faimă de nemuritor.
Însă ştiu atîta: N-am trăit degeaba!
Rugul meu, eu singur l-am aprins mereu,
N-a avut regina mîndră de la Saba
bogăţia care-am risipit-o eu!
Nopţile-ncărcate de-armonii, planete
nedescoperite, jungle de gheţari,
eu ca un alcoolic le-am sorbit cu sete
şi-am fumat haşişul codrilor stelari.
Şi mai cred, – o, încă eu mai cred şi-acuma
ca pe vremea-n care colindam prin parc –
că atunci cînd pleoapa s-o-nfrăţi cu bruma-
voi putea săgeata s-o slobod din arc,
şi să-nscriu pe ceruri versul care-n mine
s-a-nchegat cu-ncetul, ca un corp astral,
versul greu de flăcări şi de nopţi depline,
palpitînd de viaţă, pur, monocristal!
Dar de-ajuns cu mine! Vreau să ies o clipă
dintre mii de pagini reci, ca de cavou,
să-ţi trimit, (vai mie! rima e „aripă"!)
o urare-n versuri pentru Anul Nou:
Să-ţi mai laşi plictisul, să-ţi reiei umorul,
încă nu e vremea pentru băbăcit,
şi cînd dai de piedici, umple-ţi ochi ulciorul
trage-avan o duşcă, rîzi, şi-ai isprăvit!
Căci în fond de facem doar o socoteală:
cît timp calci ţărîna, şi cît zaci sub ea,
parcă tot mai bine-i să dai la iveală
un surîs ce naşte ghiocei din nea!
30 dec. 1963
RĂSPUNS LA URARE
Lui Mihu Dragomir
Dom’ Mihu, îţi răspund cu-ntîrziere
La un mesaj ce vine de departe.
Surîsul dumitale-mi dă putere,
Un arc de pod de dincolo de moarte.
Plictisul n-a putut să mă răsfeţe.
Cum cu umorul bun prieten îs
M-am pomenit acum la bătrîneţe
Că la „Urzica" m-am făcut de rîs.
Dar ducă-se lisergica „Urzică",
Revista de satiră şi umor,
La pensie-s de-acuma, va să zică,
Rămîn ce-am fost o viaţă: scriitor.
Iar scriitor, aceasta mi se pare
Cu mult mai mult decît redactor şef,
E funcţia pesemne cea mai mare
Să dai realităţii relief.
Şi nu cu oricare penel, cu stihu’
Cel mai perfid şi nobil instrument,
Cum ne-a-nvăţat dintru-nceput dom’ Mihu,
Să ardă pîn’ la alb, incandescent.
Dar de ajuns cu lucrurile-aceste,
Prea vechi cam multe, totdeauna noi,
Ci să-ţi mai spun ce-a fost şi ce mai este
Prin viaţa literară de la noi.
Că inima-mi se face cît năutu’
La trista farsă ce s-a întîmplat
Cînd bunul nostru Neculai Tăutu
Făcu infarct, dar de adevărat.
Iar Tulbure se tot împuţinează,
Descreşte-n greutate, creşte-n ani,
Vioara-i roşie e veşnic trează
Printre poeţii mari contemporani.
Altfel şi el, asemeni lui Nicuţă,
Făcutu-s-a de-acuma tată mare,
Cum sînt şi eu, de umpli-o potecuţă
Tot de nepoţi, teribili, fiecare.
La Poşta Umbrelor, aşa mă-ndeamnă
Nefericita inimă să-ţi scriu,
Acum cînd, iată, mai trecu o toamnă
Şi iarna m-a găsit scriind, deci viu.
Aş mai dori un „mai trimiteţi încă",
Ca să mă tulbur iarăşi ca acu’
Dar între noi e-o noapte-atît de-adîncă,
Că-ţi ştiu răspunsul: „Deocamdată, nu".
Umor nu am, m-apucă rîsu-plînsu’
Ca pe Nichita, utemist fruntaş,
El doarme cu Hagiu lîngă dînsu’
În margine de lume şi oraş.
Dar ce mai, uite-aşa ne trecem sorţii
Ca buni bunici, cu grijă de copii,
Zicînd spăşiţi că moartea e cu morţii
Iar via-ntotdeauna cu cei vii.
Chiar dacă nu mai sînt la şpriţuri as,
Ci mai curînd la lapte muls la strungă,
Să-i zicem toţi „In vino veritas"
Dar vinul cel mai bun, de viaţă lungă.
(Perpetuum comic ’89, pag. 40)
